ricercar (< it. ricercare, „a investiga, a încerca, a căuta”), veche formă insturmentală în stil polifonic, cunoscută în Italia sec. 16-17, având o construcție liberă (imită motetul*) și care investiga posibilitățile și caracteristicile sonore ale instrumentului căruia îi era destinată lautei* sau orgii*, dar putea fi scrisă și pentru formații* complexe de instr. sau formații vocale. Se cunosc tabulaturi* pentru laută (F. Spinaccino, Intabulatura di liuto, 1507), pentru orgă (M. Cavazzani, Ricerchari, motetti, canzoni, libro I, 1523), pentru instr. cu claviatură (Andrea Gabrieli, 1595-1596). R. nu are unitate tematică, ci varietate tematică, temele* (în număr de 3-7) nefiind prelucrate după regului speciale, ci respectând doar principiul imitației*. Uneori forma r. era folosită la realizarea riturnelelor (3) pentru unele cântece. În sec. 17-18, forma r. apare în creația lui J. Pachelbel, D. Buxtehude ș.a., începând tot mai mult să fie asimilată cu termnul de fugă*, transformarea fiind facilitată de reducerea numărului de teme. Se ajunge la termenul de fuga ricercata care desemnează o formă intermediară între r. și fugă. Aceasta din urmă câștigă însă teren, iar r. își pierde actualitatea. Sec. 20 încearcă reactualizarea r. într-un spirit înnoitor. Întâlnim această formă în Tre Ricercari (1938) de Bohuslav Martinu, Ricercari pentru pian (1941) de Marcel Mihalovici, precum și în Sonata a III-a pentru vioară și pian (1957), partea I, de Alfred Mendelsohn, Concertul pentru orchestră (1967), partea I, de Zeno Vancea, Concertul pentru flaut și orchestră (1957-1958), partea I, de Anatol Vieru.