ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

nemeș², nemeșă, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.) care făcea parte din rândul nemeșilor, care aparținea nemeșilor; de famile boierească, de neam mare, nobil. 2. (adj.) de dimensiuni potrivite; frumos. 3. (s.m.) nobil maghiar (mic sau mijlociu); stăpân de pământ mult, fără titluri nobiliare; boier. 4. (s.m. la pl. art.) nobilime maghiară mică și mijlocie. 5. (s.m. pl.; reg.) papuci.

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

TU L’AS VOULU, GEORGE DANDIN! (fr.) tu ai vrut-o, George Dandin! – Molière, „George Dandin”, act. I, scena 7. Cuvinte de reproș pe care și le adresează eroul ori de câte ori se vede înșelat de soția sa de neam mare. În sens general, reproș ironic: ți-ai făcut-o cu mâna ta.

SÂNGE (lat. sanguis) s. n. 1. Lichid organic, de culoare roșie, de importanță vitală pentru organism, existent la toate animalele vertebrate și la unele nevertebrate, care circulă într-un sistem de vase, format în general din inimă, artere, capilare și vene. S. se compune din două părți distincte: celulele sau elementele figurate (globulele roșii, denumite eritrocite sau hematii, globulele albe sau leucocite și trombocitele) și plasma. Masa sangvină reprezintă c. 1-13 din greutatea totală a corpului. Proporția masei celulare față de plasmă este de 47-52%. La omul normal există 4-5.000.000 de eritrocite, 5-8.000 de leucocite și 1.3.000.000 de trombocite pe 1 mm³. Plasma are o compoziție chimică foarte complexă, conținând în afară de apă, proteine, lipide, glucoză, substanțe minerale dizolvate, uree, acid uric, hormoni, enzime, anticorpi etc. Scos din vasele sangvine, s. se coagulează repede, separându-se în cheag și ser sangvin. S. îndeplinește în organism funcții importante, ca funcția respiratorie (care constă în transportarea oxigenului de la plămâni la țesuturi și al bioxidului de carbon de la țesături la plămâni), funcția nutritivă (legată de transportul substanțelor nutritive de la intestin la țesuturi), funcția excretoare, menținerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului,reglarea temperaturii corpului, apărarea organismului față de agenții patogeni cu ajutorul leucocitelor etc. S. conține foarte mulți antigeni și anticorpi (aglutinogene și aglutinine), care au un rol important în fenomenul de incompatibilitate la transfuzii, în patologie, antropologie, în medicina legală, în studiile genetice. ◊ Frate de sânge = frate de la același tată și aceeași mamă; frate bun. ◊ Legături de sânge = rudenie. ◊ Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie sau pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. De sânge a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de mare supărare; c) de neam, de familie bună. ◊ Cu sânge rece = fără emoție, liniștit, calm; p. ext. cu multă cruzime, fără milă. ◊ Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ La sânge = până la distrugere; extrem de aspru, drastic. ◊ Expr. A avea sânge în vine = a fi energic. ◊ Sânge nevinovat = se spune despre cel ucis fără nici o vină. 9 A fi setos (sau dornic) de sânge = a fi crud, ucigaș. ◊ A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. 2. (BOT.) Sângele-voinicului = a) denumire a două specii de plante erbacee din genul Nigritella, familia orhidacee, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus și flori și flori parfumate, mici, roșii-purpurii (Nigritella rubra) sau purpurii-închise (Nigritella nigra) grupate în inflorescențe ovoide. Sunt întâlnite local în reg. muntoase înalte, pe substrat calcaros. Ambele specii sunt ocrotite prin lege; b) v. oreșniță.

trage v. (activ) 1. a mișca spre sine sau după sine: a trage masa mai încoace, boii trag plugul; a trage de mânecă, a provoca de a spune: tot ce are pe inimă; 2. a trage prin aspirațiune: a trage vin din bute; a trage tutun, a fuma; a trage cu urechea, a asculta cu luare aminte; a trage la măsea, a bea; 3. a respira greu: a-și trage sufletul; a trage de moarte, a fi în agonie; 4. a face să iasă, a scoate: a trage sabia din teacă, a trage cișmele; fig. a trage folos; 5. a lungi, a întinde tare: a trage o funie, a trage de urechi; 6. a desena: a trage o linie; 7. a tipări: a trage o carte în mii de exemplare; 8. a lua într’o doară: a trage la sorți; a trage o poliță, a adresa cuiva plata ei; 9. a arunca săgeți, a descărca o armă de foc: a trage cu arcul sau cu pușca, a trage cu tunurile; 10. a da repede: a trage o înjurătură, o palmă; 11. a face: a trage un somn, un chef; 12. a suporta, a suferi urmările (obișnuit rele): capul face, capul trage; fig. a trage nădejde, necaz; 13. a îndemna: nu-l trage inima la nimica; 14. a chema înaintea justiției: a trage în judecată; 15. a face să sune trăgând: a trage clopotele; 16. a scoate sunete: a trage din vioară; 17. a face masaj: l’a tras pe tot corpul.║ (neutru) 1. a sufla tare (de vânt); 2. a fi un curent de aer: casa asta trage; fig. a trage a sărăcie; 3. se zice de soba când arde bine; 4. a fi greu, a cântări: a trage ia cumpănă; 5. a se opri în treacăt: a trage în gazdă. ║ (reciproc) 1. a se retrage: s’a tras la casa lui CR.; 2. a avea origina, a se cobori: se trage din neam mare GR. Al.; 3. fig. a proveni: nu voiu să ți se tragă moartea dela mine CR. [Lat. TRAHERE].

Celți pl. neam mare indo-european care în sec. III a. Cr. ocupa o mare parte a Europei centrale. El coprindea pe Gali, Britani, Caledoni și Hiberni. Azi numără 3 ½ mil., răspândiți in Bretania, Scoția și Irlanda.

ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) folosit în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1). ◊ Compuse: albastru-azuriu = albastru (1) cu nuanțe azurii; albastru-deschis = albastru (1) mai puțin intens. – Lat. albaster (albus).

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ♦ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici )o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nicio vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură. 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie- purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-întunecat (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

