URGIE, urgii, s. f. (Pop.) 1. Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adj. De urgie = aducător de nenorocire. ♦ Dezlănțuire violentă de forțe ale naturii; prăpăd. 2. Comportare, faptă, manifestare de om dușmănos, furios etc.; ură, furie. – Lat. orgia.

REGALĂ², regale, s. f. Instrument de suflat asemănător cu orga, dar mai mic decât aceasta. ♦ Unul dintre registrele orgii. – Din fr. régale.

BACANALĂ s. v. desfrâu, dezmăț, orgie.

DESFRÂU s. 1. v. corupție. 2. v. orgie.

DEZMĂȚ s. 1. v. corupție. 2. v. orgie.

LIBERTINAJ s. v. crailâc, desfrâu, dezmăț, orgie.

ORGIE s. desfrâu, dezmăț, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scârnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalâc.

RUȘINARE s. v. desfrâu, dezmăț, jenă, orgie, rușine, sfială, sfiiciune, stinghereală, stânjeneală, stânjenire.

SCÂRNĂVIE s. v. abjecție, desfrâu, dezmăț, excrement, fărădelege, fecale, imoralitate, impudoare, indecență, infamie, jeg, josnicie, mișelie, mârșăvie, murdărie, necurățenie, necuviință, nelegiuire, nemernicie, nerușinare, netrebnicie, obscenitate, orgie, pângărire, pornografie, profanare, scabrozitate, spurcare, ticăloșie, trivialitate, vulgaritate.

SLOBOZENIE s. v. acord, aprobare, asentiment, autonomie, autorizație, aviz, concediu, consimțământ, consimțire, desfrâu, dezmăț, dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, independență, încuviințare, îngăduință, învoială, învoire, liberare, libertate, licență poetică, neatârnare, orgie, permis, permisie, permisiune, suveranitate, voie, voință, vrere.

SLOBOZIE s. v. autonomie, colonie, desfrâu, dezmăț, dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, independență, învoire, liberare, libertate, neatârnare, orgie, permisie, posesiune, suveranitate.

orgă s. f., g.-d. art. 'orgii; pl. orgi

orgie s. f., art. orgia, g.-d. art. orgiei; pl. orgii, art. orgiile

BACANALĂ ~e f. mai ales la pl. 1) (în Roma antică) Sărbătoare cu dansuri și jocuri, închinată zeului vinului Bachus. 2) fig. Petrecere zgomotoasă și indecentă; orgie; saturnalii. [G.-D. bacanalei] /<lat. Bacchanalia, fr. bacchanale

ORGIE ~i f. 1) (în antichitate) Sărbătoare solemnă în cinstea lui Dionysos (la eleni) și lui Bachus (la romani), zeul vinului și al veseliei. 2) fig. Petrecere zgomotoasă și indecentă; bacanală; saturnalii. [G.-D. orgiei] /<fr. orgie, lat. orgia

REGALĂ¹ ~e f. 1) Instrument muzical pneumatic, asemănător cu orga, dar de dimensiuni mai mici. 2) Unul dintre registrele orgii. /<fr. régale

SATURNALII f. pl. 1) (în Roma antică) Sărbătoare populară în cinstea lui Saturn organizată la terminarea muncilor agricole. 2) fig. Petrecere zgomotoasă și indecentă; orgie; bacanală. [Art. Saturnaliile; Sil. -li-i] /<lat. Saturnalia, fr. saturnales

URGIE ~i f. 1) Nenorocire mare, care se abate asupra cuiva; năpastă. 2) Nenorocire mare care se abate asupra unei colectivități; catastrofă de mari proporții; flagel; prăpăd; calamitate; dezastru. [G.-D. urgiei] /<lat. orgia

SIMPOTIC, -Ă adj. (Rar) Cu caracter de orgie; orgiac. [Cf. gr. symposion – banchet].

MANUAL s.n. 1. Carte (folosită mai ales în școli) care conține o prezentare succintă a noțiunilor unei discipline, ale unei arte etc. 2. Claviatura orgii. [Pron. -nu-al. / cf. fr. manuel, it. manuale].

REGALĂ² s.f. Instrument de suflat asemănător orgii, dar mai mic decît aceasta. ♦ Unul dintre registrele orgii. [< fr. régale].

BACANAL, -Ă I. adj. 1. de bacanală. 2. (fig.) orgiastic. II. s. f. 1. sărbătoare cu muzică și dansuri, la romani, în cinstea zeului Bacus. 2. (fig.) petrecere zgomotoasă; orgie. 3. piesă instrumentală sau orchestrală, din perioada clasică și romantică, cu ritm alert, punctat, cu o factură acordică și sonoritate amplă. (<fr. bacchanal/e/, lat. bacchanalia)

BACANALĂ s.f. (La pl.) Sărbătoare în cinstea lui Bachus. ♦ (Fig.) Petrecere zgomotoasă; orgie; desfrînare, destrăbălare. [< lat. bacchanal < Bachus – zeul vinului la romani, cf. fr. bacchanale].

CORIBANT s.m. Preot al zeiței antice Cibele, al cărei cult avea caracterul unor orgii exaltate. [< lat. corybante, gr. korybas].

ORGIAC, -Ă adj. Cu caracter de orgie; orgiastic. [Pron. -gi-ac. / < fr. orgiaque].

ORGIE s.f. Petrecere desfrînată; bacanală, desfrîu. [Gen. -iei. / cf. fr. orgie, it., lat., gr. orgia – petrecere în cinstea lui Bachus].

stănșin s.n. (înv.) orgie.

SATURNALII s.f.pl. Sărbători închinate zeului Saturn, care aveau loc cu prilejul terminării muncilor agricole. ♦ (Fig.) Petrecere desfrînată, destrăbălată; orgie. [< lat. saturnalia, cf. Saturn – zeul semănăturilor la romani].

DISCANT s. n. 1. vocea cea mai înaltă a unei texturi muzicale. 2. registru înalt al orgii sau armoniului. 3. regiunea superioară (acută) a ambitusului unui instrument muzical. (< germ. Diskant)

ORGIAC, -Ă adj. cu caracter de orgie; orgiastic; simpotic. (< fr. orgiaque)

ORGIASM s. n. (ant.) celebrare prin orgii a misterelor (în cultul lui Dionysos). (< fr. orgiasme)

ORGIE s. f. 1. petrecere desfrânată; bacanală, desfrâu. 2. (fam.) supraabundență, profuziune. (< fr. orgie, lat., gr. orgia)

REGALĂ s. f. vechi instrument muzical de suflat cu claviatură, un fel de orgă portativă. ◊ unul dintre registrele orgii. (< it. regale. fr. régale)

REGISTRAȚIE s. f. arta de a utiliza, prin mânuirea registrelor, posibilitățile timbrale ale orgii sau clavecinului. (< fr. registration)

SATURNALII s. f. pl. 1. sărbători închinate zeului Saturn, cu prilejul terminării muncilor agricole, caracterizate prin bucurie și libertate absolută, când sclavii se considerau egali cu stăpânii lor. ◊ (sg.) dans cu caracter obscen cu ocazia acestor sărbători; (p. ext.) dans zgomotos. 2. petrecere desfrânată, orgie. (< lat. Saturnalia, fr. Saturuales)

răsfăța (răsfățat, răsfățat), vb. – 1. A alinta, a dezmierda. – 2. A linguși, a peria. – 3. (Refl.) A se desfăta, a huzuri, a se bucura de ceva. Origine incertă. Se consideră drept der. de la un lat. *re-ex-faciāre (Pușcariu 1442; REW 3130) sau direct de la față (Tiktin; Candrea), cu sensul inițial de „a mîngîia fața”; dar această der. nu este posibilă, dacă se are în vedere sensul luii ex-, cf. it. sfacciato. Mai probabil ar fi o var. de la desfăta, care are același sens, după paralelismul răsface = desface, răspica = despica etc.; pentru rezultatul t › ț cf. a înfăța. Der. răsfăț, s. n. (desfătare, plăcere, orgie, desfrîu; alintare); răsfățătură (var. înv. răsfățăciune), s. f. (dezmierdare, alint). Din rom. provine săs. resfetsîn.

urgie (-ii) s. f. – 1. Ură, furie. – 2. Furie dumnezeiască, pedeapsă divină. – 3. Dezastru, calamitate, nenorocire. – 4. (Înv.) Exil, surghiun. – 5. Pocitanie, vrăjitoare. – Mr. urγie. Gr. ỏργή, probabil prin intermediul unui lat. vulg. *orgia (Densusianu, I, 202; Pușcariu 1831; Candrea); der. directă din mgr. (Roesler 577; Murnu 58; Tiktin) nu pare posibilă fonetic. Direct din lat. *orgilĭa < gr. ỏργιλος (Giuglea, RF, II, 65) este puțin probabilă. Cf. Rosetti, II, 69 și I, 174. – Der. urgisi, vb. (a persecuta, a distruge; a urî, a-i dori răul; înv., a surghiuni; a pedepsi, a nedreptăți), cf. ngr. ỏργίζωμαι „a supăra”; urgiseală, s. f. (nenorocire).

cancan, cancanuri s. n. 1. scandal, bârfă. 2. petrecere, orgie.

