ABSIDĂ, abside, s. f. Nișă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane. ♦ Încăpere semicirculară destinată altarului în bazilicile creștine. – Din fr. abside, lat. absida.

ABSIDIOLĂ, absidiole, s. f. 1. Mică absidă laterală la unele bazilici romane. 2. Mică absidă lângă altar la bisericile creștine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.

ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult pe care se oficiază liturghia, în biserica creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. – Lat. altarium.

CAPELĂ², capele, s. f. Biserică mică, izolată, fără parohie (într-un cimitir etc.); paraclis. ♦ Parte a unei biserici care adăpostește altarul. ♦ Încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. – Din it. cappella.

CAPIȘTE, capiști, s. f. (Înv.) Templu sau altar dedicat zeităților antice; p. ext. biserică de rit neortodox. – Din sl. kapište.

CATAPETEASMĂ, catapetesme, s. f. (La bisericile ortodoxe) Perete despărțitor (împodobit cu icoane) între altar și restul bisericii; iconostas, tâmplă². – Din ngr. katapétasma.

CHIVOT, chivoturi, s. n. Cutiuță așezată în altar în care se păstrează cuminecătura rezervată celor care se împărtășesc în caz de boală, înainte de moarte etc. ♦ Ladă în care evreii mozaici țineau tablele legii. [Acc. și: chivot. – Pl. și: chivote] – Din sl. kivotŭ.

ÎNJUNGHIETOR, -OARE, înjunghietori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care înjunghie, ucide, omoară, sacrifică; (pop.) junghietor. ♦ Care produce junghiuri. 2. S. m. Persoană care înjunghie animale; (pop.) junghietor. 3. S. n. Altar pe care se face sacrificarea; (pop.) junghietor. [Pr.: -ghi-e-] – Înjunghia + suf. -tor.

JERTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În unele ritualuri religioase) Ceea ce se aducea ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar); ofrandă. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate, vin etc.) – Din sl. žrŭtyva.

JERTFELNIC, jertfelnice, s. n. (Înv.) Loc destinat aducerii jertfelor; (în biserica creștină) masa din altar. – Din sl. žrŭtvŭnikŭ.

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură; p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊ Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊ Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊ Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊ Expr. A(-și) deschide (larg sau amândouă) ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție. A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat. A bate la ușă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent. 2. Fig. Casă, locuință. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora. A umbla din ușă-n ușă = a cerși. – Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium).

NAOS, naosuri, s. n. Parte principală a unei biserici, situată în mijlocul clădirii, între altar și pronaos; navă. ♦ Încăpere centrală a unui templu antic, destinată adăpostirii zeului căruia îi era închinat templul. – Din ngr. naós.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

PRISTOL, pristoluri, s. n. Masă din mijlocul altarului unei biserici, pe care se țin obiectele necesare oficierii liturghiei; p. gener. altar. [Var.: (înv. și reg.) prestol, prastol s. n.] – Din sl. prĕstolŭ.

PROSCOMIDIE, proscomidii, s. f. 1. Parte din slujba liturghiei în care preotul pregătește și sfințește pâinea și vinul pentru împărtășanie. 2. Masă sau firidă în peretele de nord al altarului, unde se săvârșește proscomidia (1). [Acc. și: proscomidie] – Din sl. proskomidija.

OLTAR, oltare, s. n. (Înv. și pop.) Altar. – Din sl. olŭtari.

MIHRAB s. n. Altar într-o moschee, de forma unei nișe, bogat ornamentat și orientat spre Mecca. – Din tc. mihrap.

DEAMBULATORIU, -IE, deambulatorii, adj., s. n. 1. Adj. De plimbare, care este în legătură cu plimbarea. 2. S. n. Loc de circulație în prelungirea navelor laterale, în spatele altarului din absida centrală a unei biserici romane sau gotice. [Pr.: de-am-] – Din fr. déambulatoire.

DIACONIC, (rar) diaconice, s. n. Loc în altar unde se păstrează veșmintele liturgice. [Pr.: di-a-] – Din sl. dijakonĩnikŭ.

ALTAR s. (BIS.) 1. (la creștini) sanctuar, (rar) pristol, (înv. și pop.) oltar, (înv.) jertfelnic, trebnic. 2. tabernacul.

JERTFELNIC s. v. altar, sanctuar.

OLTAR s. v. altar.

PRISTOL s. v. altar.

SANCTUAR s. 1. v. altar. 2. naos. (~ în templele antice.) 3. v. sfânta sfintelor.

TABERNACUL s. (BIS.) 1. cortul mărturiei. (~ la vechii mozaici.) 2. altar. (~ într-un templu mozaic.) 3. v. chivot.

TREBNIC s. v. altar, canon, molitvelnic, ritual, sanctuar, tipic.

altar s. n., pl. altare

ABSIDĂ ~e f. Încăpere semicirculară în bisericile creștine, destinată altarului. /<fr. abside, lat. absida

ALTAR ~e n. 1) Parte într-o biserică în care preotul oficiază liturghia. 2) Masă de cult pe care se oficiază liturghia în biserica creștină. 3) (în antichitate) Loc ridicat sau masă pe care se aduceau jertfe zeilor. /<lat. altarium

CATAPETEASMĂ ~esme f. (în biserica ortodoxă) Perete împodobit cu icoane, care desparte altarul de restul bisericii; iconostas. [G.-D. catapetesmei] /<ngr. katapétasma

ICONOSTAS ~e n. (în biserica ortodoxă) 1) Perete împodobit cu icoane ce desparte altarul de restul bisericii; catapeteasmă. 2) Măsuță pe care este așezată o icoană. [Sil. -no-stas] /<sl. ikonostasu

ÎMPĂRĂTESC ~ească (~ești) 1) Care este caracteristic pentru împărați; propriu împăraților. 2) fig. Care impresionează prin fast, grandoare sau proporții. Un chef ~. ◊ Ușile ~ești ușile din față ale altarului. /împărat + suf. ~esc

JERTFELNIC ~ce n. 1) înv. Loc special amenajat pentru sacrificarea jertfelor. 2) Masa din altarul bisericii creștine. [Sil. jert-fel-] /<sl. žrutviniku

NAOS ~uri n. 1) Partea centrală a unei biserici ortodoxe (între altar și pronaos); navă. 2) Încăpere a unui templu antic, unde se află statuia divinității. /<ngr. náos

NAVĂ² ~e f. Partea centrală a unei biserici ortodoxe (între altar și pronaos); naos. /<fr. nave, lat. navis, it. nave

PRISTOL ~uri n. bis. Masă din mijlocul altarului pe care se țin obiectele necesare slujbei. /<sl. prĕstolu

PROSCOMIDIE ~i f. bis. 1) Parte a liturghiei în timpul căreia preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie. 2) Masa din altar pe care se țin cele necesare pentru împărtășanie. /<sl. proskomidija

SANCTUAR ~e n. 1) Parte a unei biserici, declarată sfântă, unde accesul profanilor este interzis; altar. 2) Edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase; lăcaș de cult. 3) fig. Loc inviolabil; parte foarte intimă.[Sil. -tu-ar] /<lat. sanctuarium, fr. sanctuaire

TÂMPLĂ¹ ~e f. înv. Perete de lemn împodobit cu icoane, care desparte altarul de restul bisericii; iconostas; catapeteasmă. [Sil. tâm-plă] /<gr. templon

ANCONĂ s.f. (Arhit.) 1. Consolă care susține cornișa. 2. Masă așezată în altar, sculptată sau pictată. ♦ Nișă sau cornișă unde este așezată această masă. [< fr. ancon, it. ancona].

ANTEPENDIU s.n. (Arhit.) Decor aplicat pe partea din față a altarului. [Pron. -diu. / cf. germ. Antependium, lat. bis. antependium].

CASOLETĂ s.f. 1. Vas în care se ard parfumuri, mirodenii. ♦ Cutie de metal în care se sterilizează feși, vată și instrumente medicale. 2. Ornament în formă de vas, din care ies flăcări, folosit la arcuri de triumf, altare etc. [< fr. cassolette, cf. sp. cazoleta].

CIBORIU s.n. Baldachin susținut de coloane, care acoperea altarul bazilicilor creștine. ♦ Vas, avînd forma unei cupe din fruct de nufăr, care servește în bisericile catolice pentru păstrarea rezervei euharistice după slujbă. [Pron. -riu, pl. -rii, var. ciborium. / < lat., fr. ciborium].

DAIS s.n. 1. Platformă (rotundă) instalată în camerele seniorilor feudali pe care se așeza o masă pentru seniori. 2. (Arhit.) Lucrare suspendată deasupra unei statui, a unui tron, a unui altar etc., susținută de coloane. [Pron. da-is, (2) de. / < fr., engl. dais].

OSTENSORIU s.n. (Bis.) Piesă de orfevrărie, cutiuță așezată în altar la catolici, în care se păstrează ostia. [Pron. -riu. / < fr. ostensoir].

PLUTEU s.n. 1. (Ant.) Mașină de război în formă de paravan semicircular, folosită pentru a proteja pe asediatori în timpul atacului zidurilor unei cetăți asediate. 2. Panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul bisericilor catolice. ♦ Ladă sau scrin pentru păstrarea lucrurilor prețioase. [Pron. -teu. / Cf. it. pluteo, lat. pluteum – perete de apărare].

PREZBITERIU s.n. 1. Partea bisericii dintre altar și naos. 2. Casă parohială. 3. Consiliu eparhial în biserica ortodoxă. [Pron. -riu. / cf. fr. presbytère, lat. bis. presbyterium].

RETABLU s.n. (Arhit.; în bisericile catolice) Panou vertical sculptat și pictat, așezat în spatele altarului. [< fr. retable, cf. sp. retablo].

CAPELĂ¹ s.f. 1. Bisericuță, paraclis. ♦ Altar lateral al unei biserici. ♦ Încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. Grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. [< it. cappella, germ. Kapelle].

corvan, corvane, s.n. (înv.) casa de bani păstrată în altar.

credență, credențe, s.f. (înv.) mescioara din altarul bisericii catolice pe care stau vasele sfințite; pristol.

