EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.

ZBUCIUMARE, zbuciumări, s. f. Faptul de a se zbuciuma. 1. Tulburare, frămîntare; zbucium, necaz. Aflase cîte ceva din zbuciumările lui Codrea. VORNIC, P. 30. Nu voia să arate... cită zbuciumare îi pricinuia drumul acesta la Amara. REBREANU, R. I 165. 2. Agitație, alergătură; zbatere, zvîrcolire. In zbuciumările ei, bolnava avea un fel de țipăt răgușit, stins: Mi-i sete! Mi-i sete! SADOVEANU, O. VIII 30. ◊ Fig. Mult se mira baba... cum de arată ea așa de bine pe lîngă atîta muncă și zbuciumare. SBIERA, P. 213. Valahia obosită de... necurmate zbuciumări. NEGRUZZI, S. I 201.

SETE s. f. 1. Senzație pe care o au oamenii și animalele cînd simt nevoia să bea apă. Setea îmi era cumplită: mi se uscase limba în gură. SADOVEANU, N. F. 72. Spînul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpînu-său. CREANGĂ, P. 204. Așa jalnic de ce cînți? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. Fig. Poftă necumpătată, dorință arzătoare; dor. Setea cea mare de viață, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. Vorbește cum o îndeamnă ura, setea de răzbunare. GHEREA, ST. CR. II 261. De cine mi-i mie dor, Departe-i depărtișor; De cine mi-i mie sete, Nice-l văd, nice mă vede. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adv. Cu sete = cu nesaț, p. ext. cu putere; tare, violent. Paloșul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie și cu sete. SADOVEANU, O. I 256. Îi arde cu sete cîteva palme. CARAGIALE, O. III 11. Cînd cu sete cauți forma ce să poată să le-ncapă. Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? EMINESCU, O. I 137.

zdruncin s.n. 1 Zdruncinătură. Stînd cu genunchii cam sus, se afla destul de apărat de zdruncin (SADOV.). ♦ Fig. Efort, strădanie. După atîta zdruncin, setea ne omora (AD.). 2 Fig. Tulburare sufletească, zbucium, frămîntare, durere. Zdruncinul sufletului s-a potolit în bietul om (SADOV.). • pl. -uri. și (pop.) zdruncen, struncin s.n. /de la zdruncina, prin derivare regresivă.

NĂRUI vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) dărîma, a (se) surpa, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli; spec. (despre construcții) a (se) ruina. I-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei înținați asupra lor, multă oaste leșească au perit. ureche, let. i, 138/30. Munții cei înalți, și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc... durăt fac mai mare. m. costin, ap. gcr i, 199/29. Marea surpă și mănîncă neîncetat țermurii uscatului, aceea ce năruiește de o parte, mută la alta ori grămădește în adîncimile sale. ar (1830), 8¹/31. Au văzut năruindu-să piatra sub care era peștera lui. drăghici, r. 112/1. Din mîncătura apei, o parte din acel mal, acu cîțiva ani, s-a năruit. odobescu, s. ii, 178. Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. eminescu, o. i, 148. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. caragiale, o. iii, 100. S-a năruit cu blestem altarul fumegînd. cerna, p. 18, cf. 51. A clătit stîlpii din loc și-a năruit bolta. delavrancea, o. ii, 160, cf. 17. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. hogaș, m. n. 223. Să pui să taie colțul ist de deal, că se năruie peste mine. id. dr. i, 133. Parcă ar fi vrut să năruie pereții, să intre în casă. ardeleanu, u. d. 158, cf. 216. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. sadoveanu, o. ii, 72. [Casele] s-au năruit treptat, iar cenușa li s-a împrăștiat în vînt. bogza, c. o. 241. În lupta cu elementele naturii, vasul și oamenii primesc lovituri grele. Un catarg se năruie. v. rom. ianuarie 1954, 219. Baricada se năruia destul de repede. ib. august, 1955, 46. Într-o bojdeucă pe jumătate năruită de obuz, Toader Făclie cînta. camilar, n. i, 376. Venea un omăt, un vînt ori altă apăsare, și acoperișurile se năruiau în capul oamenilor. galan, z. r. 90. Obuzul căzuse chiar în perete, năruindu-l. t. popovici, se. 148. [Dunăre] de ce curgi așa tulbure?... Ori malurile ți se năruie. șez. iv, 11, cf. chest. ii 13/22, 72, 156, 173, 201, 212, 213, 256, alr i 395/125, 360, 388, 412, 538, alr ii/i h 274. ◊ Fig. Bălcescu se gîndi că într-adevăr odată dezlănțuită revoluția... va nărui stăpînirea lui Bibescu. camil petrescu, o. ii, 14. Plecarea lui Vlad li năruia visurile clădite pînă acum. v. rom. iulie 1954, 55, cf. martie 1954, 142. Năvăliți să deschidem drumuri largi, de belșug, Să năruim trîndăveli și tăgadă. deșliu, g. 28. Setea mă năruie, Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cișmea. labiș, p. 37. 2. Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; a cădea inert. Ludovic Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său și acolo s-au nădușit. ureche, let, i, 155/37. I-a venit preotului să se năruiască lîngă patul cu pînze albe și, smulgîndu-și părul, să-și ceară iertare. galaction, o. 202. Vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. călinescu, e. o. i, 109. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. pas, l. i, 257. Cineva urcă dintr-un salt treptele de afară..., se izbi de ușă (se nărui, mai curînd, pe ușă) și râmase locului. GALAN, B. II, 10, cf. ȘEZ. III, 82. 3. Refl. (Rar) A se năpusti (2), a năvăli (1, 2), a tăbărî. Așa fără de veste se năruia pe țară Atotsfărămătoare urgia cea tatară. i. negruzzi, s. ii, 116. Crîncenă, vijelia se năruia asupra noastră. stancu, r. a. i, 82. – prez. ind.: nărui și năruiesc; pers. 3 și: (regional) năroaie. chest. ii 13/10. – Etimologia necunoscută.

