RĂSFIRA, răsfir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) desface fir cu fir, a (se) separa, a (se) depărta între ele (firele părului, ale bărbii etc.) fără a strica întregul. 2. Refl. și tranz. A (se) împrăștia, a (se) întinde în diferite direcții; a (se) răzleți. 3. A risipi, a împrăștia, a presăra. [Var.: resfira vb. I] – Răs- + fir.

pleasnă, plesne, s.f. (pop.) 1. șfichi, bici; zgomot produs de plesnitura biciului; lovitură, plesnitură de bici. 2. fir de care se prinde cârligul la capătul sforii de pescuit. 3. iritație a mucoasei limbii și a cerului gurii (mai ales la copii mici). 4. (fig.) vorbă usturătoare, sarcastică. 5. fiecare dintre cele trei curelușe înguste cu care se încheie cureaua la cioareci, prinse în trei catarame. 6. șuviță de păr. 7. fir de in sau de cânepă. 8. (reg.) disc sau verigă pusă pe osia roții căruței, pentru a apăra de frecare. 9. bucată mică, așchie, țandără desprinsă dintr-un lemn. 10. (la pl.) mătreață. 11. (la pl.) boală de copii; afte, stomatită. 12. stâncă, piatră gata să se despice într-o mină; crăpătură în stâncă. 13. insectă care trăiește în locuri întunecate; șvab. 14. larva unor fluturi de noapte, sub forma unui vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul din capete; câinele-babei.

2) plísă f., pl. e (rus. plis, bg. plisa, pol. plisia, d. germ. plüsch, care vine d. fr. peluche și pluche, din poil, păr, fir. V. păr 1). Un fel de catifea cu păru maĭ mare. – Cînd e și maĭ mare, se numește plĭuș. V. plĭuș.

*trichínă f., pl. e și ĭ (lat. științific trichina, d. vgr. thrix, trihós, păr, fir de păr). Med. Un fel de verme supțire care trăĭește în carnea porcilor răsucit ca un fir de păr.

RĂSFIRA, răsfir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) desface fir cu fir, a (se) separa, a (se) depărta între ele (firele părului, ale bărbii etc.) fără a strica întregul. 2. Refl. și tranz. A (se) împrăștia, a (se) întinde în diferite direcții; a (se) răzleți. 3. Tranz. A risipi, a împrăștia, a presăra. [Var.: resfira vb. I] – Pref. răs- + fir.

DESPICA, despic, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat prin «în două»; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăți. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. CAMIL PETRESCU, U. N. 429. Mîinile subțiri și aspre despicau anevoios așchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoș s-aținea, Și cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! ALECSANDRI, P. II 94. ◊ Fig. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbesc toți, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. DRAGOMIR, P. 9. Vezi cel pîrîu care o despică [valea] în lung? NEGRUZZI, S. I 195. ◊ Expr. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). ◊ Absol. Strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. ♦ Fig. A frînge, a sfîșia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. GALACTION, O. I 74. ◊ Refl. Inima-i în două n-a vrut să se despice. MACEDONSKI, O. I 261. Frageda inimioară se despică de durere. CONACHI, P. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cînd s-o scula, în zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă și îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre și trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea Și-n pămînt că mi-l izbea. Cît pămîntul despica, Pîn’în brîu că mi-l băga. ALECSANDRI, P. P. 100. ◊ Fig. Aruncă în sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Refl. A se crăpa. Și se făcea că porți de-aramă, Bătrîne, gem și se despică. BANUȘ, B. 112. Un vînt subțire se ridică, Albastra mare se despică. MACEDONSKI, O. I 59. Pe cînd ei beau și se veseleau... o dată se despică zidul și se ivi o umbră. ISPIRESCU, L. 143. (Fig.) Despică-te, apus și răsărit, miazănoapte și miazăzi, și trimite adevărul mărturie! DAVIDOGLU, O. 120. ♦ Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuță, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Și de doru-i și de jale Să despică frunza-n vale. ALECSANDRI, P. P. 378. ♦ (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul. ▭ Uite, mergem să arăm, Țelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveți să ne urmați Și-nsutit să secerați. ANT. LIT. POP. I 552. ♦ (Neobișnuit) A despărți, a separa, a desface. Își regăsi puterea să despice în lături inelele cosiței și sări afară la lumină. GALACTION, O. I 191. 3. Tranz. A străbate (văzduhul, o mulțime compactă etc.). Se urca pe parapet... făcea un salt în sus și cădea în apă – toată un arc, despicînd văzduhul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceața, cu sabia în mînă. D. ZAMFIRESCU, R. 261. ◊ Fig. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. SADOVEANU, O. I 107. Numai Prutul despica liniștea cu mersul lui grăbit. DUNĂREANU, CH. 182. 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strîns în mine cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 323. Dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească. REBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăți, a se fărîmița, a se destrăma. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică. ALECSANDRI, O. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică (Hîrtia). GOROVEI, C. 185. ◊ (Poetic) Bolțile [cerului] se rupeau, jumalțul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. 6. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui. ODOBESCU, S. III 77.

PATRU num. card. 1. Numărul care în numărătoare are locul între trei și cinci. Patru și cu patru fac opt. ◊ (Adjectival) Fie-ți milă de două suflete nevinovate care se chinuiesc de patru ani. CREANGĂ, O. A. 176. Am... la brîu patru pistoale. ALECSANDRI, P. I 17. Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi sau între patru pereți = a vorbi, a se sfătui în taină, fără martori. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Al patrulea, a patra. Pavilionul patru. Etajul patru. ♦ (Substantivat) a) Cifra care marchează acest număr. Scriu un patru pe tablă. b) Nota patru. Elevul a luat un patru. c) Cartea de joc, zarul etc. marcate cu acest număr de puncte. Patru de caro. 2. (În locuțiuni și expresii) Cît patru = de mărimea a patru persoane, de patru ori mai mult decît normal. Iar Gîdea bogatu Se umfla cît patru. DEȘLIU, M. 51. În patru = în patru părți. A tăia pîinea în patru. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru v. despica. (A fi) cu ochii în patru = a fi cu băgare de seamă, atent, a se păzi bine. Dacă ofițerul secund nu e cu ochii în patru peste tot, unde ajunge vasul? DUMITRIU, P. F. 71. Trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarășelor mele. IBRĂILEANU, A. 117.

RĂSFIRA, răsfir, vb. I. (Și în forma resfira) 1. Tranz. A desface fir cu fir, a separa între ele firele (părului, bărbii etc.), îndepărtîndu-le unele de altele, fără a strica întregul. Boierul Dumitrașcu, răsfirîndu-și în degete frumoasa-i barbă căruntă, mă întrebă cu seriozitate... SADOVEANU, O. I 359. Vîntul... adiind ușor, îi mîngîia fruntea, răsfirîndu-i pletele și barba lui albă. BART, S. M. 64. Murgul d-auzea, Coama-și resfira, Vîntul despica. TEODORESCU, P. P. 445. ◊ (Poetic) Părul galben răsfirîndu-și... Doarme leneș craiul Soare. GOGA, C. P. 81. ◊ Refl. Niște coame castanii... se răsfirară peste umerii și pieptarul lui înfirat. NEGRUZZI, S. I 21. Corbea mi se întrista, Lacrămile îl trecea, Barba i se resfira. ȘEZ. IX 171. ◊ Intranz. (Prin analogie) Și mai sus, între smicele, Cîntă două turturele. Una răsfiră din pene. ȘEZ. II 220. 2. Refl. A se împrăștia în diferite direcții. Încet- încet, în zare se ridica o pînză alburie de fum, care se înălța răsfirîndu-se și se pierdea în nemărginire. SADOVEANU, O. VI 42. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira, fierbînd, un nor, De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. Mii de pîrîie ce se resfiră și se-mpreună. ODOBESCU, S. I 63. ◊ Fig. Cîntul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. Că-n șură mai bate vîntul Și îmi mai resfiră gîndul. HODOȘ, P. P. 200. ♦ Tranz. A întinde în direcții diverse. Își resfiră picioarele și întinse genunchii ca să se înfigă mai puternic pe loc. REBREANU, R. II 195. Un zarzăr... Și-a răsfirat crenguțele ca spinii. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ (Despre oameni, animale, colectivități) A porni în direcții diverse, a se răzleți. Din clipa aceasta, toată lupta se răsfiră. Din furtuna, deodată potolită, izbucniră cei din urmă din oștenii Șchiopului, împrăștiindu-se pe cîmpie. SADOVEANU, O. I 155. Tătărimea se-nșira Și fugînd se resfira, Cîte unul, unul. ALECSANDRI, P. P. 80. ◊ Tranz. Ea din palme că bătea Și șerpii îi răsfira. PĂSCULESCU, L. P. 202. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi, a presăra. Resfirînd pe-a lor cale niște nemernice flori. NEGRUZZI, S. II 12. ◊ Fig. Iar luna, prin boschete, Cu razele-i subțiri, A răsfirat buchete De galbeni trandafiri. CAZIMIR, L. U. 13. – Variante: resfira, răshira (MAT. FOLK. 404) vb. I.

răsfira [At: PSALT. HUR. 5578 / V: res~ / S și: răzf~ / Pzi: răsfir, (rar) ~rez / E: răs- + fir] 1 vt A separa între ele firele părului, ale bărbii etc. îndepărtându-le unele de altele Si: a rășchira (21). 2 vt A întinde în lături. 3-4 vtr A (se) desface fir cu fir. 6 vtr A (se) împrăștia. 7-8 vtr (D. ființe) A (se) răzleți (1). 9 vr (Îe) A-și ~ năcazul (pe cineva) A-și vărsa necazul (pe cineva). 10 vt A presăra. 11-12 vtr (Înv) A (se) dizolva (1-2). 13 vr (Reg) A se rări (2). 14 vt (Îvr) A dezvălui (1). 15 vt (Îvr) A înșira. 16 vt (Îvr) A analiza (1). 17 vt (Fig) A rememora (1). 18 vt A răsfoi¹ (1).

răsfirare sf [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 503/1 / V: res~ / Pl: ~rărI / E: răsfira] 1 Separare a firelor părului sau ale bărbii. 2 Împrăștiere. 3 Răspândire (4). 4 Risipire (12).

răsfirat², ~ă a [At: DOSOFTEI, PS. 469/2 / V: res~ / Pl: ~ați, ~e / E: răsfira] 1 Cu firele (părului, bărbii etc.) depărtate unele de altele. 2 Îndepărtat unul de altul Si: rășchirat (5). 3 Întins pe o suprafață mare Si: împrăștiat. 4 Răzlețit (1). 5 (D. litere, cuvinte etc.) Spațiat. 6 (D. pământ) Afânat (1). 7 (Fig) Nestatornic.