MARE¹, mari, adj. 1. (Indicînd dimensiunea; în opoziție cu mic) Care depășește dimensiunile obișnuite, care întrece măsura mijlocie. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, P. I 48. Ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I 57. Literă mare = literă folosită în mod obișnuit ca inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor cu care începe o frază. Degetul cel mare = degetul cei mai gros, format numai din două falange (și care, la mînă, se poate opune celorlalte degete). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I 54. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. [Evantia] deschise ochii mari cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. Cît toate zilele de mare v. zi. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa pe cineva dezamăgit, cu buzele umflate. Pupăza... își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa. CREANGĂ, A. 57. A fi (sau a umbla) cu capul mare = a fi încrezut, a-și da aere. ◊ (Adverbial; în legătură cu «a măcina», «a pisa») Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul, pisată mare. C. PETRESCU, Î. II 166. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast, larg. O țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Apa... în mari cercuri se-nvîrti. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ Fig. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În mare = a) după un plan vast, în proporții vaste. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II 65; b) în linii generale, în rezumat. În linii mari v. linie. ♦ (În opoziție cu jos, scund) Înalt. Un deal mare ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ (În opoziție cu scurt) Lung. Fată cu cosița mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ♦ Încăpător, cuprinzător, spațios, voluminos. Au împlut un sac mare, mare. SBIERA, P. 184. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Casa cea mare = camera cea mai frumoasă dintr-o casă țărănească, destinată oaspeților. ♦ (Despre cursuri de apă; în opoziție cu îngust, mic) Lat, adînc. Era o apă mare, ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II 11. 2. (Indicînd cantitatea, numărul sau intensitatea; în opoziție cu puțin, mic, redus) Mult, îmbelșugat, bogat, abundent, în cantitate însemnată; numeros. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C, 5. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. COȘBUC, P. 11 47. Se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla. Apa venise mare. În munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II 174. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Puternic, intens. Fă lampa mai mare! 3. (Despre diviziuni de timp; în opoziție cu scurt) De lungă durată, lung. Făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare. ISPIRESCU, U. 16. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Că ziua cîtu-i de mare Nime gînd ca mine n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 4. (Purtînd accentul în frază, adesea precedînd substantivul) În grad înalt, intens, adînc, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU, M. C. 7. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Mă, dă drept să-ți spun că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, O. A. 150. ◊ Mare viteză v. viteză. ◊ Loc. adj. De-a mai mare dragul v. drag. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, necazul etc.) = (a-i fi cuiva) foarte drag, foarte bine, foarte plăcut (milă, rușine, necaz etc.). Și-n mijloc el, mai mare dragul. COȘBUC, P. I 241. Ți-i mai mare dragul să te duci la el. CREANGĂ, A. 19. Ziua-mare = moment al dimineții cînd soarele a răsărit de mult, cînd lumina începe să devină intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua-mare. NEGRUZZI, S. I 60. Ziua în amiaza-mare v. amiază. Îndata-mare v. îndată. ♦ (Despre sunet, glas; în opoziție cu slab, stins) Tare, puternic, ridicat. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. VII 28. Și-n glas mare îți urăm... Ani mulți. ALECSANDRI, P. II 110. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glasul ridicat, tare, strigînd. Striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. A fi cu gura mare = a fi certăreț. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic, aspru. Ger mare. ▭ Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. Vînt mare Se rădică. CONACHI, P. 265. ♦ (Adverbial, popular) Din cale-afară, peste măsură, tare. A să fie Mare mult omor! ALECSANDRI, P. I 54. Mare posomorîtu-i. id. T. 138. 5. (Despre ființe; în opoziție cu tînăr) Adult, matur, major, vîrstnic; (la comparativ) mai în vîrstă, mai bătrîn. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare. SADOVEANU, M. C. 17. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Aici nu sîntem la leș ca să mă iei în rîs. Acu-s mare!. ALECSANDRI, T. I 184. ◊ Fată-mare v. fată. Mamă-mare v. mamă. Coană-mare v. cucoană. Socru-mare v. socru. ◊ Tată-mare v. tată. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni adult, matur. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. ◊ (Substantivat) Ba mai bine îi dau eu una peste bot ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. ◊ (Expr.) Cu mic cu mare v. mic. 6. Vestit, renumit, ilustru. Viața marelui nostru poet Mihail Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. ◊ (În componența unor nume proprii) Ștefan cel Mare. Alexandru cel Mare. 7. (În opoziție cu inferior, de jos, subaltern) Care ocupă un rang superior într-o ierarhie; puternic, sus-pus. Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Șădea într-o chiliuță din casele unui boier mare. EMINESCU, N. 57. ◊ Expr. Mare și tare = puternic, influent. Iară mare și tare-i în comună primarele. C. PETRESCU, Î. II 11. A se ține mare = a fi mîndru, fudul, semeț. A călca a mare v. călca. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. ◊ (Substantivat) Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I 165. (Expr.) Mai-marele = șeful, superiorul. A luat poziție de drepți dinaintea mai-marilor, așa cum se ia la armată. PAS, L. II 24. Mai-marii lui văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. ◊ (Precedînd denumirile de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriilor respective) Mare ban, mare logofăt. ▭ Călărime, supt comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, O. I 13. ♦ (Despre familie, nume, neam) Nobil, ales, făcînd parte din protipendadă. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. 8. (În opoziție cu de rînd, obișnuit) Important, de seamă, hotărîtor. Lupta cea mare se va da odată. SAHIA, N. 40. Prînzul cel mare v. prînz. Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Săptămîna mare = săptămîna care precedă imediat sărbătoarea paștilor la creștini. Strada mare = nume dat în orașele de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte umflate, vorbe fără miez, bombastice, promisiuni goale. Aceia care vorbe mari aruncă. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. Cu mare ce v. ce. Mare lucru v. lucru (III 2). ♦ (Despre onoruri, glorie) Deosebit, ales, înalt. Fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ (Despre obiecte; în opoziție cu ieftin, neînsemnat) De preț, valoros, scump. Cu mari daruri l-au dăruit. CREANGĂ, P. 102. ♦ Uimitor, extraordinar. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241.

OGAR, ogari, s. m. Cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt și subțire, foarte iute la fugă. Iepurele odată Fu tras la judecată De un ogar. ALEXANDRESCU, M. 377. Șoimul prinde paserile din zbor, precum și ogarul prinde iepurii din fugă. I. IONESCU, M. 97. Odată ogarul avea circiuma lui și Copoiu era cîrciumar cu zeciuială. ȘEZ. XIII 169. ◊ Expr. Nici cîine (sau, rar, copoi), nici ogar, se zice despre cel care nu aparține în chip hotărît unei specii (sau, fig., unei grupări, unei tagme); șters, nedefinit. Alții iar cu fudulie De neam mare vrind să fie, Se lipesc tot de cei mari... Nu-s nici copoi, nici ogari. ALECSANDRI, T. I 96. Slab ca un ogar = foarte slab.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

ȚIITOARE, țiitoare, s. f. (Popular) Concubină. Era țiitoarea unui boier de neam mare. I. BOTEZ, ȘC. 69. Livda, muma Marcului, Țiitoarea turcului. TEODORESCU, P. P. 663.

moașă, moașe, s.f. – 1. Femeie bătrână. 2. Bunică. Strămoașă, cu sensul de „străbunică” (Iuga, 2011): „Moașa mea, bunica, care se trăgea din Șieu, mi-o povestit că pe vremea ciumei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 137). 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: „Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moșica” (Bârlea, 1924, II: 194); „Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră” (Antologie 1980: 147). „În societatea tradițională, moașa era aleasă din neam (neamul mare), iar în comunitățile mai mici ea îndeplinea necesitățile întregului sat. Moașa era una din persoanele onorabile ale comunității, respectată și cinstită de întregul sat. De aceea, prin extensie, și soțul moașei primea stima comunității, și implicit apelativul moș, care i se atribuia chiar dacă era tânăr” (M. Dăncuș, în Memoria, 2002: 439). De menționat că moașa nu era plătită pentru ceea ce făcea, ci „răsplătită cu daruri la zile anume”. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. moshë „vârstă” (DEX, MDA); din moș (Șăineanu, Scriban); cuvânt autohton, cf. alb. moshë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș). Cuvânt rom. > magh. masa (Scriban), sb. moša.

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

STATORI, statoresc, vb. IV. Intranz. (Învechit și regional) A stabili, a statornici, a hotărî. Crunte războaie purta-va... și neamuri Mari domoli-va, și tari statori-va și ziduri și datini. COȘBUC, AE. 17. (Cu pronunțare regională) Își petrecură cu toții pînă sara tîrziu, stătorind ziua de cununie pe de atunci în două săptămîni. MARIAN, NU. 196.

cinstit², ~ă [At: COD. VOR. 145/14 / V: (înv) cen~, (îvp) cis~ / Pl: ~iți, ~e / E: cinsti] 1 a Care este de bună-credință Vz cuviincios, omenos, politicos. 2 a Onest. 3 a (Pfm) Respectat. 4 a (Pfm) Onorat. 5 a (Înv; îe) Să vă fie fața ~ă! (sau să ierte ~a față a dv!) Pardon! 6 a Venerat. 7 a (Înv) De neam mare Vz nobil, bogat. 8 a (Îvp) Arătos. 9 a (Îvp) Elegant. 10 a (Înv) Autentic. 11 a (Pfm) Cast. 12 a (Pfm) Credincios soției (credincioasă soțului). 13 a (Pfm; d. o fată) Fecioară. 14 a (Înv) Prețios. 15 a (Pfm) Amețit (de băutură) Si: beat, chefăluit. 16 sfp (Pop) Iele.

coșniță sf [At: PALIA (1581), 164/7 / V: coj~, cuș~ / Pl: ~țe / E: vsl косъниса, bg rs хощница, srb хощница] 1 Coș (1) mic de nuiele sau de papură pentru cumpărături sau pentru transportat mâncarea la lucru. 2 (Pfm; îe) Doar n-ai căzut cu ~ța din cer Nu ești de neam mare. 3 (Îae) Nu e nimic de capul tău. 4 (Îs) Bani de (sau pentru) ~ Suma zilnică pentru cumpărături într-o gospodărie. 5 (Fam; îe) A face ~ța A face cumpărăturile zilnice. 6 (Reg; spc) Stup. corectat(ă)

ighemonicos, ~oasă a [At: ALECSANDRI, T. 1746 / Pl: ~oși, ~oase / E: ngr ἡγεμονικός] 1 (Grî) De neam mare. 2 (Prt) Care se comportă ca o persoană de neam mare.

nemeș², ~ă [At: CORESI, L. 290/17 / Pl: ~i, ~e / V: (îrg) ~miș, neamiș, (înv) nea~, nimăș / E: mg nemes] 1 sm Nobil maghiar, de obicei mic sau mijlociu. 2 sm (Pex) Persoană care aparținea unei categorii sociale de stăpâni de pământ fără titluri nobiliare. 3 sm (Pgn) Boier. 4 smp Nobilime (maghiară) de obicei mică sau mijlocie. 5 sm (Îrg; îc) ~-birău Primar nobil. 6-10 a Care făcea parte din rândul nemeșilor² (1-4). 11-14 a Care aparținea nemeșilor² (1-4). 15 a (Pex) De familie boierească. 16 a De neam mare. 17 a (Îvr; îs) Piatră ~ă Piatră prețioasă. 18 a (Olt) De dimensiuni potrivite. 19 a (Olt; pex) Frumos. 20 smp (Mun) Papuci.

moaște sfp [At: MOXA, 381/7 / V: (înv) ~tie (Pl: moștii), moaște sf moști sfp / E: slv мошти] 1-2 (Rel) (Rămășiță din) corpul unei persoane considerată sfântă. 3 (Pex) Veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei persoane sfinte, și căreia i se atribuie puteri supranaturale. 4 (Rar; îe) A avea rude printre ~ A fi de neam mare. 5 Relicvă. 6 (Pgn) Corp mumificat Si: mumie, (reg) moștină³. 7 (Îe) A se preface în ~ A se mumifica. 8 (Fig; îae) A se usca. 9 (Fig; îae) A se atrofia.