DEAMBULATORIU, -IE adj. (Liv.) Care este în legătură cu plimbarea, de plimbare. // s.n. Galerie semicirculară a unei biserici, situată între altar și absidă. [Pron. de-am...-riu. / < fr. déambulatoire].

altar (altare), s. n. – Parte a bisericii în care se oficiază liturghia. – Var. altariu (înv.). Megl. altar, istr. altor. Lat. altār sau altārium (Pușcariu 68; Candrea-Dens., 49; REW 381; DAR; Philippide, II, 631); cf. alb. ljter, it. altare, prov., sp., port. altar. Există în rom. și dubletul oltar, din sl. olŭtarĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Cf. Gáldi, Dict., 148), cf. bg., sb., cr., slov., rus. oltar, ceh., mag. oltár. Forma oltar este înv.

antimis (-se), s. n. – Pînză pusă în altar pentru a așeza pe ea pîinea sfințită și potirul. Sl. antimisŭ, din ngr. ἀντιμίνσιον (lat. antimensium), cf. Murnu 5.

pitalniță, pitalnițe, s.f. (înv.) firidă în peretele altarului, în care se păstrează pâinea sfințită.

pocrovăț, pocrovețe, s.n. (înv. și reg.) 1. bucată de pânză care acoperă în altar obiectele de cult creștin; antimis. 2. țol, pătură de cal, pocladă. 3. giulgiu; capacul sicriului.

prăznicar, prăznicare, s.n. 1. (înv. și reg.) icoană pe care o sărută credincioșii când merg la altar și când ies din biserică, înaintea miruitului. 2. (înv.: în forma: prăznicer) carte cuprinzând slujbele diferitelor sărbători sau praznice bisericești.

proschinitar, proschinitare, s.n. (înv.) 1. capelă, mic paraclis. 2. carte de închinăciuni. 3. un fel de pupitru înalt pe care se află o icoană, așezat în centrul bisericii, aproape de altar; iconostas. 4. scăunel pe care se îngenunchează pentru rugăciuni. 5. loc de pelerinaj.

schevofilax, schevofilacși, preot însărcinat cu păstrarea odoarelor bisericești de cult (în altar).

sfarnic, sfarnice, s.n. (înv.) altar al păgânilor.

OFRANDĂ s.f. Jertfă adusă unei divinități sau preotului ei pe altar. ♦ (Fig.) Dar, binefacere, pomană; omagiu. [< fr. offrande].

sfântariu, sfântarii, s.n. (înv.) altar.

cămașă (-ăși), – 1. Îmbrăcăminte de (pînză) care acoperă parte superioară a corpului. – 2. Vălul de la altar. – 3. Husă pentru mobile. – 4. Mapă. – 5. Supracopertă (de carte). – 6. Pleavă. – 7. Membrană care învelește ceapa, usturoiul și alți bulbi. – 8. Placentă. – 9. Spuma vinului care fermentează. – Var. cămeșe, cămașă. Mr., megl. cămeașă. Lat. camisia (Diez, I, 102 și Gramm., I, 19; Pușcariu 266; Meyer 187; Candrea-Dens., 235; REW 1550; DAR); cf. alb. këmisë, it. camiscia, fr. chemise, sp., port. camisa. A trecut recent de la decl. în -ă la cea în -e, ca toate cuvintele terminate în -șe sau -je. Der. cămășoi, s. n. (cămașă lungă); cămășică, s. f. (maiou); cămășuță, s. f. (maiou).

capelă (capele), s. f. – 1. Biserică mică, izolată. – 2. Parte a unei biserici care adăpostește altarul. It. cappella (sec. XIX). – Der. capelan, s. m., din it. cappellano; capelmaistru, s. m. (director de capelă muzicală; șef de orchestră), din germ. Kappelmeister (Borcea 180).

catapeteazmă (-ezme), s. f. – Perete sau paravan pictat care ascunde vederii altarul în bisericile ortodoxe, iconostas. Sl. katapetazma, din ngr. ϰαταπέτασμα „perdea”.^[1]

stolar, stolară, adj. (înv.; despre taxe, venituri) care se referă la stolă (venit obținut de preot de la serviciul altarului); privitor la stolă; de stolă.

SANCTUAR s.n. 1. Edificiu consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfînt. 2. (Fig.) Loc consacrat pentru un anumit lucru; loc inviolabil. [Pron. -tu-ar. / < lat. sanctuarium, cf. fr. sanctuaire].

altar, altare s. n. restaurant; bar

dveră (-re), s. f. – Poartă din trei părți care ascunde altarul credincioșilor. – Var. dveară. Sl. dvĕrĭ (Tiktin; Candrea), pl. dveri, cu sing. analogic (Byck-Graur 36).

epitaf (epitafuri), s. n. – 1. Inscripție funerară cuprinzînd elogiul defunctului. – 2. Bucată de stofă brodată reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus, care acoperă un mormînt sau un altar. – Var. (înv.) mr. epitafiu. Ngr. ἐπιτάφιος. Sec. XVIII (Gáldi 182).

ANCONĂ s. f. 1. consolă care susține cornișa. 2. masă așezată în altar. (< it. ancona)

ANTEPENDIU s. n. (în bisericile catolice) piesă de stofă decorată, aplicată pe partea din față a mesei altarului. (< lat. antependium)

CAPELĂ s. f. 1. biserică mică, paraclis. ♦ altar lateral al unei biserici. ♦ încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. formație vocală sau instrumentală a unei capele (1) sau curți princiare. ♦ grup de coriști. ♦ orchestră de proporții reduse; fanfară (militară). 3. grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. (< it. cappella, /2/germ. Kapelle)

CASOLETĂ s. f. 1. vas în care se ard parfumuri, mirodenii. ◊ cutie de metal în care se sterilizează feși, vată, instrumente medicale. 2. ornament în formă de vas din care ies flăcări, la arcuri de triumf, altare etc. (< fr. cassolette)

CIBORIUM s. n. 1. baldachin susținut de coloane, care acoperea altarul bazilicilor creștine. 2. vas de forma unei cupe din fruct de nufăr, în bisericile catolice, pentru păstrarea rezervei euharistice după slujbă. (< lat., fr. ciborium)

COREG s. m. (ant.) personaj care intona o arie improvizată în jurul unui altar. (< gr. khoregos)

DAIS [DE] s. n. 1. platformă în camerele seniorilor feudali, pe care se așeza o masă pentru aceștia. 2. (arhit.) lucrare suspendată deasupra unei statui, a unui tron, altar etc., susținută de coloane. (< fr., engl. dais)

DEAMBULATORIU, -IE I. adj. de plimbare. II. s. n. galerie semicirculară a unei biserici catolice, între altar și absidă. (< fr. déambulatoire)

HOLOCAUST s. n. 1. (ant.; la evrei, asirieni etc.) sacrificiu în cinstea divinității, în care animalul sacrificat era ars în întregime pe altar. 2. exterminare a unui mare număr de oameni. 3. (fig.) ofrandă, sacrificiu. (< fr. holocauste)

LUNETĂ s. f. 1. instrument optic dintr-un tub cu mai multe lentile, pentru observarea unor obiecte îndepărtate. 2. dispozitiv pe o mașină-unealtă servind la susținerea pieselor de prelucrat. 3. element arhitectonic în formă de boltă semicirculară, care străpunge partea inferioară a unei cupole sau a unei bolți mari. ♦ ~ cilindrică = boltă rezultând din intersecția a doi semicilindri cu raze inegale. ◊ (la portaluri, ferestre) suprafață plană între lintel și arc. ◊ coronament semicircular al unui altar poliptic. (< fr. lunette)

MESĂ s. f. sacrificiu al corpului și sângelui lui Cristos, conceput de teologia catolică și ortodoxă ca reînnoit de preot în altar; liturghie. (< it. messa, fr. messe, germ. Messe)

OSTENSORIU s. n. piesă de orfevrărie, cutiuță așezată în altar la catolici, în care se păstrează ostia. (< fr. ostensoir)

PLUTEU s. n. 1. (ant.) mașină de război, paravan semicircular, pentru a proteja pe asediatori în timpul atacului zidurilor unei cetăți asediate. 2. panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul bisericilor catolice. ◊ ladă, scrin pentru păstrarea lucrurilor prețioase. (< lat. pluteum)

POLIPTIC s. n. tablou, altar compus din mai multe panouri. (< fr. polyptique)

RETABLU s. n. (în bisericile catolice) panou vertical sculptat și pictat, în spatele altarului. (< fr. retable, sp. retablo).

SANCTUAR s. n. loc într-un templu sau într-o biserică consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfânt. ◊ (fig.) loc inviolabil. (< lat. sanctuarium, fr. sanctuaire)

jertfă (jertfe), s. f. – 1. Sacrificiu, ofrandă. – 2. Ofrandă, dar, prinos. – 3. Sacrificiu, jertfire. – 4. Victimă. – Var. (înv.) jertvă. Sl. žrŭtva (Miklosich, Lexicon, 200; Cihac, II, 157; Tiktin; DAR), cf. bg., rus., pol. žertva, sb. žrtva. – Der. jertfi, vb. (a sacrifica; a aduce o jertfă), der. intern; jertfitor, adj. (care sacrifică); jertfelnic, s. n. (altar păgîn; masă lîngă altar), din sl. žrŭtvĭnikŭ, cf. bg., rus. žertvennik, sb. žrtvenik.

junghia (-ghiu, junghiat), vb. – 1. A înjunghia, a pune cuțitul la gît. – 2. A tăia gîtul. – 3. A sacrifica, a jertfi. – 4. A înțepa, a simți un junghi. – Var. înjunghia. Mr. giugl’are, megl. jungl’u. Lat. iugulāre, cu infix nazal (Lexiconul de la Buda; Diez, Gramm., I, 197; REW 4607; DAR; Pascu, I, 93). După Candrea-Dens., 918 s-ar datora unei încrucișări cu iungĕre, ipoteză mai puțin probabilă; Lambrior 373 pleca de la un popular *junglāre. Var. este în prezent mai folosită decît cuvîntul de bază, care pare înv. Der. junghiu, s. n. (înțepătură; înjunghietură; jungher), postverbal de la junghia; jungher, s. n. (pumnal) în loc de *junghiar, cu suf. -ar; junghetor, s. n. (înv., altar); junghetor, s. m. (persoană care sacrifică; parlagiu); înjunghetor, adj. (care înjunghie; care sacrifică); junghetură, s. f. (victimă, animal sacrificat; înjunghietură; sacrificare, omorîre; ceafă, baza craniului), cu suf. -tură, (după Pușcariu 922; Candrea-Dens., 919; REW 4607 și DAR, de la un lat. *iugulatūra).^[1]

oltarnic (oltarnici), s. m. – Preot. Sl. oltariniku, cf. oltar, altar. Sec. XVII, înv.