sete f. 1. trebuința de a bea: mi-e sete; 2. fig. poftă necumpătată: setea de aur; 3. ardoare, putere: a da cu sete. [Lat. SITIS].

AVENTURĂ, aventuri, s. f. Acțiune îndrăzneață, adesea întreprinsă fără a socoti forțele și condițiile reale (și condamnată la nereușită); întreprindere dubioasă din punctul de vedere al onestității; intrigă amoroasă întîmplătoare. Roman de aventuri. ▭ Femeile îl categorisesc, romantice; un timid... «Dar îl dăm noi pe brazdă», își spun unele, visînd, cutezătoare, o aventură ca în alte cărți pe care le-au citit. PAS, L. I 118. De mult îmi era sete și nu băgasem de seamă... ațîțat de aventura în care intrasem. SADOVEANU, N. F. 119. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri... care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri rușinoase... prin care trecuse omul acesta. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6.

CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei într-un scop comun; pîlc, grămadă. În depărtare, o ceată de flăcăi cînta pe idiță. SANDU-ALDEA, U. P. 192. El degrabă-n jur chitește Vrun ocol, căci e pierdut, Dar copiii l-au văzut! Toată ceata năvălește Pe-ntrecut. COȘBUC, P. I 225. Cît ține ziua de vară, Cete de flăcăi muncesc, Cîrduri de fete snopesc. TEODORESCU, P. P. 311. ◊ Fig. Miezul nopții s-a ivit Și prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. A. 95. ◊ (În comparații, repetat) Oamenii umblau cete-cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36. [Poporul] începu a se strînge în cete-cete și a se întreba unii pe alții ce să ceară. NEGRUZZI, S. I 154. Cîte treizeci de flăcăi, Cete-cete că venea, Parcă la război era. ȘEZ. IV 131. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale. O ceată de dulăi țepeni lătrînd cu învierșunare... ODOBESCU, S. III 18. 2. Grup organizat pe principii socialiste pentru a efectua o muncă în comun. Datorită bunei organizări a muncii în cete, formate de cîte 20-30 de cetățeni, avînd la fiecare ceată atelajele necesare, țăranii muncitori au deservit în bune condiții batoza în vederea folosirii întregii capacități de lucru a acesteia. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2738. 3. (Învechit) Trupă (mai mică sau mai mare) de oameni înarmați și organizați. V. detașament. Am fugit în vremea zaverei... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii, la Secul. CREANGĂ, A. 20. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. Pe colnice, pe-a lor coaste, Șe coboară-o mîndră oaste Cu trei steaguri de oșteni Și trei cete de curteni. ALECSANDRI, P. A. 96. Armata romînească de la început s-a împărțit în cete de 1000 oameni supt un căpitan. BĂLCESCU, O. I 12. ♦ Grup de haiduci. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde, Să mai strîng vro șapte cete! ALECSANDRI, P. P. 287.