RIMĂ (< fr. rime) Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începînd cu ultima vocală accentuată; identitatea sonoră a acestora avînd o valoare estetică. Criterii variate au fost folosite de teoreticieni în clasificarea rimei: din punct de vedere morfologic, al căderii accentului, după gradul de armonie, după succesiunea ei în strofă, semantic. Astfel, după căderea accentului, rima poate fi simplă sau complexă. Rima simplă este de două feluri: ultimă sau masculină, cu un singur accent principal pe ultima silabă; Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El-Zorab) penultimă sau feminină, cînd accentul cade pe penultima silabă; Ex. Peste vîrf de rămurele... Trec în stoluri rîndunele... (M. EMINESCU, Ce te legeni) Rima complexă, pe lîngă accentul principal, mai are unul sau mai multe accente secundare, începînd cu silaba antepenultimă. Ex. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... (M. EMINESCU, Revedere) Rima antepenultimă este folosită pentru efectul ei în general umoristic. Ex. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) În versificația franceză se mai folosește împărțirea rimelor, în funcție de gradul de armonie, în rime sărace și rime bogate. Rima săracă începe cu ultima vocală accentuată, în cea bogată se potrivesc și consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate din silabă: Ex. Margarete, scînteioare și aglice Un buchet de flori orfane și calice... (G. TOPÎRCEANU, Sfîrșit de vară) După succesiunea rimei într-o strofă, ea poate fi: împerecheată sau succesivă, atunci cînd întîiul vers rimează cu al doilea, al treilea cu al patrulea; Ex. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și plutind deasupra luncii printre ramuri se despică... (V. ALECSANDRI, Malul Siretului) încrucișată sau alternantă, versul întîi rimînd cu versul al treilea, iar versul al doilea cu al patrulea; Ex. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele, Noapte bună! (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) îmbrățișată, în care versul întîi rimează eu versul al patrulea și al doilea cu cel de-al treilea: Ex. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. (AL. VLAHUȚĂ, Semănătorul) amestecată sau variată, cînd versurile nu sînt dispuse într-o ordine uniformă, rimă folosită îndeosebi în fabulă. Ex. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-întîmplare. Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. (GR. ALEXANDRESCU, Cîinele și cățelul) Rima a fost desigur destinată urechii. Poezia clasică a urmărit însă și satisfacerea privirii. În poezia modernă, ea nu mai constituie o necesitate poetică, mulți poeți folosind versurile albe. Ex. Un soare în zenit ține cîntecul zilei, Cerul se dăruiește apelor de jos, Cu ochi cuminți dobitoace în trecere, Își privesc fără spaimă Umbra în albii... (L. BLAGA, În marea trecere) Factor de seamă în structurarea strofei și a versurilor, pe lîngă muzicalitate, rima are și o funcție metrică. În genere, ea delimitează sfîrșitul acestora, iar cuvintele care rimează sînt deseori cele mai semnificative din vers. Pentru marii creatori de poezie, rima nu este socotită doar un auxiliar al poeziei, ci ea se integrează în substanța ei și contribuie din plin la efectul artistic. De aceea, acești poeți cultivă rimele bogate, rima rară, făcînd să rimeze cuvinte foarte felurite morfologic – substantive cu verbe, nume proprii cu nume comune, cuvinte simple cu cuvinte compuse etc. Asemenea rime bogate și rare găsim în poezia lui M. Eminescu. Ex. După vremuri, mulți veniră începînd cu acel oaspe... Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al Iui Istaspe... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) O altă clasificare a rimei este și clasificarea semantică în internă sau interioară, denumită și rimă funambulescă sau extravagantă cuvîntul de la cezură rimînd cu cel de la finele versului, rimă frecventă în distihul elegiac. Ex. Uite fragi – ție dragi.

plăviț, ~ă [At: CORESI, EV. 153 / V: (reg) ~ici, ~ăhit, plăiț, plaviț / Pl: ~i, ~e / E: plav² + -iț] 1 a (Înv) De culoare galbenă. 2 a (Îvp; d. oameni sau părul lor) Blond. 3 a (Îvp; d. oameni) Care are pielea foarte albă, părul blond și ochi albaștri. 4 a (D. animale sau părți ale lor) Care are părul sau lâna de culoare albă-gălbuie sau albă-argintie. 5 a (D. părul sau lâna animalelor) De culoare albă-gălbuie sau albă-cenușie. 6 s Animal cu părul sau lâna albă-gălbuie. 7 a (Reg; îs) Viță ~ă Varietate de viță de vie care face struguri cu boabe de culoare foarte deschisă. 8 a (Reg; îe) A fi de viță ~ă A se pretinde de neam mare.

tindă sf [At: COD. VOR. 56/13 / Pl: ~de, (îvp) ~nzi / E: ml tenda „cort”] 1 Prispă. 2 (Bis) Pronaos. 3 Încăpere mică, servind ca intrare sau ca loc de trecere între camere la casele țărănești, folosită adesea și ca bucătărie. 4 (Reg; îe) Feciori de ghindă fătați în ~ Se spune în bătaie de joc celor care pretind că sunt de neam mare. 5 (Pop; îe) A se duce (sau a merge, a face treaba) până în ~ A începe un lucru fără a-l termina. 6 (Pop; îe) A sluji (pe cineva) până în ~ A face treaba prost. 7 (Înv) Anticameră (1). 8 (Înv) Coridor (1). 9 (Reg) Parte a podului casei, care se construiește pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. 10 (Reg) Primul compartiment al cotețului de prins pește.

stemă sf [At: MOXA, 36²/6 / V: (îrg) ~eamă, (înv) stimă, (reg) stem sn / Pl: ~me / E: ngr στέμμα, slv стєма, lat stemma, fr stemma] 1 (Îvp) Coroană (cu însemnul puterii pe care o reprezintă). 2 (Pex) Puterea pe care o conferă stema (1). 3 (Îe) A fi cu (sau a avea) ~ma (sau ~) în frunte A fi cu stea (30) în frunte. 4 (Irn; îae) A fi de neam mare, ales. 5 (Îae) A fi cuminte, drept, cinstit. 6 (Înv) Piatră prețioasă. 7 (Pex) Giuvaer (1). 8 (Înv) Podoabă. 9 Ansamblu de semne și culori cu o anumită semnificație care reprezintă calitatea, puterea, autoritatea unei țări, a unui oraș sau județ, a unei dinastii sau familii nobiliare etc. Si: blazon (1), (rar) armoarii, (înv) armătură (5), herb (2), marcă, pavăză, scut. 10 (Înv; fig) Specific (1). 11 (Îvp) Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. 12 (Rar) Reprezentare grafică a filiației manuscriselor unei lucrări.