A-FIR-A-PĂR 👉 FIR 8.

BULB, bulbi, s. m. 1. Tulpină (subterană) a unor plante, alcătuită din frunze în formă de tunici sau solzi suprapuși (în care se depun substanțe de rezervă), cu un înveliș membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflături, situat între măduva spinării și protuberanța creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatație a arterei aorte situată la ieșirea din inimă, existentă la pești și la batracieni. 3. Obiect, umflătură etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.

CLĂTI, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

ASPRU², -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu suprafața zgrunțuroasă care dă la pipăit o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre fire de păr) tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. 2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase. 3. (Despre vin) Care are gust înțepător; acru. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Mare, intens, puternic, înverșunat. Vânt aspru. 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Aspră robie. 3. Lipsit de indulgență, sever, neînduplecat, necruțător. Purtarea aspră. – Lat. asper.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unei ape curgătoare, care unește punctele de viteză maximă ale apei. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături speciale de podoabă. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir până-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

FLOC, floci, s. m. (Spec.; de obicei la pl.) Smoc mic de păr, de lână sau de mătase. ♦ (Spec.; de obicei la pl.) Fir de păr din regiunea pubisului. [Pl. și: (n.) floace] – Lat. floccus.

SEBACEU, -EE, sebacee, adj. (În sintagmele) Glandă sebacee = glandă în formă de ciorchine, care se găsește la rădăcina firelor de păr și care secretează sebumul. Chist sebaceu = umflătură sub piele, produsă prin hipertrofia glandelor sebacee. – Din fr. sébacé, lat. sebaceus.

COTOR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.

cir (fir de păr) s. m., pl. ciri

de-a fir-a-păr loc. adv.

tulei (cotor al penelor, fir de păr) s. n., pl. tuleie

A DESPICA despic tranz. 1) (obiecte) A desface de-a lungul (prin tăiere, lovire etc.) în două sau în mai multe bucăți. ◊ ~ firul de păr în patru (sau în șapte) a examina ceva cu prea multă sârguință. 2) A face să se despice. 3) (spații compacte) A străbate cu o viteză deosebită; a spinteca. 4) fig. A pătrunde cu perspicacitate; a analiza subtil. /<lat. despicare

FLOC floci m. 1) Smoc de păr sau de lână. 2) Fir de păr încrețit. [Pl. și floace] /<lat. floccus

GEANĂ gene f. 1) Fir de păr de pe marginea pleoapei. 2) fig. Fâșie luminoasă; dungă de lumină (pe un deal, pe o culme, pe un nor etc.). * În ~a zilei în zorii zilei; dis-de-dimineață. [G.-D. genei] /<lat. genna

GHIMPE ~i m. 1) Formație cu vârf ascuțit și înțepător, care crește pe tulpina, pe ramurile, mai rar pe frunzele și pe fructele unor plante; spin. * A sta (sau a ședea) ca pe ~i a nu mai avea răbdare (să aștepte). 2) fig. Gând care necăjește; rană sufletească. * A avea (sau a simți) un ~ la (sau în) inimă a avea o durere ascunsă. 3) Ac sau fir de păr aspru și ascuțit de pe corpul unor animale (arici, porci-spinoși etc.); țeapă. 4) Plantă erbacee având frunzele sau capitulele prevăzute cu o astfel de formație ascuțită. * ~ pădureț arbust cu ramuri ascuțite, având frunze persistente, flori mici și fructe în formă de boabe roșii. /Cuv. autoht.

PATRU² m. 1) Număr constând din patru unități. Adună ~ cu trei. 2) Cifra 4 sau IV. ◊ Cu ochii în ~ foarte atent. Între ~ ochi (sau pereți) în mare taină; fără martori. A despica (sau a tăia) firul (de păr) în ~ (sau în șapte, în nouă) a cerceta foarte amănunțit. 3) Obiect marcat cu această cifră. /<lat. quatuor

SPIC ~ce n. 1) Inflorescență caracteristică gramineelor, alcătuită din mai multe flori mici dispuse pe o axă centrală. * A da în ~ a începe să formeze spicul, să se apropie de maturizare. ~ de zăpadă fulg de zăpadă rătăcit printre picăturile de ploaie. 2) Vârf al firelor de păr mai lungi din blana unor animale (având și o culoare mai deschisă sau mai închisă decât a blănii). 3) Partea cea mai înaltă a unui deal, a unui munte sau a unui acoperiș. /<lat. spicum

TULEU ~ie n. mai ales la pl. 1) Rădăcină a penei nedezvoltate sau smulse. 2) Fir de păr care abia mijește pe fața tinerilor. /<sl. tulu

sebaceu, -ee adj. De natura seului, a corpurilor grase; care conține, produce materii grase. ◊ Glandă ~ee = glandă exocrină de la rădăcina firelor de păr, care secretă sebum; chist ~ = chist, rezultat al dezvoltării unei glande sebacee. ♦ (Despre secreții) Produs de glandele sebacee. (< fr. sébacé, lat. sebaceus)

EPILAȚIE s.f. Operație de smulgere a firelor de păr (cu ajutorul unei pensete etc.); depilație. [Gen. -iei, var. epilațiune s.f. / < fr. épilation].

MICOZĂ s.f. 1. (Bot.) Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci. 2. (Med.) Afecțiune a pielii datorită unor microbi vegetali, care se pot localiza fie pe piele, fie pe firul de păr; pecingine. [< fr. mycose, germ. Mikose, cf. gr. mykes – ciupercă].

PERIFOLICULITĂ s.f. (Med.) Inflamație a rădăcinii firului de păr datorită unor ciuperci sau unor microbi piogeni. [Cf. fr. périfolliculite].

TRICOCLAZIE s.f. Rupere a firelor de păr, de obicei traumatică. [Gen. -iei. / < fr. trichoclasie, cf. gr. thrix – păr, klasis – fractură].

ACICUL s.m. 1. Formație rigidă în formă de ac la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unii viermi. [< fr. acicule, cf. lat. acicula – acușor].

BULB s.m. 1. Tulpină (subterană) alcătuită dintr-un înveliș membranos, uscat și din mai multe foi cărnoase. 2. (Fig.; rar) Glob, sferă. ◊ Bulb rahidian = prelungire a măduvei spinării, care face legătura între creierul mare, creierul mic, măduva spinării și marele simpatic; bulb pilos = partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. [Pl. -bi, (s.n.) -buri. / < fr. bulbe, cf. lat. bulbus].

CAPILAR, -Ă adj. 1. Subțire, fin, îngust (ca un fir de păr). ◊ Vase capilare = cele mai mici vase sanguine prin care se hrănesc țesuturile corpului și care fac legătura între vene și artere. 2. Referitor la capilaritate. [< fr. capillaire, cf. lat. capillus – păr].

FAVUS s.n. Îmbolnăvire a pielii (acoperite cu păr a) capului, cauzată de o ciupercă și constînd din leziuni profunde, însoțite de distrugerea definitivă a firului de păr și de atrofia pielii care generează părul. [< fr. favus, cf. lat. favus – fagure].

FOLICULITĂ s.f. Boală de piele caracterizată prin mici bășicuțe pline cu puroi, localizate în jurul unui fir de păr. [< fr. folliculite].

prăș s.n. (reg.) fir de păr.

depăra (-rez, -at), vb. – 1. A smulge părul. – 2. A lua de păr. – Var. dăpăra. Mr. deapir, dipirare, megl. deapir, dipirari. Lat. dēpῑlāre (P. Papahagi 101; Pușcariu 483; Candrea-Dens., 1329; Pascu, I, 141; Iordan, Dift., 123; REW 2571); cf. v. it. dipelare (calabr. dipilare), fr. (dépiler), sp. (depilar.) Este dublet al lui depila, vb. (a îndepărta părul de pe corp), cf. depilator, s. n. (substanță cu ajutorul căreia se depilează); și omonim al lui depăra, vb. (a îndepărta, a separa), puțin folosit în Trans., pe care Drăganu, Dacor., III, 700, îl consideră reprezentant al lat. *de-parāre. Depărare desemnează și o veche uzanță juridică, abandonată a principiului la începutul sec. XIX și conservată în unele toponime (Depărați); delimitînd o proprietate, fiii proprietarilor primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce indică vb., cu pretextul de a-i face să-și amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării. Presupunem că este etimologie populară, care a confundat probabil rezultatul rom. al lui *dēpῑlāre cu lat. *dēpalāre „a publica”, formă vulgară de la palāri, atestată de glosa depalata „manifestată” (Silos 120); rezultatul normal de la *dēpalāre este și *depăra. Cf. Pascu, Lat., 259. – Der. depărat, s. n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).

BULB s. m. 1. tulpină subterană formată dintr-un înveliș membranos, din mai multe foi cărnoase. 2. ~ rahidian = prelungire a măduvei spinării între creierul mare, creierul mic, măduva spinării și marele simpatic; ~ pilos = partea terminală, îngroșată, a rădăcinii firului de păr. 3. partea umflată, în formă de bulb (1), a unui obiect. (< fr. bulbe, lat. bulbus)

CAPILAR¹, -Ă adj. 1. subțire, fin, îngust (ca un fir de păr). ♦ vase ~e = cele mai mici vase sangvine prin care se hrănesc țesuturile corpului, între venule și arteriole. 2. referitor la capilaritate. ♦ tub ~ = tub îngust în care se manifestă fenomenul de capilaritate. (< fr. capillaire, lat. capillarius))

LEUCISM s. n. caracteristică ereditară constând din lipsa completă a pigmentului din firele de păr, concomitent cu prezența lui în ochi și în unele mucoase aparente. (< germ. Leukismus)

PERIFOLICULITĂ s. f. inflamație a rădăcinii firului de păr datorită unor ciuperci sau microbi piogeni. (< fr. périfolliculite)

TRICOCLAZIE s. f. rupere (traumatică) a firelor de păr. (< fr. trichoclasie)

floacă, floacă s. f. 1. vulvă. 2. fir de păr (mai ales din barbă sau din zona pubiană). 3. bătrân ramolit, cu idei învechite.

HIDROMETRU instrument pentru măsurarea umidității aerului atmosferic. Hidrometrele pot fi: chimice (se bazează pe absorbția vaporilor dintr-un volum cunoscut de către o substanță chimică), cu fir de păr (bazate pe proprietatea firului de păr de a se alungi când absoarbe vapori), de condensare (determină punctul de rouă; răcind un corp în aerul atmosferic, el se aburește la temperatura pentru care presiunea vaporilor este egală cu presiunea vaporilor saturați). Hidrometrul se utilizează în sălile de depozitare a materialelor volante (ex. sala parașutelor).