BACANALĂ, bacanale, s. f. (La pl.) Sărbătoare la romani închinată lui Bachus, zeul vinului, caracterizată printr-o exaltare mistică și prin orgii. ♦ Fig. (La sg.) Petrecere zgomotoasă și destrăbălată; orgie. – Fr. bacchanale (lat. lit. Bacchanalia).

paranghelie, paranghelii s. f. (înv.) petrecere zgomotoasă; orgie.

partuză, partuze s. f. 1. partidă. 2. (er.) orgie, partidă de sex în grup.

cor (< gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif. – arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.

cromorna (cuv. it.; fr. cromorne; germ. Krummhorn) 1. Instrument de suflat cu ancie* dublă din sec. 16-17. Anciile erau montate într-un butoiaș cu deschizătură, care proiecta suflul spre acestea fără ca instrumentistul să le atingă cu buzele. Pe tubul încovoiat al c. erau 7-8 orificiii. Instr., construit în diferite mărimi, avea un ton de un timbru* închis, cu caracter dur. Sin.: cornamuto torto. 2. Unul din cele mai vechi registre* ale orgii* (fr. Cromorne; germ. Krummhorn), semnalat încă de la finele sec. 15. Sunetul delicat al acestui tub labial de 8’ sau 4’ seamănă cu al clarinetului; a fost întrebuințat cu predilecție în orga franceză clasică (1650-1790), de unde provine și numele primitiv, Cormone (fr. cor „corn” și morne „posomorât, trist”). În lucrările organiștilor fr. ai perioadei baroce* aceste registru era frecvent utilizat (v. de ex. Fr. Couperin, Pieces d’Orgue consistantes en deux Messes, 1690: „Récit de Chromhorne”, „Dialogue sur la Trompette et le Chromhorne”, „Petitte fugue sur le Chromhorne” etc.).

discant (< lat. discantus; fr. déchant sau dessus; germ. Diskant; engl. discant sau descant; it. discanto) I. În diferite perioade ale polifoniei* vocale a Ev. med., termenul vehiculează sensuri deosebite: 1. În jurul sec. 12, d. este vocea (2) plasată deasupra cantus firmus*-ului. 2. În epoca imediat următoare (sec. 12-13), noțiunea își lărgește sfera, subsumând orice tip de compoziție polif. și devenind astfel sin. cu: organum*, diaphonia, contrapunctus. 3. D. englez (denumit în Anglia faburden, după fr. faux bourdon* și it. falso bordone), se referă la diafonia în cvarte, terțe și sexte, peste cantus firmus, practicată nu numai de compozitorii engl. ci și de către cei fr. și it. II. Printr-o extensie și mai amplă, d. a ajuns să desemneze: 1. Vocea (2) cea mai înaltă a unei texturi arm. sau polif., vocale sau instr. 2. Unele registre (II, 1) înalte ale orgii* și armoniului*. 3. Regiunea superioară – în principiu de sopr. – în care se înscrie în general ambitusul (1) unui instr. (ex. viola d. – v. viole) sau numai zona acută a unui instr. (ex. la pian).

ecou (< gr. ἠχώ, de la numele nimfei Echo, „[ră]sunet”) I. Efect acustic produs de sunetul* reflectat de un obstacol (suprafață, zid, stâncă, margine de pădure) și perceput cu o mică întârziere de către emițătorul sunetului direct. Întârzierea trebuie să fie de cel puțin 0,1 s pentru ca perceperea să fie clară. Deoarece viteza sunetului este de c. 340 m/s, rezultă că unda sonoră trebuie să parcurgă în total minimum 34 m dus-întors, astfel că distanța dintre emițătorul-receptor și obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m. II. Manual* al orgii* dotat cu un registru (1) de sunete dulci și și care face e. registrelor acționate de alte manuale. III. (it. eco; fr. écho; engl. echo; germ. Echo; sp. echo) Procedeu componistic care constă în repetarea unei scurte teme* sau a unui motiv* muzical la o intensitate* sonoră mai scăzută. A fost mult folosit încă din sec. 15 și 16 în muzica vocală polif. de către compozitori ca Josquin Desprez, Luca Marenzio și Orlando di Lasso (în celebra vilanelă*, Ecoul, 1581), ca tehnică imitativă specială. În sec. 17 prima etapă a dezvoltării operei*, aduce o avalanșă de subiecte pastorale în care, de multe ori, este zugrăvită figura mitologică a lui Eco plângându-și iubirea neîmpărtășită; de aici nenumărate arii* în această perioadă folosesc procedeul de e., procedeu care se va extinde însă și în opere care nu au o legătură cu legenda. Rămânând un efect muzical de sine stătător, e. va fi cultivat și în scriitura instr., întreaga epocă a barocului* fiind dominată de această manieră de repetare în piano* a unei fraze* mai înainte enunțată în forte*. Procedeu este preluat în lucrări de factură concertantă sau responsorială, ca efect special (Stamitz, Simfonia in eco a 2 chori; Mozart, Notturno pentru 4 orch.; Chabrier, España; Rimski-Korsakov, Capriciul spaniol; Strauss, Ariadna la Naxos), sau ca principiu general al compoziției (Hindemith, Echo pentru flaut și pian), vizând uneori stereofonia*.

fistula (cuv. lat.) 1. Fluier ciobănesc roman. 2. Denumirea veche a tuburilor orgii. F. Pani v. nai.

gamba (it.) 1. Expr. abrev. pentru viola da gamba*. 2. Denumirea generală a registrelor (II) orgii*, cu tuburi labiale deschise, care poartă numele instr. cu arcuș (violino, viola, violoncello, violone etc.) și imită sunetele acestora.

mixtură (fr. mixture, uneori fourniture; germ. Mixtur; engl. mixture; it. ripieno, accordo; sp. lleno) 1. Registru (II, 1) al orgii* cu largă utilizare, aparținând familiei de registre denumite în fr. jeux de mutation iar în germ. Aliquoten, Obertonmischregister. Acționarea tastei* corespunzătoare registrului m. determină punerea în vibrație nu numai a tubului corespunzător clapei atacate pe unul din manuale* ci și a unui cor de tuburi care fac să se audă simultan câteva armonice* superioare ale sunetului de bază (de obicei octave* și cvinte*, uneori terțe* și, mai rar, septime*). Procedeul reprezintă o întărire artificială a armonicelor firești. Armonicele care depășeșc (în acut) limitele audibilității sunt transpuse cu o octavă sau dublă octavă mai jos: efectul se numește „repetare” și este caracteristic numai registrului m. M. se utilizează în asociere cu alte registre din familia „principalelor” (fr. jeux de fonds). 2. (fr. mixture, fourniture; germ. Mixtur, Gemischte Stimmen; engl. mixtur; it. ripieno, accordo; sp. lleno). Registre de combinații la două voci (2), în interval de cvinte sau terță. 3. În armonie (III), m. reprezintă o extindere a m. (2). Spre deosebire însă de m. de orgă, m. armonică a utilizat, încă în stilul baroc* și clasic, cu precădere paralelismul (2) de terțe și sexte* (ca o reminiscență a faux-bourdon*-ului), care – în această dispoziție intervalică și de mișcare (1) – parcurge sunetele structurii tonale în care fragmentul se încadrează. „Mai târziu, se alătură noțiunii toate combinațiile posibile de intervale, ceea ce nu justifică respingerea termenului [originar] de m.; dimpotrivă, el ar putea să determine și pentru m. de orgă căutarea altor combinații intervalice, a căror eficiență coloristică ar putea fi tot atât de nouă, de aparte ca și aceea pe care o dovedesc vocile bazate pe m. din textura pianului sau orch.” (Erph). 4. (it. mistione). După Artusi, un amestec al modului (1, 3) cu plagalul său sau dintre diferite moduri = tonus mixtus (v. tonus (II, 2); în sens monodic*, imixtiunea formulelor (I, 3) specifice într-un mod străin, inclusiv cu schimbarea finalei* (în atacurile sale contra lui Monteverdi și a altor „moderni”, Artusi denunță abuzul schimbărilor de moduri în această manieră); în sens polifonic*, dispunerea autenticului și a plagalului aferent la cele două voci (2) – tenor (2, 3) și sopran (3) – hotărâtoare pentru modul predominant în structura polif.

