mixtură (fr. mixture, uneori fourniture; germ. Mixtur; engl. mixture; it. ripieno, accordo; sp. lleno) 1. Registru (II, 1) al orgii* cu largă utilizare, aparținând familiei de registre denumite în fr. jeux de mutation iar în germ. Aliquoten, Obertonmischregister. Acționarea tastei* corespunzătoare registrului m. determină punerea în vibrație nu numai a tubului corespunzător clapei atacate pe unul din manuale* ci și a unui cor de tuburi care fac să se audă simultan câteva armonice* superioare ale sunetului de bază (de obicei octave* și cvinte*, uneori terțe* și, mai rar, septime*). Procedeul reprezintă o întărire artificială a armonicelor firești. Armonicele care depășeșc (în acut) limitele audibilității sunt transpuse cu o octavă sau dublă octavă mai jos: efectul se numește „repetare” și este caracteristic numai registrului m. M. se utilizează în asociere cu alte registre din familia „principalelor” (fr. jeux de fonds). 2. (fr. mixture, fourniture; germ. Mixtur, Gemischte Stimmen; engl. mixtur; it. ripieno, accordo; sp. lleno). Registre de combinații la două voci (2), în interval de cvinte sau terță. 3. În armonie (III), m. reprezintă o extindere a m. (2). Spre deosebire însă de m. de orgă, m. armonică a utilizat, încă în stilul baroc* și clasic, cu precădere paralelismul (2) de terțe și sexte* (ca o reminiscență a faux-bourdon*-ului), care – în această dispoziție intervalică și de mișcare (1) – parcurge sunetele structurii tonale în care fragmentul se încadrează. „Mai târziu, se alătură noțiunii toate combinațiile posibile de intervale, ceea ce nu justifică respingerea termenului [originar] de m.; dimpotrivă, el ar putea să determine și pentru m. de orgă căutarea altor combinații intervalice, a căror eficiență coloristică ar putea fi tot atât de nouă, de aparte ca și aceea pe care o dovedesc vocile bazate pe m. din textura pianului sau orch.” (Erph). 4. (it. mistione). După Artusi, un amestec al modului (1, 3) cu plagalul său sau dintre diferite moduri = tonus mixtus (v. tonus (II, 2); în sens monodic*, imixtiunea formulelor (I, 3) specifice într-un mod străin, inclusiv cu schimbarea finalei* (în atacurile sale contra lui Monteverdi și a altor „moderni”, Artusi denunță abuzul schimbărilor de moduri în această manieră); în sens polifonic*, dispunerea autenticului și a plagalului aferent la cele două voci (2) – tenor (2, 3) și sopran (3) – hotărâtoare pentru modul predominant în structura polif.