pristol (pristoluri), s. n. – Altar, masă din altar. – Var. prestol, înv. preastol. Sl. prĕstolŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 294), cf. bg., rus. prestol, sb. prjestol.

sfară s. f. – 1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.

stidi (-desc, -it), vb. refl. – A se îndoi, a se rușina, a nu îndrăzni. Sl. stydĕti sę (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 368), Înv., azi rar, uneori folosit greșit (cf. intră popa în altar și citește și citește, cu ochii’n femei stidește, Popular Munt.). – Der. stideală, s. f. (înv., timiditate); stidință, s. f. (înv., timiditate, rușine).

treabă (-ebi), s. f. – 1. Problemă, ocupație, afacere, grijă. – 2. Necesitate, nevoie, exigență. – 3. Nevoi personale, materii evacuate din corp. – 4. Interes, proiect. – Var. pl. treburi. Sl. trĕba „negoț” (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 421; Conev 67), trĕbĕ „necesitate”. – Der. trebălui, vb. (înv., a utiliza, a folosi, a se ocupa cu ceva, a roboti); trebnic, s. n. (altar; ritual al bisericii ortodoxe), din sl. trĕbĭnikŭ cu sensul special de trĕba „sacrificiu”, cf. jertfelnic; trebnic, adj. (util, folositor, capabil), cf. sl. trĕbinŭ; netrebnic, adj. (inutil; mizerabil); trebui, vb. (a fi necesar, a lipsi; a avea nevoie, a se cere; a fi probabil, a fi neîndoielnic; înv., a face, a îndeplini, a aplica), din sl. trĕbovati, cf. megl. tribuiés, tribuiri; trebuință (var. trebuială), s. f. (necesitate; utilitate, folos); trebuincios (var. trebuitor), adj. (necesar, util); netrebuincios (var. netrebuitor), adj. (inutil); întrebuința, vb. (a folosi, a utiliza, a se servi de).

AIAX (AIAS), numele a doi eroi din poemele homerice. 1. Fiul lui Telamon, regele Salaminei; cel mai viteaz erou al aheilor, după Ahile, în războiul troian. 2. Fiul lui Oileu. Rege al Iocrienilor. În timpul războiului troian a răpit-o pe Casandra de lîngă altarul Atenei, unde se refugiase, împietate pentru care zeii l-au pedepsit zdrobindu-i corabia de stînci.

BERRUGUETE, Alonso (c. 1490-1561), sculptor și decorator spaniol. Lucrări cu decorație abundentă (altarele și stranele din catedralele de la Salamanca, Toledo etc.). A introdus manierismul în sculptura spaniolă.

BIERTAN, com. în jud. Sibiu; 3.197 loc. (1991). Cetate sătească cu biserică evanghelică, construită în stil gotic, între 1492 și 1516, cu incintă fortificată; biserica are, în interior, un altar poliptic, cu sculpturi policrome în lemn, cu picturi (1515-1524) și un amvon din piatră, atribuit meșterului Ulrich din Brașov (1523). La B. a fost descoperit un disc de bronz (donarium), în care este înscrisă crucea monogramatică a lui Hristos. Datînd din epoca constantiniană (sec. 4), discul este una din primele dovezi ale creștinării Daciei.

BOUTS [bəuts], Dierich (Dirk, Thierry) (c. 1415-1475), pictor flamand. Influențat de R. van der Weyden. Echilibru geometric al compoziției („Altarul cinei de taină”), expresivitate a figurilor și luminozitate a culorilor („Împlinirea sentinței nedrepte a împăratului Othon”).

ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia; fig. religia creștină. 2. Ridicătură din piatră, pămînt sau lemn pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. [Var.: (înv.) oltar s. n.] – Lat. altarium.

ABSIDĂ, abside, s. f. Nișă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane. ♦ Încăpere semicirculară destinată altarului în bisericile creștine. – Din fr. abside, lat. absida.

a cappella (loc. it. ca la capelă) 1. Cântare corală fără acompaniament* instrumental. Termenul provine de la spațiul rezervat unor altare laterale în interiorul bis. unde stăteau uneori și cântăreții. Conform tradiției, modelul cântării corale a. a fost muzica palestriniană, gândită și executată în Capela Sixtină (lipsită de orgă*) și care corespunde nu numai condițiilor acustice ale edificiului ci și principiilor de simplitate polifonică*, slujind inteligibilității textului, preconizate de Contrareformă. Muzica corală (v. cor) a sec. 19 a preluat acest principiu, făcând distincție între lucrările propriu-zis corale și cele cu acompaniament instr. sau orch. V. capelă. 2. V. alla breve.

dramă liturgică, tip de dramă muzicală care s-a dezvoltat în cadrul slujbei religioase catolice, aproximativ între sec. 10-13. A luat naștere ca urmare a amplificării treptate a unor tropi* sub formă de dialog cântat (mai întâi în liturghia* de Paști, apoi în cea de Crăciun) în scopul redării mai plastice, mai convingătoare a unor scene biblice. La început, acest dialog, interpretat de câțiva clerici, se baza pe fragmente melodice și texte greg. (v. gregoriană, muzică), adaptate și adăugate (de creatori anonimi) acestui moment special al desfășurării liturgice. Cu timpul, dialogul se lărgește, se înmulțesc replicile și, în consecință, numărul personajelor. Apar costumații speciale în faza de apogeu a genului, se apelează și la o aparatură tehnică, desigur primitivă; tropii de altădată se transformă în adevărate spectacole în interiorul bis. (reprezentațiile aveau loc în dreptul altarului). Textul devine aproape un libret* de operă* replicile urmând cu timpul să fie versificate și dispuse în strofe. Interpreții capătă indicații de gestică și mimică. Din punct de vedere muzical, se face simțită tot mai mult influența melodiilor profane ale trubadurilor* și truverilor*, d. căpătând aspectul unor creații originale. La început, cântarea era monodică*, mai târziu se poate presupune că se foloseau și formule polif. ale timpului; astfel, solo-uri vocale alternau cu dialoguri sau coruri. În acest moment se foloseau desigur acomp. și instr. D. a anticipat cu câteva secole apariția teatrului laic și a operei. Sin.: mister.

CAȚA, com. în jud. Brașov, pe Homorodu Mare; 2.415 loc. (1991). În satul Beia se află o biserică fortificată (sec. 14-16), cu un altar poliptic atribuit lui Johannes Stoss.

CAVALLINI, Pietro (c. 1250-c. 1330), pictor și mozaicar italian din Roma. Fresce (în Biserica Santa Cecilia din Trastevere), altare, mozaicuri.

liturghier 1. Volum de muzică bisericească ce cuprinde cântările liturghiei* ortodoxe de diferite glasuri (v. eh) și aparținând diferiților autori, axioane*, praznicale, heruvice*, chinonice* și cântări calofonice*. 2. Carte liturgică utilizată de preot în altar, care cuprinde rânduiala tipiconală a celor trei liturghii (a Sfinților Ioan Hrisostomul, Vasile cel Mare și Grigore Dialogul), precum; i a vecerniei*, utreniei* și a proscomidiei; troparele* praznicelor, ecfonise, apolise, canonul (2) și rugăciunile împărtășaniei, diverse rugăciuni și povățuiri. V. missale.

HOLOCAUST (< fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear).

CAPIȘTE, capiști, s. f. (Înv. și arh.) Templu sau altar dedicat zeităților antice; clădire decorativă în formă de templu antic. – Slav (v. sl. kapište).

CHIVÓT (< sl.) s. n. (REL.) 1. Casetă de argint în formă de bisericuță, așezată pe altar, în care se păstrează sfînta împărtășanie. 2. (La vechii evrei) Ladă aflată în „cortul mărturiei” și în care se păstrau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron și „Tablele Legii”.

CHURRIGUERA [tʃurighéra], familie de arhitecți și decoratori spanioli din sec. 17-18. Cel mai de seamă: José Benito de C. (1665-1725), reprezentant al barocului în sculptură și arhitectură (Palatul Goyeneche – azi Academia de San Fernanado – din Madrid, altarul Bisericii San Estéban din Salamanca). Numele C. a fost folosit în stilul „chirrigueresc” sau „baroc spaniol” (pentru care, însă, creația lui nu este reprezentativă).

CIBÓRIU (< fr.) s. n. 1. Construcție mică, în formă de baldachin, din piatră sau metal, așezată pe masa altarului. 2. Vas liturgic în formă de cupă, folosit pentru păstrarea elementelor euharistice în bisericile catolice.

CATAPETEASMĂ, catapetesme, s. f. (La bisericile ortodoxe) Perete despărțitor (împodobit cu icoane) între altar și restul bisericii; iconostas. – Ngr. katapetasma.

anatemă, anateme s. f. 1. Dar pe care grecii îl aduceau zeilor și îl puneau pe altarul sacrificiilor. ♦ (La evrei) Jertfa adusă pe altar, care, fiind încărcată cu păcatele și blestemele oamenilor, era destinată nimicirii, pentru a potoli mânia lui Iahve. 2. (Bis.) Act de extremă severitate folosit în vechime de autoritatea bisericească împotriva ereticilor, prin excluderea lor din comunitate și prin condamnarea ca atare a învățăturii lor greșite. [Acc. și: anatemă] – Din gr. anathema.

antimis, antimise s. n. Pânză de in sau de mătase cu suprafața de 50 x 60 cm², pe care se află chipul lui Hristos așezat în mormânt, având cusută în partea de sus o părticică din moaștele unui sfânt; este așezat pe sfânta masă din altarul bisericii, fiind obligatoriu la săvârșirea sfintei liturghii. Pe antemis se poate săvârși liturghia și în afara bisericii. – Din sl. antemisŭ (< gr. antimision, lat. ante mensa).

apodosis subst. (Înv.) Încăpere mică în absidiola sudică a unei biserici sau firidă în peretele sudic al altarului, destinată păstrării veșmintelor preoțești; diaconic(on), veșmântar, veșmântărie. – Din gr. apodosis.

