TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal) Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

ȘI¹ conj. 1. (cu funcție coordonătoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Eu și tu. E și frumos și deștept. ◊ Ei și? ce-mi pasă mie? Ce importanță are? 2) (exprimă un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci și patru. Cinci întregi și două zecimi. ◊ Și cu plus. 3) (exprimă un raport adversativ) Dar; iar; însă. Îl aude și nu-l vede. 4) (exprimă un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus că fac și voi face. 5) (stabilește legătura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propoziții interogative) Și unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu funcție subordonatoare) pop. (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că; măcar că. Și a știut dar n-a spus. /<lat. sic

POLIȘINEL s.m. 1. (Lit.) Personaj caraghios din comedia bufă. ♦ Marionetă cu cocoașă în față și în spate. 2. (Fig.) Persoană considerată în societate ca un bufon. ♦ Persoană lipsită de o linie fermă de conduită și de o opinie personală constantă. ◊ Secretul lui polișinel = secret cunoscut de toată lumea; ceea ce toată lumea știe, dar se ține secret. [Pl. -li, scris și polichinelle. / < fr. polichinelle, cf. it. Pulcinella – personaj din comedia italiană bufă].

crici, cricesc, vb. IV (reg.) 1. a trimite vorbă, a da știre, a anunța. 2. a da cuiva o însărcinare, a însărcina. 3. a pune cuiva în vedere un lucru; a stărui, a recomanda. 4. (refl.) a se înțelege (cu cineva), a cădea de acord.

coach s. m. (sport) Antrenor cu sarcini mai mult administrative ◊ „Noul coach a format un bloc solid, alcătuit atât din jucători mai vechi cât și din cele mai tinere și promițătoare talente ieșite la iveală în campionatul național.” Săpt. 11 VI 82 p. 8. ◊ „Căsătorit, tată a doi copii [...] coach-ul cel mai fericit al anului ’82 preferă vinului o băutură ceva mai răcoritoare, Coca-Cola...” Săpt. 20 VIII 82 p. 8. ◊ „Actualul coach al Chimiei nu ne-a confirmat știrea, dar nici n-a infirmat-o.” Săpt. 18 V 84 p. 8 (din engl. coach; DN3)

arcá f. (turc. arka, dos, spate, sprijin, protecțiune, protector). L. V. Protector: dedese știre și la arcalele sale (Cost. I,306).

arambaș, -i, s.m. – Căpitan de haiduci sau de hoți: „Dar știi, când zece ai aveam, / Cu-arambașu mă iubeam” (Bârlea 1924, II: 431). – Cf. harambaș (< tc. haram-bașe)(MDA).

jurnal n. 1. ziar, publicațiune periodică ce dă știri politice, literare, comerciale; 2. relațiune făcută zi cu zi: jurnal de călătorie; 3. registru în care comerciantul înscrie cumpărările, vânzările, intrările, plățile.

popesc a. 1. ce ține de popă; 2. caligrafic: slovă popească; 3. (ironic) sforăitor: trage Ivan un somn de cele popești CR. ║ adv. popește, ca popii: carte nu știe, dar calcă popește PANN. (v. popă).

vià v. a viețui: tot ce simte și viază AL. foamea ii dete știre că el viază încă ISP. [V. viu].

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ◊ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. (Impersonal) Ți-ai găsit! (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

EROU, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie sau în alte împrejurări grele și periculoase, fiind gata să se jertfească pentru un scop înalt. Din rîndul comuniștilor au ieșit eroi neînfricați în lupta împotriva moșierimii reacționare și burgheziei imperialiste, împotriva războiului hitlerist de cotropire, în războiul de eliberare a patriei de sub ocupația hitleristă, în lupta pentru făurirea Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 140. O femeie care știe să trăiască, dar știe să și moară, femeia-erou într-un cuvînt. GHEREA, ST. CR. I 174. ◊ Fig. Eroul și făuritorul istoriei este poporul. V. ROM. mai 1953, 190. ♦ Ostaș căzut pe cîmpul de luptă într-un război just. Cimitirul eroilor. ▭ Pe lîngă mine trec oameni... către mausoleul eroilor. SAHIA, N. 16. 2. Persoană care, printr-o muncă deosebită, contribuie activ la înfăptuirea marilor construcții socialiste. ◊ Erou al Muncii (Socialiste) = titlu de înaltă distincție atribuit în U.R.S.S. și în țările de democrație populară persoanelor care, prin activitatea lor deosebit de importantă, au merite excepționale față de stat, contribuind la ridicarea economiei, culturii, științei și la creșterea puterii și gloriei statului. 3. Personaj principal al unei opere literare. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploaiei. EMINESCU, N. 34. ♦ Personaj principal al unei întîmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa. 4. (În mitologia greco-romană) Personaj înzestrat cu puteri supraomenești sau devenit celebru prin faptele sale deosebite, povestite în legendele mitice. V. semizeu.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, V_I 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

AVÎNTA, avînt, vb. I. 1. Refl. A se repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva), a-și lua avînt. Vă pe marea largă, Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă Peste valuri negre, să le spargă, Pentru mult visata pace sfîntă. BENIUC, V. 42. Și azi el se avîntă pe calul său arab. EMINESCU, O. I 97. Cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor d-asupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. ◊ Fig. O! Viață! Sufletul ce se avîntă Cîntă. MACEDONSKI, O. I 158. Iar sufletu-mi, în zboru-i, S-avîntă fericit. ALECSANDRI, P. III 99. ◊ Tranz. fact. Cu ce scop oare, cu ce hotărîre își părăsise el pustia casă părintească...? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avînta-se spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna înflăcăratelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. ♦ A-și deschide drum cu îndrăzneală, biruind piedici. Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi de-aceea-i încruntat Și s-avîntă și se crede Că-i bărbat. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Nu poți opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marșul lui fierbinte, Nici fluierul să cînte, nici frunza să foșnească, Nici lumea să se-avînte de-a pururi înainte! DEȘLIU, G. 56. 2. Tranz. A împinge (pe cineva sau ceva) cu energie înainte. Radu... săltă iute-n luntre; apoi, îmbrîncind tare țărmul cu vîsla, cîteva voinicești lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. ODOBESCU, S. I 141. ◊ A imprima (cuiva sau unui lucru) o mișcare violentă. Și-a avîntn.t pușca în spate ș-a pornit șuierînd printre dinți. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Și scoate-o măciucă groasă... Și-avîntînd-o într-o parte, Trage la ciocoi pe spate. MARIAN, S. 174. ◊ A insufla avînt, a însufleți. Și Herbor Lukasiewitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avînte armata cea crăiască Și cu romînii aprigi în piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223.

GHIURGHIULIU, -IE, ghiurghiulii, adj. (Învechit) Roșu-deschis, trandafiriu. Am să cumpăr o rochie de halastîncă Floricăi... da știi? cole ghiurghiulie. ALECSANDRI, T. 181.

CĂLARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.

CHITI¹, chitesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. (Urmat de o propoziție completivă) A crede, a socoti, a judeca. Se prinde-n joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. ◊ Refl. Mă chitesc eu în mine, cum s-o dau ca să nu mă prindă. CREANGĂ, A. 47. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «spre») Nu chitea la altă decît numai ce să facă. SBIERA, P. 24. 2. A pune la cale, a plănui. Și de-aicea unde chitiți să mereți? HOGAȘ, M. N. 192. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? CREANGĂ, P. 163. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe băietul tău oleacă de carte, nu numaidecît pentru popie, cum chitește Smaranda. CREANGĂ, O. A. 43. ◊ Refl. unipers. Nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nemerește. CREANGĂ, P. 8. 3. A potrivi, a aranja. Prinse masa care o pusese jos, o chiti bine pe pămînt. RETEGANUL, P. I 63. ♦ A împături (un obiect de pînză). Chitește cămășile.

CIOROVĂIALĂ, ciorovăieli, s. f. Ceartă gălăgioasă (mai ales pentru lucruri mici); gîlceavă, ciondăneală. După vorbe de ciorovăială se lăsau, adormiți. CAMILAR, N. II 90. Dar știți?... Fără multă ciorovăială. SANDU-ALDEA, D. N. 207.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

DRAG², -Ă, dragi, adj. 1. (Despre persoane sau lucruri) Iubit, scump, neprețuit. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. ◊ (Mai ales construit cu verbul «a fi» și cu dativul pronumelui personal conjunct) Mi-a fost viața dragă. CAMILAR, N. I 141. Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta știe! Eu știu: Mi-e dragă și n-aș vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aș vrea să-mi fie! COȘBUC, P. I 174. [Îi] erau dragi cărțile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu altă construcție) Eram dragă la oricine, Iar acum fug toți de mine. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag să... = a-i plăcea mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului. SADOVEANU, P. M. 50. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag! COȘBUC, P. II 167. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. A cădea drag (cuiva) v. cădea. A avea (pe cineva) drag = a iubi (pe cineva). Vai de mine, ce să fac... Că n-am pe nimenea drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină... Ci te are Dragă tare! id. ib. 271. A se avea dragi = a se iubi unul pe altul. Se aveau dragi de multă vreme. A prinde (pe cineva) drag = a se îndrăgosti (de cineva). Las’să văd și cum se leagă Dragostea – dar știu eu bine!... Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine! COȘBUC, P. I 104. A-i fi drag (cuiva) ca ochii din cap v. ochi. A-i fi drag (cuiva) ca sarea în ochi v. sare. Cînd ți-e lumea mai dragă (atunci se întîmplă ceva neplăcut) = cînd ești mai fericit, cînd te simți mai bine (atunci ești contrariat de ceva). ◊ (Adverbial) Priveam în juru-mi noroadele albastre, albe și gălbioare, roșii și cafenii, care-și trăiau atît de drag ziua lor. GALACTION, O. I 39. ◊ (Substantivat) Stai liniștită, draga mamei. BUJOR, S. 49. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. S-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. ALECSANDRI, P. A. 37. (Ironic) Mai mîncă... o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III 29. ◊ (Cu un vocativ sg., în forma feminină pentru amîndouă genurile; adesea cu sens atenuat) Dragă codrule, te las... Plec pe căi străine. IOSIF, P. 54. Ei, jupîneșică dragă, asta nu se poate spune. CREANGĂ, P. 122. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. (În expr.) Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa, chipurile. Și ne punem, dragă doamne, la învățat. CREANGĂ, A. 110. Pune mîna pe capu ei, ca și cum, dragă doamne, o ar descînta. EMINESCU, L. P. 201. ♦ (Substantivat, familiar, la vocativ, în forma feminină pentru amîndouă genurile) Termen de afecțiune cu care te adresezi cuiva. E-un miros de brad, mă dragă, de te amețește. CAMIL PETRESCU, T. I 41. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ◊ (Rar la masculin) Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă. DAVIDOGLU, M. 42. 2. Plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost... Și alții, doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci, De-ale noastre dragi cuvinte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, din toată inima, foarte bucuros. Vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră. SADOVEANU, Z. C. 34.

DRĂCĂRIE, drăcării, s. f. (Mold.) 1. Ciudățenie, minunăție, drăcie (2), drăcovenie. Toate cîte sînt pe lume le-am știut, dar drăcăria asta abia acum am aflat-o! SADOVEANU, N. F. 98. Petruță era gata, în fața mașinii, dîndu-i tîrcoale și plecîndu-se cu pumnii pe genunchi, să studieze secretul «drăcăriei». C. PETRESCU, R. DR. 83. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare: o namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri, și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. 2. Năzbîtie, poznă, șmecherie. Cîte drăcării le vin în cap, toate le fac. CREANGĂ, A. 38. 3. Farmec, vrăjitorie. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare ștrașnică care închega ape și care știa toate drăcăriile de pe lume. CREANGĂ, P. 96. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogîrjit. id. ib. 101.

DUNĂRE s. f. (După numele fluviului) Apă mare. Au ajuns la o dunăre care n-avea margini, nici fund. SBIERA, P. 191. ◊ Expr. Dunăre de apă = cantitate mare de apă. Dunăre de mînios sau mînios dunăre = supărat foc. Locotenentul Pandelescu e mînios dunăre pe Drob. V. ROM. noiembrie 1953, 126. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. A se face dunăre (turbată) = a se mînia grozav, a se face foc și pară. Urlă-n vaiet Urieșii!... Amîndoi cuprinși deodată În vîrtej de nebunie, se fac dunăre turbată. Și-n văzduh încep s-arunce, împroșcînd ca doi vulcani, Cei mai groși stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani. ALECSANDRI, O. A. 199. A crește dunăre = a crește peste măsură de înalt.

CONTIȘOR, contișoare, s. n. (Familiar, rar) Socoteală mică, neînsemnată (de plătit). Dar... știți că... mai este un contișor... – Ce contișor? zice dama. Orice-ar fi, plătește bărbatu-meu. CARAGIALE, O. I 325.

