discant (< lat. discantus; fr. déchant sau dessus; germ. Diskant; engl. discant sau descant; it. discanto) I. În diferite perioade ale polifoniei* vocale a Ev. med., termenul vehiculează sensuri deosebite: 1. În jurul sec. 12, d. este vocea (2) plasată deasupra cantus firmus*-ului. 2. În epoca imediat următoare (sec. 12-13), noțiunea își lărgește sfera, subsumând orice tip de compoziție polif. și devenind astfel sin. cu: organum*, diaphonia, contrapunctus. 3. D. englez (denumit în Anglia faburden, după fr. faux bourdon* și it. falso bordone), se referă la diafonia în cvarte, terțe și sexte, peste cantus firmus, practicată nu numai de compozitorii engl. ci și de către cei fr. și it. II. Printr-o extensie și mai amplă, d. a ajuns să desemneze: 1. Vocea (2) cea mai înaltă a unei texturi arm. sau polif., vocale sau instr. 2. Unele registre (II, 1) înalte ale orgii* și armoniului*. 3. Regiunea superioară – în principiu de sopr. – în care se înscrie în general ambitusul (1) unui instr. (ex. viola d. – v. viole) sau numai zona acută a unui instr. (ex. la pian).