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

orgă de cristal, instrument, inventat în anul 1956 în Franța de către frații Bachet și J. Lasy. Principiul acustic de producere a sunetelor este asemănător cu acela al frecării marginii unei cupe de cristal cu degetul înmuiat. Aici, sunetul este produs de bare rotitoare. Are o sonoritate complexă, asemănătoare cu cea a orgii*.

orgă electronică, instrument electrofon* de tipul orgii*. Este prevăzut cu o consolă de orgă, având unul sau mai multe manuale*, pedalier* și registre (II) cu aceleași denumiri ca la orgă. Sunetul este produs pe altă bază decât la orga tradițională și diferă de la un producător la altul (de unde și denumirea respectivelor o.: Ahlborn, Hammond, Lipp, Wurtlizer etc), pe principiul electromagnetic sau electrostatic, captând și amplificând vibrații produse de ancii* sau de discuri rotitoare sau, mai nou, pe bază electronică cu ajutorul unor generatori de sunete (tranzistori, lămpi, condensatori). Diferențierea timbrului* se realizează, la o. propriu-zisă, pe baza selectivă, prin programarea spectrului de bază. Registrele de armonice* superioare se obțin pe baza sistemului multiplex. Există difuzoare* pentru frecvențele* înalte, medii și grave. Reverberația* este reglabilă. Se poate obține un crescendo* de cea mai mare amploare. O. nu reprezintă o copie a unor orgi istorice. Fiind cu mult mai mică și mai ieftină decât orga clasică și putând fi transportată ușor și amplasată în orice sală, o. a cunoscut în ultimul timp o răspândire relativ mare, mai ales în orch. de muzică ușoară* și de jazz*. Dar pentru că nu poate atinge perfecțiunea atacului (1), nu are spectrul sonor și posibilitățile de mixaj [v. mixtură (2)] ale orgii cu tuburi, o. nu a putut înlocui clasicul instr. în redarea muzicii.

regal (< germ. Orgelregal) 1. Mic instrument de suflat cu claviatură (orgă portativă) cunoscut încă din sec. 11-12. Dar sub această denumire este folosit între sec. 15-17. Spre deosebire de positiv*, r. Întrebuințează doar tuburi linguale, deschise și închise, confecționate din metal sau lemn de 8’ [câteodată și de 4’ și 16’ – v. picior (2)], prevăzute cu ancii*. O cutie mică, conținând camera de vânt, tuburile și două foale, ultimele acționate de o secundă persoană, se așează pe o măsuță. Instr. a fost folosit în bis., în cadrul muzicii laice, de dans, în muzica făcută în casă, iar în sec. 17 și pentru a susține basul continuu* (Orfeu de Monteverdi). Dispare în sec. 18 V.: Bibelregal; organo di legno. 2. Denumire a registrelor (II) linguale cu pavilioane scurte, în cadrul orgii mari. Registrele proveneau din r. (1) și ansamblul lor era inclus ca instr. independent în cadrul orgii (sec. 16) în vederea unor execuții speciale.

ricercar (< it. ricercare, „a investiga, a încerca, a căuta”), veche formă insturmentală în stil polifonic, cunoscută în Italia sec. 16-17, având o construcție liberă (imită motetul*) și care investiga posibilitățile și caracteristicile sonore ale instrumentului căruia îi era destinată lautei* sau orgii*, dar putea fi scrisă și pentru formații* complexe de instr. sau formații vocale. Se cunosc tabulaturi* pentru laută (F. Spinaccino, Intabulatura di liuto, 1507), pentru orgă (M. Cavazzani, Ricerchari, motetti, canzoni, libro I, 1523), pentru instr. cu claviatură (Andrea Gabrieli, 1595-1596). R. nu are unitate tematică, ci varietate tematică, temele* (în număr de 3-7) nefiind prelucrate după regului speciale, ci respectând doar principiul imitației*. Uneori forma r. era folosită la realizarea riturnelelor (3) pentru unele cântece. În sec. 17-18, forma r. apare în creația lui J. Pachelbel, D. Buxtehude ș.a., începând tot mai mult să fie asimilată cu termnul de fugă*, transformarea fiind facilitată de reducerea numărului de teme. Se ajunge la termenul de fuga ricercata care desemnează o formă intermediară între r. și fugă. Aceasta din urmă câștigă însă teren, iar r. își pierde actualitatea. Sec. 20 încearcă reactualizarea r. într-un spirit înnoitor. Întâlnim această formă în Tre Ricercari (1938) de Bohuslav Martinu, Ricercari pentru pian (1941) de Marcel Mihalovici, precum și în Sonata a III-a pentru vioară și pian (1957), partea I, de Alfred Mendelsohn, Concertul pentru orchestră (1967), partea I, de Zeno Vancea, Concertul pentru flaut și orchestră (1957-1958), partea I, de Anatol Vieru.

chef n., pl. urĭ (turc. kef, d. ar. keif, ngr. kéfi, bg. kef). Fam. Bună dispozițiune, veselie. Capriciŭ, poftă: mĭ-a venit chef să joc. Prînz mare, beție, orgie: a face chef, a trage un chef. A avea chef, a fi cu chef, a fi bine dispus; a fi cam beat. A fi fără chef, a fi indispus. A strica cuĭva chefu, a-ĭ strica dispozițiunea.

DISCÁNT (< fr.) s. n. 1. Formă și procedeu aparținând începuturilor polifoniei Evului Mediu în Europa, linia melodică nou creată fiind situată deasupra liniei melodice date. 2. Partea de sus a claviaturii pianului, orgii sau clavecinului.

LANGLAIS [lãŋlé], Jean (1907-1991), organist și compozitor francez. Orb din copilărie. Elev al lui Marcel Dupré și Paul Dukas. Organist titular la Sainte-Clotilde, din 1945. Prof. la Schola cantorum din Paris. Virtuoz și improvizator excepțional, a susținut recitaluri în întreaga lume. Lucrări în manieră clasică, religioase sau dedicate orgii.

MESSIAEN [mesjã], Olivier (1908-1992), compozitor, organist și critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Elev al lui M. Dupré și P. Dukas. Lucrări pentru orchestră („Chronochromie”, „Turangalîla-Symphonie”, „Deșteptarea păsărilor”), pentru orgă („Cartea orgii”), pentru pian („Catalog de păsări”), piese vocale ș.a. Inovator în domeniul orchestrației, tehnicii instrumentale, al căutărilor timbrale, pe baza studiului muzicii exotice și a fenomenelor sonore din natură. Scrieri teoretice („Tehnica limbajului meu muzical”).

*orgiác, -ă adj. (vgr. orgiakós, lat. orgiacus). De orgie: petrecere orgiacă. De orgiĭ, al orgiilor luĭ Bacu¹: furie orgiacă.^[1]

*orgíe f. (fr. orgie, lat. órgia, n. pl., d. vgr. tà órgia, n. pl., sărbătorile luĭ Bacu¹. V. urgie). Petrecere desfrînată. Pl. La ceĭ vechĭ, sărbătorile luĭ Bacu¹.^[1]

ORGÍE (< fr., lat.; {s} gr. orgia „mistere”) s. f. 1. (La pl.) Sărbătoare. la greci, în cinstea zeului Dionysos. Deși sfârșea într-un desfrâu necontrolat rațional, care viola orice normă de normalitate, o. nu era lipsită de semnificație religioasă; ea exprima o întoarcere la haosul primar, o scufundare în sursele vieții, o ieșire din banalitatea cotidiană pentru a participa la libertatea absolută care era privilegiul zeilor. V. bacanală (1). 2. P. ext. Petrecere desfrânată cu exces de mâncare și de băutură; bacanală (2).

HASELBÖCK [házəlbök], familie de muzicieni austrieci: 1. Hans H. (n. 1928), organist, compozitor și muzicolog. Organist la Viena (Dominikanerkirche). Studii despre Wagner și istoria orgii în Austria inferioară. Muzică religioasă. 2. Martin H. (n. 1954), organist și muzicolog. Fiul lui H. (1). Studii la Viena și Paris (între profesori, Mihai Rădulescu). Premii internaționale. Integrale pe disc ale muzicii pentru orgă de Bach și Listz.

orgă s. f., g.-d. art. 'orgii; pl. orgi

orgie s. f., art. orgia, g.-d. art. orgiei; pl. orgii, art. orgiile

urgíe f. (lat. pop. orgía, d. vgr. orgé, furie, orgizo, înfuriĭ. V. orgie). Mare mînie, mare furie: urgia guvernuluĭ, urgia poporuluĭ, această ploaĭe e chear urgia luĭ Dumnezeŭ. Fig. Ființă foarte rea (grozavă): Atila era o urgie de om, venea o urgie de balaur. Fată saŭ femeĭe foarte urîtă: sutele mărită slutele, și miile urgiile (Prov.). L. V. Mold. Exil.