CUMSECADE adj. invar. 1. (Despre oameni) De treabă, cinstit, cu purtări bune. Ne cresc copiii oameni cumsecade. DAVIDOGLU, M. 88. Cînd vreun lucrător cumsecade chema pe un ucenic lîngă el, și-i arăta ceva... băiatul pizmuia pe ceilalți ucenici care își pierdeau vremea pe-afară. PAS, Z. I 258. Întîmplări din viața oamenilor cumsecade. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 270. De-acum ai femeie cumsecade. CREANGĂ, P. 177. 2. (Despre obiecte) Care este așa cum se cuvine, cum trebuie, cum se cere, potrivit, bun. Mare lucru e să ai o haină cumsecade, parcă altfel te simți. REBREANU, R. I 62. ◊ (Adverbial) Spune cumsecade Și fără ocol Adevărul gol. BANUȘ, B. 104. Stropind piatra cu sînge, începu să se miște, apoi învie cumsecade. ISPIRESCU, L. 119. Limba noastră, pre care toți socot că o știu, dar nime nu o știe cumsecade, nu este fără gramatică. NEGRUZZI, S. I 5.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

LEFTER, -Ă, lefteri, -e, adj. (Familiar) Care nu are nici un ban, fără lăscaie, fără nici un ban în pungă. ◊ Expr. A rămîne lefter = a rămîne fără un ban. Rămînea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu atît. PAS, Z. I 152. Cînd rămînea lefter, venea la maică-sa. SADOVEANU, P. M. 70. A lăsa lefter pe cineva = a lua toți banii cuiva, a lua cuiva ultimul ban. Am fost azi-noapte la judecător la un poker. M-a lăsat lefter al dracului, dar știi lefter. SEBASTIAN, T. 194.

LETOPISEȚ, letopisețe, s. n. Scriere cu conținut istoric a vechilor cronicari, în care înregistrarea evenimentelor este făcută în ordine cronologică; cronică. Un letopiseț rusesc ne dă știrea că Petru Rareș a reluat legăturile cu Moscova și în a doua domnie. IST. R.P.R. 150. O singură ființă mai păstra, ca un vechi letopiseț, legendele și întîmplările casei. ANGHEL-IOSIF, C. L. 14. Patruzeci de ani, alături cu alții... Letopisețul moșiei scrisu-l-am cu-al nostru sînge. DAVILA, V. V. 157. ♦ (Învechit) Cronicar. Un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseți și cronicari, istoriografi, care înregistrau zi cu zi, oră cu oră cele ce se petreceau. GHICA, S. 86. – Accentuat și: letopiseț (EMINESCU, O. I 149). – Variantă: (regional) litopisăț (KOGĂLNICEANU, S. 100) s. m.

MĂRUNTAIE s. f. pl. 1. Totalitatea organelor interne, mai ales cele aflate în cavitatea abdominală, la animale (popular și la om); viscere. Zicea că știe măruntaiele omului și leacurile bolilor. DELAVRANCEA, V. V. 45. Și măruntaiele din om tot se ceartă uneori. CARAGIALE, O. III 36. Din creierii capului, Din măruntaiele trupului, Din baierele inimii. TEODORESCU, P. P. 358. ♦ Totalitatea organelor interne ale animalelor (excluzînd intestinele), bune de gătit și de mîncat. O frigare lungă și plină de pui cu mînile în șolduri și cu măruntaiele la subsiori se rumenea, sfîrîind. HOGAȘ, DR. 103. Porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie. ISPIRESCU, L. 271. ◊ Expr. A ști toate măruntaiele (din cineva) = a cunoaște gîndurile cele mai ascunse ale cuiva. Eu șăd călare în inima lor, și nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 162. 2. Fig. Partea cea mai dinăuntru, cea mai adîncă a unui lucru; fund, adîncime. Destul am fost certați cu focuri și cutremure din măruntaiele acestui pămînt. CARAGIALE, O. VII 36. Străbateți voi pămîntul și a lui măruntaie. EMINESCU, O. I 94. Șuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munților, mînioase. RUSSO, O. 114. – Variantă: măruntăi (GANE, N. III 190) s. f. pl.

MELANCOLIC, -Ă, melancolici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Stăpînit de tristețe, de deprimare; care are o fire visătoare, închisă, întunecată, posomorîtă. Nu-s melancolic ca Petrarca. Dar știu să rîd, și plîng apoi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. Norii toți cînd strălucesc, Melancolic îi privesc Și rămîn cu ochiul jalnic. MACEDONSKI, O. I 112. Dacă artistul e melancolic, amărît... plină de melancolie și de durere va fi opera lui. GHEREA, ST. CR. II 81. ◊ (Poetic) Șire lungi de melancolici cocori. ODOBESCU, S. III 34. ◊ (Adverbial) Matrozii melancolic cîntă. MACEDONSKI, O. I 153. ♦ (Despre cuvinte, ochi, frunte etc.) Care exprimă, reflectă tristețe apăsătoare, melancolie. A fost odinioară un cavaler tăcut Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă. IOSIF, T. 102. Mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea cu cugetări melancolice. EMINESCU, N. 42. Sudoarea roura melancolica lui frunte. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.) Care inspiră, trezește melancolie. Peisaj melancolic, în apele lunii Mai ești pentru unii, Aievea, simbolic. Al țării din vis Dorit paradis. BENIUC, V. 57. Rîurile se ciorăiau mai jos de brîiele melancolicelor stînce. EMINESCU, N. 5. Era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dînd o lumină slabă și melancolică. FILIMON, C. 265. ◊ (Adverbial) Clopotele cailor sunau melancolie în noapte. SADOVEANU, O. IV 11. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. 2. (Despre un bolnav mintal) Care suferă de melancolie (2).

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

ÎNTRECE, întrec, vb. III. Tranz. 1. A depăși pe cineva în mers, a trece înaintea cuiva, a lua înaintea cuiva. Am doi zmei... nici vîntul nu-i întrece. ALECSANDRI, P. A. 43. Doi care întrec pe ceilalți, ajungînd mai nainte ținta, primesc, cel întăi un vas de argint... cel al doilea, 500 ruble. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Refl. reciproc. Un cîrd de marsuini se întrec în mers cu noi. BART, S. M. 30. Iar calul său falnic, ușoară nălucă, Ce-n fugă se-ntrece cu pasărea-n zbor... În dar o să-l ducă sultanului lor! MACEDONSKI, O. I 15. Acum să ne întrecem din fugă, zise el. CREANGĂ, P. 51. Voinicele, Să te-ntreci cu rîndunele, Peste dealuri și vălcele! ALECSANDRI, P. A. 36. 2. A da rezultate mai bune decît altcineva, a se arăta superior într-o anumită direcție; a depăși. Forța brațelor noastre întrece forța tuturor motoarelor. SAHIA, N. 36. ◊ (Urmat de un complement de relație) Nimenea nu te va întrece cu frumusețea. RETEGANUL, P. IV 5. Pe toți îi întrecea... în istețime. id. ib. II 47. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva. CREANGĂ, P. 259. ♦ (Regional) Refl. reciproc. A căuta să se depășească unul pe altul într-o acțiune, a se lua la întrecere cu cineva. Se întreceau în discursuri care de care mai înflorite. SADOVEANU, E. 112. Se-ntreceau care de care să-i arate mai multă cinste. ISPIRESCU, L. 104. 3. A trece peste..., a ajunge dincolo de..., a covîrși. Totul întrecuse dorințele lui simple și mediocre. C. PETRESCU, C. V. 237. Neîndoielnic că arta întrece natura. GHEREA, ST. CR. II 51. ◊ Expr. A întrece așteptările = a fi, a reprezenta, a valora mai mult decît aștepta cineva. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu vorba, cu șaga) = a trece măsura, a trece marginile bunei-cuviințe, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane. CREANGĂ, P. 315. Nu te prea întrece cu vorba, că nu-ți șede bine. id. A. 106. Știi tu că te prea întreci cu gluma? ALECSANDRI, T. 896. ♦ (Regional) A se alinta ca un copil, a face mofturi, nazuri. Haid’ treci pîrîul! Ce te-ntreci, Catrino! COȘBUC, P. I. 171.