JUPÎNEASĂ s.f. (Mold., ȚR, Ban.) 1. Soție de boier. A: Cela ce va lua doi muieri și amîndoauă giupînease să se cearte. PRAV. Au pribegit în Tara Lesască luîndu-ș și giupîneasa. NCL II, 299. Blagorodnicilor boiari și giupînese și fiilor lor. SP, 27^r; cf. VARLAAM; NCL II, 295. B: Trimi-se pre doamnă-sa la Giurgiov împreună cu toate jupînesele boierilor. LET. ȚR, 75^v. Le luau toate avuțiile si să culca cu toate jupînesele si cocoanele lor. GI, 9^r; cf. GAVRIL, NIF.; ÎNDREPTAREA LEGII; BIBLIA (1688); ISOPIE (1705); POVESTE DE FOLOS A LUI ALEXIE (1760). C: Gsupĕnasĕ. AC, 342. 2. Doamnă, cocoană. A: O muiare giupîneasa . . . trecea pre acel loc. VARLAAM. Am văzut. . . șăzînd în fereastră giupîneasa sau do<a>mna aceea. H 1771, 84^v; cf. DOSOFTEI, VS; NECULCE; IM 1754, 74^v; H 1771, 84^r, 85^r; H 1779¹, 46^v. B: Întru acea cetate era o jupîneasă de neam mare. MINEIUL (1776); cf. IM 1730, 104^v. ◊ Fig. Jupîneasă vulpe. ISOPIE (1705). C: Gsupĕnasĕ. AC, 342. Etimologie: jupîn + suf. -easă. Vezi și jupîn.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

vînt s.n. 1 (meteor.) Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, provocată de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor (DELAVR.). ◊ Vînt dominant = vîntul cel mai frecvent într-o regiune în cursul anului. (astron.) Vînt solar = flux de protoni și neutroni, emis continuu de Soare. (în superstiții) Vînt rău = vînt care paralizează (parțial) sau îmbolnăvește pe cineva; întîmplare nefericită, nenorocire care lovește pe cineva. (în credințele pop.) Vînt(ul) turbat = vînt care suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat (ISP.). ◊ Loc.adv. Ca vîntul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vînt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. Ce vînt te aduce pe aici? (H. LOV.). A se duce pe aripi de vînt = a se duce foarte repede. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar(e) = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Ce, vrai numaidecît să-ți iasă feciorul condeieriu, ca să-i sufle vîntul prin buzunări? (HOG.). A arunca (cu) banii în vînt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vînturi = din toate părțile, de pretutindeni. Nu-i sufere pe acasă, ci-i trimite, cînd nu-i de lucru, în celea patru vînturi (AGÂR.). A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vîntul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. A se duce pe vînturi = a se risipi, a se prăpădi. A se da în vînt (după... sau pentru..., ca să...) = a) a desfășură o activitate febrilă, agitîndu-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfîrșit ceva); a face eforturi insistente, a-și da toată osteneala; b) fig. a da curs unui impuls puternic, unei atracții imperioase (față de cineva sau de ceva); a ține foarte mult la cineva sau la ceva. Radu căzuse la pat... Mama Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri (VLAH.). A vorbi în vînt sau a-i rămîne (cuiva) vorba în vînt, a-și bate gura-n vînt = a vorbi fără a fi luat în seamă, degeaba. Vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vînt (CAR.). Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt = vorbă spusă într-o doară, lipsită de importanță; vorbă neluată în seamă. Da, lauda-i frumoasă și-o credem pe cuvînt, Dar pîn' la urma urmei rămîne vorbă-n vînt (ARGH.). A arunca (sau a da, a sufla, a zvîrli) în vînt sau a arunca în cele patru vînturi, a împrăștia la cele patru vînturi = a împrăștia, a risipi; a spulbera. Cenușa morților să fie aruncată în cele patru vînturi (ARGH.). A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura) în vînt sau a se risipi în vînturi, a se duce pe vînturi, a se pustii în patru vînturi = a-și pierde consistența; a pieri fără urmă. Toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vînt și ar rămîne tot așa de becisnic ca pînă acuma (REBR.). Încotro (sau dincotro) (îți) bate vîntul sau din ce parte bate vîntul, cum bate vîntul, a bate alt vînt etc., se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. În jurul caretei lui Cantacuzino... erau cinci-șase mari boieri care simțiseră cum bate vîntul (CA. PETR.). A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A-i fluiera vîntul prin oase v. os. A-i sufla vîntul în pungă v. pungă. ◊ Compar. Alerga ușor ca vîntul de parcă n-atingea pămîntul (CAR.). ♦ Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 2 (pop.) Aer, văzduh. Rămîi cu brațele deschise și nu cuprinzi decît vînt (PAPAD.). ◊ Loc.adv. În vînt = a) în aer, în văzduh. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt (EMIN.); b) în sus. Jean rămîne cu nasul în vînt, interzis, speriat (CA. PETR.); c) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri (EMIN.). ◊ Expr. A se hrăni cu vînt v. hrăni. A lătra (ca cîinii) în vînt v. lătra. A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu nasul în vînt v. nas. 3 Expr. A-i face vînt = a) a împinge, a arunca, a azvîrli. Servitoarea i-a făcut vînt scaunului, cu piciorul, pînă în perete (CE. PETR.); b) (fam.) a izgoni, a pune pe fugă; a expedia, a alunga; a scăpa de cineva; ext. a da afară (dintr-o slujbă). Îi povesti scurt toată întîmplarea și-i făcu vînt acasă (VOIC.). A-și face (sau a lua, a-și da) vînt = a-și lua avînt, a porni cu viteză, cu avînt. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului (ISP.). A-și lua vînt = (despre cai) a porni cu viteză mare (scăpînd de sub controlul conducătorului). 4 Eufem. Gaz intestinal (eliminat prin anus); acumulare excesivă de gaze în stomac și în intestine. Se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vînturipe sub coadă (STANCU). • pl. -uri. /lat. vĕntus.

Tu l’as voulu, George Dandin! (fr. „Tu ai vrut-o, George Dandin!”) – Molière, George Dandin (act. I, sc. 7). Dandin, un „țăran bogat”, cu visuri de parvenire, ia în căsătorie o fată de neam mare. Înșelat și la propriu și la figurat, el se mustră singur, repetînd textual: „Vous l’avez voulu, vous l’avez voulu, George Dandin, vous l’avez voulu” (adică își vorbește respectuos, la persoana a doua plural). Devenind o expresie, ea a fost scurtată în vorbirea curentă și făcută mai familiară (la persoana a doua singular). Se adresează celor care sînt singuri vinovați de necazurile lor. În locul unei mustrări, le amintim vorbele lui Molière: „Tu l’as voulu, George Dandin!”, în sensul de „Așa-ți trebuie... ai găsit ce căutai”, cum a tradus Tudor Arghezi (Molière, Opere, vol. III, pag. 331). LIT.

*ARISTOCRAT sm., *ARISTOCRATĂ (pl. -ate) sf. Om de frunte, om ales în societate, de neam mare, nobil, boier [fr.].

MOAȘTE s. f. (De obicei la pl.) 1. (În religia creștină) Rămășiță mumificată din corpul unei persoane considerată sfîntă ; p. e x t. veșmînt, parte de veșmînt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale). Acesta arse moștiile sfinteei muceniță Eftimiia. MOXA, 381/7. Deaderă moștiile sfintei Vineri în loc de dajde. id. 400/24. M[u]c[e]nicii fură arși cu foc, și moaștele goniră focul (cca 1633). GCR I, 85/7. Cu ai săi mearse de începu a săpa și vrea să ia moștiile svăntului. VARLAAM, C. 457. Adus-au cu mare cheltuială din țară păgână sfintele moștii a marelui mucenic Ioan. URECHE, LET. i, 103/12, cf. SIMiON DASC., LET. 21. Cela, ce va fura și va vinde mișcare svinte moștii, să-l cearte cu moarte. PRAV. 45. Veniră creștinii cei credincioși de le luară moștiile. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^v/27, cf. N. COSTIN, L. 193. Și așe au rămas moștile sfîntului Ioan iară în țara Leșască. NECULCE, L. 147. Pentru moștiile lui Costantin împărat (a. 1707). CAT. MAN. I, 243. Sărută și icoana Preacistii și moștii (de vor fi). GHEORGACHI, LET. III, 308/36. Înștiințare pentru moaștele sfîntului marelui mucenic Ioann cel Nou de la Sociavă (a. 1806). BV II, 475. Am împlinit dorința ce făcusem, de a merge în pelerinaj pe gios la Iași, ca să mă închin moaștelor sf. Parascheve. ASACHI, S. L. II, 21. Apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie, și a sărutat moaștele sfîntului. NEGRUZZI, S. I, 148, cf. 283. Slăbise de gîndeai că erau sfinte moaște. GHICA, ap. CADE. Ei își împărțiră între sine, ca moaștie, fărmăturele acelor oase. HASDEU, I. V. 166. Am la pept o cruciuliță Cu lemn sfînt, cu moaște sfinte. ALECSANDRI, P. I, 18. Te-ai apropiet de mine și ai pus mîna pe strai și ți s-a luminat fața, parcă te-ai fi apropiet de niște moaște. CONTEMPORANUL, IV, 87. Le-a spus și altele, ba despre ticăloșiile pâgînilor, ba despre minunile sfintelor icoane ș-a sfintelor moaște. SADOVEANU, O. X, 333. În stînga tribunei o raclă cu moaștele sfîntului Dimitrie Basarabov. CAMIL PETRESCU, O. II, 352, cf. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la respectul față de moaște sau la obiceiul de a fi purtate din loc în loc) Bătrînul Dan. . . Sărută ca pe-o moaște Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște. ALECSANDRI, POEZII, 296. Pe aceasta o păstra ca pe-o moaște. AGÎRBICEANU, L. T. 189. Descarcă-le acolo . . . dă-le dracului, că le plimbăm ca pe niște moaște. . . Culică începu s-arunce cutiile la întîmplare, cum le și încărcase. V. ROM. iulie 1954, 61. ◊ Fig. El este singurul depozitar credincios care păstrează cu sfințenie moaștele neamului său. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ◊ E x p r. (Rar) A avea rude printre moaște = a fi de neam mare. Cf. DDRF. ♦ Relicvă, vestigiu. Supt această piatră zac oasele răposatului (și) întru fericire Costandin Coțofanu biv vel medelnicer, care s-au prestăvit la leat 1826, luna noiemvrie 28, și spre pomenire i s-au pus această moaște pă mormînt la leat 1838, i lu[na] noie[m]vr[ie] (a. 1838). IORGA, S. D. XV₂, 38. 2. P. g e n e r. Corp mumificat; mumie, (regional) moștină³. Cea mai mare mirare a ei fu cînd văzu pe acei doi împărați cu tabla scrisă la picere și ei făcuți moaște. GORJAN, H. II, 153/9. Sînteți míhniți, Cu ochii stinși, la față galbini și vestejiți. Cît cine-acum vă vede și cine vă cunoaște Se-ntreabă cu mirare: ce sînt ? ostași ori moaște? ALECSANDRI, T. II, 139, Tudor se lăsă ca o mumie, cu mustățile îndoite în jos la colțurile gurii, căci avea ceva de moaște în uscăciunea lui, la optzeci de ani. CAMIL PETRESCU, O. II, 80. ◊ E x p r. A se preface în moaște = a se mumifica; f i g. a se usca, a se atrofia. Ori patimile-n pieptu-i s-au prefăcut în moaște, Ori nu-nțelege-amorul fiindcă nu-l cunoaște. MACEDONSKI, O. II, 94. - Pl.: moaște. – Și: (Învechit) moáștie (pl. moștii), moáste (ANON. CAR.) s. f., moști s. f. pl. – Din slavonul мошти.