CIMABUE, Giovanni (pe numele adevărat Cenni di Pepo) (c. 1250-c. 1302), pictor florentin. Precursor al Renașterii. Maestru al lui Giotto. Pictură murală (Biserica San Francesco din Assisi) și de altar („Fecioara între îngeri”, astăzi la Luvru), mozaicuri.

artofor s. n. Obiect de cult liturgic așezat pe masa din altar, în care se păstrează sfânta împărtășanie; chivot. [Var.: artoforiu, (înv.) artoforion s. n.] – Din gr. artoforion.

CINCU, com. în jud. Brașov; 2.006 loc. (1991). Biserică fortificată (sec. 13, refăcută în sec. 15 și 17), cu altar poliptic (sec. 16).

chivot, chivoturi s. n. 1. Prețios obiect de cult creștin în forma unei bisericuțe de metal prețios, așezat pe masa din altar, în care se păstrează, într-o cutiuță din metal prețios, sfânta împărtășanie pe tot anul pentru împărtășirea grabnică a bolnavilor și a copiilor. El simbolizează tronul pe care stă Mântuitorul în slava cerească; artofor. 2. Chivotul legii (sau așezământului, legământului, testamentului) sau Arca alianței = ladă dreptunghiulară, păstrată în Cortul mărturiei, în care evreii păstrau tablele Legii, vasul cu mană și toiagul lui Aaron. [Acc. și chivot]. – Din sl. kivotŭ.

ciboriu, ciborii s. n. (La catolici) 1. Construcție mică din piatră sau metal, în formă de baldachin, așezată pe masa altarului. 2. Vas liturgic, de forma unei cupe, folosit pentru păstrarea rezervei euharistice după slujbă. – Din fr. ciborium.

cort, corturi s. n. Adăpost portabil, făcut de obicei din pânză tare, impermeabilă și fixată cu țăruși în pământ, care servește nomazilor, exploratorilor, soldaților, excursioniștilor, ciobanilor etc.; p. ext. adăpost, sălaș. ♦ Fig. Biserică. ◊ Cortul mărturiei (sau al adunării) = cort portabil la vechii evrei, construit din lemn de salcâm și având două încăperi: Sfânta, unde se aflau candelabrul cu șapte lumini și masa pâinilor punerii înainte, și Sfânta Sfintelor, în care erau altarul tămâierii, lada dreptunghiulară cu Chivotul Legământului (Testamentului) sau al Legii, precum și toiagul lui Aaron. ◊ Sărbătoarea corturilor (sau a tabernaculelor) = sărbătoare a evreilor în amintirea viețuirii lor în corturi după ieșirea din Egipt, care are loc după strângerea recoltelor de toamnă (pe la mijlocul lunii octombrie) și care durează 7 zile, dintre care numai primele două sunt de mare sărbătoare; în toate cele 7 zile se desfășoară festivități la sinagogă, care este înconjurată de 7 ori cu suluri din Tora în mâini și cu ramuri de arbori. ◊ Corturile drepților = denumirea, sub formă de metaforă, a locului de fericire unde ajung sufletele drepților după moarte (expresie din rugăciunea de la sfârșitul slujbei înmormântării). – Din gr. korti.

diaconic s. n. Loc în altar unde se păstrează veșmintele liturgice, numit astfel întrucât în vechime diaconii aveau grijă de lucrurile care se păstrau aici; veșmântar, veșmântărie, (înv.) apodosis. [Var.: diaconicon s. n.] Din sl. dijakonĭnikŭ.

epitaf, epitafuri s. n. 1. Obiect de cult constând dintr-o pânză de in sau mătase, catifea sau mușama, pe care se află imprimată, brodată sau zugrăvită icoana înmormântării lui Hristos; sfântul aer. Se întrebuințează joi, la slujba vecerniei din vinerea patimilor când se scoate din altar și se așază în mijlocul bis. pe o masă, și la slujba Prohodului din noaptea de vineri, când este purtat în procesiune în jurul bis. și apoi așezat pe sf. masă din altar, unde rămâne până la Înălțare. 2. Inscripție funerară cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. – Din gr. epitafion, fr. épitaphe.

Fundătura, lăcaș de cult rupestru, cu hramul „Schimbarea la față”, situat în zona Aluniș-Nucu din jud. Buzău, la origine o stâncă desprinsă din culmea Crucea Spătarului. Scobită în interior, a fost amenajată ca biserică, cu o nișă a altarului, alte două pentru proscomidie și diaconicon, precum și un naos. Este atestată într-un hrisov din 12 ianuarie 1678. În 1892 se mai găsea aici un mare trunchi de fag netezit, cu 12 scobituri pe margine, servind drept străchini pentru călugări. Lăcașul, în prezent într-o avansată stare de degradare, reprezintă unul dintre cele mai interesante monumente de artă veche românească.

horă, hore (Înv.) Naosul unei bis., spațiul cuprins între pronaos (tindă) și altar, având de o parte și de alta absidele (sânurile), în care se află și stranele cântăreților (psalților); p. ext. absidă. – Din bg. horo.

indit, indite s. n. Pânză albă de in cu care se acoperă pristolul (masa din altar). Este legată de jur împrejur cu un șnur, apărând astfel în fiecare colț semnul crucii. [Var.: indition s. n.] – Din gr. indition.

jertfelnic, jertfelnice s. n. (Înv.) Masă din altarul unei bis. creștine, pe care se duce jertfa nesângeroasă a Noului Testament sub chipul pâinii și vinului la Liturghie; pristol, sfânta masă. ◊ Jertfelnic mic = proscomidiar. ♦ Loc destinat aducerii jertfelor. – Din sl. žrŭtvĭnikŭ.

masă, mese s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă de diferite forme și sprijinită pe unul sau mai multe picioare. 2. (La sg.) Sfânta masă = masa din centrul altarului, pe care la sfânta Liturghie se aduce sacrificiul nesângeros al testamentului nou și pe care Iisus Hristos este prezent în euharistie sub chipul pâinii și al vinului, prefăcute în în trupul și sângele Său. Sfânta masă simbolizează mormântul Domnului; pristol, jertfelnic. – Din lat. mensa.

ripídă s.f. (bis.) 1 Obiect liturgic alcătuit dintr-un disc sau dintr-un romb de metal ori de lemn, montat pe un mîner, împodobit cu chipul unui înger, cu scene biblice etc., care este mișcat de preot deasupra cuminecăturii, simbolizînd serafimii bătînd din aripi în jurul lui Hristos. Șapte băieți... poartă ripidele și sfeșnicile în fața altarului (EMIN.). ♦ Acoperămînt liturgic pentru potir. 2 Obiect alcătuit dintr-un căpăcel conic, fixat la capătul unei bare de metal sau de lemn, folosit pentru stingerea lumînărilor. • pl. -e, -ii. și (înv.) repídă s.f./<slav. ρнпнда; cf. gr. ῥιπίς, -ίδος.

Ostrov, schit în Călimănești, jud. Vâlcea, întemeiat în sec. 15 și rezidit de Despina, doamna lui Neagoe Basarab. Biserica, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, prezintă o arhitectură cu forme simple, asemănătoare tipului de plan al m-rii Cozia. În altar se păstrează picturi din anii 1752-1760.

pastoforiu, pastoforii s. n. Firidă în altarul vechilor biserici creștine, în care se păstrau cele necesare pentru sfânta euharistie, vasele, veșmintele și cărțile bisericești. Pastoforiul din stânga servea pentru păstrarea pâinii și a vinului, precum și a potirului, iar cel din dreapta la păstrarea veșmintelor, cărților și altor obiecte necesare serviciului divin. – Din gr. pastoforia.

Porumbescu, Ciprian (1853-1883), compozitor, n. în com. Șipotele-Sucevei, jud. Suceava, dirijor al corurilor soc. „Arboroasa” din Cernăuți și „România jună” din Viena, prof. de muzică la școlile române din Brașov. A compus muzică de teatru, simfonică, de cameră, corală (Condacul Maicii Domnului, 1876; Altarul mănăstirii Putna, 1877, Cântările Sf. Liturghii, 1883, etc.) și vocală, precum și lucrări didactice.

prezbiteriu, prezbiterii s. n. 1. Casă parohială (catolică). 2. (Înv.) Parte a unei biserici creștine (între naos și altar) unde stau clericii în timpul oficierii slujbelor religioase. 3. (Înv.) Sfatul preoților unei comunități creștine; (la protestanți) corporație aflată în fruntea unei comunități bisericești. [Var.: prezbiter² s. n.] – Din fr. presbytère, lat. presbyterium.

proscomidier, proscomidiere s. n. Nișă, firidă în peretele de nord al altarului, unde se săvârșește proscomidia; jertfelnic mic, proscomidie (2). Simbolizează staulul și ieslea în care s-a născut Mântuitorul. – Din proscomie + suf. -ar.

prothesis subst. (Înv.) Anexă a încăperii altarului la o biserică ortodoxă, situată pe latura de nord a acestuia și având aspectul unei firide săpate în grosimea zidului; proscomidie (2). – Din gr. prothesis.

schismă, schisme s. f. Sciziune în sânul unei Biserici, refuzul de a se supune conducerii oficiale și adoptarea unor dogme și a unui ritual proprii. ◊ Marea schismă = separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre scaunul de la Roma și cel de la Constantinopol, provocată de bula de excomunicare din 16 iulie 1054 pe care cardinalul Humbert o depune pe altarul bis. Sfânta Sofia în numele papei Leon IX (mort cu trei luni înainte) împotriva patriarhului Mihail Cerularie, care, la rândul său, excomunică delegația papală prezentă la Constantinopol. Aceasta a afectat profund relațiile ulterioare dintre cele două mari părți ale Bis. creștine: Bis. Apusului (Bis. romano-catolică) și Bis. Răsăritului (Bis. Ortodoxă, Patriarhia ecumenică). ♦ Fig. Dezbinare provocată de deosebirea de principii; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.