NĂNAȘ, -Ă, nănași, -e, s. m. și f. (Regional) 1. Naș (1). Cei doi oameni... botează copilul; cel mai bătrîn i-a fost nănaș, iar cel mai tînăr a făcut slujba de preot. RETEGANUL, P. V 59. Fie oricine ți-a fi nănaș, dar știu c-a nemerit-o bine de ți-a pus numele Chirică. CREANGĂ, P. 149. 2. Naș (2); nun. Cămășuță cu mătasă Le-a cusut mîna nănașii. GOGA, P. 87. Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socri mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna, Cînd mi-ai pus tu cununa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. 3. Fig. (În glumă) Nuia, vargă, băț. Și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia. CREANGĂ, A. 40. – Variantă: nînaș,-ă (SADOVEANU, O. VIII 189) s. m. și f.

RAMOLIT, -Ă, ramoliți, -te, adj. Care și-a pierdut vioiciunea mișcărilor, a facultăților intelectuale (din cauza bătrîneții). Puțin cam ramolit, puțin cam șiret, dar știind ce vrea. CAMIL PETRESCU, O. I 290. Știi dumneata unde e strada Pacienții? – Asta e, măiculiță. – Ei, aș!... Teribil e de ramolită. CARAGIALE, O. II 276. ◊ (Substantivat) Ar fi dovedit că babalîcul e un ramolit, că nu mai înțelege nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 245.

PĂLĂRIE, pălării, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, format dintr-o calotă de pîslă (paie, pînză etc.) și din boruri. Cu pălăria trîntită pe-o ureche, trec fluierînd un cîntec. BENIUC, V. 60. Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. Mîndră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gîturile fetelor. EMINESCU, N. 5. ◊ Expr. (Familiar) A lovi (sau a plesni) pe cineva în pălărie = a atinge pe cineva cu o vorbă înțepătoare. Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiet! CREANGĂ, P. 150. 2. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. ♦ Căpăcel de metal care îmbracă mașina unei lămpi cu petrol și prin care se scoate fitilul. O lampă cuprinde:.. mașina cu pălărie... fitilul și gazul. PAMFILE, I. C. 59. 3. (Geol.; în expr.) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcămînt metalifer.

REZUMA, rezum, vb. I. Tranz. 1. A prezenta pe scurt, concis, esențialul dintr-o expunere orală sau scrisă. Deci, pentru a rezuma impresia pe care o produce analiza acestor două capitole de istorie contemporană, dacă Dimitrie Cantemir ni dă știri nouă, el ni dă și știri confuze. IORGA, L. I 329. ♦ Refl. A se limita, a se mărgini la..., a se mulțumi cu... Mă rezum la cîteva chestiuni. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A cuprinde în (sine); a sintetiza, a însuma. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cu geniul, civilizația și calitățile veacului lor. RUSSO, S. 83. ◊ Refl. pas. Cît sînt de fecunde și de variate simțirile și gîndurile ce au putut să se rezume în așa frumoase și felurite concepțiuni. ODOBESCU, S. III 53.

PÎINE, pîini, s. f. (Și în forma pîne) 1. Aliment de bază, preparat dintr-un aluat de făină (de grîu, secară etc.) frămîntat cu apă, dospit și copt în cuptor; (regional) pită. Într-o dimineață, își puse poalele-n brîu și se pregăti de copt pîne. CAMILAR, N. II 397. Aveai pachețelul tău cu mîncare; halva și o bucată de pîine. PAS, Z. I 268. Cu pînea și cu carnea uscată într-o mînă și c-o ploscă într-alta, Hrișa lăsă caii deoparte și... coborî la pîrău. SADOVEANU, O. VII 37. ◊ Fig. În străfunduri de beznă smolită... zace, adînc tăinuită, Pîinea uzinelor, Cărbunele. DEȘLIU, G. 46. Arbore de pîine v. arbore. ◊ Expr. A mînca pîine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a conviețui, a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el! CARAGIALE, O. I 50. Că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine și sare cu tine pe un taler. ISPIRESCU, L. 64. A ieși înaintea cuiva sau a întîmpina (pe cineva) cu pîine și sare = a întîmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă și părinte... cu pîni și sare vor ieși vouă-nainte! ALECSANDRI, O. 248. A avea (sau a ține, a fi cu) pîinea și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Bun ca pîinea (cea) bună (sau caldă) = foarte bun. Se caută (sau se vinde) ca pîinea (cea) caldă, se spune despre o marfă care e foarte căutată, care se vinde foarte repede. ♦ Aluat de pîine încă necopt. Dară maica ce lucra? Da la pîne frămînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. Eu, bădiță, aș ieși, Dă-s cu mînile în pîne. id. ib. 412. 2 Hrană necesară pentru trai; existență (2). Pînea mi-o cîștig cu scripca. CAMILAR, N. I 266. În schimbul muncii mele, îmi puteam cîștiga pîinea, fie și amară. STANCU, D. 472. Pribeag prin lume, fără pîine, fără rost, La căminurile voastre am aflat un adăpost. DAVILA, V. V. 33. ◊ Expr. (Adesea în construcție cu verbele «a cîștiga»,«a munci») O bucată de pîine = un minimum de existență, resurse modeste de trai. A lua (cuiva) pîinea de la gură = a distruge (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mine, poimîne vine vacanția și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. 3. (Munt., Mold.) Cereale, recoltă de cereale, holdă; bucate (2). Nemărginita cîmpie plină de pîne adia ușor la suflarea vîntului dimineții, întunecîndu-se în coborîșuri, sclipind ca aurul în coamele de val. SADOVEANU, O. III 647. Era în luna lui august, pe la strînsul pînei. GANE, N. I 159. ◊ Pîine albă = grîu, orzoaica (spre deosebire de secară). Se văd niște dealuri acoperite cu pîne albă. CAMILAR, N. II 387. Întîia arătură se face pentru pînea mărunțică, pînea albă sau pînea de vară. PAMFILE, A. R. 50. ♦ Grăunțe de cereale (mai ales de grîu). Mătușa venind în urma căruței rîdea și le tot spunea ceva, de departe, arătînd cu codiriștea movilele de pîne albă. CAMILAR, N. II 396. 4. Fig. (În trecut) Slujbă, funcție, post. Dă-i și lui acolo o pîine. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. După trei ani, cum și din ce pricină, nu știu, dar destul atîta că-și pierdu și această pîne, remîind din nou sărac. MARIAN, O. I 11. ◊ Expr. (În trecut) A pune (sau a băga) în pîine (pe cineva) = a da o funcție, o slujbă (cuiva). L-a băgat Aristică în pîine, dar, uite, că tot el îl bagă în chichion. PAS, L. I 33. Să mă puie în pîne, să capăt un loc. ALECSANDRI, la CADE. A fi în pîine (sau a mînca o pîine) = a avea o funcție, o slujbă (bună). A mîncat pîine în casa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. A scoate (sau a da afară) din pîine (pe cineva) = a-l da afară din serviciu. Te dau ș-afară din pîine cu ocară! CARAGIALE, O. III 32. – Variantă: pîne s. f.