moáșă, moașe, s.f. 1. Femeie bătrână. 2. Bunică: „Moașa mea, bunica, care se trăgea din Șieu, mi-o povestit că pe vremea ciumei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 137). 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: „Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră” (Antologie 1980: 147). ■ „În societatea tradițională, moașa era aleasă din neam (neamul mare), iar în comunitățile mai mici ea îndeplinea necesitățile întregului sat. Moașa era una din persoanele onorabile ale comunității, respectată și cinstită de întregul sat. De aceea, prin extensie, și soțul moașei primea stima comunității, și implicit apelativul moș, care i se atribuia chiar dacă era tânăr” (M. Dăncuș, în Memoria, 2002: 439). (Sec. XV). – Cuv. autohton, cf. alb. moshë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș). ■ Cuv. rom. > magh. masa (Scriban), sb. moša.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

preablagorodnic, preablagorodnică, adj. (înv.) de neam foarte mare.

neam, -uri, s.n. – 1. Popor, națiune. 2. Rudă, rudenie, familie. „Neamul, familia mare, patriarhală și virilocală” este instituția de bază a societății tradiționale maramureșene (M. Pop): „Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mparatu, / Că nouă ni-i neam tot satu” (Bilțiu 1990: 115); „Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am” (Ștețco 1990: 199). ♦ „Neamul era format din două jumătăți: cei vii și cei morți, strămoșii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă și lumea de dincolo (M. Pop 1980: 10). – Din magh. nem ”gen, specie, sămânță, soi, viță„ (propus de Cihac și Tiktin, preluat de DEX); ”E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ „barbar” (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (nyám) (Bakos 1982: „Román eredetu”).

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adj. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Uniune de ginți și de triburi din Comuna primitivă; p. ext. seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc.) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă deloc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. 4 Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în Evul Mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; denumire a urmașilor boierilor mari sau veliți, care ocupau dregătoriile importante. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesie sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ♦ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

NEAM², neamuri, s. n. 1. (În vorbirea comună) Popor, națiune. Sînt inimă-n inima neamului meu Și-i cînt și iubirea și ura. COȘBUC, P. I 5. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul. EMINESCU, O. I 147. Viață și domnie le nesocotesc: Ale mele lupte vouă-o dovedesc; Însă țin la țară, țin la neatîrnare; Țin ca să-mi fac neamul lăudat și mare. BOLINTINEANU, O. 46. Libertatea-n fața lumii a aprins un mîndru soare, Și-acum neamurile toate cătră dînsul ațintesc. ALECSANDRI, O. 91. ◊ Fig. Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale. EMINESCU, O. I 100. ◊ Loc. adj. De tot neamul = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. Trăiau în orașul acela oameni de tot neamul. ◊ Expr. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit și-l cheamă Grigore Doda. SADOVEANU, F. J. 521. Sînt, pașă, neam de beduin, Și de la Bab-el-Mandeb vin. COȘBUC, P. I 108. Nu știi că sînt neam de turc? TEODORESCU, P. P. 615. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... Strămoșul nostr-Adam, Din care ne tragem neamu. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ (Ist.) Uniune de ginți în orînduirea comunei primitive. 2. Familie. Două neamuri nu se puteau suferi în Drăgaica: neamul Bivolăreștilor și neamul Beldieștilor. SANDU-ALDEA, U. P. 115. ◊ Fig. Vicleșugul, îndrăzneala, istețimea, șotia și cu tot neamul lor să fie uneltele tale. ISPIRESCU, L. 369. ◊ (În loc. adj., reflectînd deosebiri de stări sociale) De neam (bun, mare etc.) = care face parte din nobilime, nobil; din rîndurile celor bogați. Are casă frumoasă, nevastă de neam, ș-un băiat la Paris. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Am încercat [condurul]... la femei de neam și la de cele proaste. ISPIRESCU, L. 307. Poftim, vestiți și de bun neam domni, crai și împărați! ALECSANDRI, T. I 413. (De) neam prost = a) de origine modestă, din păturile de jos; b) prost crescut, bădăran. ♦ (Învechit; mai ales la pl.) Familie nobilă, boierime. Vodă, înaintea bătăliei... chemase în sfat de-a valma «neamurile» cu mișeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I 4. Boierănașii, neamurile și mazîlii sau nobilimea cea de la țară... erau scutiți de dări către stat. GHICA, S. XIII. ♦ (Învechit și regional) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. De obicei neamurile sînt hotărîte din vechi, prin stîlpi de piatră sau prin diferite semne, care se știu: copaci, tufe, movilițe ș. a. PAMFILE, A. R. 152. 3. Rudă. Trecu pe la neamurile celui ucis. DUMITRIU, N. 191. Mama s-a împrumutat la neamuri și a încropit banii. PAS, Z. I 243. Neamurile erau adunate și începuseră ospățul. SADOVEANU, F. J. 394. ◊ Expr. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (a șasea sau a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. A fi (sau a se face) neam cu cineva = a fi sau a deveni rudă, a se înrudi cu cineva. Ț-oi da car cu șase boi, Să te faci tu neam cu noi. HODOȘ, P. P. 148. Neam de neamul meu (tău etc.) = a) (în propoziții negative, întărind negația) nimeni din familia mea (ta etc.). N-a călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persienești. C. PETRESCU, A. 475. Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare? Aoleu! N-a umblat cu treburi d-astea neam de neamul nostru. REBREANU, R. I 274. Neam de neamul meu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9; b) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși. Ai voștri să fie [acești munți] de veci, și neam de neamul vostru să-i stăpînească-n pace. VLAHUȚĂ, la TDRG. Tămădăienii... neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan. ODOBESCU, S. III 14. 4. (Învechit și arhaizant) Generație. Flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan. EMINESCU, O. I 144. 5. Specie, gen, varietate. Aveau... porumbei de toate neamurile și de toate culorile. PAS, Z. I 129. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. N-am avut parte a constata... talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire! Pe tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, M. 4. 6. Categorie de oameni care au aceeași profesie sau anumite însușiri ori interese comune. O să se nască alt Tudor... să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc. STANCU, D. 10. Neamul Cain încă nu s-a stins. EMINESCU, O. I 157. [Armata romînească] se alcătuia: 1. De cetele de dorobanți sau neamul dorobănțesc după cum îl numesc cronicarii noștri. BĂLCESCU, O. I 13.

neam, neamuri, s.n. – 1. Popor, națiune. 2. Rudă, rudenie, familie. „Neamul, familia mare, patriarhală și virilocală” este instituția de bază a societății tradiționale maramureșene (M. Pop, 1980): „Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mpăratu, / Că nouă ni-i neam tot satu” (Bilțiu, 1990: 115); „Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am” (Ștețco, 1990: 199). În expresia a duce neamul = a perpetua spița. ♦ „Neamul era format din două jumătăți: cei vii și cei morți, strămoșii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă și lumea de dincolo (M. Pop, 1980: 10). – Din magh. nem ”gen, specie, sămânță, soi, viță„ (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA); ”E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ „barbar” (DER). Cuv. rom. > magh. nyám (Bakos, 1982: „Román eredetu”).

