*creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur, sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt Constantin, care, la 325, convocă conciliu de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu, predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ¹. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!^[1]