suplicație, suplicații s. f. 1. Rugăminte umilă. 2. Rugăciune solemnă cerută poporului roman de către Senat în cazuri de calamități publice, epidemii sau foamete ori ca mulțumire pentru victorii militare. Întreg poporul lua parte la această ceremonie, intrând cu ramuri de laur în templele deschise, făcea libații de vin și ardea tămâie, în timp ce matroanele, cu părul despletit, se roteau împrejurul altarelor cu mâinile ridicate spre cer. – Din fr. supplication, lat. supplicatio.

tămâiere, tămâieri s. f. Acțiunea de a tămâia și rezultatul ei; (în practica și ritualul creștin) simbol al rugăciunii către Dumnezeu, precum și al cererilor și dorințelor credincioșilor ca rugăciunea să se înalțe la ceruri așa cum se înalță fumul de tămâie; tămâiat (2). ◊ Altarul tămâierii = altar la evrei în Cortul mărturiei și în templu, special amenajat, unde se duceau sacrificii de tămâie (și de alte mirodenii) dimineața și seara. – Din tămâia.

trebnic, trebnice s. n. 1. Altar, jertfelnic. 2. Carte de ritual al Bis. ortodoxe, care conține rânduiala sfintelor taine și și a diferitelor slujbe religioase; evhologhiu; molitvelnic. – Dib sl. trebnikŭ.

veșmântar, veșmântare s. n. Loc în altar în partea de miazăzi a bisericii, unde se păstrează veșmintele liturgice; diaconic, veșmântărie. – Din veșmânt + suf. -ar.

vohod s. n. Ritual în cadrul Liturghiei la ortodocși; ieșire. ◊ Vohodul mic = ieșirea cu Evanghelia din altar până în mijlocul naosului, apoi întoarcerea și depunerea ei pe sfânta masă. Simbolizează ieșirea Mântuitorului la propovăduire. ◊ Vohodul mare = ieșirea și intrarea cu sfintele daruri după același ritual. – Din sl. vohod.

Zaharia, sfânt, proroc, preot evreu, tatăl sfântului proroc Ioan Botezătorul, care, pe când slujea la altar, i s-a arătat un înger care i-a spus că soția sa, Elisabeta, va naște un fiu, deși era bătrână. Biserica îl prăznuiește la 5 septembrie.

Zwingli, Ulrich (1484-1531), umanist și reformator elvețian, n. la Wildhaus, întemeietorul zwinglianismului. A fost preot militar al trupelor papale din Elveția și din 1519 paroh la Zürich. Predicator înfocat împotriva indulgențelor papale, a respins ierarhia bisericească, celibatul și monahismul, postul și misa, iar în 1524, când s-a căsătorit, a scos din biserică altarele, icoanele, crucile și lumânările, suprimând tot ceea ce nu se poate demonstra de Sfânta Scriptură. A murit la Kappel, în lupta dată între zwingliști și trupele catolice. Adepții săi s-au reunit cu cei ai lui Calvin și Luther.

*baldachín n., pl. e (fr. baldaquin, it. baldacchino. V. bagdadie). Acoperămînt de pînză deasupra unuĭ pat, unuĭ tron ș.a. Lucrare de arhitectură saŭ de lemnărie care servește ca coronament unuĭ tron, unuĭ altar ș.a. V. uranisc și saĭvan.

altár n., pl. e (lat. altarium, altare și altar, d. altus, înalt; it. altare, fr. autel). La Romanĭ, rîdicătura pe care se ardeaŭ victimele la sacrificiŭ. La creștinĭ, acea parte a bisericiĭ unde servește preutu și unde e sfînta masă. – Vechĭ (și azĭ rar) și oltar, d. vsl. olŭtarĭ, bg. oltar, ung. oltár (tot d. lat.).

HACHIMAN [hatʃiman], zeu șintoist din mitologia japoneză care protejează războinicii și veghează la binele comunităților. În Japonia de azi îi sunt dedicate c. 25.000 de altare.

TABERNÁCOL (TABERNÁCUL) (< lat.) s. n. 1. Cort portabil, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei, până la zidirea Templului din Ierusalim (sec. 9 î. Hr.). În el se păstrau tablele legii, toiagul lui Moise și cutia cu mană. 2. (La catolici) Dulăpior sau cutie, uneori în formă de biserică, în care, se păstrează obiecte de cult și împărtășania. Uneori t. se află în altar sau este săpat în grosimea zidului bisericii.

chinoníc n., pl. e (ngr. kinonikón, [vgr. koinonikón] [subînț. ásma, cîntec], d. koinós, comun. V. cenobiŭ). Priceasnă, troparu pe care-l cîntă coru cînd preutu se împărtășește (ĭa cuminecătura) în altar la liturghie. – Și che-.

Acontius, tînăr din insula Ceos care, sosind la Delos la sărbătorile date în cinstea zeiței Artemis, s-a îndrăgostit de Cydippe, fiica unui nobil atenian. Pentru a cîștiga dragostea tinerei, pe care a urmărit-o pînă în templul lui Artemis, Acontius a recurs la un șiretlic: el i-a aruncat fetei un măr pe care stătea scris: „Jur pe templul lui Artemis să mă căsătoresc cu Acontius”. Citind cu glas tare ceea ce era scris pe măr, Cydippe a rostit în fața altarului zeiței cuvintele care constituiau de fapt un jurămînt. Reîntorcîndu-se la Athenae, unde tatăl ei dorea s-o mărite cu alt bărbat, Cydippe a căzut bolnavă: era la mijloc mîna zeiței, care o pedepsea în felul acesta pentru sperjur. În cele din urmă, consultînd oracolul, tatăl fetei a aflat de jurămîntul făcut de fiica lui și a consimțit să-i dea lui Acontius mîna Cydippei.

Athamas, rege beoțian din Orchomenus, fiul lui Aeolus. S-a căsătorit cu Nephele, cu care a avut doi copii: pe Phrixus și pe Helle. Mai tîrziu, îndrăgostindu-se de Ino, fata lui Cadmus, a mai avut doi copii cu aceasta din urmă: pe Learchus și pe Melicertes. Geloasă pe copiii din prima căsătorie, Ino a pus la cale uciderea lor. Phrixus și Helle au fost salvați însă de la moarte, chiar în momentul în care erau duși la altar spre a fi sacrificați, de un berbec cu lîna de aur, dăruit de Hermes mamei lor, Nephele. Berbecul a răpit copiii, purtăndu-i prin văzduh pînă în Colchis. Mai tîrziu Phrixus avea să-l ucidă, jupuindu-i faimoasa lînă (v. Phrixus și Argonautae). Fiind lovit de nebunie, Athamas își ucide propriul fiu, născut cu Ino, pe Learchus. De desperare, mama se aruncă în mare împreună cu Melicertes și amîndoi sînt transformați în divinități marine. Gonit din Boeotia în urma crimei săvîrșite, Athamas e nevoit să rătăcească vreme îndelungată prin lume, pînă cînd, în cele din urmă, se stabilește în Thessalia. De la el ținutul înconjurător a căpătat numele de Athamantia.

LAMBERTI, Niccolò (zis il Pela) (1370-1451), sculptor și arhitect italian. A cultivat neoclasicismul gotic, caracteristic sculpturii florentine de la sfârșitul sec. 13. Și-a desfășurat activitatea mai întâi la Florența („Sfântul Luca”, „Sfântul Marcu”), apoi la Veneția („Sfântul Marcu venerat de îngeri”, unele dintre statuile aflate în planul superior al bisericii San Marco), unde se afirmă și ca arhitect (i se atribuie altarul din Palatul Ducal).

RETÁBLU (< fr.) s. n. Partea din spate, din lemn, decorată (pictată sau sculptată), a unui altar. De origine paleocreștină, capătă o mare dezvoltare în Ev. med. și în special în Renaștere. Printre cei mai cunoscuți artiști care au pictat r. se numără J. van Eyck.

RIPÍDĂ (< sl.) s. f. Obiect din recuzita mesei altarului dintr-o biserică ortodoxă, de metal sau de lemn, de forma unei palete sau evantai, decorat cu reliefuri pe ambele părți (scene biblice, donatori etc.), folosit în cursul unor ceremonii religioase. R. mari, cu mânere mai lungi, în formă de aripi simbolizează heruvimii (serafimii).

SĂCĂDAT, com. în jud. Bihor, situată în culoarul Oradea-Vad-Borod, la poalele dealurilor Pădurii Craiului, pe stg. Crișului Repede și pe râul Chigic; 1.792 loc. (2005). Stație (în satul S.) și haltă de c. f. (în satul Săbolciu). Satele S. și Săbolciu apar menționate documentar în 1256, iar satul Borșa în 1249. Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1692, cu picturi în altar din 1807 și pe pereții interiori din 1837), în satul Borșa.

SANSOVINO 1. Andrea Contucci, zis il ~ (c. 1460-1529), sculptor și arhitect italian. Lucrări în manieră clasică la Florența (altarul bisericii San Spirito), la Roma (monumentul cardinalului Sforza), la Volterra, la Loretto (reliefuri pentru Casa Santa) și în Portugalia (la Lisabona și Coimbra). 2. Iacopo Tatti, S. zis il ~ (1486-1570), sculptor și arhitect italian. Fiu adoptiv și elev al lui S. (1). A lucrat la Roma și apoi la Veneția (statuile Marte și Neptun de la Palatul dogilor, loggeta campanilei din paiața San Marco). A construit palatele Corner și Zecca la Veneția. A exercitat o puternică influență asupra arhitecturii venețiene.

SAN PIETRO IN VATICAN, bazilică în Roma, lângă Palatul Vaticanului. Cea mai mare bazilică creștină, a cărei primă formă a fost ridicată de Constantin cel Mare și consacrată în 326. În 1452 papa Nicolae V îi încredințează refacerea lui B. Rossellino. Lucrările, întrerupte în 1455, sunt reluate din inițiativa papei Iuliu II care-i încredințează lui Bramante continuarea bazilicii gândită ca un edificiu în formă de cruce grecească și cupolă centrală. Un nou proiect este propus de Rafael în 1514. O dată cu Michelangelo și B. Peruzzi (1547) este reluat proiectul lui Bramante. G. della Porta și D. Fontana ridică (1588-1589), marea cupolă concepută de Michelangelo. Bazilica a fost consacrată în timpul papei Urban VIII (1626). În fața altarului principal se află grandiosul baldachin în bronz al lui Bernini, iar la intrare „Pietà” lui Michelangelo. Bazilica adăpostește mormintele mai multor suverani pontifi.

*creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur, sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt Constantin, care, la 325, convocă conciliu de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu, predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ¹. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!^[1]

POPOVICIU, Nicolae (1903-1960, n. Biertan, jud. Sibiu), preot român. Prof. la Academia Teologică Andreiană din Oradea. Episcop al Oradiei (1936-1950). Lucrări de dogmatică și apologetică („Începuturile nestorianismului”, „Epicleza euharistică”, „Lespezi de altar”). Domiciliu forțat la mănăstirea Cheia (din 1950).

PIATRA ALTARULUI, stâncă singuratică, sub forma unui pilon, cu abrupturi accentuate, reprezentând un martor de eroziune, situată în m-ții Giurgeu, alcătuită din calcare mezozoice. Domină valea Bicazului în chei. Alt.: 1.200 m. Alpinism.

PELLEGRINI, Giovanni Antonio (1675-1741), pictor italian. Contribuție importantă la răspândirea stilului rococo în Anglia, Franța și țările germanice. Fresce alegorice și mitologice (castelele englezești Kimbolton și Howard). Pictură de altar (Martiriul Sf. Andrea, la Veneția).

Iphigenia, fiica lui Agamemnon și a Clytaemnestrei. Cînd flota grecească, gata pregătită pentru războiul troian, aștepta în zadar la Aulis vînturi prielnice ca s-o pornească în larg, prorocul Calchas îi spune lui Agamemnon că întîrzierea se datorește mîniei zeiței Artemis și că pentru a potoli această mînie trebuie sacrificată însăși fiica regelui, Ihigenia. Aceasta se afla pe atunci la Mycenae. Părintele ei o cheamă sub pretext că vrea s-o logodească cu Achilles. El nu pregetă însă, o dată sosită în Aulis, s-o sacrifice pe altar. În ultima clipă însă nefericirea Iphigeniei trezește mila zeiței: Artemis o răpește, o duce la Tauris și o face preoteasă în templul ei. Acolo Iphigenia slujește mai mulți ani, pînă în ziua cînd sosește la templu fratele ei, Orestes. Atunci ea părăsește templul și fuge împreună cu el și cu Pylades în Grecia, luînd cu ei și statuia zeiței. Iphigenia a murit la Megara sau, după o altă tradiție, a continuat și după moarte să trăiască, ducînd o existență misterioasă, alături de Achilles, pe Insula Albă.

Laocoon, preot al lui Apollo. Pentru că s-a opus introducerii calului de lemn, construit de greci, în cetatea Troiei și i-a îndemnat pe troieni să nu se încreadă în spusele dușmanilor lor, Laocoon și-a atras asupra sa mânia zeilor potrivnici Troiei. În timp ce-i aducea un sacrificiu lui Poseidon pe un altar în afara cetății, Laocoon a fost atacat de doi balauri îngrozitori ieșiți din valurile mării și ucis împreună cu cei doi fii ai săi. Înspăimântați de moartea lui, în care au văzut un semn divin, troienii n-au pregetat să-și dărâme zidurile ca să introducă în interiorul cetății calul fatal.

ecténie f. (ngr. ekténia, d. vgr. ekténeia, rugăcĭune stăruitoare, d. ektenés, întins, stăruitor. V. ipo-tenuză, te-tanos). Rugăcĭune în stihurĭ scurte pe care o spune diaconu în mijlocu bisericiĭ saŭ, în lipsa luĭ, preutu în altar. – Și icténie.

PACHER [páhər], Michael (c. 1435-1498), pictor și sculptor în lemn german. Aparține perioadei de sfârșit a goticului (altarul bisericii Sankt Wolfgang am Ambersee, retablul „Părinții Bisericii”, azi la München, punctul culminant al creației sale).

POLIPTIC (< fr.; {s} poli- + gr. ptyks „cută”) s. n. 1. Pictură executată pe mai multe panouri (articulate) care cuprind fiecare câte o scenă dintr-o suită compozițională. 2. Tip de altar alcătuit din mai multe perechi de aripi mobile și o parte fixă, decorate cu picturi sau reliefuri organizate în cicluri iconografice, închizând în centru un scrin, pe care uneori este plasată o statuie.

*exált și éz, a -á v. tr. (lat. ex-altare, a înălța, a lăuda, d. altus, înalt). Laud grozav. Fig. Aprind, turbur: unele lecturĭ exaltă imaginațiunea. V. refl. Fam. Înebunesc. – Ob. egz- (după fr.).

PERGAM, oraș antic în NV Asiei Mici, pe locul actualei localități Bergama din Turcia, întemeiat în sec. 12 î. Hr. și menționat documentar în 400/399 î. Hr., centru al regatului elenistic cu același nume. Generalul macedonean Philetoiros din Tios, însărcinat de Lisimah, regele Traciei elenistice, cu paza orașului P. recunoaște (283 î. Hr.) suzeranitatea regelui seleucid Seleucos I, fiind confirmat dinast al orașului. A cunoscut o perioadă de maximă înflorire sub Attalos I (241-197 î. Hr.) și Eumenes II (197-159 î. Hr.). Renumit centru al culturii elenistice (în special al medicinei). Vestită bibliotecă (ateliere specializate în pergamente) și centru deosebit de important al medicinei antice. Palate, temple (Templul Atenei, Templul lui Dionysos). Altarul lui Zeus cu frize sculptate (astăzi se află la muzeul „Pergamon” din Berlin).

SÂNMIHAIU DE CÂMPIE, com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată în N colinelor Comlodului; 1.630 loc. (2005). Halte de c. f. (în satele S. de C. și Brăteni). Nod rutier. Satul S. de C. apare menționat documentar în 1329. În satul Sălcuța, atestat documentar în 1329, se află biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 17), cu picturi interioare executate în 1779 (în altar) și 1788 (în naos și pronaos).

SÂNTIMBRU 1. Com. în jud. Alba, situată în lunca și pe terasele Mureșului; 2.866 loc. (2005). Stație (în satul S.) și haltă de c. f. (în satul Coșlariu). Expl. de balast. În satul S., menționat documentar în 1238, se află o biserică din sec. 13 (azi reformată), distrusă în 1442, în timpul unei bătălii cu turcii și reconstruită ulterior prin grija lui Iancu de Hunedoara. Păstrează picturi murale interioare din sec. 15. 2. Com. în jud. Harghita; 2.034 loc. (2005). Situată la poalele SE ale m-ților Harghita, atestată documentar din 1567. Stațiune balneară (în satul Sântimbru-Băi) c uape sulfuroase. Expl. de cinabru. Moară de apă și joagăr (1878). Biserică romano-catolică (1777) cu altar poliptic și o capelă din sec. 15. Conacul „Hentar” (sec. 18), în stil baroc. Mlaștina Bűdos, alimentată de izvoare minerale.

Perseus, erou de origine argiană, fiul lui Zeus și al lui Danaë, fiica regelui Acrisius. Pentru a pătrunde în turnul înalt în care era închisă Danaë și pentru a se uni cu ea, Zeus s-a transformat într-o ploaie de aur (v. și Danaë). Descoperind existența copilului despre care un oracol îi prezisese că va fi ucigașul său, Acrisius îi închide pe Danaë și pe Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Purtați de valuri, cei doi sînt aruncați pe țărmurile insulei Seriphus. Acolo își găsesc refugiu la curtea regelui Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseus crește și devine un tînăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danaë, Polydectes vede însă în Perseus o piedică în calea dragostei lui. Cu gîndul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tînăr să-i aducă capul Meduzei, una dintre gorgone. Perseus o pornește la drum însoțit de calul înaripat Pegasus. El le întîlnește mai întîi pe graie, surorile gorgonelor, datorită cărora reușește să afle unde sălășluiau acestea din urmă. Ajuns pe meleagurile gorgonelor, Perseus le găsește adormite. Zeul Hermes și zeița Arhena îl ajută. Ei îl feresc pe Perseus să zărească chipul Meduzei, la vederea căruia oricine e transformat în stană de piatră. El se îndreaptă către ea, privind-o prin oglinda unui scut pe care zeița protectoare i-l ține în față și, dintr-o singură lovitură, îi retează capul (v. și Gorgones). Îl ia apoi cu sine și face cale-ntoarsă. Pe drum, Perseus trece prin Aetiopia. Acolo o întîlnește pe Andromeda, fiica regelui Cepheus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda – la cererea unui oracol (v. și Andromeda) – a fost înlănțuită de o stîncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor ca să o devoreze. Cînd monstrul se apropie de ea, Perseus îi arată chipul Meduzei și-l împietrește pe loc. Andromeda e astfel salvată. Dar Cepheus refuză să o dea drept răsplată lui Perseus, așa cum făgăduise. Atunci eroul se răzbună. El îl transformă și pe rege în stană de piatră, după care o ia cu el pe Andromeda. În drum spre Argos cei doi se abat prin insula Seriphus. Sosesc acolo la momentul potrivit pentru a o salva pe Danaë: tiranul Polydectes vrea s-o necinstească. Lipsită de apărare, Danaë se refugiase, căutînd ocrotire, la altarul zeiței Athena. La sosirea lui Perseus tiranul își primește și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimîntător al Meduzei îl împietrește. După ce o eliberează pe Danaë de urmăritorul ei, Perseus își continuă drumul împreună cu Andromeda. El dorește să-și revadă cît mai grabnic bunicul. Înainte de a sosi în Argos face un ultim popas în cetatea Larissa, unde participă la niște întreceri. Din greșeală lovește cu discul pe unul dintre cei ce priveau desfășurarea întrecerilor. Or, cel lovit e tocmai Aerisius. Fără să știe și fără să vrea, Perseus își ucide în felul acesta bunicul, împlinind oracolul. După omorul astfel săvîrșit, eroul nu mai cutează să domnească asupra Argosului. El pleacă, după ce schimbă coroana cu Megapenthes, vărul său, și domnește în locul acestuia în cetatea Tirynthului.