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steamă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.

bun, ~ă [At: COD. VOR. 149/2 / Pl: ~i a, ~e sn, ~uri / E: lat bonus, ~a, ~um] 1 a (D. ființe, mai ales, d. oameni) Care are calități Si: (îvr) bunătățat^[1]. 2 a (D. oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți Si: binevoitor. 3 a (D. obiecte) Care funcționează bine. 4 a (D. obiecte) Care este valoros. 5 a (Îs) ~ la inimă Milostiv. 6 a (Pfm; îe) Fii ~ Te rog! 7 av (Îe) -rău Oricum ar fi. 8 sm (Îe) ~ și rău Toată lumea, fără deosebire. 9 a (îlav) ~ e Dumnezeu! Cred în bunătatea lui Dumnezeu. 10 a (Pfm; îs) Ceas ~ împrejurare norocoasă sau fericită. 11-12 a (Îe) A (nu) fi a ~ă A (nu) fi semn că este bine. 13 a (D. procese, fenomene, acțiuni) Care prevestește binele. 14 a (D. oameni) Binevoitor. 15 a (D. oameni) Amabil. 16 a (D. unelte) Cu care se lucrează bine. 17 a (D. viață, mod de trai etc.) Fericit. 18 a (în formule de salut; în formule de urare) Liniștit. 19 as (Îe) A umbla cu ~ă-dimineața A umbla cu Moș-Ajunul la Crăciun. 20 a (Bot; reg; îc) ~ă-dimineața Petunie (Petunia hybrida). 21 a (Bot; reg; îae) Pristolnic (Abutilon theophrasti). 22 a (Bot; reg; îae) Volbură (Chonvolvusus arvensia). 23 a (Bot; reg; îae) Zorele (Pharbites hederacea). 24 a Care face sau îți prinde bine Si: satisfăcător, plăcut. 25 a (D. mâncăruri) Gustos. 26 a (D. mirosuri) Plăcut. 27 a Vrednic. 28 a (D. oameni) Cinstit. 29 a (D. acțiuni, operații, manifestări etc. ale oamenilor) Cuviincios. 30 a (Pfm; îe) Poamă ~ă Om de nimic. 31 a (îas) Femeie imorală. 32 a (D. sfaturi, îndrumări, ordine) înțelept. 33 a (îlav) ~ de... Potrivit la sau pentru ceva. 34 a (îlaj) ~ de gură Vorbăreț. 35 a (îlaj) ~ de mână îndemânatic. 36 a (îlaj) ~ de picioare Iute. 37 a (D. vaci; îla) ~ă de lapte Care dă lapte mult. 38 a (îla) ~ de cules Care a fost definitivat spre a fi cules. 39 a (îla) ~ de imprimat (sau de tipar) Care are toate corecturile făcute și poate fi imprimat. 40 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor sau despre stări, procese etc. specifice oamenilor) Folositor. 41 a (D. afaceri, tranzacții comerciale etc.) Avantajos. 42 a (D. vreme, fenomene ale naturii) Favorabil. 43 a (D. relații de rudenie, îoc „vitreg”) De sânge. 44 a (Îs) Văr ~ Văr primar. 45-46 a (Îe) A o lua de(-a) (sau a o apuca, a o ținea) ~ă A crede și a ține morțiș că ceva este adevărat. 47 (Îe) A ști una și ~ A avea o părere hotărâtă, pe care nimic nu o poate schimba. 48 a (Îe) A i se prinde de ~ă A trece de adevărat și a fi crezut. 49 a (D. obiecte de vânzare sau metale prețioase; îoc „prost”) Scump. 50 a (D. haine) Pentru zile mari. 51 a (D. bani) Care circulă în prezent. 52 a (Îs) Bani ~i Bani în numerar. 53 a (Îe) A lua ceva de (sau drept) bani ~ i A privi ceva ca fiind adevărat. 54 a (Înv; d. oameni) Bogat. 55 a (D. originea cuiva și îoc „prost”) De neam. 56 (Dnț) Mare. 57 a Mult. 58 a Tare. 59 a (D. noțiuni temporale) Întreg. 60 a Mare. 61 a (Îlav) În ~ă parte În mare măsură. 62 (Reg; îlav) De cu ~ă vreme De timpuriu. 63 a (D. meșteșugari) Iscusit și harnic. 64 a (D. artiști, scriitori, oameni de știință) Capabil. 65 a (Îs) Inimă ~ă Curaj. 66 a (Îs) Voie ~ă Veselie. 67 a (Îlav) De ~ă voie (sau ~ de chef) Fără să fie silit. 68 a (Reg; îlav) În voia cea ~ă La drept vorbind. 69 a (Înv; îe) A se face ~ A se preface. 70 a (Reg; îe) A fi ~ la Dumnezeu A fi ascultat de Dumnezeu. 71 a (Reg; îe) A nu-i sta ~ă ceva cuiva A nu putea răbda să nu... 72 a (Îlav) Într-o ~ă dimineață (sau zi) Pe neașteptate. 73 a (Pop; îe) A-și face mână ~ă la (sau pe lângă) cineva A și-l face binevoitor pe cineva. 74 a (Îe) A fi (sau a ajunge) în (ori pe) mâini ~ e A fi (sau a ajunge) la o persoană de încredere. 75 a (Reg; îlav) De (sau cu, ori, înv a) ~ă seamă Desigur. 76 a (Înv; îe) ~ și aprobat Formulă care se punea pe acte private ca dovadă de aprobare. 77 sf (îlav) Cu ~ă Cu vorbe bune. 78 a (Îe) A pune vorbă ~ă pentru cineva A interveni în favoarea cuiva. 79 a (îc) ~-simț Capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. 80 a (Îc) ~ă purtare Comportare conformă normelor moralei și educației. 81 a (Iuz; îs) Certificat de ~ă purtare Certificat care atesta purtarea corectă a cuiva în serviciu. 82 a (Fig; îas) Recomandare orală (sau laudă) adusă cuiva. 83 a (D. copii) Cuminte. 84 a Caracteristic omului bine dispus. 85 a (Îe) A fi în toane ~ e A fi bine dispus. 86 a (Îe) A i-o face ~ă sau a-i face (cuiva) una ~ă A-i provoca cuiva o supărare. 87 a Una ~ă Întâmplare (spirituală) deosebită, nostimă. 88 a (Îe) A o păți ~ă A păți un necaz. 89 a (Irn; îe) ~ă treabă! Halal! 90 a (Îe) Na-ți-o ~ă! Asta mai lipsea! 91 (Îe) Na-ți-o ~ă că ți-am dres-o (sau frânt-o) Se spune într-o situație dificilă sau inoportună. 92 a (Îc) ~ gust Simț estetic. 93 a Bogat. 94 a (D. miros) Frumos. 95 a (D. organele corpului) Care funcționează bine. 96 a (Îe) ~ de gură Limbut. 97 a (Îe) A ști una și ~ă A se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 98 a (Îe) A nu-i fi de-a ~ă cuiva A(-i) prevesti ceva neplăcut. 99 a Puternic. 100 a Considerabil. 101 a Întreg. 102 a (Pex) Mai mult decât. 103 a (Îc) ~ă știință Responsabilitate deplină. 104 a (Îc) ~ă credință Obligație de comportare corectă între părțile contractante. 105 (Îae) Onestitate. 106 a (Îlaj) De ~ă credință Sincer. 107 a (D. prieteni, vecini) Devotat. 108 a Nobil. 109 sm (Pop) Bunic. 110 sf (Pop) Bunică. 111 sm (Reg) Amant. 112 sn Ceea ce este necesar societății pentru a-i asigura existența și bunăstarea. 113 sn Obiect sau valoare de importanță în circulația economică. 114 sn (Mpl) Avere. 115 sn (Îs) ~ uri de consum Produse industriale destinate consumului (larg). 116 sn (Îs) ~ corporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un lucru. 117 sn (Îs) ~ incorporal Element al patrimoniului unei persoane care constă dintr-un drept. 118 sn (Îs) ~e oficii Intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pașnice a diferendelor. 119 sn Virtute. 120 sn (Rar) Rezultat. 121 av Bine. 122 a (Îc) ~-credincios Ortodox. 123 a (Iuz; îc) ~-voitor Binevoitor. 124 a (Iuz; îc) ~ă-facere Binefacere. 125 a (Iuz; îc) ~ă-norocire Viață norocoasă. 126 a (Iuz; îc) ~ă-mulțemită Modestie. corectat(ă)