POPEȘTE adv. (Popular sau familiar; cu sens depreciativ) Ca popii. Ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viața schimnicească, bălmăji pe nas, popește... un deșănțat amestec de cîntări bisericești și de cîntece de lume. M. I. CARAGIALE, C. 117. ◊ Expr. A călca popește = a-și da ifose, a face pe grozavul. Carte nu știe, dar calcă popește. PANN, P. V. III 28. ♦ (În legătură cu verbele «a dormi» sau «a mînca») Strașnic, zdravăn. Se ospătă bine, mîncă și beu boierește, apoi dormi una popește și numai după aceea încalecă. RETEGANUL, P. III 47.

TRANC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovire, o cădere sau o izbitură puternică și bruscă; tronc. Dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capul crăcătiței (= caracatiței). ISPIRESCU, L. 255. Spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii. CREANGĂ, P. 205. ◊ (În forma tranca, repetat sau alternînd cu tronca) De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruța și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! CREANGĂ, P. 106. ◊ (Cu valoare de verb) O atitudine demnă... pînă la un moment dat, știi, colea, cînd i-o veni bine, la o chestie arzătoare, ș-atunci – tranc un discurs lucrat cum știe el. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Variantă: tranca interj.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

PUTRED, -Ă, putrezi, -de, adj. 1. (Despre materii vegetale) Care a putrezit (din cauza umezelii); (despre fructe și legume) stricat, alterat; (despre cadavre) intrat în putrefacție. Se uită... la brațele negre ale fagilor întinzînd văzduhului un dar sărac de frunze ude și putrede. DUMITRIU, N. 149. Niște trepte de lemn duceau către catul de sus... Treptele erau putrede și negre. EMINESCU, N. 38. Din tulpina bătrînă și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioaie. RUSSO, O. 27. Nu te sprijini de stîlp putred (= nu căuta sprijin în oameni decăzuți). ◊ Fig. Cunoaște jucăriile Vicleanului noroc, De-a lui favoruri putrede Rîzînd, își bate joc. NEGRUZZI, S. II 40. ◊ Expr. Putred de copt = prea copt, răscopt, aproape stricat. Struguri putrezi de copți. Putred de bogat (sau bogat putred, rar, putred de bani) = foarte bogat. E putredă de bani și mi-i mai ia și pe ai mei. DUMITRIU, N. 38. Trăia la Vavilon un neguțător putred de bogat, care își cumpărase grădini mari la malul Eufratului. SADOVEANU, D. P. 92. Era bogat putred și era și cam tinerel și nu prea știa lumea. ȘEZ. VI 150. Ploaie putredă = ploaie deasă și măruntă, de lungă durată. Îl cuprinse nostalgia unor armate în mers, sub ploi putrede. CAMILAR, N. II 139. Au pornit ploi putrede de toamnă. SADOVEANU, P. S. 11. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede. GALACTION, O. I 159 ♦ Fig. (Despre bălți, mlaștini etc.) Care miroase urît, stătut, clocit. Piere orice sămînță bună în mlaștina putredă. CAMIL PETRESCU, T. II 206. ♦ (Despre răni) Cangrenat, purulent. Dinții lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană. COȘBUC, P. I 139. 2. Fig. (Despre grupuri sociale, despre regimuri politice etc.) Șubred, nesănătos, corupt. Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «Împărat și proletar». SADOVEANU, E. 77. Mefistofeles duce pe Faust într-un imperiu mare și putred de corupție. IONESCU-RION, C. 73. ◊ Expr. E ceva putred (la mijloc, la noi etc. sau, livresc, reluînd o replică cunoscută din «Hamlet», în Danemarca), se zice cînd undeva există un dedesubt rău, necinstit, un aspect negativ, vătămător. Să am iertăciune, dar e ceva putred la mijloc! Așa nu mai merge! DUMITRIU, N. 37. Nu-s melancolic ca Petrarca, Dar știu să rîd și plîng apoi, Că-i ceva putred și la noi, Ca-n Danemarca. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. 3. (Despre oameni) Decăzut moralicește, corupt. Patricienii aceștia putrezi nu mai pot da naștere unui tînăr. CAMIL PETRESCU, T. II 206. Boieri de-a doua clasă! Ce patrie strigați! Dar ce virtuți aduceți? Ce merite vă dați?... Voi sînteți tot atîta de putrezi și scăzuți, N-aveți nici politeța ce-avură cei căzuți. BOLINTINEANU, O. 144.

ZAHARISI, zaharisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre dulcețuri, miere etc.) A căpăta o îngroșare specifică datorită cristalizării zahărului pe care îl conține. Mierea se zaharisește cînd nu e curată. 2. Refl. (Familiar, despre persoane) A-și pierde vigoarea, energia, combativitatea. V. ramoli. Își spuse că prietenul s-a zaharisit în provincie dacă a putut suporta aiîta insolență, fără să găsească o replică. C. PETRESCU, Î. II 222. Dricul înainta încet... Toți vorbeau tare... Poeții tineri își aduseră aminte cît s-au zaharisit cei bătrîni. id. C. V. 297. Am rugat-o să nu ia în seamă... e un biet bătrîn stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit. M. I. CARAGIALE, C. 19. 3. Tranz. Fig. (Rar, cu privire la tonul sau la timbrul vocii) A îndulci, a face mieros, dulceag. Dar... știți că... mai este un contișor... E cam de mult, zice jupînul zaharisind și mai tare tonul. CARAGIALE, O. I 325.