RASPUTIN (NOVÎH), Grigori Efimovici (1864/1865 sau 1872-1916), călugăr și aventurier rus. Fiul unor țărani din Siberia. Mistic. Favorit al familiei țarului Nicolae II, mai ales al țarinei Aleksandra Fiodorovna (care-l numea „omul lui Dumnezeu”), deoarece îi crease iluzia că este singurul care îi poate salva fiul (țareviciul Aleksei) bolnav de hemofilie. A avut o mare influență în politică. A scandalizat opinia publică prin orgiile sale. Asasinat de prințul Feliks F. Iusupov, în urma unei conjurații de palat.

beție f. 1. starea omului beat; 2. petrecere cu beție, orgie: a o duce într’o beție; 3. învățul sau patima de a bea prea mult; 4. fig. transport, entuziasm: beția succesului; 5. fig. exces: beție de cuvinte. [Derivat din beat].

orgie f. desfrânare în genere și în special la mâncări și băuturi: în orgiile obscene EM.

urgie f. 1. mânie mare, blestem: urgia lui Dumnezeu; 2. ură mare: urgia poporului; 3. fig. plagă: urgia de balaur; 4. exil (sens arhaic): l’a trimis în urgie. [Lat. vulg. ORGIA (cf. mânie)].

URGIE, urgii, s. f. (Pop.) 1. Nenorocire mare; năpastă. ◊ Loc. adj. De urgie = aducător de nenorocire. ♦ Dezlănțuire violentă de forțe ale naturii; prăpăd. 2. Comportare, faptă, manifestare de om dușmănos, furios etc.; ură, furie. – Lat. orgia.

CLAVIATURĂ, claviaturi, s. f. 1. Totalitatea clapelor pianului, orgii, sintetizatorului, acordeonului, mașinii de scris etc. 2. Totalitatea butoanelor de comandă care pun în funcțiune un mecanism, o mașină etc. [Pr.: -vi-a-] – Din germ. Klaviatur.

REGALĂ², regale, s. f. Vechi instrument de suflat asemănător cu orga, dar mai mic decât aceasta. ♦ Unul dintre registrele orgii. – Din fr. régale.

BACANALĂ, bacanale, s. f. (În antichitatea romană; la pl.) Sărbătoare închinată lui Bachus, zeul vinului, caracterizată printr-o exaltare mistică și o veselie deșănțată. ♦ (La sg.) Fig. Petrecere zgomotoasă și destrăbălată; desfrîu, orgie.

OBSCEN, -Ă, obsceni, -e, adj. Nerușinat, trivial, indecent, grosolan. După gesturile și grimasele cobzarului... pare a fi un cîntec obscen. CARAGIALE, O. II 13. La Paris, în lupanare de cinisme și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea. EMINESCU, O. I 151. Se vor înlătura... expresiunile obscene. ODOBESCU, S. 342.

ORGIAC, -Ă, orgiaci, -e, adj. Cu caracter de orgie. – Pronunțat: -gi-ac.

ORGIE, orgii, s. f. Petrecere desfrînată; dezmăț, desfrîu. Tu pierzi în orgie al țării tezaur, Bînd vinul din cupe de aur. COȘBUC, P. I 92. La Paris, în lupanare de cinisme și de lene, Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea. EMINESCU, O. I 151. ◊ Fig. Ici-colo pete tari ca de jeratec arătau orgia apusului. CAMIL PETRESCU, N. 119.

TREZI, trezesc, vb. IV. Refl. 1. A se scula, a se deștepta din somn. A doua zi mă trezii dis-de-dimineață. SADOVEANU, O. VI 118. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. M-am trezit destul de dimineață, nu-i așa? ALECSANDRI, T. I 407. M-am culcat și-am adormit, Anevoie m-am trezit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Fig. Se trezesc munții, cîmpiile, apele. Zorile noi își deschid pleoapele. TULBURE, V. R. 20. În zorii zilei, cîmpiile se trezesc parcă dintr-o orgie, și liniștea se întoarce asupra lor ca o stafie. BOGZA, C. O. 249. [Zarzărul] s-a trezit, așa, de dimineață Cu ramuri albe – și se poate spune Că-i pentru-ntîia oară în viață Cînd i se-ntîmplă-asemenea minune. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ Tranz. A deștepta pe cineva din somn. Au coborît la crîșmă ș-au trezit pe negustor. SADOVEANU, B. 105. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt!... ci trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. Dorul mîndrei mare este... Eu mă culc, el mă trezește. HODOȘ, P. P. 37. ◊ (Poetic) Și luna își adormea strălucirea Și vîntul porni afară să trezească zorile. ISAC, O. 75. 2. Fig. A se deștepta dintr-o stare de amețeală, de visare, de letargie; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica. CREANGĂ, P. 174. Lăpușneanul se trezise din letargia sa. NEGRUZZI, S. I 160. ♦ Tranz. A scoate din amorțeală, din letargie; a readuce la viață. Și zîna visează de veacuri Un tînăr născut din dumbravă Să vină să-i dea un sărut Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Merge... Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. 3. A-și reveni din beție. (Tranz. fact.) În ochi negri că-l lovea, Din beție că-l trezea Și din gură mi-i striga. TEODORESCU, P. P. 544. 4. Fig. A lua ființă, a apărea, a se ivi, a se manifesta. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ Tranz. fact. A face să ia ființă, să se manifeste. Politica de pace, dusă de puterea sovietică încă din primele zile ale existenței sale, a trezit simpatia maselor iubitoare de pace din lumea întreagă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. Operele... artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. ♦ (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume; a se naște. Satul Humuleștii în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic. CREANGĂ, A. 71. 5. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă, să-și dea seama de realitate. Deodată s-au trezit că... n-au nici soare, nici lună, nici stele. RETEGANUL, P. III 66. Doamne! cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. ◊ (La pers. 2 sg. cu valoare de impersonal) Știi mata cum sînt fetele cînd se gătesc de bal... Ba le trebuie una... ba alta... și cînd te trezești, o înnoptat de tot. ALECSANDRI, T. I 130. 6. A se pomeni pe neașteptate cu cineva sau cu ceva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situație neprevăzută. M-am trezit cu dumneata în sala de așteptare, parcă ai căzut din cer. C. PETRESCU, A. 281. Cînd era să beau și eu... mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele. ISPIRESCU, L. 303. Ne trezim că iar vine părintele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului. CREANGĂ, O. A. 34. ◊ Expr. Unde te trezești? se spune unui om prea îndrăzneț sau prea obraznic, care se comportă în mod nepotrivit. Sperii copiii, unde te trezești? Nu mai ești la război. SAHIA, N. 53. A se trezi în oțelele puștii v. oțel (4). ♦ A se afla într-un anumit loc sau într-o anumită stare de cînd știe, de cînd își poate aduce aminte. Se trezise în bordeiul de lîngă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, poate de mai mult. C. PETRESCU, S. 37. Așa m-am trezit de mic, sîngur-sîngurel, străin și fără de nime. SBIERA, P. 151. Flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini. CREANGĂ, P. 139. 7. (Despre mîncări, băuturi, substanțe aromatice etc.) A-și pierde din tărie, din gust, din aromă; a se răsufla. Din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea și toarnă-mi și mie. CARAGIALE, P. 127.

VIRGINAL, -Ă, virginali, -e, adj. 1. De virgină, de fecioară; feciorelnic, virgin. Acele muieri... atrag la sine, spre a le da brînci în orgii... creaturile cele mai fragile, cele mai virginale. GHICA, A. 696. 2. Fig. Candid, pur. Creațiunea sa... nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, S. III 57. A ta inimă-i închină Virginalele-i comori. ALECSANDRI, P. II 172. – Variantă: (învechit) verginal, -ă (NEGRUZZI, S. II 37) adj.