ASPRU², -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu o suprafață zgrunțuroasă care dă (la pipăit) o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. 2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase. 3. (Despre vin) Înțepător; acru. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Puternic, năpraznic. Vînt aspru se izbea în geamuri (SADOVEANU). 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie (MACEDONSKI). ♦ Înverșunat. Un cîmp de aspră luptă (ALECSANDRI). 3. Lipsit de indulgență, neînduplecat, necruțător. ♦ Ager, curajos. 4. (Adesea adverbial) Sever, dur. Voce aspră. – Lat. asper.

CAPILAR, -Ă (< fr.; {s} lat. capillaris „de păr”) adj. 1. Subțire (ca un fir de păr), fin, îngust. ♦ Vas c. = conduct microscopic sanguin sau limfatic cu diametrul de 7-15 μ, format dintr-un singur strat de celule endoteliale. Prin v.c. sanguine se fac schimburile dintre sînge și țesuturi. 2. Referitor la capilaritate, care aparține capilarității (ex. forță c). ♦ Tub c. = tub îngust în care se manifestă fenomene de capilaritate. (Adverbial) Subtanță capilar-activă = substanță care, dizolvată într-un lichid, îi micșorează tensiunea superficială (ex. spumanții, detergenții, săpunurile etc.).

floc, floci s. m. 1. fir de păr încrețit 2. (la pl.) părul pubian

*capilár, -ă adj. (lat. capillaris, d. capillus, fir de păr din cap. V. capelură). Relativ la păru capuluĭ: sistema capilară. Supțire ca un fir de păr, foarte fin: tub, vas capilar (ca ultimele ramificațiunĭ ale vinelor). Bot. O ferigă medicinală (ásplénium trĭchómanes).

cétină f., pl. ĭ și e (sîrb. četina, frunze de brad; bg. četina, păr de porc, rus. ščetina, păr de porc [col.], d. šcetĭ, fir de păr de porc. Ung. csetina vine d. rom.). Carp. Frunzișu braduluĭ (V. foĭos). Verdeață în general: pe cîmpia verde’ntinsă și de cetine cuprinsă (Teod. P. P. 581). Ĭenupăr. – Și cétin, m., ĭenupăr.

Nisus 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas și prieten nedespărțit cu Euryalus. A murit, cu ocazia unui atac al rutulilor, luptînd ca să-și răzbune prietenul ucis. 2. Fiul lui Pandion și rege al Megarei. A murit în urma trădării fiicei lui, Scylla. Nisus avea în creștetul capului un fir de păr din aur, care-l făcea de neînvins. Cînd Minos a atacat cetatea Megarei, Scylla, îndrăgostindu-se de el, a tăiat firul de păr de care atîrna victoria și viața tatălui ei și a predat cetatea dușmanului. După moarte, Nisus a fost transformat într-un vultur de mare.

fir n., pl. e (lat. filum, it. filo, fr. fil, sp. hilo. V. filament). Bucată de ață. Fibră de cînepă, de in orĭ de altă plantă. Filament pe care-l scot omizile orĭ painjiniĭ și cu care țese o pînză, o rețea. Ață de aur orĭ de argint: broderie cusută cu fir. Fig. Legătură, înlănțuire, șir. Șiretenie: firu povestiriĭ. Firu vĭețiĭ, cursu vĭețiĭ, vĭața. Firu apeĭ, matcă, partea cea maĭ joasă a uneĭ văĭ, linia după care se scurge apa, talveg (V. curent). Fir telegrafic (fr. fil télégraphique), sîrmă telegrafică, de telegraf (ceĭa ce e maĭ pe românește). Fir de ĭarbă, frunză lungă și supțire de ĭarbă. Fir de paĭ, cotor de paĭ. Fir de grîŭ, de usturoĭ, grăunte de grîŭ, de usturoĭ (numit și cățel de usturoĭ). A despica firu’n patru, a studia, a cerceta cu mare atențiune. Vĭața luĭ atîrnă de un fir de păr, se ține foarte slab. Nu ți se va clătina nicĭ un fir de păr, nu veĭ avea nicĭ cea maĭ mică nemulțămire. Fir cu fir (și din fir în ață saŭ din fir în păr), toate firele, cu de amănuntu, pe larg: a cerceta fir cu fir.

!de-a fir a păr (pop.) loc. adv.

*igrométru n., pl. e (d. vgr. ῾ygrós, umed, și métron, metru). Instrument fizic de măsurat gradu de umiditate din aer, făcut de ordinar dintr’un fir de păr care se învîrtește pe un fus după cum e aeru maĭ umed orĭ maĭ uscat. – Și hi-.

încîlcésc v. tr. (vsl. *klŭčiti, ca’n sŭklŭčiti, a încreți, d. klŭkŭ, urzeală; rus. klok, kločók, cĭuf, moț, kločitĭ, a încîlci. V. cîlțĭ. Cp. cu colcovan). Încurc, amestec (ițele, firele, sfoara, păru). Fig. A încîlci lucrurile, afacerile.

1) păr m., pl. perĭ (lat. pilus, it. sp. pelo, pv. pel, fr. poil. V. răspăr, depilez, plisă 2, oripilant). Fir supțire care crește pe capu saŭ pe trupu omuluĭ și pe trupu animalelor ca să le apere de frigĭ. Țiganiĭ aŭ păr negru, boiĭ aŭ de ordinar păru alb. Fir de păr: Țiganiĭ aŭ periĭ negri, țĭ-a ĭeșit un păr (saŭ: un fir de păr) alb. Fire, filamente la plante orĭ la stofe. Sugel, panariciŭ (Mold.). Un fir supțire spiralat care se întinde și se strînge la ceasornic. În păr, în mare număr, toțĭ: Jidaniĭ se adunase în păr. Tras de păr, forțat, nenatural: argument tras de păr, asta e prea trasă de păr. În doĭ perĭ, nicĭ alb, nicĭ negru, nicĭ tînăr, nicĭ bătrîn, ca lupu cînd îșĭ schimbă păru, (fig.) nehotărît, evaziv: un om în doĭ perĭ (ca etate saŭ în privința graduluĭ de beție), răspuns în doĭ perĭ. A te lua de păr cu cineva, a ajunge la ceartă orĭ la bătaĭe cu cineva. A ți se face păru măcĭucă, a ți se zbîrli păru de frică. A scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A despica păru (saŭ firu) în patru, a te pricepe foarte bine, a ști foarte multe, a face distincțiunĭ foarte subtile. A depinde de un fir de păr, a depinde de foarte puțin lucru. Cu păru tăŭ și cu învățu altuĭa, profitînd altu din munca ta. Prov. Lupu păru îșĭ schimbă, dar năravu ba. V. nărav. Ca numirĭ de plante: păru cĭuteĭ, pațachină (rhámnus cathártica); păru Maĭciĭ Domnuluĭ, o plantă erbacee care crește pintre stîncĭ în pădurile umede și umbroase (asplénium adiántum nigrum); păru porculuĭ, 1. pir, 2. barba ursuluĭ; păru Veneriĭ, un fel de cŭarț.

péptine (est) și pĭéptene (vest) m. (lat. pĕcten, péctinis; it. péttine, pv. penche, fr. peigne, cat. pinta, sp. peine, pg. pente). Un instrument cu dințĭ lungĭ, supțirĭ și deșĭ, care servește la curățat păru capuluĭ, firele de in și de cînepă ș. a. Acelașĭ instrument de o formă maĭ elegantă și întrebuințat de femeĭ ca să le ție păru și ca ornament (V. BSG. 1933, 322). V. perie, darac.

ÖMER, Seyfeddῑn (1884-1920), scriitor turc. Reprezentant important al curentului literar „Millî edebiyat”, de orientare națională, care punea accent pe valorificarea surselor populare, folosirea limbii vorbite, pitorescul local, inspirația socială. Maestru al schiței și povestirii scurte în care acordă o importanță deosebită oralității stilului și dialogului, anecdoticii („Templul secret”, „Primul fir de păr alb”, „Tocuri înalte”, „Bomba” – capodopera sa). Romanul de inspirație folclorică „Haiducul singuratic” consacră în proza turcă tema haiduciei.

floc, -i, s.m. – Smoc (sau fir) de păr sau de lână. – Lat. floccus.

tulei (cotor al penelor, fir de păr) s. n., pl. tuleie

RÁSĂ¹ (< fr., germ.) s. f. 1. (BIOL.) Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante sau animale, prezentând unele caractere comune, constante, conservate ereditar. 2. Rase omenești = grupări mari, naturale, de oameni, unitare prin origine și printr-un ansamblu de caractere somatico-ereditare (pigmentația pielii, forma nasului și dispoziția nărilor, epicantusul, forma și dispoziția oaselor malare, aspectul secțiunii firului de păr etc.), dar având o mare variabilitate individuală, apărută ca rezultat al evoluției în condiții diferite de mediu. R. o. sunt expresia variabilității speciei umane Homo sapiens sapiens. Antropologia modernă consideră că rasele sunt populații ce diferă una de alta prin frecvența anumitor gene. Antropologia clasică consideră că ar exista trei rase mari principale, împărțite la rândul lor în rase secundare: a) r. europidă sau caucaziană (cu rasele secundare mediteraneană, nordică, est-europidă etc.); b) r. mongolidă (cu rasele secundare nord-asiatică, amerindiană, nord-chineză etc.); c) r. negridă sau negrid-australidă (cu rasele secundare australoidă, veddoidă, jawaneză, singaleză etc.). 3. (ZOOT.) Grup individualizat de animale domestice din aceeași specie, cu proprietăți biologice și productive asemănătoare. ◊ R. amelioratoare = r. specializată, consolidată și cu calități productive ridicate, având mare valoare de prăsilă; este folosită la îmbunătățirea calitativă a raselor locale. ◊ R. ecologică = r. atașată de un anumit biotip; ecotip. R. geografică = r. atașată de o anumită regiune din arealul speciei, nu de un anumit biotip definit; subspecie. ◊ Loc. De rasă = de soi bun; select.

zmulg, zmuls și (maĭ rar) zmult, a zmulge v. tr. (lat. *ex-múlgere îld. *exmulgére, d. mulgére, a mulge; it. smungere, a mulge, a stoarce, a extenua). Scot cu violența (penele, păru, buruĭenele): zmulg o pană uneĭ gîște, zmulg o gîscă de pene, îmĭ zmulg un fir de păr alb din mustață, zmulg buruĭenele din grădină. (V. jumulesc, plivesc). Fig. Obțin în fine: cu mare ce (?) ĭ-am zmuls o vorbă, o promisiune, un franc. Dezlipesc, despart: de abea l-am zmuls din cîrcĭumă. Scot, salvez: l-am zmuls din gheara morțiĭ, din valurĭ, din mînile tîlharilor. Vechĭ. Scot din teacă: cu săbiile zmulse. – Zmult (în VR. 1925, 7, 41).

cir¹ (fir de păr) (rar) s. m., pl. ciri

fir n. (pl. fire) 1. părticica cea mai subțire și lungă ce se desface din in, cânepă; 2. firișoare sucite de cânepă: fir de cusut; 3. mic lăstar, cotor foarte subțire: fir de iarbă; 4. tot ce e lung și subțirel: fir de păr; din fir până în ață, de-a fir a păr, cu deamănuntul, minuțios; 5. (pl. firuri) metal subțiat în formă de fir: fir de aur, cusut cu fir; 6. substanță lungă, flexibilă și foarte subțire, ce omizile și păiajenii scot din corpul lor; 7. fig. legătură, înlănțuire: firul ideilor, firul vieții. [Lat. FILUM].

păr m. 1. fir subțire ce crește pe pielea capului la om; 2. (colectiv) toți perii din capul omului: a-și tunde părul; în păr, în număr complet; 3. fire de păr pe pielea animalelor în diferite părți ale corpului: păr de cal, de capră; 4. coloarea părului: cu ochii în doi peri AL.; în doi peri, cu părul alb îndoit cu vânăt (despre cai); fig. echivoc, fam. beat; 5. parte păroasă la unele stofe; 6. filamentele unor plante: părul ciutei, gladiș; părul porcului, barba ursului: părul Maicii Domnului, plantă ce crește prin crăpăturile stâncilor din pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum); părul sf. Marii, torțel. [Lat. PILUS].