UMBLET, umblete, s. n. 1. Faptul de a umbla; umblare, mers. Era un umblet și un șoptit neîncetat împrejurul casei. DUMITRIU, N. 132. Vodă se opri din umblet și se întoarse cu ochii mînioși spre căpitan. SADOVEANU, O. VII 127. La vînătoare, după cîteva ceasuri de umblet, mănînc și pietre. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 188. Nu-i umblet, e goană nebună. COȘBUC, P. I 291. ◊ (Metaforic) În tîrziul nopții ascultau umbletul vîntului. CAMILAR, N. I 335. ♦ (Rar) Mișcare (astrală). Cometa... zi cu zi scurgîndu-se, se tot urca... învîrtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele către apus. SADOVEANU, Z. C. 228. ♦ Trecere, acces. După ce îi oprise umbletul la stîni și-i împănase drumurile, stăpînirea da știre, ca să audă... gazdele hoțului. SADOVEANU, O. L. 156. 2. Cutreierare, colindare; hoinăreală, alergătură. Jupîneasa Ilisafta comisoaia abia își simțea trupul, așa de multe îi fuseseră umbletele și truda. SADOVEANU, F. J. 54. 3. Mod, fel de a umbla. Nu-i vorbă, fetița îmi samănă puțintel și mie. Dar altfel toate ale maicii ei le are, și umbletul și graiul. SADOVEANU, O. VII 56. Veneau doi inși; îngîrbovit Un moș cu umblet lin, Și-o copiliță. COȘBUC, P. I 228. Căci azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. EMINESCU, O. I 192. Încalecă pe Roșu tu, Să-i văd și eu umbletu. ȘEZ. IX 172. – Variantă: (învechit și regional) îmblet (SBIERA, P. 217, RUSSO, S. 59) s. n.

VATALĂ, vatale, s. f. Fiecare din cele două lemne orizontale și paralele în care se fixează spata războiului; p. ext. întregul dispozitiv care susține și poartă spata. Sunetele ritmice al suveicei și al vatalelor... mai curînd îmi creau o atmosferă prielnică și odihnitoare. SADOVEANU, O. VIII 212. Pe aiurea o trage pe mireasă cu vatala, ca să-i meargă țesutul cu spor. SEVASTOS, N. 259. Cu suveica nu știi da, Cu vatala. tot așa, Da la joc haida, haida. ȘEZ. II 68. ♦ Cadrul de lemn al jugului de la joagăr, în care se fixează pînza ferăstrăului. – Variantă: vătală (SANDU-ALDEA, D. N. 181, CREANGĂ, O. A. 33, BELDICEANU, P. 68) s. f.

VĂTĂȘIȚĂ, vătășițe, s. f. (Și în forma vătăjiță) (În trecut) Soția vătafului. Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei, Și vaca mi-ar da lapte, găina oul său. Nu pentru a vătăjiței masă. NEGRUZZI, S. II 248. 2. (În trecut) Femeie care conducea gospodăria unei case boierești. Mama Sanda, fosta lui doică, iar acum vătășiță casei, îl pofti numaidecît la masă. D. ZAMFIRESCU, la CADE. Unde e stăpînul nimene știe... Dar este o vătășiță bătrînă Ce toate ține supt a sa mînă. BUDAI-DELEANU, Ț. 147. 3. (Popular) Femeie sau fată tînără care îndeplinește diverse atribuții pe lîngă mireasă, în timpul nunții. – Variantă: vătăjiță s. f.

arambaș, arambași, s.m. – (reg.; arh.) Căpitan de haiduci sau de hoți: „Dar știi, când zece ai aveam, / Cu-arambașu mă iubeam” (Bârlea, 1924, II: 431). – Cf. harambaș (< tc. haram-bașe) (MDA).

ȘAGĂ, șăgi, s. f. Glumă. E poate numai șagă, numai joc. BENIUC, V. 17. M-am abătut și eu cîteodată, cu vorbe și șăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Apoi dă-o dracului de șagă... M-ai făcut numai vînătăi. DELAVRANCEA, O. II 97. Măriuca îi puse căciula pe cap și cu șăgi, cu dezmierdări, îl scoase pe ușă afară. GANE, N. II 13. Au ospătat cu toții împreună tot în șăgi. SBIERA, P. 121. ◊ Loc. adv. În șagă = fără seriozitate, în glumă. Foaie verde de pe cracă, Eu cu mîndră rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. Fără șagă = fără a glumi, în mod serios. Dar, fără șagă, ce-i cu masa? CONTEMPORANUL, VI_I 99. ◊ Expr. A face șagă = a glumi. Ș-apoi zău, nu face șagă, că nu-i lucru de mierat. CONTEMPORANUL, I 234. Nu-i vreme de șagă = nu-i momentul potrivit pentru a glumi. Vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. NEGRUZZI, S. I 154. A se întrece cu șaga = a trece măsura, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Văzînd că lucrurile se cam întrec cu șaga, ieși în balcon. GANE, N. II 196. Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane. CREANGĂ, P. 315. A se trece de șagă = a începe să devină lucru serios. Acum se trecuse de șagă; aveam să dăm piept la piept cu hoții. GANE, N. 161. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Domnul, dacă a văzut că de șagă s-a trecut... NEGRUZZI, S. I 187. (Mai ales cu verbul la imperativ) A lăsa șaga (la o parte) sau a-i ajunge (cuiva) șaga (sau de șagă) = a nu mai glumi, a termina cu gluma, a deveni serios. Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. Agiungă-ți de șagă, Că nu-i bună, dragă. ALECSANDRI, P. P. 190. (În construcții negative sau interogative) A fi (sau a-i părea cuiva) (de) șagă (sau lucru de șagă) = a fi (sau a i se părea cuiva că este) lucru neînsemnat, care nu trebuie luat în seamă. Vezi, tu, măi Chirică? Asta nu-i șagă. CREANGĂ, P. 158. Văzînd că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție. id. ib. 187. Nu vă pară șagă: de la Neamț pînă la Iași e cîtu-i de la Iași la Neamț. id. A. 117. (După o afirmație, spre a o întări) Nu șagă! = nu glumă, v. glumă. Asta știu c-a fost nuntă, nu șagă! GANE, N. II 111. Să știi c-a fost război Și moarte-aici, nu șagă! COȘBUC, P. II 58. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu, că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 156. – Pl. și: șegi (NEGRUZZI, S. II 219).

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

SPIȚĂ, spițe, s. f. 1. Fiecare dintre barele subțiri de metal, de lemn, de sîrmă etc. care leagă, în formă de rază, cercul sau obezile roții (unui vehicul) de butucul sau centrul ei. Harabaua se oprise pe un povîrniș... Toader își chibzui umărul în stinghie și apucă roata de spițe: Mînați măi! D. ZAMFIRESCU, R. 241. Morile vuiesc pe malul stîng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite. DELAVRANCEA, T. 115. Lovindu-se ei așa de vro cîteva ori, iată că la o lovitură de acestea li sar cîte trei spițe din roate. SBIERA, P. 104. ♦ Stinghie, spetează. Cîrîitoarea... este un aparat de lemn cu mai multe spițe, care, învîrtindu-se, lovesc un clempuș și-l fac să scîrțîie. PAMFILE, I. C. 140. 2. Fiecare dintre treptele unei scări (portative); fuscel. (Fig., cu pronunțare regională) Cîte soiuri de momițe Am văzut în viața mea, Tot sărind din schițe-n schițe Pe a lumii scară grea! ALECSANDRI, T. 182. 3. Fig. Grad de rudenie; neam; p. ext. origine, naționalitate. S-ar fi trăgînd, după spiță, din franțuji, și mai de dincolo. DELAVRANCEA, O. II 174. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Spița neamului = arbore genealogic. Se încăpățîna să stabilească... spița neamului din care cobora. BART, S. M. 106. Mă întrebă de tată, mamă, frați, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spița neamului. GANE, N. II 90. Vezi, aci nu prea știu bine cum vine spița neamului, dar știu de bună seamă că ne rudim. GHICA, S. A. 113. ♦ Rang, grad, treaptă (de boierie). Împăratul... mulțumi tuturora după spița diregătoriei. DELAVRANCEA, S. 85.