DESFRÎU. Subst. Desfrîu, desfrînare, dezmăț, deșănțare, destrăbălare; corupție, depravare, depravațiune, imoralitate, amoralitate, amoralism, stricăciune, perdiție; decădere, degradare, pierzanie (pop.), prăbușire (fig.), periciune (înv., fig.). Viciu (fig.), perversitate, perversiune, pervertire. Frivolitate, libertinaj; senzualitate, senzualism, erotism, erotomanie, nimfomanie, libidinozitate, lascivitate; promiscuitate; pornografie, obscenitate. Orgie, bacanală. (fig.), saturnalii (fig.). Prostituție, prostituare. Om decăzut, desfrînat, stricat, pervers, satir, rufian (livr.). Erotoman; nimfomană. Femeie stricată, stricată, desfrînată, perversă, prostituată. Bordel, casă de toleranță, casă de prostituție, lupanar. Adj. Desfrînat, rufianesc (rar), dezmățat, destrăbălat, deșănțat, depravat, imoral, amoral, stricat, corupt; decăzut, degradat, descompus (fig.). Vicios, viciat (fig.), pervers, pervertit. Frivol, libertin, ușuratic, senzual, libidinos, erotoman, lasciv; promiscuu (livr.), pornografic, obscen, trivial, indecent; orgiac (rar), orgiastic (livr.). Stricător, corupător. Coruptibil, viciabil. Vb. A trăi în desfrîu, a duce o viață desfrînată, a fi desfrînat, a sări peste garduri; a se dezmăța, a se deșănța (rar), a se destrăbăla, a se desfrîna (rar), a se deprava, a se strica, a-și face de cap, a se perverti, a se vicia (fig); a se prostitua. A strica, a corupe, a deprava, a vicia, a perverti, a duce la desfrîu, a duce la perdiție, a prostitua. A se ține de orgii. Adv. (În mod) imoral, desfrînat, deșănțat. V. imoralitate.

IMORALITATE. Subst. Imoralitate, amoralitate; desfrîu, desfrînare, stricăciune, stricare, destrăbălare, decădere, degradare (morală), disoluție (livr.), pierzanie (pcp.), perdiție, depravare, depravațiune, deșănțare (fig.). Viciu (fig.), viciere, perversiune, perversitate, luxură (livr.), lubricitate (livr.), lascivitate, concurență (rar), libido (livr.); libertinaj; adulter; concubinaj. Spurcăciune, (fig.), scîrnăvie (fig.), scîrnăvenie (rar), scîrboșenie, porcărie (fig., fam.); pornografie. Orgie, bacanală (fig.), dezmăț, dezmățare. Prostituție, prostituare. Corupție, coruptibilitate, venalitate (rar, livr.). Vulgaritate, trivialitate; indecență, nerușinare, scabrozitate (livr.); impietate, sacrilegiu. Brutalitate, huliganism. Hoție, fraudă, defraudare, tîlhărie, pungășie. Ticăloșie, nemernicie, păcătoșie, păcătoșenie, păcătuire, păcat, mîrșăvie, josnicie, abjecție, infamie, mișelie; perfidie, rea-credință, machiavelism, machiaverlîc (rar). Stricat, decăzut, declasat, destrăbălat, vicios, pervers; afemeiat, pui de lele, fante (fam. și peior.), crai, crai de curte veche, craidon (înv.), donjuan (fam. și ironic). Hoț, tîlhar, pungaș. Ticălos, nemernic, infam, mișel. Stricată, desfrînată, destrăbălată, bacantă (fig.), declasată, vicioasă, perversă; prostituată, tîrfă, femeie de moravuri ușoare, curtezană, țiitoare (pop.), nimfomană. Păcătos. Imoralism, amoralism. Adj. Imoral, amoral; desfrînat, stricat, stricățel (dim.), disolut (livr.), destrăbălat, decăzut, declasat, depravat, degradat, dezmățat, deșănțat; vicios (fig.), viciat (fig.), pervers, pervertit, luxurios (livr.), lasciv, concupiscent (rar), libidinos, lubric (livr.), orgiac (livr.), orgiastic (livr.), pornografic. Vulgar, trivial; indecent, obscen, scîrbos, spurcat (fig.), scîrnav (fig.), scîrhavnic (înv.), scîrbelnic (înv.). Necuviincios, nerușinat. Brutal, grosolan, necioplit (fig.); huliganic. Corupt, necinstit, incorect, mînjit (fig.), pătat (fig.); venal; hoțesc, pungășesc (fam.), tîlhăresc. Ticălos, mîrșav, parșiv (pop. și fam.), josnic, abject, infam, mișel, păcătos, afurisit; perfid, machiavelic. Stricător, corupător. Rușinos, degradant, dezonorant, infamant, infamator. Vb. A fi imoral (amoral). A duce o viață de desfrîu, a avea purtări dezmățate. A hoți (rar), a fura, a înșela, a escroca, a pungăși (fam.). A se strica, a se desfrîna (rar), a se destrăbăla, a se deprava, a se deșănța (rar), a se dezmăța (rar); a decădea, a se declasa, a se degrada; a se corupe, a se perverti, a se murdări (fig.), a se mînji (fig.), a avea obrazul pătat, a se porcăi (fam.); a se terfeli, a se pîngări, a păcătui, a intra (a cădea) în păcate; a se prostitua. A se ticăloși, a se păcătoși (fam.). A strica, a corupe, a vicia, a perverti, a prostitua. Adv. Fără rușine, (în mod) nerușinat, cu nerușinare. În desfrîu, în destrăbălare. (În mod) desfrînat (deșănțat). Mișelește, tîlhărește, hoțește. V. aviditate, beție, comportare, defect, desfrîu, hoție, ilegalitate, impolitețe înșelătorie, josnicie, lașitate, minciună, necinste, neomenie, vinovăție.

bacanală s. v. DESFRÎU. DEZMĂȚ. ORGIE.

DESFRÎU s. 1. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 2. dezmăț, orgie, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scîrnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalîc. (Un ~ revoltător.)

DEZMĂȚ s. 1. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.) 2. desfrîu, orgie, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scîrnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalîc. (A fost un adevărat ~.)

libertinaj s. v. CRAILÎC. DESFRÎU. DEZMĂȚ. ORGIE.

ORGIE s. desfrîu, dezmăț, (livr.) bacanală, libertinaj, luxură, (înv. și pop.) scîrnăvie, (înv.) rușinare, slobozenie, slobozie, zamparalîc.

bacanal, ~ă [At: DA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr bacchanale] 1 a Care este consacrat lui Bachus. 2 sf (Lpl) Sărbătoare în cinstea lui Bachus. 3 sf (Fig) Petrecere zgomotoasă Si: orgie. 4 sf (Fig) Destrăbălare.

rușinare s. v. DESFRÎU. DEZMĂȚ. JENĂ. ORGIE. RUȘINE. SFIALĂ. SFIICIUNE. STINGHEREALĂ. STÎNJENEALĂ. STÎNJENIRE.

scîrnăvie s. v. ABJECȚIE. DESFRÎU. DEZMĂȚ. EXCREMENT. FĂRĂDELEGE. FECALE. IMORALITATE. IMPUDOARE. INDECENȚĂ. INFAMIE. JEG. JOSNICIE. MIȘELIE. MÎRȘĂVIE. MURDĂRIE. NECURĂȚENIE. NECUVIINȚĂ. NELEGIUIRE. NEMERNICIE. NERUȘINARE. NETREBNICIE. OBSCENITATE. ORGIE. PÎNGĂRIRE. PORNOGRAFIE. PROFANARE. SCABROZITATE. SPURCARE. TICĂLOȘIE. TRIVIALITATE. VULGARITATE.

slobozenie s. v. ACORD. APROBARE. ASENTIMENT. AUTONOMIE. AUTORIZAȚIE. AVIZ. CONCEDIU. CONSIMȚĂMÎNT. CONSIMȚIRE. DESFRÎU. DEZMĂȚ. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. INDEPENDENTĂ. ÎNCUVIINȚARE. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNVOIALĂ. ÎNVOIRE. LIBERARE. LIBERTATE. LICENȚĂ POETICĂ. NEATÎRNARE. ORGIE. PERMIS. PERMISIE. PERMISIUNE. SUVERANITATE. VOIE. VOINȚĂ. VRERE.

slobozie s. v. AUTONOMIE. COLONIE. DESFRÎU. DEZMĂȚ. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. INDEPENDENȚĂ. ÎNVOIRE. LIBERARE. LIBERTATE. NEATÎRNARE. ORGIE. PERMISIE. POSESIUNE. SUVERANITATE.

apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)

flajolet sn [At: DA ms / V: (înv) ~ageo~, ~jeo~ sn, flageoletă sf / Pl: ~e sn, ~eți sm / E: fr flageolet] 1 Mic instrument de suflat, de lemn sau de metal, asemănător cu flautul, folosit în orchestre și în fanfare. 2 Sunet armonic produs de instrumentele cu coarde, prin atingere foarte ușoară a coardei cu degetul în anumite puncte precise (la jumătate, la o treime, la un sfert). 3 Registru acut al orgii.