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20^v/14, cf. 90^v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 41²⁴ /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Da – trebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departe – cum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tău – e marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267^v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e¹ (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e¹ (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47^v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 370²/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 8³/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165^r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134^v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

1) rúdă f., pl. e (bg. roda, rudenie. Cp. și cu rus. ruda, mină, mineral, sînge. V. rod 1 și rudă 3). Vechĭ. Neam, rasă, generațiune: om de mare rudă. Azĭ. Neam, persoană înrudită: mĭ-a sosit o rudă. A fi rudă cu cineva, a fi înrudit cu el. Rude de sus, de jos, de alăturĭ, ascendențĭ, descendențĭ, colateralĭ. De rudă (vest), de sămînță, p. reproducțiune: oĭ de rudă. Pe rudă, pe sămînță (est), pe un cap, toțĭ: dihoru a ucis găinile pe rudă, pe sămînță (La Dos. pre rudă și pre semănătură, adică „după asemănare”, cum se vede din vgr. katá génos kai kath’ ῾omoióteta. Biblia, Gen. 1, 11).

MIRARE s. f. Faptul de a (se) mira; stare de uimire pricinuită de o impresie neașteptată; surprindere. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. Dar ce zgomot se aude?... Toți se iută cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. ◊ Loc. adj. De mirare = uimitor, surprinzător; vrednic de admirație, de admirat. Nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229. Dar, cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Avea o ținere-de-minte foarte de mirare. GORJAN, H. I 13. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = ne putem aștepta să..., e posibil să... N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II 66. (Popular) Ar fi de-a mirarea sau a-i fi cuiva de-a mirare = a i se părea surprinzător, a fi surprins, mirat, nedumerit, uimit. Așa-i că vi-i de-a mirare? grăiește el rîzînd. SADOVEANU, O. VIII 189. Mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Învechit și popular) Admirație. Tineret [ieșit din școlile Ardealului] cu mare curaj și mare iubire de neamul romînesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate. RUSSO, O. 56. – Variantă: (regional) mierare (CREANGĂ, P. 66, RUSSO, S. 27) s. f.

NEATÎRNARE s. f. (Învechit) Independență. V. autonomie. Țin la țară, țin la neatîrnare; Țin ca să-mi fac neamul lăudat și mare. BOLINTINEANU, O. 46. Am cunoscut ce plătesc moldovenii la luptă, cînd își apără țara și neatîrnarea lor. ALECSANDRI, T. II 16.

PREZENT¹ s. n. 1. Timpul actual; p. ext. situația actuală. E... același dor de a înfățișa neamul cît mai mare în trecut, spre a afla mîngîiere pentru prezent. IORGA, L. II 4. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. Loc. adv. În prezent = azi, acum, în acest moment. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. 2. (Gram.) Timpul verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este independentă de momentul manifestării ei. Propoziția «eu citesc o carte» are verbul la prezent. ◊ Prezent istoric = prezentul cu valoare de perfect, care se întrebuințează deseori în narațiune pentru a da o mai mare forță de evocare a faptelor.

PUBLIC¹ s. n. 1. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume. Noi ne propunem prin acest curs a inaugura o nouă eră și e de prisos a spune că vom fi imparțiali, căci avem pe public judecător. MACEDONSKI, O. IV 45. Publicul și posteritatea au mers, nu după teorii fantastice, deși sprijinite de talent, dar au mers după cela carele răspundea la conștiința întregului neam. RUSSO, S. 64. Marele public = masele largi ale populației. ◊ Loc. adv. În public = în fața unor persoane, în prezența oamenilor, în văzul lumii. Întotdeauna mi-a fost cu neputință să sărut copiii în public. IBRĂILEANU, A. 23. 2. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. Numai după unsprezece e voie să intre publicul. REBREANU, R. I 269. La început actorul uita că nu trebuie să steie decît cu fața spre public. NEGRUZZI, S. I 343.

VULPĂRESC, -EASCĂ, vulpărești, adj. (Rar) Vulpesc (1). La curtea împăratului Verdeș este mare praznic pentru neamul vulpăresc, și ar fi foarte bine să meargă cu toate. ȘEZ. XXIII 69.