Damocle m. 1. Grec la Curtea lui Dionisie Tiranul, care, spre a-i arăta deșertăciunea măririlor lumești, puse la un ospăț să s’atârne d’asupra capului lui Damocle o sabie reținută de un fir de păr; 2. fig. sabia lui Damocle, pericol iminent în mijlocul unei prosperități aparente.

DAMOCLES, curtean al tiranului Siracuzei, Dyonisios cel Bătrân (405-367 î. Hr.), căruia îi lăuda bogăția și puterea. Tiranul, pentru a-i arăta cât de nesigură este soarta celor puternici, i-a atârnat deasupra capului, la un banchet, o sabie care se ținea numai într-un fir de păr. De aici expresia „sabia lui Damocles”, care sugerează ideea de primejdie permanentă.

ASPRU², -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu suprafața zgrunțuroasă, care dă (la pipăit) o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre fire de păr) Tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. 2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase. 3. (Despre vin) Care are gust înțepător; acru. II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Mare, intens, puternic, înverșunat. Vânt aspru. 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Aspră robie. 3. Lipsit de indulgență, sever, neînduplecat, necruțător. Purtare aspră. – Lat. asper.

BULB, bulbi, s. m. 1. Tulpină (subterană) metamorfozată a unor plante, cu axul în formă de disc, de care sunt prinse frunze în formă de tunici sau solzi suprapuși (în care se depun substanțe de rezervă), cu un înveliș membranos uscat. 2. (Anat.) Dilatație ovală sau circulară a unui vas, conduct ori a unei formații anatomice compacte. ◊ Bulb pilos = partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. Bulb rahidian = segment inferior al creierului, în forma unei umflături, situat între măduva spinării și protuberanța creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatație a arterei aorte situată la ieșirea din inimă, existentă la pești și la batracieni. 3. Obiect, umflătură etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.

SEBACEU, -EE, sebacee, adj. (în sintagmele) Glandă sebacee = glandă în formă exocrină, care se găsește la rădăcina firelor de păr și care secretează sebumul. Chist sebaceu = umflătură sub piele, produsă prin hipertrofia glandelor sebacee. – Din fr. sébacé, lat. sebaceus.

CLĂTI, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. (Înv. și pop.) A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

COTOR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (Rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.

PĂR², peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, folosită ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus-Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea manuală sau mecanizată a unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unui curs de apă, care unește punctele de viteză maximă ale acestuia. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături artistice. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir pănă-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

FLOC, floci, s. m. (Pop.; de obicei la pl.) Smoc mic de păr, de lână sau de mătase. ♦ (Spec.; de obicei la pl.) Fir de păr din regiunea pubisului. [Pl. și: (n.) floace] – Lat. floccus.

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

AMĂRUNȚELUL s. n. art. (Mold.; numai în loc. adv.) De-amărunțelul = cu minuțiozitate, cu atenție, cu de-amănuntul, din fir în păr. Cercetîndu-l cu de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Cercetați lucrurile de-amărunțelul. CONTEMPORANUL, IV 503.

ASPRU²,-Ă, aspri, -e, adj. I. (în opoziție cu neted). Cu o suprafață zgrunțuroasă care produce (la pipăit) o senzație de zgîriere; neplăcut la pipăit. Stofă aspră. Piele aspră. ◊ Fig. Poezia noastră din veacul al XVI-lea... îmi place pentru că e naivă și fără pretenție, pentru că e moale și netedă, nu aspră și ciotoroasă. NEGRUZZI, S. I 265. ◊ Apă aspră (în opoziție cu apă moale) = apă care, fiind saturată cu săruri calcaroase, nu spală bine. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. Avea... fruntea umbrită de părul negru și aspru. MIHALE, O. 218. Cuprinde gîtul lui plîngînd Și-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi... suspină trist. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. II. Fig. 1. (Despre fenomene atmosferice, intemperii) Puternic, năprasnic. Un vînt aspru se izbea în geamuri. SADOVEANU, O. VI 138. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale. ALECSANDRI, P. A. 113. Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. ALECSANDRI, P. II 35. 2. (Despre împrejurări grele, robie, biruri etc.) Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. Toți se așteptau la o contribuție mult mai aspră. BĂLCESCU, O. II 275. ♦ Înverșunat. Un cîmp de aspră luptă. ALECSANDRI, P. A. 109. 3. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) Care nu cunoaște indulgența; neînduplecat, riguros, exigent, sever. Tată-său era un om aspru. ISPIRESCU, L. 120. Iubesc o fată... fata Genarului, om mîndru și sălbatec... O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! EMINESCU, N. 13. Creațiunea sa... nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, S. III 57. ◊ Fig. Pe rege-l prind fiori, Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. 1 93. 4. (Despre voce sau vorbe) Sever, dur, necruțător. Țipă cu voce aspră. SAHIA, N. 53. Se aude glasul aspru al gardianului căpităniei. DUNĂREANU, CH. 94. ◊ (Adverbial) Cu asprime, cu severitate. Crivățul suflă aspru din partea munților ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. Ochii-n sînge-și încrunta Ș-apoi aspru cuvînta: Alelei! fecior de lele! ALECSANDRI, P. P. 138. 5. (Despre vin) Acru, înțepător.

ATÎT² adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. ◊ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.

ELIDA, pers. 3 elidează, vb. I. Tranz. A înlătura, în scris sau în vorbire, vocala finală a unui cuvînt înaintea vocalei inițiale a cuvîntului următor. În versul: «Și atîta de subțire să o tai c-un fir de păr», vocala «u» din cuvîntul «cu» a fost elidată. ◊ Refl. pas. Vocală cu vocală venind în contact se elidează. MACEDONSKI, O. IV 34.

FAVORIT¹, favoriți, s. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează figura, de o parte și de alta a obrazului, lăsînd bărbia liberă. V. barbete. Fură chemați și domnitorii romîni. Erau amîndoi rași, căci Aristarchi ținuse tot timpul bărbierul după el și în ultima clipă îi convinsese să-și dea jos favoriții. CAMIL PETRESCU, O. I 220. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, S. I 64. La 1828 apucă din nou fracul, își lăsă favoriți mari și barbetă. id. ib. 71. – Pl. și: (s. n.) favorite (DUNĂREANU, CH. 197, CREANGĂ, A. 61).

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricție) fibră textilă. Dintr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. EMINESCU, N. 8. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul și pe vergele sînt firele aduse. BELDICEANU, P. 68. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv, format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care servește la determinarea direcției verticalei. ◊ Expr. A se ține sau a sta, a-i sta viața (numai) într-un fir de ață = a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ISPIRESCU, L. 108. (Cu construcția schimbată) Numai o vagă speranță îi susținea încă vieața ca într-un fir de ață. BART, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcție de urmat, linie (de conduită). Grija față de ridicarea nivelului de trai și cultural al oamenilor muncii în satul colhoznic, pentru creșterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Fir roșu = elementul esențial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acțiuni. Ideea cîrdășiei dintre burghezie și moșierime trece ca un fir roșu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 77. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», indicînd un lichid) Un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani. HOGAȘ, M. N. 201. ◊ Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. În această lume de prunduri întinse, plutașii sosesc aduși de firul cel mare al apei. BOGZA, C. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri. BART, E. 184. ♦ Fig. (Urmat de determinări la genitiv) Șir neîntrerupt, desfășurare continuă. Firul întîmplărilor. ▭ Și firul gîndurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, Z. R. 6. O apoplexie... curmase firul zilelor sale. NEGRUZZI, S. I 309. 2. Sîrmă de telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. SEBASTIAN, T. 74. Calul nu să înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Telegrafie fără fir v. telegrafie. 3. Șuviță subțire de metal strălucitor (aur sau argint) întrebuințată la cusături de podoabă; p. ext. haină cusută cu astfel de șuvițe. V. firet. Ofițerii aveau centurile de fir. SAHIA, N. 119. O droaie de cătane... îmbrăcați numai în fir. CREANGĂ, A. 74. Laibăr subțirel i-aș coase, Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1), lung și subțire, care alcătuiesc o materie continuă (ca părul, iarba etc.); p. ext. un singur exemplar dintr-o specie de plante erbacee. Cinci fire de lalea. ▭ Trei pruni frățini ce stau să moară Își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Puse mîna pe mustața lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa. ISPIRESCU, L. 323. Eu, pe-un fir de romăniță, Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată; (mai ales) floare de floare. A plecat în pădure cu Petruță, să culeagă ultimul mănunchi de flori... Alegea fir cu fir și cîteodată se oprea să asculte tăcerea. C. PETRESCU, R. DR. 92. Încep să scot și din buzunare macii și albăstrelele. Le arunc fir cu fir. SAHIA, N. 26. De-a fir-a-păr sau din fir în păr, de-a firu-n păr, din fir pînă în ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. Luă banii și-i ascunse în sîn, și pe urmă făgădui că va face din fir pînă în ață tot ce i s-a poruncit. POPESCU, B. III 85. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. ♦ Bob (de nisip, de mac etc.). Un fir de piper. ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. Pînă mîne dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 257. ♦ Fig. (Rar) Fărîmă, pic. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. SAHIA, N. A. 69.