manual, ~ă [At: CR (1829), 120²/31 / V: (îvr) mân~ / P: ~nu-al / Pl: ~i, ~e / E: fr manuel cf lat manualis, it manuale] 1 sn Carte care cuprinde noțiunile de bază ale unei anumite discipline. 2 sn (Spc) Carte de școală. 3 sn (Înv; Mol) Condicuță pentru personalul casnic. 4 sn Claviatură a orgii. 5 a Care se execută cu mâna. 6 a (D. îndeletniciri, ocupații, profesiuni) Care se efectuează prin muncă fizică. 7 a (D. îndeletniciri, ocupații, profesiuni) Care se efectuează cu unelte rudimentare. 8 a (D. oameni) Care execută lucrări de mână. 9 a (D. oameni) Care lucrează cu mâinile.

orgă, gen. orgii

orgiac, ~ă a [At: SCRIBAN, D. / P: ~gi-ac / Pl: ~aci, ~ace / E: fr orgiaque] Cu caracter de orgie¹ Si: orgiastic (1).

orgie¹ sf [At: MAN. SĂNĂT. 34 / Pl: ~ii / E: fr orgie, lat orgia] Petrecere desfrânată Si: bacanală, desfrâu, dezmăț.

orgie^2[1] sf [At: MARIAN, NU. 267 / A: nct / Pl: ~ii / E: ns cf it orgia] (Trs; Ban) Măsură pentru lungime nedefinită mai îndeaproape.

partidă sf [At: AR (1829), 7¹/25 / V: (înv) ~ită / Pl: ~de, (îvp) ~izi / E: ngr παρτίδα, it partita, fr partie] 1 (Udp. „de”) Desfășurare completă a unui joc distractiv sau sportiv, cu toate fazele succesive și în urma căreia se stabilesc câștigătorii. 2 (Udp „de”) Întrecere între doi jucători, între doi sportivi, între două echipe etc. 3 (Fam; îe) A pierde ~da A nu reuși într-o acțiune sau într-o intreprindere. 4 (Fam; îae) A nu mai avea nici o șansă. 5-6 (Asr; șîs ~ de plăcere, ~a plăcerii) Petrecere (cu orgii sexuale) organizată în grup. 7 Grup de persoane care susțin și apără aceleași opinii, au aceleași năzuințe etc. Si: grupare, parte, tabără, (înv) partid (1). 8 (Îs) Spirit (sau înv, duh) de ~ Atitudine părtinitoare față de un anumit grup. 9 (Îas) Solidaritate cu concepțiile unei grupări. 10 (Înv; îe) A fi de ~da cuiva A aparține unui grup. 11 (Înv) A lua ~da cuiva A fi de partea cuiva. 12 (Rar) Partid (2). 13 (Ctb) Cont. 14 (Ctb; îs) ~ dublă (sau, înv, îndoită) Înregistrare și reflectare în două conturi a unei operații economice și care constă în trecerea aceleiași sume atât în debitul unui cont cât și în creditul altui cont. 15 (Ctb; îs) ~ simplă Înregistrare și reflectare a unei operații economice într-un singur cont. 16 Cantitate de mărfuri care formează un lot, vândut sau cumpărat cu ridicata. 17 Proiect de căsătorie. 18 Persoană vizată pentru un astfel de proiect, considerată din punctul de vedere al situației sale sociale sau materiale Si: (pop) parte. 19 Căsătorie. 20 (Îe) A se căsători cu cineva pentru a obține avantaje materiale sau poziție socială. 21 (Muz) Parte dintr-o compoziție armonică executată de unul dintre membrii unui ansamblu sau de mai mulți membri la unison. 22 (Îf partită) Veche denumire a suitei. 23 (Îs) ~ de sex Contact sexual considerat ca divertisment și performanță, de obicei între persoane necăsătorite.

regală² sf [At: DEX / Pl: ~le / E: fr régale] 1 Instrument de suflat asemănător cu orga, dar mult mai mic decât aceasta. 2 Unul dintre registrele orgii.

registrație sfs [At: DEX-S / E: fr régistration] Arta de a folosi posibilitățile timbrale ale orgii sau ale clavecinului, indicată în compozițiile moderne.

Dionis Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionýsios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysigenes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Diónysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Diónysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbătea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (În timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul – tragos – recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommos „petrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), originea și semnificația inițială a numelui Diónysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Diónysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Diós, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii – lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio- de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisŭ; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisie, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dioniș, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). ☐ Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis(i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dioniș, Deniș, rus. Denis, Denisa etc. ☐ Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R.P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul; Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. ☐ Dionysos – Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiteles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velásquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.

tribună sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~ne / E: fr tribune, it tribuna] 1 Platformă înălțată (fixă sau mobilă), pe care stau oratorii în timpul expunerii discursului Si: estradă. 2 (Fig) Focar de răspândire a unei idei, a unei teorii. 3 Construcție din lemn, din piatră, din beton etc., cu mai multe rânduri de bănci așezate în amfiteatru, de unde spectatorii pot privi desfășurarea unor festivități, parade, competiții sportive etc. 4 (Prc) Fiecare dintre cele două laturi lungi ale tribunei (3), care au vizibilitatea cea mai bună. 5 (Aht) Balcon situat deasupra navelor laterale ale unei biserici. 6 (Aht; îs) ~na orgii Balcon rezervat orgii sau corului în biserica catolică sau reformată.

urgie¹ sf [At: COD. VOR. 10/11 / Pl: ~ii / E: ml *orgia] 1 (Îvp) Mânie¹ violentă Si: furie (1), înverșunare, persecuție, răzbunare, ură¹ (1). 2 (Îlav) Cu ~ Cu cruzime Si: năpraznic, aprig (12), înverșunat. 3 (Îe) A pune (pe cineva) la ~ A se supăra pe cineva. 4 (Îae) A persecuta pe cineva. 5 (Îe) A cădea (sau a pica, a intra, a fi) în (sau la, sub) ~ A ajunge în dizgrație. 6 (Îae) A fi disprețuit. 7 (Îvp; îe) A-i fi (cuiva) cu ~ sau a ține (sau a prinde, a lua) ~ (pe cineva) A urî¹ (1). 8 (Îvp; îae) A pizmui. 9 Faptă josnică Si: netrebnicie, ticăloșie. 10 (În credințele religioase) Pedeapsă divină. 11 (În credințele religioase) Manifestare a mâniei¹ divine. 12 (Rar; îs) Ziua ~i Ziua judecății de apoi. 13 Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau peste ceva Si: năpastă, pacoste, osândă, (înv) osândire, calamitate (1), dezastru (1). 14 (Îla) De ~ Care aduce nenorociri și greutăți. 15 (Îal) Care produce rău. 16 Distrugător (1). 17 Înspăimântător. 18 (Cu determinări introduse prin pp „de”) Mulțime. 19 Necaz. 20 Mizerie. 21 Năvălire distrugătoare Si: prăpăd, pustiire, nimicire, distrugere (1), năpăstuire, prigonire. 22 (Înv) Exil (1). 23 Dezlănțuire distrugătoare a naturii Si: prăpăd Vz stihie. 24 (Pop) Ființă care provoacă neplăceri Vz belea, năpastă, pacoste.

urgie² sf vz orgie

bacanálă s.f., adj. I (în mit. romană) 1 s.f. (la pl., în forma „Bacanalii”; și nm. pr.) Sărbătoare, cu muzică, dansuri, jocuri și petreceri licențioase, în cinstea zeului Bachus. ◆ Fig. Petrecere zgomotoasă și destrăbălată; orgie. 2 adj. Care este consacrat zeului Bachus. ◆ Fig. Orgiastic. II s.f. (muz.) Piesă instrumentală sau orchestrală, din perioada clasică și romantică, cu ritm alert, punctat cu acorduri și sonorități ample. • pl. -i, -e, f. și -ii. /<fr. bacchanale, lat. Bacchanalĭa, -ium „sărbătorile lui Bachus”.

saturnale sfp [At: I. GOLESCU, C. / V: ~lii / E: fr saturnales, lat saturnalia] 1 Sărbătoare populară la romani, care se celebra în fiecare an, în mai multe zile de la mijlocul lunii decembrie, la terminarea muncilor agricole, în onorarea zeului Saturn. 2 Dans cu caracter obscen executat în timpul petrecerilor care aveau loc cu ocazia saturnalelor (1). 3 (Pgn) Dans zgomotos, sălbatic. 4 (Pgn) Orgie¹. 5 (Ccr) Loc unde se desfășoară saturnalele (4).

scârnăvie sf [At: CORESI, EV. 134 / V: (reg) schir~ / Pl: ~ii / E: scârnav + -ie] 1 (Îvp) Excremente (1). 2 (Pgn) Murdărie (1). 3 (Fig) Om, animal, fapt etc. respingător. 4 (Fig) Om josnic, demn de dispreț, care provoacă scârbă (5) (morală) Si: (rar) scârnăvenie, (reg) scârnăvitură. 5 (Fig) Însușirea de a fi scârnav (5) Vz infamie, mârșăvie, mișelie, josnicie, ticăloșie. 6 (Ccr) Om, lucru, fapt etc. josnic. 7 Faptă, purtare sau petrecere imorală Si: desfrâu, dezmăț, orgie. 8 (Înv; fig) Profanare. 9 (Reg; îf schirnăvie) Văicăreală.

stănșin s [At: ANON. CAR. / A: nct / Pl: ? / E: nct] „Orgie”.

simpotic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, ~ice / E: ns cf gr συμπόσιον] (Rar) Cu caracter de orgie Si: orgiac.