pământ sn [At: PSALT. HUR. 69^v/16 / V: (îrg) pem~, (reg) pom~, (îvr) pomont / Pl: ~uri, (înv) ~ure, (reg) ~e, ~minte / Vc: ~tule, (înv) ~e, păminte / E: ml pavimentum] 1 Scoarță a globului terestru pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți. 2 (În imprecații; îe) Înghiți-te-ar ~ul! sau Mânca-te-ar ~ul! De-ai muri! 3 (Interogativ retoric; îe) Cum te (îl, vă etc.) rabdă (sau ține) ~ul? Exprimă indignarea față de lipsa de omenie a cuiva. 4 Mormânt. 5 (Îlav) ~ îngăurit Epitet pentru un om leneș. 6 (Îlav) Din ~ De jos. 7 (Îlav) De la ~ De jos. 8 (Îe) A uita ca ~ul A uita cu desăvârșire, de tot. 9 (Îe) A dormi ca ~ul A dormi profund. 10 (Îe) A nu ști ca ~ul A nu ști deloc. 11 (Îe) Din ~ (din iarbă verde) sau din fundul ~ului Cu orice preț, prin orice mijloace. 12 (Îe) A se înclina până la (sau în) ~ A se înclina foarte adânc, cu o politețe exagerată. 13 (Îlav) În (sau la) ~ A plecat până jos (de teamă, de emoție, de modestie etc.). 14 (Îe) A pune sau a băga (ceva) în ~ A însămânța. 15 (Îae) A planta. 16 (Îe) A băga (pe cineva) în ~ A înmormânta. 17 (Îae) A omorî. 18 (Îae) A intimida, a speria pe cineva. 19 (Îe) A cădea la ~ (în fața cuiva) A se prosterna, a îngenunchea cu fața la pământ. 20 (Îae) A se umili în fața cuiva. 21 (Îe) A lăsa totul (sau toate) la (sau, reg, în) ~ A abandona totul Si: a lăsa baltă. 22-24 (Îe) Nu-l încape ~ul Se spune despre o persoană (lacomă) (îngâmfată sau) foarte fericită. 25 (Îe) A nu-l (mai) ține (pe cineva) ~ul (de bucurie) A fi foarte bucuros. 26 (Îe) A nu mai călca pe ~ A fi foarte fericit. 27 (Îe) A nu atinge ~ul sau a nu se ști sau a nu se (mai) simți pe ~ (de bucurie) A fi foarte fericit. 28 (Îe) A nu avea nici cer, nici ~ A nu avea nici un adăpost. 29-30 (Îe) A (nu) fi (cu picioarele) pe ~ A (nu) avea simțul realității. 31 (Îcn; îae) A fi foarte distant. 32 (Îe) A tăcea (sau a fi mut) ca ~ul A nu spune nici un cuvânt. 33-34 (Îe) A face (sau a ține) umbră ~ului (degeaba) A trăi degeaba. 35 (Îae) A nu fi bun de nimic. 36 (Îe) A nu(-l) ști sau a nu(-l) afla, a nu(-l) auzi, a nu(-l) simți etc. nici ~ul A nu-l ști, a nu-l afla etc. absolut nimeni. 37 (Îe) A așterne (sau a trânti, a culca, a da etc.) la ~ (sau, rar, ~ului) A doborî. 38 (Pex; îae) A omorî. 39 (Îe) (Nu) se dărâmă ~ul Se zice când cineva se arată îngrijorat sau zorit, în mod nejustificat. 40-41 (Îe) A ieși (sau a răsări, a se ivi, a apărea etc. ca) din ~ (din iarbă verde) A apărea pe neașteptate (și fără să fi fost observat înainte de cineva). 42 (Reg; îe) A pune fața la ~ A muri. 43 (Îe) Plânge de udă ~ul Plânge mult. 44 (Reg; îe) A sta cu burta la – A trândăvi. 45 (Îe) A-i fugi cuiva ~ul de sub picioare A-și pierde echilibrul din cauza unei proaste stări fizice sau din cauza unui pas greșit. 46 (Îae) A fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială, socială etc. 47 (Îe) Cu o falcă în cer (și) cu una (sau alta) în ~ Cu mare mânie, cu mare supărare. 48 (Îe) A-i veni cuiva să intre în ~ A se simți foarte stânjenit. 49-50 (Îe) A intra în ~ (de frică sau) de rușine A avea un puternic sentiment (de frică sau) de rușine. 51 (Îe) Parcă a intrat în ~ sau parcă l-a înghițit ~ul Se spune despre cineva sau ceva care a dispărut fără urmă, care nu poate fi găsit cu nici un preț. 52 (Reg; îe) A răsturna ~ul într-o dungă A realiza lucruri extraordinare. 53 (Îla) La ~ Nimicit. 54 (Îal; d. oameni) Distrus sufletește, într-o situație disperată. 55 (Îae; la box) Cnocdaun. 56 (Îae; în armată, sport etc., ca formulă de comandă) Culcat! 57 (Îe) A duce la ~ A face să eșueze. 58 (Îe) Plânge ~ul sub el (sau ea etc.) Se spune despre o persoană foarte supărată. 59 (Rar; îe) Geme ~ul sub cineva Se spune despre cei care se vaită și gem întruna. 60 (Rar; îe) Doarme și ~ul sub om Se spune când este mare liniște, când domnește calmul. 61 (Reg; îe) Cu inima pe ~ Foarte trist. 62 (Reg; îe) A-i crăpa (cuiva) ~ul (undeva) A muri undeva. 63 (Îe) A frământa (sau a pisa etc.) ~ul A juca, a dansa cu pasiune. 64 (Îe) A mânca (sau a pupa) ~ul A atinge pământul în treacăt, din zbor. 65 (Rar; d. avioane; îe) A lua ~ A atinge pământul cu roțile, la aterizare. 66 (Spt; îe) Mingea a mâncat ~ Se spune când mingea a depășit linia de marcație reglementară. 67 (Îe) A nu(-l) primi pe cineva (nici) ~ul Se spune despre un om foarte păcătos care moare. 68 (Îe) A-i fî greu (și) ~ului (cu cineva) Se spune despre un om rău. 69 (Reg; îe) A da (sau a răsturna etc.) ~ul cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în sus A căuta, a scotoci peste tot pentru a găsi un lucru. 70 (Reg; îae) A fi foarte harnic. 71 (Reg; îe) Ce ~? Ce Dumnezeu? 72 (Reg; îe) ~e răsufli ? Se zice cuiva tăcut, care nu scoate nici o vorbă. 73 Planetă a sistemului solar locuită de oameni. 74 (Pex) Oameni care locuiesc pe această planetă. 75 Arată o calitate sau un defect avut în gradul cel mai înalt sau un număr foarte mare. 76 (Îlav) La (sau de la, până la, din) capătul (sau marginea ori marginile, toarta, rar capetele) ~ului sau peste ~ etc. De foarte departe. 77 (Îe) A curma ~ul A colinda toată lumea. 78 (Îlav) De când (lumea și) ~ul Din totdeauna. 79 (Îae; îcn) Niciodată. 80 (Reg; îe) Când s-or roade furnicile ~ului Niciodată. 81 (Îla) Vechi ca ~ul Foarte vechi. 82 (Îe) Nu e peste ~ Nu e departe de aici. 83 (Îe) Ca de la cer la ~ sau (rar) cât cerul de ~, ca între cer și ~ Se spune pentru a arăta marea deosebire care există între două ființe, două lucruri, două fenomene. 84-85 (Îe) A (se) jura cu cerul și cu ~ul A (se) jura cu multă convingere, invocând atât forțele de pe pământ cât și pe cele cerești. 86-90 (Îe) A făgădui (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) (a jurui) cerul și ~ul (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a se jura mult. 91-95 (Îae) (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a jura totul. 96-100 (Îae) (A făgădui) (a cere) (a căuta) (a se ruga sau) a jura lucruri nerealizabile, imposibilul Si: marea cu sarea. 101 (Îe) A șterge (sau a rade, a stinge etc.) de pe (sau după, înv, din) fața ~ului A distruge. 102 (Îae) A ucide. 103-104 (Reg; îe) (A veni sau) a se duce cu ~ul (A veni sau) a se duce în număr mare, cu tot neamul. 105 (Îlav) De stinge (sau zvântă, rar, sfârșește etc.) ~ul Foarte mult, peste măsură, exagerat. 106-107 (Îls; irn) Buricul ~ului Persoană (care se crede) foarte importantă. 108 (Îe) A fi urechea ~ului A fi foarte atent. 109 Substanță, materie din care este alcătuită partea solidă a globului terestru Vz glod, tină, țărână. 110 (În imprecații; îe) Taci, astupa-ți-ar ~ul gura De-ai muri. 111 (Bis) Materie din care a fost creat omul, care este o ființă cu viață limitată și se va transforma după moarte în aceeași materie. 112 (Fig; îoc spirit) Materie. 113 (Îs) ~ negru (sau, reg, mare) Cernoziom. 114 (Îs) ~ roșu Pământ ars. 115 (Îs) ~ de turnătorie Amestec format din nisip de turnătorie, dintr-un liant, de obicei argilă, și din alte substanțe Si: amestec de formare. 116 (Îe) A face (lut sau tot o apă și un) ~ sau una cu ~ul sau (rar) a amesteca (sau a asemăna, a face asemenea) cu -ul A distruge. 117 (Îe) A fi (toți) o apă și un ~ A fi deopotrivă, la fel. 118-119 (Îe) A fi (sau a se face) negru ~ (ori negru ca ~ul) A fi foarte (mâhnit sau) mânios. 120 (Îe) A se face ~ la față sau a i se face fața ca ~ul ori (reg) a-i ieși (cuiva) ~ul în față, a-i prinde cuiva fața ~ A slăbi. 121 (Îe) E a ~ Prevestește moarte. 122 (Îe) Trage a ~ Se spune despre cineva care este aproape de moarte Si: cu un picior în groapă. 123 (Îe) A duce ~ din deal în vale A face o muncă inutilă. 124 (Îla) Cu inima ca ~ul Foarte supărat. 125 (Spc; șîs ~ galben) Argilă. 126 (Rar; îs) ~ de porțelan Caolin. 127 (Îs) ~ stabilizat Pământ argilos amestecat cu gudroane, var gras, ciment etc., rezistent la pătrunderea apei și folosit la fundații de drumuri, la construcții agro-zootehnice etc. 128 (Îs) ~ activ (sau decolorant) Material natural asemănător argilei, format din hidrosilicați de aluminiu, calciu și fier și având proprietatea de a absorbi și a reține substanțe colorante din uleiuri animale, vegetale și minerale. 129 (Îe) ~ amar Oxid de magneziu. 130 (Îs) ~uri rare Grup de oxizi ai unor metale rare, foarte asemănătoare din punct de vedere al proprietăților lor chimice. 131 (Îs) ~ metalice Oxizi ai metalelor aluminiu, bor, galiu, indiu și taliu. 132 Sol, considerat sub raportul productivității sau al configurației. 133-135 Suprafață (delimitată) de teren (agricol). 136 (Îe) Sărac sau calic lipit ~ului Foarte sărac. 137 (Îcs) De-a ~ul furat Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 138 Teritoriu. 139 Regiune. 140 Ținut. 141 (Pex) Țară. 142 Patrie. 143 (Îs) ~ul făgăduinței (sau făgăduit) Nume biblic dat Palestinei. 144 (Pex; îas) Ținut bogat, fericit. 145 (Fig; îas) Situație de care cineva leagă mari speranțe. 146 (Îe) A trăi ca în ~ul făgăduinței A trăi foarte bine Si: a trăi ca în sânul lui Avram. 147 (Îs) Obiceiul ~ului Totalitate a normelor de viață nescrise, stabilite în decursul timpului între membrii unei comunități și transmise prin tradiție, din generație în generație Si: (înv) obicei pământesc (16). 148 (Pex; îas) Obicei specific al unei țări, al unei regiuni etc. păstrat din vechime Si: (înv) obicei pământesc (17). 149 (Îs) Birul (sau darea, vama) ~ului Impozit nedefinit mai îndeaproape. 150 (Înv; îla) De ~ Pământean. 151 (Reg) Punct cardinal. 152 (Îoc mare, ocean; șîs ~ul cel sănătos, ~ cuprinzător, ~ tare, ~ statornic, reg – uscat) Țărm. 153 (Pex) Continent. 154 Unitate de măsură pentru suprafațe de teren agricol, folosită în trecut, a cărei mărime a variat în timp și spațiu. corectat(ă)