TRANC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovire, o cădere sau o izbitură puternică și bruscă; tronc. Dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capul crăcătiței (= caracatiței). ISPIRESCU, L. 255. Spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii. CREANGĂ, P. 205. ◊ (În forma tranca, repetat sau alternînd cu tronca) De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruța și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! CREANGĂ, P. 106. ◊ (Cu valoare de verb) O atitudine demnă... pînă la un moment dat, știi, colea, cînd i-o veni bine, la o chestie arzătoare, ș-atunci – tranc un discurs lucrat cum știe el. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Variantă: tranca interj.