MANUAL, -Ă s. n., adj. I. S. n. 1. Carte care cuprinde noțiunile de bază ale unei anumite descipline; s p e c. carte de școală. Manual întreg pentru meșterul ce lucrează ferul. CR (1829), 120²/31. Manual de patriotism (a. 1829). BV III, 631, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Manualul de față este un rezumat scurt al prelegerilor asupra logicei ținute la Universitatea din Iași. MAIORESCU, L. 3, cf. id. CR. I, 42, II, 133, 370. Ai voit, amice. . . să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlul de „Manualul vînătorului”. ODOBESCU, S. III, 9, cf. 12, IORGA, L. II, 322. Am dormit buștean. . . pînă în vărsatul zorilor, cînd am mai răscolit măsluitele manuale. CIAUȘANU, R. SCUT. 15. Face pregătiri excesive în vederea cursului, căutând să alcătuiască singur un manual de logică ce lipsea. CĂLINESCU, E. 253. Manualul didactic este un ajutor prețios nu numai pentru elevi, ci și pentru profesor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. Ion Creangă, autor al. . . celor mai bune manuale școlare din timpul său. V. ROM. septembrie 1954, 188. 2. (Învechit, prin Mold.) Condicuță (pentru personalul casnic). Cf. DDRF, SCRIBAN, D. 3. Claviatura orgii. Cf. LM, TIM. POPOVICI, D. M. II. Adj. 1. Care se execută cu mîna. O cercetare manuală (cu mîinile) a organelor femeiești. FĂTU, M. 41/11. ♦ (Despre îndeletniciri omenești, ocupații, profesiuni, în opoziție cu intelectual) Care se efectuează prin muncă fizică; care se efectuează cu unelte rudimentare. Ocupațiuni manuale. MAN. SĂNĂT. 309/25. Un mic curs practic. . . pentru a se deprinde [elevele] la toate ghibăciile manuale. CALENDAR (1853), 93/3, cf. IOANOVICI, TEHN. 112. Nu mă simt dotat pentru știință!. . . Prefer o muncă manuală. CĂLINESCU, S. 706. 2. (Despre oameni) Care execută lucrări de mînă; p. e x t. care lucrează cu mîinile. Muncitori manuali. – Pronunțat -nu-al. – Pl.: manuali, -e. – Și: (învechit, rar) mînuál, -ă s. n., adj. PONTBRIANT, D. – Din fr. manuel. Cf. lat. manualis, it. manuale. – Mînual: prin apropiere de mână.

orgă s. f., g.-d. art. 'orgii; pl. orgi

orgie s. f., art. orgia, g.-d. art. orgiei; pl. orgii, art. orgiile (desp. -gi-i-)

Mane, tekel, fares – Biblia, în „Cartea lui Daniel” (V-25), povestește că atunci cînd Cirus, regele perșilor, a împresurat cetatea Babilonului, unde domnea regele Balthazar, acesta făcea o orgie, ajunsă de pomină. În toiul petrecerii a văzut deodată o mînă misterioasă care, cu litere de foc, scrise pe pereți aceste trei cuvinte sibilice: Mane, Tekel, Fares... Ce însemnau ele, nu știa nimeni și a fost nevoie să se recurgă la oficiile prorocului Daniel, care, se spune, le-ar fi tradus prin: Numărat, cîntărit, împărțit și le-ar fi tălmăcit în sensul că zilele regelui ar fi numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță și că regatul lui va fi împărțit, interpretare ce s-a adeverit. Povestea aceasta a dat loc la mai multe expresii: 1) ospățul lui Balthazar (vezi) 2) litere de foc, pentru a vorbi de o deviză, de un cuvînt de ordine, de un principiu etc. nescrise decît în imaginație, dar menite să înflăcăreze sufletele, și 3) acest Mane, Tekel, Fares, folosit ca semnal de alarmă spre a avertiza că se apropie un eveniment, un fenomen care prevestește o condamnare iremediabilă, o prăbușire imanentă. Heine, în poezia Belsazar a tălmăcit legenda în versuri. „Uluirea, mînia, spaima lui Baltazar zărind inscripția Mane-Techel-Fares nu s-ar putea asemui cu ghețoasa încruntare a lui Grandet” (Balzac, în romanul Eugénie Grandet). BIB.

Messalină – Expresia vine de la împărăteasa romană Messalina (15-48) care a rămas în istorie ca prototipul femeii sclave a simțurilor. Pe cît de frumoasă, pe atît de lacomă și crudă, și-a dat frîu liber, fără nici o teamă și rușine, lubricității. Își făcuse un „harem” masculin, omorîndu-i pe bărbații care cădeau în dizgrație. În cele din urmă, soțul ei, împăratul Claudius, exasperat de purtările desfrînate ce ajunseseră publice, a trimis-o la moarte. Și Messalina, la vîrsta de 33 de ani, a încheiat viața scandaloasă de orgii, răpusă de mîna unui tribun. Cuvîntul Messalina desemnează astfel o femeie libertină, desfrînată. Despre Lucreția Borgia și Ecaterina a II-a a Rusiei s-a spus că au fost niște Messaline. „Madona cea mai pură... părea o mesalină pe lîngă ducesa de Maufrigneuse” (Balzac, în povestirea Salonul cu vechituri). IST.

Noaptea Valpurgiei – Valpurgia a fost o călugăriță engleză care, pe la mijlocul secolului al VIII-lea, a venit în Germania să propovăduiască creștinismul. Proclamată sfîntă după moarte (25 februarie 779), era sărbătorită în fiecare an în noaptea din ajunul zilei de 1 mai. Legenda spune că atunci, în „noaptea Valpurgiei”, vrăjitoarele și demonii organizau pe muntele Brocken petreceri lubrice după ritualuri păgîne. Goethe evocă această legendă în Faust. Ca expresie, „noaptea Valpurgiei” înseamnă o întîmplare halucinantă, un amestec de orgie și mister.

Ospățul lui Balthazar – Balthazar, ultimul rege al Babilonului, era vestit prin ospețele sale care degenerau de obicei în petreceri desfrînate. De altfel, într-o noapte cînd se desfășura un asemenea festin, el a fost detronat și omorît. „Ospățul lui Balthazar” (sau Belsazar) a ajuns astfel să semnifice o orgie vecină cu prăbușirea (vezi: Mane, tekel, fares). „De la cheful lui Belsazar/ N-au mai fost meseni atîta/ De-ngroziți…” (H. Heine, poezia Atrizii spanioli). IST.

Ospățul lui Lucullus – Pentru amatorii de ospețe care au și gusturi… literare, termenii de comparație nu lipsesc în istorie. Spre deosebire de ospățul lui Balthazar sau cel sardanapalic (legate de ideea de orgie), ori de ospățul pantagruelic sau gargantuesc (ce se referă la cantitatea enormă de mincare), „o masă à la Lucullus” sugerează mîncăruri fine și servite luxos. Acest Lucullus a fost un general roman (109-57 î.e.n.), vestit printr-o serie de victorii ce nu-i aduseseră numai lauri, ci și o avere nemăsurată. La vîrsta de 45 de ani, dezamăgit de intrigile unora și de ingratitudinea altora, a părăsit viața publică și cariera militară și s-a dedat huzurului și festinelor, cîștigîndu-și prin ospețele ce le dădea, o faimă care a întunecat complet pe aceea dobîndită pe cîmpul de luptă. Bătăliile i-au adus o glorie muritoare; ospățurile, o nemurire „glorioasă”! IST.

*BACANALĂ, mai adesea pl. BACANALE sf. ❍ 🏛 Sărbătoare în onoarea lui Bacchus ¶ 2 Pr. ext. Desfrîu, orgie [fr. < lat.].