SUVEICĂ, suveici, s. f. 1. Piesă la războiul de țesut, alcătuită dintr-un cadru de lemn de formă lunguiață, în care se fixează țeava cu firul de bătătură și care alunecă prin rost, desfășurînd firul pentru a țese; navetă. Ana mînuia ca nimeni alta suveica și acul, plăcîndu-i să se știe pricepută în toate treburile casei. V. ROM. iulie 1953, 84. Punînd țevile în suveică, au început a țese. CREANGĂ, O. A. 299. Mărita-m-aș mărita, Cu suveica nu știu da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de iuțeală și sprinteneală în mișcări) Treceau rîndunele în zborul lor iute ca niște suveici întunecate în urzeala luminoasă a văzduhului. SANDU-ALDEA, U. P. 195. Ca o suveică alunecă pluta pe sub bolți de mesteacăni. VLAHUȚĂ, O. A. 172. ♦ Mic instrument de lemn de formă lunguiață, pe care se deapănă sfoara pentru a împleti plasele de pescuit. 2. Piesă din mecanismul mașinii de cusut care conține firul de dedesubt, înfășurat pe o țeavă sau pe un mosorel.

za¹ pp [At: (a. 1521) HURMUZACHI, XI, 843 / E: slv за] (Înv) 1 Despre (1) Dau știre Domniei tale za lucrul turcilor. 2 La S-au scris hrisovul... de la Gheorghie Vrabie logofăt za taină. 3-4 De⁴ (2, 8) Eu, Silvestru, logofăt za Divan, martor... Facem știre... pentru... biv vel capitan za darabani.