FRICOS, -OASĂ, fricoși, -oase, adj. (În opoziție cu curajos) Care se lasă ușor cuprins de frică, care se înfricoșează cu ușurință. Cum ești tu de fricoasă, ți s-o fi părut că te-a călcat nescine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. Închină-te dinaintea stăpînului tău, ființă fricoasă, supusă sabiei mele. ALECSANDRI, T. i 82. ◊ Fig. Un val de vînt lovi fereastra și para lămpii clipi fricoasă. DAN, U. 257. Atunci zări la coada ochilor o cută ușoară, aproape fricoasă; și în păr un fir alb. BASSARABESCU, S. N. 154. ◊ (Substantivat) Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoși se plîng și mor. De-i vezi murind, să-i lași să moară, Căci moartea e menirea lor. COȘBUC, P. I 194. Fanfaronul acesta poate și-a urît zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! NEGRUZZI, S. I 211.

FUS¹, (I) fuse și (II) fusuri, s. n. I. 1. Unealtă pe care se înfășoară firul de tors, avînd forma unui bețișor rotund, lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit, cu cel de jos rotunjit (și înțepenit într-o rotiță). Întreg norodul ia aminte Și-ascultă jalnica poveste Și fusul se oprește-n mîna Înduioșatelor neveste. GOGA, P. 24. Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. DELAVRANCEA, A. 6. Fata moșneagului... torcea cîte-un ciur plin de fuse. CREANGĂ, P. 284. ◊ Loc. adj. În fus = în formă de fus, fusiform. Ceilalți concurenți... toți vor fi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu mușchii în fus și cu tendoane elastice. C. PETRESCU, Î. II 216. 2. (În industria textilă) Organ al mașinilor de tors, cu ajutorul căruia se răsucește și pe care se înfășoară ața. Zbîrnîie fusele, cîntă curelele, Zumzăie firele, subțirelele. DEȘLIU, G. 47. II. 1. Nume dat unor părți ale mașinilor de țesut, de depănat etc. care seamănă ca formă cu fusul (I). Fusul suveicii. Fusul vîrtelniței. 2. Nume dat unor părți de mașini, de instalații etc. care îndeplinesc funcția de arbore sau de osie. Fusul morii. ♦ Porțiune cilindrică, conică sau sferică a unui arbore, ax sau osii, care se sprijină și se rotește într-un palier. 3. Trunchiul unui arbore, de la bază pînă la vîrf, fără crengi. 4. Parte a unei coloane de arhitectură cuprinsă între bază și capitel. 5. Corpul drept al ancorei, fără brațe și fără inel. 6. (În expr.) Fus sferic = porțiune din suprafața unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. Fus orar = fus sferic al pămîntului, corespunzător axei polilor și avînd unghiul diedru de cincisprezece grade (cu care se rotește pămîntul într-o oră).

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

GÎLCĂ, gîlci, s. f. 1. (Popular, mai ales la pl.) Inflamare a ganglionilor de la gît; umflătură. Să te informeze... cîți din plozii de acasă au avut gîlci. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 42. Gîlcile să tămăduie în multe feluri. ȘEZ. I 119. ◊ Expr. A trage de gîlci = a face masaj la ganglionii inflamați. Am... o prietenă meșteră care știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. 2. Fig. Nod la firele textile toarse. Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gîlcă. DELAVRANCEA, A. 6.

CAPILAR, -Ă, capilari, -e, adj. Subțire, fin, îngust (ca un fir de păr). Tuburi capilare. Vase capilare = cele mai mici vase sanguine, care servesc la hrănirea țesuturilor și stabilesc legătura între vine și artere. Dilatarea vaselor capilare provoacă înroșirea pielii. (Substantivat, n., mai ales la pl.) Pereții capilarelor.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. (Adesea în opoziție cu găsi) A încerca să găsești pe cineva sau ceva (pierdut, ascuns sau amestecat printre alte lucruri asemănătoare); a umbla după... Caut cartea în bibliotecă. ▭ Nu așteaptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său. ODOBESCU, S. III 15. Săcuii se apucară a căuta prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Cu privire la abstracte) Își caută prilej unul altuia de a se dondăni. ȘEZ. III 182. ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a se sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moșule... cauți pricină, ziua-n amiaza mare, cu lumînarea. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. Căută cu ochii și văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta cu gîndul = a se sili sa-și aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. A căuta vreme cu prilej v. prilej. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta, (cuiva) nod în papură v. papură. A căuta pe dracul v. drac. ◊ Refl. Se căută apoi prin buzunare și află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moș Drăgan, cum auzea, De pe Șalga jos sărea Și la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. ♦ Intranz. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea și începe a căuta prin casă în toate părțile, dar nu găsește pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ♦ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva, a întreba de cineva. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și... doctorul S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noțiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obții, să dobîndești ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-și căuta dreptatea. ▭ C-un geamăt sfîșietor deschidea ochii, căutîndu-și salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Știința nouă... căutînd realizarea în omenire a dreptății și a frăției. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» și în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, rațiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îți este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. ♦ Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preț) A avea trecere, a se cere. Au ieșit cartofii noi; cei vechi nu se mai caută. II. 1. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A se interesa, a se ocupa de..., a nu se lăsa abătut de la..., a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a) a-și vedea (în mod conștiincios) de ocupațiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-l privesc. De m-aș vedea scăpat... să-mi caut de nevoi și treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte... ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAȘ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ți face griji zadarnice / nu te amesteca în lucruri care nu te privesc / lasă-mă în pace / Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-și căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ți căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... și-și caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te! pleacă! A-și căuta de sănătate = a-și îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. ◊ Tranz. În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd a fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. ◊ Tranz. Înduioșată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaș, Dragul mamei fecioraș! Că mama te-a legăna Și mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălașă. Ca pe-un îngerel în fașă. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav... și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. Intranz. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul a-și da silința, osteneala, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blînda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. impers. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună, hatmane. SADOVEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mîndra cată să trec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. III. 1. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lențo... caută drept în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se așeze... de alăturea oștilor și de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Lelița Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochișori, sprîncene, Că de-i cauți în ochi Mori ca de deochi. ANT. LIT. POP. 310. ◊ Fig. Florile căutau în jos La pămîntul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. ◊ Expr. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. ♦ Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziș din fire. PANN, P. V. I 26. ♦ Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Șase argați nu le da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfințit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. Tranz. A cerceta, a examina. Căutară rața... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploștile], au început să le caute pe toate părțile și să se mire de lucrul cel rar și iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai tu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ȘEZ.I 6. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. Și cum i-o dau [pupăza] în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (În legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfățișarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumitale casă. TEODORESCU, P. P. 165. ♦ A da aspectul sau înfățișarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească. Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. (Rar) Caută a... = dorește ceva, tînjește după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert, parc-ar fi cătat a drum, rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ține socoteală, a lua în considerație, a se lua după... M-aș năimi pînă ce-a cînta cucul, și ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni și sînt îndestulat dac-oi avea ce mînca. SBIERA, P. 7. ◊ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s rușinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. 5. Intranz. (În superstiții, urmat de determinări introduse prin prep. «cu», «la» sau «în») A cerceta viitorul (din poziția stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci și filozofi ca să le caute la stele și să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. În bobi nu se poate căuta decît cu grăunțe de păpușoi. ȘEZ. III 126. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta). – Variantă: căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38), vb. I.

CHILIE, chilii, s. f. 1. Odăiță din cuprinsul unei mănăstiri, în care locuiește un călugăr sau o călugăriță. Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuță. HOGAȘ, M. N. 136. După un ceas de drum, vedem deschizîndu-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e așezat schitul Lainici – o bisericuță și cîteva chilii împrejmuite cu leațuri de brad-unde-și fac mătania opt călugări bătrîni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 134. Au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o. CREANGĂ, A. 74. 2. Cameră mică de locuit; odăiță, cămăruță. Stăteau, numai ei, într-o chilie din casa curată a bătrînului Mihu. SADOVEANU, O. VII 63. Intră fata înlăuntru, se uită prin toate chiliile, dar nu zări pe nimeni. RETEGANUL, P. IV Cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. Pe urmă venea o tindă întunecoasă, în care da, de toate părțile, ușile deosebitelor încăperi din care unele, lungi și înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaș de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii. ODOBESCU, S.I 127.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

COLOFONIU s. n. Substanță rășinoasă, fărîmicioasă, de culoare galbenă-roșiatică, obținută ca reziduu prin distilarea părților volatile ale rășinii și întrebuințată în industria hîrtiei, a cauciucului, a lacurilor, pentru a prepara ceara de sigilat, pentru a unge firele de păr de la arcușul instrumentelor cu coarde etc.; sacîz.

COTOR, cotoare, s. n., (3) cotari, s. m. 1. Ramură, tulpină, lujer (mai ales la legume și la erbacee) care susține frunzele, fructul, florile. Cotorul verzei. Cotoarele ce au rămas din fin după ce s-au săturat animalele. ȘEZ. III 83. ♦ Partea de jos a unei tulpini. V. cioacă, ciot. Cotorul viței. ♦ (La mătură) Rest nefolositor. În ungher, mai după ușă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche și cotorul unei mături. NECULUȚĂ, Ț. D. 144. 2. Parte, loc unde se leagă, unde se cos foile unui registru, ale unui caiet sau ale unei cărți. Pe cotorul cărții e imprimat numele autorului și titlul operei. ♦ Partea legată a unui chitanțier, a unui bonier etc. din care s-au rupt jumătățile detașabile care se dau celor interesați; partea foii care rămîne după predarea chitanței. La cotor rămîne numele celui care a primit chitanța. 3. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei cozi, a unei pene sau a unui fir de păr. Tras la față, cu niște cotori roșiatici de barbă, călărea împietrit. CAMILAR, N. II 74.

INTERVENȚIE, intervenții, s. f. Acțiunea de a interveni și rezultatul ei. 1. Participare la o acțiune, la o discuție; intrare în acțiune. Le cădea bine intervenția energică a lui Petrovici în atmosfera confuză a discuției. VORNIC, P. 142. ♦ (Adesea determinat prin «armată», «militară» etc.) Amestec agresiv, mai ales armat, al unui stat în afacerile interne ale altui stat. În vara anului 1936, a început intervenția militară a Germaniei și Italiei împotriva Republicii Spaniole. IST. R.P.R. 609. ♦ (Med.; adesea determinat prin «chirurgicală») Operație. 2. Acțiune, strădanie, demers spre a obține ceva. Între timp catedra de la liceu a tatii se ocupase. Au urmat o serie întreagă de intervenții să și-o reia – însă a fost zadarnic. SAHIA, N. 60. Veniturile acestea atîrnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt. REBREANU, I. 82. ◊ Expr. La intervenția cuiva = prin intermediul cuiva, după ce a intervenit cineva. ♦ (Cu sens peiorativ) Stăruință pe lîngă o autoritate pentru obținerea unor favoruri.

