MEȘTERȘUGUÍT, -Ă adj. (Învechit) 1. Meșteșugit (1). Să fie lucrurile lor mai meșterșuguite . . . și cercetate, puindu-le înaintea ochiului împăratului (a. 1 700). BV I, 391. ♦ Organizat cu talent, cu pricepere; stabilit în mod riguros. La neamul tătărâsc iaste un lucru foarte mare meșterșuguit. . . , cît, cine va merge asupra lor, ei dosul nu-și dau. HERODOT (1 645), 222. Acelor prea viteji hatmani. . . oștile meșterșuguite, mijloacele meșterșugurilor, vicleșugurile, aflările, înșălăciunile vrăjmașilor . . . istoriia dă socoteală. N. COSTIN, l. 37. 2. Ticluit cu dibăcie, cu viclenie. Au mutat vina asupra Tomei spatarul cu mare meșterșuguită pricină, cum s-au sculat ca un viclean fără știrea domniei. N. COSTIN, LET. II, 126/28. - Pl.: meșterșuguiți, -te. – V. meșterșugui.