*BACANTĂ (pl. -te) sf. 1 🏛 Preoteasă a lui Bacchus care celebra bacanalele (🖼 289, 290) ¶ 2 pr. ext. Femeie destrăbălată, care petrece în orgii: Tu îmi pari ca o ~, ce-a luat cu ’nșelăciune De pe frunte de fecioară mirtul verde de martir (EMIN.) [fr. bacchante].

keyboard [kibord] s.n. 1 (muz.) claviatură, manual, tastatură. Keyboardul orgii este complex. 2 (tehn.) claviatură, manifold, tastatură. Și-a cumpărat un keyboard nou pentru calculator.

libertinaj s.n. 1 desfrâu, dezmăț, luxură, orgie, <rar> libertinism, <înv.> rușinare, slobozenie, slobozie, <turc.> zamparalâc, <fig.> saturnale, <fig.; livr.> bacanală, <fig.; înv. și pop.> scârnăvie, <arg.> cancan², paranghelie. Astă-noapte a fost un mare libertinaj acasă la ei. 2 crailâc, <pop. și fam.> berbantlâc, <reg.> crancalâc, <înv.> berbănție, preacurvie. Libertinajul soțului ei este cunoscut de toti.

libertinism s.n. 1 <livr.> goliardie. Datorită libertinismului în idei și în expresie a creat compoziții nemuritoare. 2 (filos., relig.; rar) v. Ateism. Necredință. Păgânism. 3 (rar) v. Desfrâu. Dezmăț. Libertinaj. Luxură. Orgie.

orgíe, orgii, s.f. (arh.) Unitate de măsură pentru lungime, folosită înainte de introducerea sistemului metric; stânjen vienez (echivalentul a 1,89 m): „Șase orgii de lemn…” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1878). – Et. nes., cf. it. orgie (MDA); din gr. (orgie este numirea grecească pentru stânjen vienez).

NERUȘINAT, -Ă adj. Negativ al lui rușinat. 1. (Învechit, rar) Care nu s-a făcut de rușine, care nu trebuie să se rușineze; p. ext. cu fruntea sus, demn, mîndru (I 2). Nevoiaște-te și te arată înaintea Domnului ca un lucrătoriu nerușinat. coresi, l. 515/16. 2. Care este lipsit de rușine, de bună-cuviință, obraznic, impertinent, neobrăzat, (învechit) nerușinos; p. ext. imoral, depravat, stricat, (popular și familiar) parșiv (3). cf. budai-deleanu, lex. Rîzi, muiere nerușinată! alecsandri, t. i, 255. Să vă admir curajul în vinure vărsate, În sticle sfărîmate, hurii nerușinate Ce chiuie-n orgii? eminescu, o. i, 23. Ea începea să-l ocărască, făcîndu-l nerușinat și mincinos. caragiale, o. ii, 225. Așa eram să zic și eu, răspunse de la spatele ciobanului boierul cel nerușinat. ispirescu, l. 250. ◊ (Substantivat) Tu ai necinstit pe logodnica mea, ești un nerușinat! negruzzi, s. iii, 300. Să nu te mai arăți în ochii mei, nerușinato. alecsandri, t. i, 362, cf. 207. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? teodorescu, p. p. 105. ♦ Care denotă, exprimă, trădează nerușinare. Vă voi arăta că toată comedia asta e o nerușinată năpastă a clevetitorilor mei. negruzzi, s. i, 229. El a posedat tactul admirabil și delicateța supremă de-a nemulțumi pe mulți și cu atît mai vîrtos cu cît aceștia i-au făcut cele mai nerușinate declarații de camaraderie literară. arghezi, t. c. 54. Telegramele vor cuprinde... niște pretenții din ce în ce mai nerușinate. galan, b. ii, 133. În tăcerea care se lăsase cineva începuse să rîdă. Avea un rîs subțire și nerușinat. preda, d. 71. – Pl.: nerușinați, -te. – Pref. ne- + rușinat.

URGIE sf. 1 Mînie grozavă (în spec. a lui Dumnezeu, a unui stăpînitor, a unei mulțimi): Doamne, nu cu urgia ta mă vădi, nece cu mînia ta mă certa (DOS.); atunce grăi-va cătră’nșii în mînia sa și cu urgia sa smentéște ei (PS.-SCH.); (împăratul) după ce dojeni... pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu ~ (ISP.); la 1814, refugiat la Viena de urgia lui Caragea, care căuta să-l prindă și să-l predea Turcilor (I.-GH.); este grozav lucru să vadă cineva urgia poporului (ISP.); urgia pierde și pre cei înțelepți, iară răspunsul cucernic întoarce mînia și cuvîntul aspru aprinde urgia (BIBL.) ¶ 2 Nenorocire trimisă asupra oamenilor prin deslănțuirea mîniei lui Dumnezeu, blestem, plagă; pr. ext. pacoste, grozăvie: Haldeii mai înainte de potop cu scrisoare haldeească pre stîlp de piatră au scris urgiile ce era să fie în lume (N.-COST.); Adam... i-au îngrozit cu două urgii a lui Dumnezeu, ce era să vie în lume, una cu apă și alta cu foc (N.-COST.); aduceau în țara asta blîndă urgia și jaful războiului (VLAH.); hotărî ca să dea pe fiica lui de soție, și jumătate împărăția sa, acelui voinic, care va scăpa țara de această ~ (ISP.): stăpînul mă așteaptă și grozavă ~ poate să cadă pe capul meu, din astă pricină (CRG.) ¶ 3 ‡Exil: l-au trimis în ~ în Cetatea Albă, August Cesarul Romului, pentru niște scrisori în stihură (N.-COST.) [lat. vulg. orgia].

luxură s.f. 1 concupiscență, luxuriozitate, <livr.> fornicație. Nu-și poate înfrâna luxura. 2 desfrâu, dezmăț, libertinaj, orgie, <rar> libertinism, <înv.> rușinare, slobozenie, slobozie, <turc.> zamparalâc, <fig.> saturnale, <fig.; livr.> bacanală, <fig.; înv. și pop.> scârnăvie, <arg.> cancan², paranghelie. Astă-noapte a fost o mare luxură acasă la ei.

creanga, crancalîc Creanga, glosat de DA prin „a umbla hăbăuca”, „a umbla în zadar” e cunoscut în special din nordul Moldovei. Nu pare de loc natural să credem, cu DA și DLRM, că avem de-a face „cu creangă ”,ramură„”, în orice caz legătura de înțeles nu se vede. Scriban preferă să explice pe creanga prin craina, fără a arăta cum se explică diferența de formă. DU, TDRG și CADE nu cunose cuvîntul. Cuvîntul apare și sub forma cranga. Cred că nu trebuie să dăm mare atenție acestei deosebiri, deoarece fiecare din cele două variante se poate ușor explica prin cealaltă, fiind vorba numai de pronunțarea dură sau moale a lui r (și creangă „ramură” are varianta crangă). Răspîndirea, geografică a cuvîntului ne îndeamnă să-i căutăm un original ucrainean, și într-adevăr acest original există : ucr. гранка „graniță”. O serie de cuvinte și expresii paralele întăresc această ipoteză : craină „margine”, a umbla craina „a umbla fără rost” (vezi a da boilor craina „a da boilor drumul din grajd, jug, să umble încolo și încoace”, MCD, p. 137, din Banat); a bate laturile „a umbla fugar” (vezi și lăturean „musafir venit din altă localitate”, MCD, p. 285, regiunea Cluj); a ține marginea, a umbla huciu-marginea „a umbla hoinar” și aici mai jos holisturile (de observat că în toate aceste expresii substantivul este articulat). Întrucîtva asemănător este și cotei «om leneș, care „bate coturile”», Lex. Reg., p. 100. (raionul Rădăuți). Atmosfera pe care o aduce toate aceste expresii este -cea pe care o cunoaștem mai ales din romanele istorice rusești : tot felul de aventurieri cuțreierau regiunile de frontieră, unde supravegherea era mai puțin strictă. În această lumină, mi se pare neconvingătoare explicațiile lui Bogrea, DR, IV. (1927), p. 176-177, pentru o parte din cuvintele citate aici. Cît privește aspectul fonetic al lui creanga, trebuie să observăm că și creangă „ramur㔄 are la bază tot o formă granka, numai că provine din bulgară. Probabil aici trebuie să referim și pe crant ”fără rost„ (CV, 1951, nr. 12, p. 37, raionul Balș); după cît se pare, indicația e greșită, căci se spune că cuvîntul e adjectiv, cu exemplul Lina Beaca toată ziua umblă crantă, deci s-ar părea că avem de-a face tot cu un substantiv feminin. De creangă este legat desigur și crancalîc ”petrecere, chef, orgie„, pentru care DA trimite la crancalău ”cioară„, DU și CADE la crancău, care, pe lîngă înțelesul de ”corb„ l-ar mai avea și pe acela, de ,,om fără căpătîi” și care ar fi derivat de la onomatopeea cranc ! În sfîrșit, DLRM combină liber pe crancău cu crailîc. Pare la mintea omului să admitem că e vorba de un derivat în -lîc de la cranga.