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

JUDECA, judec, vb. I. Tranz. 1. A-și forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ținînd seamă de împrejurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. Îl judecam drept un om cu totul deosebit. SADOVEANU, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. Trebuie să ne împuternicim și să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot. GOLESCU, Î. 108. ◊ Absol. Așa se poate înșela omul de multe ori... dacă nu știe a judeca bine. CREANGĂ, A. 61. ◊ Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? COȘBUC, P. I 203. 2. A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a prețui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparență. C. PETRESCU, C. V. 108. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. I 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ A considera, a socoti drept... Spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecînd amorul o trecere de vreme. NEGRUZZI, S. I 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muștrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Și cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greșească. DAVIDOGLU, M. 63. La fîntîna cea de piatră Judecă-un fecior pe-o fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. ◊ Refl. Spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe-un străin. BART, E. 230. Mă judec și mă frămînt, Ca frunza galbenă-n vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 4. A cerceta pe cineva în calitate de judecător și a da o hotărîre judecătorească ca urmare a acelei cercetări. (Cu pronunțare regională) Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l giudecară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Complementul indică însăși cauza în discuție) Judecă judecătorul procese. STANCU, D. 257. ◊ Lucru judecat = caz, afacere asupra căreia justiția a dat o hotărîre definitivă care nu poate fi atacată (existînd prezumția că o hotărîre nu poate exprima decît adevărul). Autoritatea lucrului judecat. ♦ Refl. A apărea în fața instanței judecătorești ca parte, a fi în proces cu cineva. Va trebui... să mă judec cu mama ta, cu rudele tale. CAMIL PETRESCU, U. N. 209. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămîie. CREANGĂ, A. 135.

JUMULI, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A curăța (o pasăre) de pene (spre a o pune la fiert sau la fript pentru mîncare). Jumulind deasupra căldării cu apă fiartă o găină opărită. STANCU, D. 177. Melinte Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, încetinel ca să nu trezească pe nevastă-sa... ațîță focul, jumuli o găină și o puse să fiarbă. REBREANU, R. II 164. Jumulea o gîscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. ISPIRESCU, L. 368. ◊ (Familiar) Gîscă (bună) de jumulit = om naiv care poate fi tras pe sfoară, de pe urma căruia se poate profita. Cînd le cădea-n palmă cîte-o gîscă de jumulit, toată noaptea era masă-ntinsă și băutură la discreție. VLAHUȚĂ, O. A. 300. ♦ A smulge penele. Trebuie a-i jumuli penele de pe cap. ȘEZ. III 119. ♦ (Rar) A curăța de păr, smulgînd firele. (Refl.) Tartorul clipi din ochi, se jumuli de barbă și-i răspunse. VISSARION, B. 253. ◊ (Cu schimbarea construcției) Palme că-și trăgea, Păru-și jumulea. PĂSCULESCU, L. P. 155. ◊ (Neobișnuit, cu privire la alte lucruri) Cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. 2. Fig. A despuia pe cineva de bani (mai ales prin mijloace ocolite); a jefui. Cu directorul cînd juca în apartamentul acestuia, se lăsa jumulit de bani. PAS, Z. IV 111. Să-i ofere serviciile lui prietenești, ca să nu fie jumulit ca toți străinii care pică în acest oraș. REBREANU, R. I 24. Dăduse niște hoți peste tovarășii lui și-i bătură și-i jumuliră. ȘEZ. VI 151. 3. A jupui de piele, a sfîrteca. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește... de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa... Știu că i-aș cîrnoși și i-aș jumuli. id. ib. 21.

LĂȚOS, -OASĂ, lățoși, -oase, adj. (Despre animale și despre coama sau blana lor) Cu părul lung, mițos. Herghelii de cai cu coame lățoase. DELAVRANCEA, S. 226. Un cuțulan de stînă, lățos... mergea pe lîngă calul lui Dan. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. E un cățel mic, alb și lățos. CARAGIALE, N. S. 44. ♦ (Despre lucruri confecționate din blană) Cu lînă lungă, cu fir de păr lung; păros. Unchiaș cu straie lățoase. ODOBESCU, S. III 228. ♦ (Despre părul sau barba oamenilor) Care e lung și atîrnă în dezordine; nepieptănat, neîngrijit. O barbă stufoasă și-un păr lung, nepieptănat, lățos, îi dă o înfățișare sălbatică, aspră. VLAHUȚĂ, O. A. 5. Barba-i deveni lățoasă și-n furculițe ca două bărbi de țap. EMINESCU, N. 56.

LIPSI, lipsesc, vb. IV. I. Intranz. 1. A nu fi, a nu exista, a nu se afla. Văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. Portretul părintelui său lipsește din părete. EMINESCU, N. 81. Pe cînd ne lipseau și cărți și tipografie. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ (În construcții negative, accentuînd existența) A urmat între ei o luptă îndelungată în care nici cuțitele n-au lipsit. SADOVEANU, O. VI 385. Nu lipsea de la masă vin bun și veselie. CARAGIALE, O. III 62. ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Iubite Ghica, îți scriu pe scurt, căci vremea îmi lipsește. BĂLCESCU, la GHICA, A. 546. Îi lipsea lucrul cel mai trebuincios, adecă focul. DRĂGHICI, R. 69. 2. (Despre persoane) A nu fi de față, a nu se găsi într-un loc la un anumit moment; a absenta. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are și alte treburi. SADOVEANU, B. 32. Grigore n-a lipsit, firește, de la marea serbare cum n-a lipsit nimeni. REBREANU, R. I 264. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. ♦ (Întrebuințat mai des la imperativ, uneori determinat prin «din ochii mei», «din fața mea», «dinaintea mea», «de aici») A se da la o parte, a pleca, a dispărea, a fugi. Lipsește din ochii mei și să nu te mai prind pe aici. DUMITRIU, N. 48. Lipsiți din fața mea! a răcnit iar măria-sa Kira. SADOVEANU, D. P. 111. Haiti! lipsește dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa. CREANGĂ, O. A. 151. Lipsiți amîndouă... Să nu vă mai văd. ALECSANDRI, T. I 363. 3. (Uneori construit cu dativul) A mai trebui ceva, a fi incomplet, a fi lipsă. Mai lipsesc cîteva scînduri la gard. ▭ Te dedeseră afară pentru niște bani ce lipseau. ALECSANDRI, T. I 381. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», conj. «(ca) să») Lucru ce-i lipse de a veni în desăvîrșită mulțămire, era că nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacile. DRĂGHICI, R. 100. ◊ Expr. Puțin (sau un fir de păr) lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cît pe-aci, aproape să. Ridicase securea să-l lovească; un fir de păr a lipsit că nu i-a despicat tidva. MIRONESCU, S. A. 59. Îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. NEGRUZZI, S. I 203. Puțin lipsi ca să îi pedepsească. GORJAN, H. I 123. Asta (sau atîta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei surprize neplăcute. A-i lipsi (cuiva) o doagă v. doagă. 4. (Întrebuințat mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a ezita, a pregeta. Kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria. SADOVEANU, Z. C. 312. Dacă aflu, nu voi lipsi să vă comunic îndată. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ (Franțuzism învechit) A omite, a uita, a se sustrage (de la ceva). Am lipsi tuturor credințelor noastre cerînd o asemenea măsură. ODOBESCU, S. III 347. Mai întîi, nu lipsesc a cerceta despre întregimea sănătății matale și a copiilor. ALECSANDRI, T. I 133. II. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dispensa de ceva, a se priva, a renunța. Nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc. SADOVEANU, P. S. 30. Mă lipsesc de un așa odor. ISPIRESCU, L. 327. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157. ♦ Tranz. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. «de») A lua cuiva ceva necesar, a-l face să nu mai aibă ceva, a-l priva de ceva. Nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Moartea o lipsise și de tatăl său. NEGRUZZI, S. I 20. Nu mă lipsi de soru-ta. GORJAN, H. IV 176.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic în alfabetul unei limbi, corespunzînd în general unui sunet. V. slovă, buche. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. De voiam să cetesc, doi ochi frumoși se puneau dinaintea literelor. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ (Tipogr.) Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentînd în relief o literă, o cifră, un semn de punctuație etc. Literă de afiș = caracter tipografic foarte mare, folosit pentru tipărirea afișelor. 2. Fig. (Adesea în opoziție cu spirit) Înțelesul strict, formal al unui text. Litera legii. ▭ Vrei să te oprești la litera planului, închizînd astfel posibilitățile de dezvoltare și de lărgire a activității noastre. MIHALE, O. 18. Să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donațiunilor legale ce s-au făcut. ODOBESCU, S. II 39. ◊ Expr. Literă cu literă = în întregime, pînă în cele mai mici amănunte, din fir în păr, întocmai, aidoma. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. C. PETRESCU, R. DR. 249. (Despre un tratat, o lege, un act etc.) A rămîne (sau a deveni) literă moartă = a nu mai avea valoare, a nu mai găsi aplicare. 3. (Numai la pl.) Studiul literaturii; literatură. Întreprinsesem... a căuta în cercul literelor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. Alexandrescu și-a dat demisiunea [din armată] ca să se poată consacra cu totul literelor. GHICA, S. 662. ◊ Om de litere = persoană care studiază literatura sau care compune opere literare.

MERS s. n. 1. Mișcare, deplasare dintr-un loc într-altul (a ființelor cu ajutorul picioarelor, a vehiculelor, a obiectelor cu ajutorul unei forțe din afară sau al unui mecanism etc.). De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trîntesc iar jos. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. Petre își iuți mai mult mersul. REBREANU, R. II 199. Trenul prinse a-și domoli mersul, pînă se opri de tot în gară. MIRONESCU, S. A. 132. ◊ Loc. adv. Din mers = în timpul deplasării. Se întoarce, așezîndu-și din mers firele de păr în care lucește lumina, C. PETRESCU, Î. II 271. ◊ Mersul trenurilor = orar după care circulă trenurile într-o țară; p. ext. tabelă sau broșură care conține acest orar. 2. Felul de a merge al cuiva, umblet. Subt mersul său ușor nici vreascurile nu trăsneau și nici așternutul moale și ruginiu de foi uscate și seci nu foșnea. HOGAȘ, M. N. 130. Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. A trecut bădița dealul, Ii cunosc mersul și calul JARNÍK-BÎRSEANU, D. 96. ♦ Funcționarea unui sistem tehnic care consumă energie. Mersul ceasornicului. 3. Fig. Curs, dezvoltare, evoluție, înaintare, desfășurare. Păstra de la zi la zi... o condică amănunțită a lucrului în mers. C. PETRESCU, R. DR. 56. Preotul vorbea cu... ceilalți țărani despre mersul vremii. REBREANU, I. 23. Mi-e drag să stau și din ochi de-amărunt să privesc La sate tot mersul de trai romînesc. COȘBUC, P. II 203. ♦ Funcționare. Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său [al teatrului], ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. NEGRUZZI, S. I 345.