dar¹ [At: PRAV. 39 / V: (îpf) da, (îvp) ~ă, ~î, (îvr) deară / E: nct] Exprimă: 1 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de subiecți diferiți Tu râzi, dar eu plâng. 2 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de același subiect în circumstanțe diferite Azi te bucuri, dar mâine vei plânge. 3 c Opoziția dintre o intenție și realitatea care o infirmă L-aș cumpăra, dar nu-mi ajung banii. 4 c Contrastul evidențiat prin raportare negativă la unul din elemente Lucrează nu repede, dar bine Si: ci. 5 c Opoziția dintre un obiect inaccesibil și un echivalent oferit în schimbul obținerii lui Cere-mi orice, dar mai dă-mi o șansă. 6 c Opoziția dintre ceea ce se simulează și ceea ce există în realitate Le făcea de se tocmeau, dar știa socoteala: cât cereau, atât le dădea. 7 c Opoziția dintre două eventualități ale unei alternative Dacă mă va ajuta, bine, dar dacă nu, mă voi descurca singur. 8 c Opoziția dintre două grade diferite de manifestare a unei acțiuni, a unei stări etc. în împrejurări diferite E frig, dar mai frig a fost ieri. 9 c Tratamentul diferențiat aplicat unor elemente distincte, în legătură cu săvârșirea aceleiași acțiuni, cu manifestarea aceleiași stări etc. Să plătească țăranii câte patru bani, dar nu boierii. 10 c Diferențierea unui element aparținând unui grup sau unei clase, prin evidențierea unei trăsături E la fel de înalt ca ceilalți, dar mai slab. 11 c Evidențierea unui element cu rol de catalizator în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Totul mergea bine și înainte, dar venirea ta ne-a dat mai mult curaj. 12 c Evidențierea unui element ca factor suplimentar, care se adaugă la altele de același fel Nu numai că e neplăcut, dar e și util. 13 c Evidențierea unui element ca factor de excepție față de celelalte elemente avute în vedere la un moment dat Fac orice, dar asta nu. 14 c Evidențierea unui element ca factor de excepție care fusese omis (neintenționat) Ai crezut că e destul, dar la ceilalți nu te-ai gândit. 15 c (Adesea urmat de și) Semnalarea voit distinctă a cumulării pe baza similitudinii relaționale la un mod de acționare, de manifestare etc. O fac pentru tine, dar și pentru ceilalți. 16 c Asocierea la o acțiune, la o stare etc. existente, deși greu de imaginat sau de admis, și, ca atare, deductibile pentru orice alt element comun Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om Si: (pfm) darămite. 17 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei însușiri, a unei perioade etc. prin evidențierea unui aspect advers E drăguță, dar cam proastă. 18 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei obiecții Era o izbândă mare, dar prea însângerată. 19 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei precizări Se așază pe scaun, dar drept în mijlocul camerei. 20 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei nuanțări Folosește-l, dar cu măsură. 21 c Restrângerea^[1] săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei specializări Era un cizmar vestit, dar numai pentru încălțăminte de iarnă. 22 c Întreruperea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Porni vesel, dar în prag se opri. 23 c Continuarea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Pleacă hotărât, dar, pe la jumătatea drumului, întoarse. 24 c Evidențierea unui element advers care reprezintă ceea ce nu este permis Cu rudele petrece, dar afaceri nu face. 25 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect negativ Cafeaua e plăcută, dar provoacă insomnii. 26 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect sub așteptările scontate Planul a fost bun, dar isprava mică. 27 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un impediment în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Vrea să doarmă, dar e prea mult zgomot. 28 c Inhibiția în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vroiam să plâng, dar nu puteam. 29 c Reticența în legătură cu săvârșirea unei stări etc. I-aș spune, dar mă tem să nu-l jignesc. 30 c Incapacitatea^[2] în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vrea, dar nu poate. 31 c Schimbarea unei decizii în urma manifestării unei stări etc. Am vrut să vin dar, chibzuind mai bine, m-am răzgândit. 32 c Manifestarea unei reticențe care reprezintă o condiție de a cărei acceptare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Vreau să-ți spun ceva, dar să nu te superi. 33 c Impunerea unei condiții de a cărei realizare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Fă ce-oi face, dar vino azi la mine. 34 c Impunerea unei anumite clauze în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, unei manifestări etc. O vei primi, dar nu înainte de majorat. 35 c Impunerea unei anumite interdicții în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Privește, dar nu atinge nimic. 36 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un ultimatum Ți-l împrumut, dar pentru ultima dată. 37 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un avertisment Fă cum vrei, dar ai s-o pățești. 38 c Impunerea unei condiții ce reprezintă o răsplată pentru săvârșirea unei acțiuni, pentru manifestarea unei stări etc. Du-te și caută, dar să merite osteneala. 39 c Manifestarea satisfacției în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. A durat cam mult, dar măcar am făcut un lucru bun. 40 c Motivarea nerealizării a unei acțiuni, a unei intenții etc. Ar mai fi rămas, clar se grăbea să ajungă la gară. 41 c Prezentarea unei explicații pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Scuză-mă, dar ți-am adus o carte de la prietena ta. 42 c Invocarea unei scuze pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Cred că ești supărat, dar nu sunt eu de vină. 43 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă consecința săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. Văd ce frumos se prăvălește apa în cascadă, dar mi-e tare frică. 44 c Enunțarea unei restricții concesive care compensează un aspect, o apreciere (de obicei negative), în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. E tânără, dar deșteaptă Si: cu toate acestea. 45 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi trebuit să declanșeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le declanșează S-a înnorat, dar nu a plouat Si: cu toate acestea, totuși. 46 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să favorizeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le favorizează Ne cunoșteam, dar nu ne vorbeam. 47 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice săvârșirea unei acțiuni, nu o împiedică Cetatea a fost distrusă, dar, în mai puțin de două decenii, a renăscut. 48 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice constatarea unei stări, nu o împiedică E o zi senină de toamnă, dar cât de trist e totul! 49 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși cunoscut, nu este luat în considerare Mi-ai spus de atâtea ori, dar nu te-am crezut. 50 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o hotărâre care, deși luată, nu este respectată Am stabilit așa, dar vom face altfel. 51 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un resentiment care, deși există, nu poate împiedica manifestarea unei stări de spirit contrare Se teme de el, dar nu-l urăște. 52 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o interdicție care, deși exprimată, nu este respectată Ți-am spus să taci, dar tu n-ai ascultat. 53 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o consecință negativă care apare în ciuda desfiderii ei Ție îți arde să glumești, dar nu-i de glumit. 54 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă manifestarea unei atitudini de indiferență, în ciuda evidenței care ar trebui să o împiedice Ai dreptate, dar te-ascultă cineva? 55 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un factor care, deși favorabil, este, totuși salutar Au fost înfrânți, dar înfrângerea i-a ferit de alte nenorociri. 56 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un impediment care, deși luat în considerare, este sau trebuie să fie depășit Mi-e greu, dar voi rezista. 57 c Enunțarea unei restricții concesive ce privește un impediment care va fi depășit prin resemnare sau acceptare Scrâșni din dinți, dar n-avea încotro. 58 c Enunțarea unei concesii ce privește imposibilitatea atingerii unui grad maxim de manifestare a unei stări, a unei însușiri etc., în ciuda oricărei comparații Am mai văzut femei frumoase, dar ca asta niciodată. 59 c Imposibilitatea obținerii unui lucru în ciuda oricărei concesii Cere-mi orice, dar asta nu se poate. 60 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza ineficienței oricărui efort în acest sens L-am dojenit, dar în zadar. 61 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza inutilității oricărui efort depus în acest sens Căută din nou, dar nu găsi nimic. 62 c (În legătură cu un imperativ) Evidențierea manifestării unei stări de nerăbdare Dar deschideți odată! 63 c Evidențierea manifestării unei stări de admirație Măi, da’ frumos mai cânți! 64 c Evidențierea unei mustrări Da’ nu ți-e rușine? 65 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui aspect nou Știu că s-a accidentat, dar cum s-a întâmplat asta? 66 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui subiect nou Eu plec la mare, dar tu ce vei face? 67 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea către un interlocutor nou Voi puteți pleca, dar tu mai rămâi. 68 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin completarea unei relatări cu noi elemente, explicații etc. Asta era situația cumpărărilor, dar, în privința vânzărilor, lucrurile nu mai erau atât de bune. 69 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei dorințe Am auzit, dar aș vrea să văd cu ochii mei. 70 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei rugăminți Am greșit, dar nu te supăra, căci voi rezolva problema. 71 a Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei aprecieri E un om așa voinic, dar cât de blânde îi sunt privirile! 72 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de entuziasm Mai întârziem puțin, dar ce bine că plecăm! 73 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui îndemn Unii reușesc, alții nu, dar încearcă și tu. 74 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui ordin Operațiunea a eșuat; dar să lăsăm asta, căci avem altele de făcut. 75 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui avertisment Pleacă dacă vrei, dar o să ai necazuri. 76 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unei amenințări Nu va păți nimeni nimic, dacă faceți ce spun eu, dar vai de cei ce n-ascultă. 77 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de indignare Dar cum îndrăznești să faci așa ceva? 78 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de iritare Am așteptat o lună, două, un an, dar cât să mai aștept? 79 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de regret Eram tânăr și viața mi se părea un joc, dar s-au dus acele vremuri. 80 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de surprindere Dar e cu neputință ceea ce spui! 81 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de incertitudine Au sosit cumpărătorii casei; dar oare-s cumpărători sau doar vor s-o vadă? 82 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestare unei stări de nehotărâre Știu că nu prea am timp de pierdut, dar dacă aș merge și eu cu voi? 83 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de nedumerire Sunt bune fructele, dar de unde să mai iau acuma? 84 c (Adesea cu caracter deictic) Concentrarea unei comunicări afirmative sau interogative într-o concluzie Să facem, dar, așa cum ni se spune Si: așadar. 85 c (Îvp; îcs) ~ însă Manifestarea unei atitudini cu nuanță emfatică Dar însă și eu am crescut pe câmpul Bărăganului. 86 c Enunțarea unei concluzii cu caracter opozițional față de ceea ce a fost anterior exprimat Mie dar prea puțin îmi pasă dacă se va întâmpla așa. 87 c Enunțarea unei concluzii cu caracter concesiv față de ceea ce a fost anterior exprimat Să-ți povestesc eu dar, deși n-am fost acolo. 88 c Enunțarea unei concluzii care reprezintă o replică dată cuiva într-o comunicare Dar, ia spune, mâine ce ai de gând să faci? întrebă el Si: așadar, deci. 89 c (Îf da) Introducerea unui comentariu incident (conținând o anumită apreciere) S-a întâmplat odată – da-i mult de atunci – să lipsească nemotivat. 90 c (Înaintea unui termen care se repetă) Insistența asupra unei idei într-o comunicare Mă apuc serios de lucru, dar serios! 91 c Întărirea unui răspuns afirmativ Da’ sigur că da! 92 c (Îe) D’apoi (bine) sau ~ cum să nu Răspunsul negativ la o propunere. 93 c (Îe) ~ aș! Nici gând! 94 c (Înv) Afirmație categorică în cadrul unui dialog El ți-a dat scrisoarea? – Dar; l-am întâlnit la poartă. 95 av (Pop; îs) Păi ~! Bineînțeles. 96 av (Pop; îas) Desigur. corectat(ă)