LEINBERGER [láinbergər], Hans (c. 1485-1530), sculptor german. Lucrările sale, aflate la granița dintre goticul târziu și barocul timpuriu, sugerează mișcarea și exprimă patosul unei neliniști interioare („Madona cu pruncul”, altarul Domului din Moosburg, statuia în bronz a contelui Albrecht von Habsburg pentru mormântul împăratului Maximilian I).

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului pe care l-a dat odată Romei în timpul asedierii ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndu-i să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum la Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romanii au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, pe care le-au aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, galii, care sperau să-i învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat la planul lor și n-au mai continuat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romanii l-au supranumit „brutarul” (pistor) și i-au ridicat un altar.

Priamus, fiul lui Laomedon (v. și Laomedon) și ultimul rege al Troiei. Copil fiind, cînd Heracles a cucerit Troia, Priamus – numit pe atunci Podarces – a fost luat în captivitate de către erou împreună cu frații și surorile sale. La rugămintea Hesionei însă, el a fost cumpărat de către aceasta, dobîndindu-și libertatea și totodată noul nume de Priamus (v. Podarces 1. și Hesione). Mai tîrziu Heracles i-a dăruit tronul Troiei, asupra căreia Priamus a domnit mulți ani. S-a căsătorit mai întîi cu Arisba, apoi cu Hecuba și a avut numeroși copii (după o versiune, cincizeci la număr). Printre ei se numărau Hector – cel mai viteaz dintre troieni – apoi Paris, Creusa, Cassandra, Polyxena, Helenus, Deiphobus, Polydorus, Troilus etc. La războiul troian Priamus n-a participat direct, pe cîmpul de luptă, fiind prea bătrîn. Au luptat însă vitejește fiii săi, sub conducerea lui Hector. La moartea acestuia din urmă (v. și Hector), bătrînul îndurerat n-a pregetat să se furișeze noaptea din cetate și, ajungînd pînă în tabăra ahee, în cortul lui Achilles, să-l roage pe erou să-i înapoieze trupul neînsuflețit al fiului său. În momentul incendierii cetății, Priamus se refugiază împreună cu Hecuba în fundul palatului său, pe treptele protectoare ale unui altar. E smuls însă de acolo de către Pyrrhus, care-l sugrumă. Astfel, după ce asistase cu durere la uciderea pe rînd a tuturor fiilor lui, bătrînul rege își află și el o moarte crudă și nedreaptă iar cadavrul său rămîne neîngropat.

Thestor, fiul lui Idmon și tatăl prorocului Calchas. El însuși îl slujea la altar pe Apollo, în calitate de preot al zeului, și era înzestrat cu darul profeției.

Thoas 1. Fiul zeului Dionysus și al Ariadnei și rege în insula Lemnos. Cînd femeile din Lemnos au hotărît să-și ucidă bărbații, singur Thoas a scăpat cu viață, cruțat fiind de fiica sa Hypsipyle (v. Hypsipyle). El a stat o vreme ascuns de către aceasta în templul lui Dionysus, pentru ca mai tîrziu să se salveze luînd drumul mării. 2. Fiul lui Iason și al Hypsipylei, denumit astfel în amintirea bunicului său dinspre mamă (v. Hypsipyle). 3. Rege în Tauris pe vremea cînd Orestes și Pylades au sosit acolo. El i-a poruncit Iphigeniei să-i sacrifice pe cei doi străini pe altarul zeiței Artemis, așa cum cerea obiceiul pămîntului. Apoi, după ce Iphigenia, încălcîndu-i porunca, a fugit împreună cu Orestes și cu Palades luînd cu sine și statuia zeiței, Thoas s-a luat după fugari pe mare, fără să reușească însă să-i prindă. A fost ucis, în cele din urmă, de către Orestes. 4. Fiul lui Andraemon și al lui Gorge. A participat la războiul troian.

LAVERNA (în mitologia romană), zeița hoților și a câștigurilor necinstite obținute pe căi prea ușoare. Avea ridicat un altar la una din porțile Romei.

LORENZETTI [lorentséti], familie de pictori italieni. 1. Pietro L. (c. 1280-c. 1348), adept al școlii sieneze. Tablouri de șevalet, altare și fresce, remarcându-se prin dramatismul scenelor și rafinamentul coloristic („Nașterea Fecioarei”, frescele „Triumful morții”, „Coborârea de pe cruce” în biserica San Francesco din Assisi). 2. Ambrogio L. (c. 1285-c. 1348), fratele lui L. (1). Cel mai de seamă reprezentant al școlii sieneze. Elev al lui Duccio. A pictat personaje pline de grație („Fecioara cu pruncul”, „Madoma alăptând”, fresca „Buna și proasta cârmuire” de la Palazzo Publico din Siena).

LOTTO, Lorenzo (c. 1480-1556), pictor renascentist italian. Reprezentant al școlii venețiene. Patetice compoziții de altar, portrete și peisaje luminoase, echilibrate, delicate („Buna-Vestire”, „Logodna Sf. Ecaterina”, „Crucificarea”, „Portretul Laurei di Pola”, „Bărbat tânăr cu beretă”). Prin dramatismul și neliniștea care o caracterizează, opera sa anunță barocul. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României („Sfântul Ieronim în deșert”).

heruvíc n., pl. urĭ (ngr. heruvikón, coru heruvimilor). O cîntare bisericească atuncĭ cînd preutu ĭese din altar cu sfintele darurĭ. – Și herovic. Răŭ scris cheruvic.

EUMENE (EUMENES), numele a doi regi ai Pergamului: E. I (263-241 î. Hr.), fondator al regatului independent al Pergamului. E. II (197-159 î. Hr.), aliat al romanilor în războaiele împotriva Macedoniei și a Regatului seleucid, ctitor al celebrului altar al lui Zeus din Pergam.

FÁTIMA, localitate în V Portugaliei, la SE de Leiria, vestit centru de pelerinaj la bazilica și altarul Fecioarei Maria. La 13 mai 1917, Fecioara Maria s-ar fi arătat înaintea a trei copii, transmițându-le un mesaj tainic. Două dintre taine au fost făcute publice (obligația recitării Rozariului și practicarea penitenței); a treia, vizând, se pare, soarta Vaticanului, trebuia făcută public până în 1960, însă evenimentul a fost amânat sine die.

GADDI, Taddeo (c. 1300-1366), pictor italian. Elev al lui Giotto. Fresce (în bisericile Santa Croce din Florența și San Francesco din Pisa) și tablouri de altar.

DVÉRĂ (< sl.) s. f. 1. Fiecare dintre cele trei uși ale iconostasului, două laterale și una centrală (d. împărătească). 2. Piesă decorativă de forma unei perdele care acoperă spațiul liber de la intrările în altar ale tâmplei.

GOES [hu:s], Hugo van der (c. 1440-1482), pictor flamand. A continuat tradiția realistă a lui J. Van Eyck. Autor al Altarului Portinari (Florența), remarcabil prin expresivitatea figurilor („Adorația păstorilor”).

GRÜNEWALD, Matthias (pe numele adevărat Mathis Nithart sau Gothart) (c. 1460/1470-1528), pictor german. Legată de viziunea goticului târziu, creația sa se caracterizează prin exaltare mistică, expresivitate patetică, intensitate a coloritului („Altarul din Isenheim”, „Sf. Erasm” și „Sf. Mauritius”).

jertfélnic n., pl. e (d. jertfă saŭ d. vsl. žrŭtvĭnikŭ, altar; bg. rus. žertvénnik). Vechĭ. Altar p. jertfe. Procosmidie. – Și -énic, jertăvnic, jert-, jărt-, jirt-, jîrt-.

DRAGOMIRNA 1. Pod. Dragomirnei, subunitate a Pod. Sucevei situată între Siret, la E, Pod. Fălticeni, la S, și Obcina Mare, la V, fragmentată de râul Suceava cu afl. săi. Are forma unor platouri structurale largi, domoale, alcătuite din gresii în alternanțe cu nisipuri și argile, acoperite cu păduri de foioase. Alt. max.: 528 m (vf. Teișoara). 2. Mănăstirea ~, mănăstire de maici, situată în com. Mitocu Dragomirnei (jud. Suceava), ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca, cu o biserică (Pogorârea Duhului Sfânt sau Biserica Mare) construită în 1608-1609 și alta (Biserica Mică) zidită în 1602. Puternică incintă fortificată, cu ziduri înalte, cu patru turnuri de apărare la colțuri și un turn de poartă cu clopotniță, realizată în timpul lui Miron Barnovschi (1627). Picturile murale interioare, executate în frescă, în stil bizantin, se mai păstrează doar în naos și altar. Ansamblul monahal a fost jefuit de oastea lui Timuș Hmelnițki (în 1653) și de tătari (în 1758). Muzeu cu colecții de artă veche (broderii, cruci sculptate, obiecte de cult, Tetraevangheliarul lui Anastasie Crimca, scris în 1609 pe pergament și decorat cu miniaturi).

DUCCIO DI BUONINSEGNA [buoninséña] (c. 1255-c. 1319), pictor italian din Siena. Scene religioase influențate de pictura bizantină („Madonna Rucellai”, altarul „Maestà”).

MARTINI, Francesco di Giorgio (1439-1502), arhitect, pictor și sculptor italian. În serviciul ducelui Federico da Montefeltro din Urbino. Importante realizări arhitectonice, în care modelele tradiționale sunt interpretate potrivit unui clasicism personal (biserica Santa Maria delle Grazie al Calcinaio, de lângă Cortona). A realizat sculpturi pentru Domul din Siena și părțile laterale de altar („Încoronarea”, „Nașterea”). Autor al unui „Tratat de arhitectură civilă și militară”.

naós n., pl. urĭ saŭ oase (ngr. și vgr. naós, templu). Lit. Argea, partea bisericiĭ de la tindă pînă la altar. – La uniĭ náos, pl. e.

MATSYS [mátseis] (MASSYS [máseis], METSYS [métseis], METZYS), Quentin (c. 1466-1530), pictor și gravor flamand. Pictură de altar și de șevalet, făcând trecerea spre arta Renașterii, caracterizată prin nota gravă a expresiei, claritatea compoziției, simțul detaliilor și coloritul cald („Plângerea lui Hristos”, „Legenda Sf. Ana”, „Zaraful și soția lui”, „Magdalena”).