MUCHIE, muchii, s. f. (Și în forma muche) 1. Linia de intersecție a două fețe ale unui corp. Cît de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte, Cînd de-a crucii muche rece îmi lipesc tîmpla fierbinte! VLAHUȚĂ, P. 107. La un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid în patru muchi, duceau dintr-o lăture niște scări înalte. EMINESCU, N. 51. 2. Margine, dungă a unui lucru. Deodată s-a trezit pe muchia unei prăpăstii. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Patru cuie de lemn... sînt bătute pe muchile luntrei. CONTEMPORANUL, IV 42. ◊ Fig. Doi cîni... se iviră în fugă de după muchea depărtată a zării. HOGAȘ, M. N. 185. Muchia palmei = marginea palmei dinspre degetul mic. Cînd eram băiet, stupeam în palma stingă, apoi trînteam cu muchea palmei celeilalte în stupit. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. Bani bătuți pe muchie = bani în numerar, bani gheață, bani peșin. 3. Partea opusă tăișului unor unelte (ca topor, cuțit, sabie etc.). Mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cît o muche de cuțit. HOGAȘ, M. N. 53. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva cu muchea în cap. ISPIRESCU, L. 243. Și ți-o rămas nasul gol Cît o muche de topor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. ◊ Expr. (Rar) (Ca) de o muchie de cuțit = foarte puțin, puțin de tot. De o muche de cuțit mai trebuia ros lemnul. ȘEZ. II 4. (A fi sau a sta) pe muchie de cuțit = a fi în mare primejdie, a se găsi într-un moment critic. Mereu pe muche de cuțit, mereu la un fir de păr de lucrurile îngrozitoare care cu nici un preț nu trebuiau spuse. DUMITRIU, B. F. 150. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și alungită a unui munte, a unui deal sau a unei stînci; creastă, creștet, coamă, culme, spinare; p. ext. coasta unui munte sau a unui deal. În depărtare, printre muchi de dealuri, scînteia Moldova ca argintul viu. SADOVEANU, O. I 42. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere. BOLINTINEANU, O. 306. Acum se găsesc De benchetuiesc La valea adîncă, La muchie de stîncă. ALECSANDRI, P. p. 63. – Variantă: muche, muchi, s. f.

SAMSON (în „Vechiul Testament”), judecător israelian (sfârșitul sec. 12 î. Hr.) adversar al filistenilor. La origine, erou solar, așa cum indică și legenda potrivit căreia firele de păr, simbol al razelor solare, constituiau sursa puterii sale deosebite. S. a dărâmat coloanele templului filistean, pierind sub ruinele lui împreună cu 3.000 de filisteni. Subiectul a fost tratat de Saint-Saёns într-o operă celebră.

PĂR², peri, s. m. 1. (La sg. cu înțeles colectiv) Totalitatea firelor subțiri de formație cornoasă, care iau naștere în epidermă și care cresc pe pielea mamiferelor. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, P. 195. S-o aflai un turc bătrîn Cu barbă de păr păgîn. ȘEZ. I 109. Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba. ◊ Expr. (În construcție cu verbele «a fi», «a se afla») (Toți sau cu toții) în păr = a fi sau a se afla toți de față, fără să lipsească nimeni dintre cei care ar trebui sau care ne-am aștepta să fie prezenți. Familia Herdelea se afla în păr în pridvor. REBREANU, I. 66. Purceii erau toți în păr la ugerul scroafei și sugeau. ISPIRESCU, L. 129. A doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul și toți ștrengarii în păr. CARAGIALE, O. III 13. A rămîne (sau a fi) fată în păr = a rămîne (sau a fi) necăsătorită. Fata babei însă... a rămas fată-n păr... și tot fată în păr va fi și pînă în ziua de astăzi. MARIAN, O. II 197. Tras de păr = forțat, exagerat sau denaturînd adevărul. Din fir în păr v. fir. ♦ (Prin restricție) Totalitatea firelor descrise mai sus, care acoperă capul omului. Deodată Bardac își simți părul ridicîndu-i-se în vîrful capului. SADOVEANU, O. VII 362. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU, O. I 209. Fratele cel mijlociu Și cu părul castaniu Din ochi tare lăcrima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. Căpitan Rîmlean Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumei se arată o dalbă de fată... Vie și frumoasă... Cu păr aurit. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Expr. A se lua cu mîinile de păr sau (prin exagerare) a-și smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, L. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd Și părul din cap smulgînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. A se lua de păr cu cineva = a se încăiera cu cineva; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A se da după păr = a se comporta după cum cere situația sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supărați. SADOVEANU, O. L. 109. Așa era acum și altfel nu putea să fie, și ea se dete din ce în ce după păr. SLAVICI, O. I 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă... iac-așa, ca păru din cap. BUJOR, S. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr = niciodată. Cînd mi-a crește păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o crește păr în palm. PANN, la TDRG. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educație. (Mai ales în basme) A (i) se face (cuiva) părul măciucă V. măciucă. ◊ Compuse: (învechit) păr-de-cîine = înșelător, pezevenghi. Ești un hoț, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. PANN, P. V. III 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu și crestate adînc, avînd sporangii dispuși pe partea inferioară a frunzei; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-porcului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. ◊ Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) se ține (sau a-i atîrna) viața într-un fir de păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-și pierde viața. (Despre evenimente, împrejurări, situații, hotărîri) A atîrna de-un fir de păr = a depinde de-o nimica toată. ◊ (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte devreme... spunea mereu că o singură dorință mai avea în viață. SLAVICI, N. I 130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi. ai bătrînețelor mele? ISPIRESCU, L. 121. Loc. adj. și adv. În doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici așa, nici așa; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giumătate acățat de protipenda prin măritișul unei mătuși a lui c-un boieri mare și giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRI, T. 1343; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te ferești de dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. CREANGĂ, P. 166; c) (despre vorbe) cu două înțelesuri; echivoc. Toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A scoate cuiva peri albi = a necăji, a sîcîi, a pricinui supărări cuiva. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, O. A. 261. A-i ieși (cuiva) peri albi = a avea multe supărări, a îmbătrîni din cauza prea multor necazuri. Of!... mi-o ieșit peri albi de cînd am fată mare! ALECSANDRI, T. I 51. ♦ Peri răi = numele popular al unei boli de ochi cauzată de o inflamație cronică a pleoapei, care face ca perii genelor să irite- globul ochiului. V. blefarită. 3. (La sg. cu sens colectiv) Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; țesătură din aceste fibre. Scăpase cartea pe învelitoarea ușoară de păr de cămilă. SADOVEANU, O. VII 97. Îmbrăcat într-o pijama de- păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu BART, E. 296. 4. (La pl.) Fire scurte care acoperă întreaga suprafață a unei țesături de lînă, în special a unui covor. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur Și stau toți îngenunchieți Pe covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77. 5. (La pl.) Firișoarele scurte care acoperă, ca un puf, frunzele sau tulpinile unor plante.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

PIELIȚĂ, pielițe, s. f. (Și în forma peliță) 1. Piele (în special cea a obrazului). Vorbise repede și focos; obrazul cu pielița albă și translucidă luase o culoare viorie și bolnavă. C. PETRESCU, A. 321. Ochii fetei se-nfundase în cap, oasele și încheieturile feței ei ieșisă afară, pelița din oacheșă se făcusă vînătă. EMINESCU, N. 25. Oricine-l vede-n soare cu pielița lui albă, Se-ntreabă ce să fie, fecior de zmeu ori fată? ALECSANDRI, O. 211. ◊ Expr. Să-i tai pielița cu un fir de păr, se spune despre cineva care are pielea obrazului foarte fină și delicată. (Învechit) A fi pieliță de... = a fi neam de..., viță de... Eu sînt pieliță de drac, De dau la domnie-n cap. MAT. FOLK. 1S8. ♦ (Mai ales la pl.) Pielea îngustă și albă care mărginește unghia. Prinde delicat [degetele] pe rînd, în mîna ei grasă și pistruiată, rotunjește oval unghiile, taie pielițele, lustruiește, pensulează cu lac. C. PETRESCU, C. V. 259. ♦ (Rar) Pleoapă. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormisă. Pelițele de la lumina ochiului i se roșise ca focul. EMINESCU, N. 25. Membrană, mucoasă care acoperă unele organe. Se deschide ciocul [găinii], i se scoate limba, se întoarce, și de la jumătate înspre vîrf i se jupește un fel de peliță numită cobe. ȘEZ. III 205. ♦ Membrană care unește degetele palmipedelor. 3. Înveliș subțire care acoperă miezul sau carnea boabelor unor fructe; epicarp. Pădurea ascunde șanțurile; brazii se văd în pîcla albastră ca în bruma de pe pielița prunelor. C. PETRESCU, Î. II 14. ♦ Înveliș subțire care acoperă unele părți ale plantelor. 4. Pojghiță fină care se formează pe suprafața laptelui, a supei și a altor alimente lichide. Imaginea unei cești de cafea cu lapte, răcită și cu pielița creață deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier.C. PETRESCU, C. V. 124. – Pl. și: pieliți. – Variantă: peliță s. f.

