ANTISTROFĂ (< fr. antistrophe < gr. antistrophe: cf. gr. anti, contra, și strophe, strofă) A doua stanță (strofă), cu un anumit număr de versuri și cu înțeles complet, cîntată de cor în teatrul antic grec, după ce se cînta strofa. Din punct de vedere metric, ea corespunde silabă cu silabă strofei care o precede. În vechea comedie greacă (ex. comediile lui Aristofan) era denumită antistrofă partea a patra, care urma după parabază (v.). În Prometeu, tragedia lui Eschil, corul, deplîngînd soarta eroului, cîntă în strofa I: „Plîngem ursita-ți grozav', o, Prometeu! Lacrimi din ochii miloși curg șiroaie Ce se revarsă pe obrajii-ne fragezi. Schimbă în lege toanele, domnește Zeus fără cruțare de nime, -nfățișînd Luciu al lumii trufaș, ascuțiș Celor ce odat' stăpînit-au pe cer.” În antistrofa I, căci în tragedia antică numărul antistrofelor corespunde numărului strofelor, corul continuă: „Huiește-ntreagă o țară de vaiet, Mărirea pierdută și cinstea cea mare-a Titanilor frați: pe a ta o jelește, Tot neamul ce-n Asia sfîntă trăiește.” (ESCHIL, Prometeu și Perșii, traducere de D. Foti) În vechea retorică, antistrofa este sinonimă cu epifora (v.).