CINSTE s. f. I. (Merit moral sau social care atrage după sine nume bun, prestigiu) 1. Onestitate, probitate, corectitudine. Am venit să votez pentru cinste, pentru abecedar, pentru muncă, pentru lumină. VINTILĂ, O. 39. Să arăt în versuri, în rînduri măsurate, Că cinstea și virtutea sînt lucruri lăudate. ALEXANDRESCU, P. 82. 4 Loc. adj. De cinste = cinstit, onest, demn de încredere. În bătătură le ieși-nainte Un bătrîn de treabă și foarte de cinste. PANN, P. V. I 11. 2. Credință, fidelitate, castitate. Își calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea. NEGRUZZI, S. I 48. II. (Recunoaștere a meritelor cuiva, manifestare exterioară a prețuirii, a respectului pentru cineva)Prețuire, respect, stimă, considerație, vază. Strîns-ai fiii muncii – front de-asalt măreț -, Muncii dînd iar cinste și avînt și preț. TOMA, C. V. 479. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele, fără ca toate astea să le scază cinstea. ISPIRESCU, L. 15. Puțin mai înainte un monument s-arată; să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt? ALEXANDRESCU, P. 39. ◊ Loc. adv. Cu cinste = meritînd respectul lumii, în mod onorabil. Și-a îndeplinit cu cinste angajamentul. ▭ Să înveți vreun meșteșug, prin care să poți trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine = a-și pierde numele bun, a se face de rușine. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Pe cinste! sau pe cinstea mea! invocație pentru a întări adevărul celor spuse. 2. Onoare, favoare. Este o cinste pentru gospodăria colectivă să fie în frunte la recoltare și treieriș, în frunte la colectare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. Mie mi se cuvine această cinste, pentru că sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. ◊ Loc. adv. În cinstea (cuiva sau a ceva) = pentru a onora (pe cineva sau ceva), spre lauda sau preamărirea (cuiva sau a ceva). Făcu un ospăț foarte mare, în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A avea cinstea de a... (sau să...) = a avea onoarea, favoarea, fericita ocazie de a... Și după cum am cinstea a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine. CREANGĂ, A. 14. Cu domnul Ghiftui am cinste să vorbesc? ALECSANDRI, T. 570. A face cinste cuiva = a servi spre laudă cuiva, a-i face onoare. Ion al Anei... L-ai știut... Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Toți sorbeau astă iscusită băutură [ceaiul], care face nu mai puțină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei. NEGRUZZI, S. I 75. Să-mi fac fală fraților Și cinste părinților. TEODORESCU, P. P. 87. 3. Ceremonial, paradă, pompă, fast. Primi cu multă cinste pe Ileana Sinziana. ISPIRESCU, L. 26. Îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai. CREANGĂ, P. 208. III. (Concretizat; familiar și popular) 1. Dar, cadou, plocon. Aveau să vină a doua zi... cu cinste la nași. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. Hotărîră... să ducă peștișorii la împărat și să-i facă cinste. SLAVICI, la TDRG. Vro cinste, vrun tulpan să-ți dau. CONTEMPORANUL, II 143. ◊ Loc. adv. În cinste = în dar, gratis, gratuit. Cine bea în cinste or în dator, Se îmbată de două ori. PANN, P. V. I 114. ◊ Loc. adj. (Familiar) Pe cinste = foarte bun, foarte frumos (ca un lucru ales cu grijă pentru a-l dărui cuiva); grozav, strașnic. Îți aleg o cravată pe cinste. C. PETRESCU, C. V. 55. 2. Ospăț, ospătare. Masă mare că-i pusese, Cinstea bună i-o făcuse. TEODORESCU, P. P. 22. După închinarea colacilor, mesenii se pun pe cinste; plosca fuge din mînă în mînă și cheful începe. ȘEZ. I 36. ◊ Expr. A face cinste = a da de băut, a trata, a cinsti, a omeni. A făcut cinste d. Nae... l-am băut... CARAGIALE, O. I 119. Știți una, băieți? mie mi-e sete; cine face cinste? FILIMON, C. 221. Nu faci tu vrun fleac de cinste, Ca să-mi ud măcar un dinte? PANN, P. V. I 17. ♦ Băutură alcoolică; rachiu. Să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea și îndrăzneala. Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară rușinea. CREANGĂ, P. 258. Băiețanii se-nsoțesc și au adusă din bună vreme cinste (rachiu). ȘEZ. II 211.

CIOBAN, ciobani, s. m. 1. Îngrijitor, paznic de oi; păstor, păcurar. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Și să cînți un cîntec, Laie, Cum se cîntă-n sat la noi, Cînd se tînguie ciobanul După turma lui de oi. GOGA, P. 72. Umblam și eu, ca tot ciobanul, Cu fluierul pe lîngă oi, Cînd ne ochiră cu arcanul Pe mine și-ncă pe vreo doi. IOSIF, V. Îmi ardea sufletid în mine de sete și ciobanii și baciul habar n-aveau de asta. CREANGĂ, A. 15. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. Compuse: ciobanul-cu-oile = numele unei constelații din emisfera boreală, lira; steaua-Ciobanului = a) luceafărul de seară; b) steaua polară.