TĂIA, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desprinde, a despărți, a separa o parte dintr-un întreg cu ajutorul unui obiect tăios; a împărți un întreg în două sau în mai multe bucăți; p. ext. a îmbucătăți, a hăcui; (Tehn.) a diviza un solid sau a desprinde părți din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. Du-te la Drăgan. I-au tăiat azi-noapte via. DUMITRIU, N. 249. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Taie trandafiri și-i pune-n păr. CARAGIALE, O. III 106. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul. CREANGĂ, P. 46. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată; a tranșa o dificultate. Poți să tai lemne pe cineva, se spune cînd cineva doarme foarte adînc și nu se deșteaptă ușor. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, O. A. 235. A tăia cîinilor frunză v. cîine. A-și tăia craca de sub picioare v. cracă. ◊ Refl. pas. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. ♦ A desface, a desprinde filele unei cărți unite la margini. Începu să taie foile unui volum. C. PETRESCU, Î. II 223. 2. Tranz. A despica. Fierul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură cu lucioase, negre dungi. ALECSANDRI, O. 176. ◊ Fig. Sufletul meu ostenit plutește... singur, ca un cuc care taie aerul și nu i s-aude zborul. DELAVRANCEA, O. II 117. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie. EMINESCU, O. I 152. ♦ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) A deschide (pentru a-și face loc). Oameni de-ai stăpînirii, cu șpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adîncă. SADOVEANU, O. I 510. Cu greu își tăie drum printre brațele care se întindeau s-o cuprindă. BART, E. 82. Un melc își taie drumul prin grădină, De-a dreptul, ca un tanc de gelatină. TOPÎRCEANU, P. 265. 3. Tranz. A suprima un text sau o parte dintr-un text. După ce mai tăie cu creionul cîteva știri bănuite, trimise foile la tipografie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 28. Într-un chip arbitrar și fără să fi fost eu consultat prealabil, s-a tăiat la a doua reprezentare a comediei mele «O noapte furtunoasă» partea ei finală. CARAGIALE, O. VII 489. 4. Tranz. (Rar, cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A croi. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul. CAMIL PETRESCU, U. N. 185. Haina era... impecabil tăiată. C. PETRESCU, C. V. 187. ◊ Fig. Avea... o gură astfel tăiată, de parcă-ți zicea «Nu vezi că doar nu sînt o femeie de rînd». GANE, N. III 93. Un cioban tăiat pe linii de uriaș. HOGAȘ, M. N. 187. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. ♦ A săpa. Casa învățătorului este... tăiată adînc în coasta unei coline. REBREANU, I. 10. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă... preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. 5. Tranz. A brăzda. Ce ogașe adînci taie carele ăstea cu povară! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. Lacrimile-mi taie fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ A desena. Pe întinderi nu adia nici cea mai ușoară suflare de vînt și sus, pe muncelul sterp, cele două mori negre stăteau încremenite, tăind cu spetezele linii negre pe cer. SADOVEANU, O. V 116. 6. Tranz. (Învechit, cu complementul «monedă» sau un echivalent al acesteia) A face, a fabrica, a bate. Fieșcare canton își taie monedă, avînd deosebire marca unuia de a altuia. GOLESCU, Î. 162. ◊ Refl. pas. Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. 7. Tranz. A străbate (despărțind, izolînd). E înghețat pîrîul care taie în două ograda. STANCU, D. 14. Podișul împădurit puternic, era tăiat nu numai de albia îngustă a gîrlei, ci și de un alt drum de țară. CAMIL PETRESCU, O. I 15. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul cătră sat Taie-n lung pădurea. TOPÎRCEANU, P. 120. ♦ A traversa. Caracudi taie drumul, salută pe cineva de la fereastră și urmează domol înainte. CARAGIALE, O. II 299. ◊ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva pentru a-l opri, a împiedica pe cineva să-și continue drumul. Gardianul, hotărît, își îndesă șapca pe frunte și le ieși înainte, tăindu-le drumul. BART, E. 292. 8. Tranz. A apuca pe drumul cel mai scurt, a scurta drumul. De la tîrg la Vadul Mare Taie drumul prin poieni, Legănîndu-se călare Popa Florea din Rudeni. TOPÎRCEANU, B. 15. Își luă noapte bună de la părinți și-o tăie de-a dreptul prin grădină. MIRONESCU, S. A. 46. ◊ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri și la o cotitură mai largă... intrarăm în apă. HOGAȘ, DR. II. 3. 9. Refl. reciproc. A se încrucișa, a se întretăia. Pe o pagină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A i se tăia (cuiva) drumurile (sau cărările), se spune cînd cineva se află în încurcătură, întîmpină piedici și nu mai știe pe ce drum să apuce. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. 10. Refl. (Despre țesături) A se rupe în linii drepte, în direcția firului țesut. Mătasea s-a tăiat. 11. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brînzi (cînd este pus la foc fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brînzit. II. Tranz. 1. A omorî, a ucide cu o armă tăioasă. Ștefăniță-vodă... a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. SADOVEANU, N. P. 50. Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst dușman al meu. ISPIRESCU, L. 19. Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea! ALECSANDRI, P. P. 12. ◊ Expr. Taie-babă = om lăudăros. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. A tăia și a spînzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. Nu-și uită el timpurile de altădată, cînd tăia și spînzura. DAVIDOGLU, M. 71. Fac ce vreau, tai și spînzur dacă-mi place, eu îs mai mare. MIRONESCU, S. A. 87. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. La Crăciun cînd tăia tata porcul... eu încălecam pe porc deasupra paielor. CREANGĂ, A. 41. Doi berbeci că voi tăia Și prea mult m-oi bucura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. Taie-un pui și ne fă zeamă. id. ib. 395. 2. A cresta. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ A spinteca. Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Refl. reciproc. Vrei să-mi dai pe Cosinzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. În săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. 3. (Învechit) A ataca lovind cu arme tăioase; a bate, a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Intranz. Luară în goană oastea neamțului și tăiau într-însa vîrtos. ISPIRESCU, M. V. 51. Taie-n turci ca la bujor. ȘEZ. II 39. 4. Fig. A înjunghia, a provoca dureri. Și-n lungul spinării îi tăia frigul. CAMILAR, N. I 7. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducînd cu ele un ger de te taie. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 19. Tîmplele grele li se băteau și junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă prin toate încheieturile. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ◊ Absol. Gerul tăia ca un brici. SADOVEANU, M. C. 114. III. Tranz. 1. A curma, a opri, a întrerupe. În pragul morii am ajuns cu răsuflarea tăiată de fugă. C. PETRESCU, S. 29. Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. HOGAȘ, M. N. 26. Țăranul cel cu roata îi tăie cuvîntul și zise și el. ISPIRESCU, L. 180. ◊ Absol. Gudică tăie scurt, dînd din umeri: Taci, mă. Era beat. DUMITRIU, N. 238. ◊ Refl. Vroiam să-i spun că-s vodă, Ciubăr-vodă, dar glasul Mi se tăiase. ALECSANDRI, T. II 77. 2. A face să înceteze sau să slăbească; a suprima, a micșora. Numai domnul Tase îi cam tăia curajul, cînd o vedea că se prea înnădește la vorbă. BASSARABESCU, S. N. 15. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful și liniștea, nu-i tăiase și pofta mîncării. GANE, N. III 159. Peste vro cîteva zile am mai tăiet gustul de popie unuia. CREANGĂ, A. 102. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a-i trece (sau a face să-i treacă) cuiva pofta sau îndrăzneala de a obține ceva sau de a săvîrși ceva. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia cuiva) pofta de mîncare = a face să-i treacă (sau a-i trece) cuiva pofta de a mînca. (Refl.) A i se tăia cuiva (mîinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele. Nu mai am nici o putere de atunci. Parcă mi s-au tăiat picioarele și mîinile. Îmi vine numai să dorm. DUMITRIU, N. 254. Se simte așa de bolnav și de slab, că i se taie picioarele. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. ♦ A distruge, a șterge efectul. Să-ți dea mămulica leacuri cari să-i taie fermecele. ISPIRESCU, L. 54. 3. A consfinți încheierea unui tîrg (prin desfacerea mîinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. Ce-ți pasă? Adă mîna... Taie, domnișoară! Ana nu știa cum și ce să taie și trebui să-i explice datina poporului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 130. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punînd jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținînd banca împotriva tuturor celorlalți jucători. Știu că va avea de unde să taie stosul. ALECSANDRI, T. 1635. 4. A spune, a inventa, a croi (minciuni, vorbe etc.). Mă duc să tai O poveste ce se-ntinde și-ar mai crește încă. EFTIMIU, Î. 99. Te știu și pe tine cine ești. Cui le tai tu? CARAGIALE, O. III 55. Începi a tăia la palavre vînătorești. ODOBESCU, S. III 45. 5. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă. Pe cît mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Atîta m-a tăiat capul și m-a dus mintea. ISPIRESCU, L. 165. (Intranz., rar) A nu-i tăia cuiva capul = a nu pricepe, a nu-i veni în minte. În zăpăcirea lor, turcilor nu le tăia capul... cum să cuteze el a întreprinde și cum să reușească a conduce o revoltă. HASDEU, I. V. 129. 6. (Familiar, în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge.

PONT², ponturi, s. n. I. (Învechit) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. Logica este de a se opri la pontul unde un princip se lovește cu alt princip. RUSSO, S. 85. ◊ Loc. adv. (Familiar) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. Hrisanti are să vie tocmai la pont, că doar cunosc eu ce madea-i Hrisanti. HOGAȘ, H. 37. A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea și ascultă, VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. Ne culcăm frumușel, nu prea tîrziu și nici prea devreme, ca să ne putem scula dimineață la pont. CARAGIALE, O. VII 32. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a însemna locul potrivit (pentru ceva). S-o dus la locul unde pusese ei pont de cu sară. ȘEZ. III 3. 2. Articol, paragraf (dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție); p. ext. legea însăși. Aceasta era pe vremea boierescului: în urmă, cînd veni pontul [de desființare a boierescului] se schimbă și regula. SEVASTOS, N. 342. Slujitorii... îngrijesc, pentru toată siguranția, odihna și buna orînduială a tot orașului, și iarăși pentru fieșcare deosibit, orînduiți cu deosibite ponturi. GOLESCU, Î. 51. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor. Toți cîți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, pontului și clăcii. KOGĂLNICEANU, S. A. 212. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. Limba noastră... nu este fără gramatică... și fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. NEGRUZZI, S. I 5. Proiectul acesta... ne dă și măsura a trii ponturi ce au cîștigat conștiința obștească de astăzi. RUSSO, S. 119. Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei-tale. FILIMON, C. 114. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de declarație) Cu ponturi = cu toate circumstanțele, cu toate amănuntele; în chip amănunțit. Și-i spuse cum știu mai cu ponturi, din fir în păr, toată întîmplarea. RETEGANUL, P. V 11. II. 1. Aluzie (răutăcioasă), ironie, împunsătură. Dascălul Iov i-a făcut poate anume acest pont; dar el cu mintea la cîte și cîte alte lucruri n-a băgat de samă. SADOVEANU, P. M. 161. Și cîte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul de-i era și lui lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva și să-l mai stîrnească la vorbă. CREANGĂ, A. 141. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a vorbi în pilde, a da să se înțeleagă pe departe. A bate (cuiva) pontul = a face aluzie la ceva, a da cuiva să înțeleagă. Avea obicei ca în fiecare dimineață cînd se ducea la crîșmarul satului [să-i zică] «bună dimineață și-un rachiu». Cumătru-so, crîșmarul... îl cinstea în fiecare dimineață cu cîte un rachiu, după ce mai întîi țiganul îi bătea pontul de mai sus. I. CR. IV 61. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei ca cea mai de valoare); p. ext. prilej favorabil la joc. ◊ Expr. A-i face cuiva pontul... = a trage pe cineva pe sfoară, a-i face cuiva o figură. Și zi, mă lucrași, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea. CARAGIALE, O. I 140. (Argou) A vinde pontul = a destăinui cuiva un secret, (mai ales) a da indicații unui borfaș cu privire la locurile de unde se poate fura.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).