MEMLING (MEMLINC), Hans (c. 1433-1494), pictor flamand. Supranumit „Fra Angelico al Nordului” pentru grația și suavitatea melancolică a figurilor din tablourile sale. A lucrat mai ales la Brugge. Pictură de altar, compoziții cu teme religioase („Judecata de Apoi”, „Patimile”, „Căsătoria mistică a Sfintei Ecaterina”) și portrete („Portret de bărbat”, „Bărbat citind”, ultimul în Muzeul Național de Artă al României).

MICHELANGELO (Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni) (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect și poet italian. S-a format în atelierul lui Ghirlandaio și sub influența maeștrilor Academiei platonice florentine. Unul dintre artiștii care întruchipează idealul în universalitate al Renașterii italiene. Sprijinit de familia Medici, în special de Lorenzo Magnificul, a realizat lucrări de o inegalabilă măiestrie și originalitate. Chemat de papa Iuliu II (1505), s-a aflat apoi în serviciul papilor Leon X și Clement VII. Permanent frământat de căutări, de contradicția dintre materie și spirit și de dorința de desăvârșire, a creat sculpturi care, prin dinamismul ritmurilor și expresia forței, a pasiunii sau a a suferinței, prevestesc, ca și în tablouri, stilul baroc (figurile de sclavi, „Moise”, „David”, „Pietà” – 1498-1499 -, aflată în prezent în catedrala Sf. Petru din Roma, „Pietà Rondanini” – 1552-1564 -, azi în Museo del Castello din Milano, ansamblul funerar al Medicilor cu statuile lui Giulio, viitorul papă Clement VII, și Lorenzo, și cele patru alegorii: Aurora, Amurgul, Ziua și Noaptea). În pictură (bolta Capelei Sixtine, „Judecata de Apoi” de pe peretele de altar al Capelei Sixtine, „Crucificarea Sf. Petru”), dominată de viziunea sculpturală, realizează o sinteză între formă și culoare, accentul fiind pus pe desenul care conturează puternic anatomia, sugerând mișcarea, energia și forța patetică. Ca arhitect, a creat proiectele pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența și pentru Piața Capitoliului din Roma, macheta cupolei bazilicii San Pietro din Roma și a construit Biblioteca Laurenziana din Florența. Opera poetică: „Rime” (apărută postum).

oltár, V. altar.

MURNU 1. George M. (1868-1957, n. Veria, Grecia), scriitor și istoric român. Acad. (1923), prof. univ. la București. A condus șantierul arheologic de la Adamclisi, publicând o serie de studii referitoare la acesta („Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum Adamclisi”, „Cetatea Tropaeum. Considerații istorice”). Lucrări privind arheologia clasică și aspecte ale originii românilor și aromânilor („Arheologie clasică și rostul ei la noi”, „Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259”, „Când și unde se ivesc românii întâia dată în istorie?”). Manuale universitare. Versuri clasicizante („Gânduri și vise”, „Alme Sol”, „Altare”, „Tropare”); cercetări lingvistice. Remarcabile traduceri ale „Iliadei” (în hexametri) și „Odiseii” (în endecasilabi). 2. Ary M. (1881-1971, n. Veria, Grecia), pictor și grafician român. Frate cu M. (1). Peisaje și compoziții inspirate din universul rural; caricaturi politice și de moravuri, grafică de carte (ilustrații la Creangă, Sadoveanu, Eminescu). 3. Lucian M. (c. 1911-1984), sculptor și pictor român. Fiul lui M. (2). Prof. la institutul „N. Grigorescu”. Proiecte monumentale („Horia, Cloșca și Crișan”). Portrete („M. Eminescu”). Pictură influențată de austeritatea imaginii bizantine.

*perpétuŭ, -ă adj. (lat. perpétuus). Continuŭ, fără întrerupere: un foc perpetuŭ ardea pe altaru Vesteĭ. Pe vĭață: exil perpetuŭ. Mișcarea perpetuă a uneĭ mașinĭ, mișcare care, odată începută, s’ar perpetua fără ajutoru aburuluĭ, electricitățiĭ, apeĭ saŭ alteĭ forțe, ceĭa ce, pînă acuma, nu s’a aflat. Adv. În mod perpetuŭ: focu Vesteĭ ardea perpetuŭ. V. etern.

NICULIȚEL 1. Podișul ~, asociere de culmi deluroase și platouri în N Dobrogei, cu orientare NV-SE, delimitate la V și S de râul Taița, la E de Telița și al N de Dunăre. Reprezintă un rest din masivul hercinic nord-dobrogean, fiind un podiș de eroziune, sculptat în depozite triasice, străbătute de diabaze și porfire. Face trecerea între M-ții Măcin și Dealurile Tulcei. Alt. max.: 411 m (Dealul Izvoare). Viticultură. În partea centrală a Pod. N. se află rezervația forestieră Valea Fagilor (154,2 ha), cu exemplare impunătoare de Fagus orientalis. 2. Com. în jud. Tulcea, situată în ENE podișului cu același nume, la poalele dealului Sarica, în zona de izvor a râului Telița; 5.099 loc. (2000). Expl. forestiere și de calcar. Important centru viticol și de vinificație. Pomicultură. Pe teritoriul satului N. au fost descoperite vestigii geto-dacice (ceramică) din sec. 4-3 î. Hr. și 1 d. Hr. și vestigii romane (altar ridicat lui Iupiter Dolichenus, o stelă funerară, ceramică romană, ruinele unui apeduct și ale unor edificii etc.). În jurul com. N. au fost identificate urmele unui val de pământ (27 km lungime), datat ipotetic în sec. 8. În 1971, au fost descoperite ruinele unei bazilici creștine (sfârșitul sec. 4), cu trei nave și o absidă semicirculară. În altar a fost găsită o criptă, ce adăpostește moaștele martirilor Zotikos, Attalos, Kanasis și Philippos, persecutați în anii 369-372 de regele vizigot Atanaric. În Evul Mediu, com. N. s-a numit Mănăstriște. În arealul com. N. se află biserica Sf. Atanasie (sec. 13, cu transformări din sec. 19 și repictată în 1990), mănăstirea Cocoș (de călugări), ctitorie din 1833 a monahilor Visarion, Gherontie și Isaia, cu biserica Pogorârea Duhului Sfânt, construită în anii 1910-1913 pe locul uneia din 1853 (aici se află moaștele celor patru martiri creștini), precum și mănăstirea Saon (de maici), ctitorie călugărească din 1846, cu o biserică veche (1881) și o biserică nouă (Înălțarea Domnului, 1912).

poálă (oa dift.) f., pl. e (vsl. pola, jumătate, margine, sîn, polŭ lature, mal, sex, jumătate; polĭana, cîmp, parte de pămînt; bg. polá, poală de haĭnă saŭ de munte; polĭ, cîmp, sîrb. póla, jumătate, poală; rut. rus. polà, poală. V. poĭană, polcă, poliță 1, poloboc, pospolită). Partea de jos a uneĭ haĭne fîlfîitoare, maĭ ales la femeĭ: femeĭa ținea copilu’n poală, noroĭu îĭ stropise poalele rochiiĭ, poalele halatuluĭ Jidanuluĭ fîlfîĭaŭ în vînt. Față de masă pentru sfînta masă din altar saŭ pînză de drapat o icoană. Cantitatea de lucrurĭ ținute în poală: o poală de zarzăre. Partea de jos a unuĭ munte: la poalele munților. A umbla par’că aĭ oŭă’n poală, a călca cu mare precauțiune. Poala Maĭciĭ Domnuluĭ, volbură. Poala Sfinteĭ Mariĭ, numele maĭ multor plante: 1. granatu (V. granat), 2. o plantă erbacee labiată cu miros urît, (népeta núda). Poală albă, leŭcoree. V. pulpană.

OPPENORD (OPPENORDT sau OPEN OORDT), Gilles Marie (supranumit „Borromini francez”) (1672-1742), arhitect și decorator francez de origine flamandă. Considerat creator al stilului Regenței, care stă la baza stilului Rocaille. Arhitect al ducelui d’Orleans și al prințului Condé, la castelul Enghien. Motivele sale decorative dominante sunt arabescurile (fațada bisericii Saint-Sulpice, altarul bisericii Saint-Germain-des-Près și al bisericii Saint-Victor, Hôtel Pomponne – toate la Paris).

ORCAGNA [orkáña], Andrea di Cione zis Il’ ~ (c. 1308-c. 1368), pictor, sculptor și arhitect florentin. Ultimul reprezentant al goticului florentin. Continuator al școlii lui Giotto, prin compoziția echilibrată și prin noblețea atitudinilor, dar căreia i-a dat un accent mai dramatic (frescele și altarul de la Capela Strozzi din biserica Santa Maria Novella din Florența). Ca sculptor, a executat tabernacolul de la Or San Michele din Florența, caracteristic pentru perioada de trecere de la gotic la stilul Renașterii, precum și mozaicurile fațadei Domului din Orvieto.

PANINI (PANNINI), Gian Paolo (1691 sau 1692-1765), arhitect și pictor italian. A elaborat un limbaj stilistic personal, reprezentând monumentele reale într-un context imaginar și spectaculos. Prezent cu numeroase opere în importante muzee ale lumii (Muzeul Dahlem din Berlin – „Colosseumul și arcul lui Constantin”; Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg – „Ruine”; Metropolitan Museum din New York – „Cardinalul Polignac” etc.). Opere arhitectonice: altarele din bisericile Santa Maria della Scala (Roma) și din Florenzola d’Arda.

PINÁCLU (< fr. {i}; {s} lat. pinna „crenel”) s. n. (ARHIT.) Element constructiv și totodată decorativ, de forma unei piramide sau a unei clopotnițe mici, așezat în partea superioară a unui contrafort spre a-i spori stabilitatea; a fost folosit cu precădere în arhitectura gotică (ex. altarul bisericii Sankt Wolfgang, Austria). În arhitectura medievală românească, p. apare adesea la monumentele gotice din Transilvania (la corul Bisericii Negre din Brașov p. sunt decorate cu fleuroane).