CLĂPĂUG, -Ă, clăpăugi, -e, adj. 1. (Despre urechile oamenilor și animalelor) Mare și aplecat în jos. V. bleg. Zării capete roșcate [de cai], urechi ciulite, allele căzute, clăpăuge. CAMILAR, N. I 29. I-a ieșit ș-acolo nainte Agripina, și-ndărătul ei un om slab și bleg, cu urechile clăpăuge. SADOVEANU, O. III 630. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. ◊ (Prin analogie) Am rîs și eu ca o cizmă cu urechi clăpăuge, dar să știi că ai dreptate. SADOVEANU, P. M. 177. 2. Fig. (Despre oameni) Prostănac, bleg. Strigase... cu hazul lui de flăcău clăpăug: Fraților, am venit. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 60. – Variantă: căplăug, -ă (CONTEMPORANUL, VIII 289) adj.