CÎRCEL, cîrcei, s. m. 1. Contracție bruscă și involuntară a mușchilor, însoțită de obicei de senzații dureroase. Era înotător bun, trecea Oltul de cinci ori dintr-o parte în alta. Se vede că i s-a pus un cîrcel [de s-a înecat]. BOGZA, C. O. 396. Zgîrcit de cîrceii de prin toate încheieturile, se ghemui sub plapomă, cu pumnii și cu genunchii la gură. VLAHUȚĂ, O. AL. 100. Sîngele se oprise în mine și simțeam cîrcei în picioare. RUSSO, O. 52. Apucîndu-l cîrcei la stomac, crezu că i s-a apropiat ceasul morții. BĂLCESCU, O. II 63. 2. (Mai ales la pl.) Fire răsucite în spirală, care cresc pe tulpina unor plante și cu ajutorul cărora planta se agață de corpurile din jurul ei. Vițele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 24-9. Am coborît de cealaltă parte, printre rîndurile de, viță uscată, de unde pe alocuri se prindeau... de rămășițele aracilor, cîrcei sălbătăciți. C. PETRESCU, S. 13. ◊ (În comparații și metafore) [Holera] m-a frămîntat și m-a zgîrcit cîrcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete. CREANGĂ, A. 15. O veni ș-a mea drăguță... Cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393.

DOR², doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură! Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? – Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului!... să te caut... să te văd! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele. ◊ Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.

HOLERĂ, holere, s. f. 1. Boală epidemică gravă, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree. A și dat holera peste mine; și m-a frămîntat, și m-a zgîrcit cîrcel, și-mi ardea sufletul în mine de sete. CREANGĂ, O. A. 40. Vîlcul bea, se veselește... De holeră nici gîndește. ALECSANDRI, P. P. 38. ◊ Expr. A da holera în cineva = a intra spaima în cineva, a înfricoșa pe cineva. Cu cît mergem înainte, Direptatea-naintează, Dă holera în ciocoi. BOLLIAC, O. 185. 2. Fig. Persoană urîtă și rea; ciumă, sluțenie. Piei, necuratule, de pe fața pămîntului, să scape lumea de o ciumă și de o holeră ca tine. ISPIRESCU, L. 48. – Accentuat și: holeră.

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

MÎNDRUȚĂ, mîndruțe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui mîndră; iubită. Amintirea mîndruțelor cărora vînătorul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde, neuscat». ODOBESCU, S. III 90. Unde mergi bade-n cocie? – La cosit, soro Mărie, Să cosesc frunza căpșunii, Să iubesc mîndruța lumii. HODOȘ, P. P. 47. Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu, Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122.

NICI² conj. (De obicei urmat de «nu»; învechit, regional și arhaizant, fără «nu»; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă; repetat, arată excluderea, pe rînd, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nici nu vede, nici n-aude. TOPÎRCEANU, B. 25. Puiule, secuiule! Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. ALECSANDRI, P. II 24. Nici mi-i foame, nici mi-i sete, Nici mi-i dor de codru verde. ȘEZ. V 12. Nici nu suie, nici coboară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții cu predicatul negativ) Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz. DELAVRANCEA, A. 98. S-a și stîrnit un vifor... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Nici așa și nici așa v. așa. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = fără multă vorbă, îndată, imediat, numaidecît. Fiul cel mic... se pomeni cu zîna că vine, și nici una nici alta, țop! se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc, și-l mînîncă. CREANGĂ, P. 23. M-am dus la Galați cu trăsura mea cea galbănă, și cum am agiuns, nici una, nici două... țup în vapor. ALECSANDRI, T. I 310. ◊ (Între «nici» și cuvîntul negat se intercalează pron. pers. «tu» iar verbul se omite, subînțelegîndu-se) Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. ISPIRESCU, L. 174. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica! CREANGĂ, P. 174. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. ◊ (Leagă două propoziții negative continuînd și întărind în propoziția a doua negația din propoziția întîi) Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe. EMINESCU, O. I 173. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește. NEGRUZZI, S. I 139. Trandafire, n-ai mai fi, Nici în oale-ai înflori! ALECSANDRI, P. P. 341. ◊ (Uneori precedat de «și») Nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. ♦ (Leagă două sau mai multe părți ale aceleiași propoziții, negînd noțiunea exprimată prin cuvîntul pe care îl precedă) Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46.

REPAUS, repausuri, s. n. (Și în forma repaos) Stare în care e întreruptă orice funcție sau activitate; odihnă; liniște. Statul pune apoi la dispoziția scriitorilor... case de repaus și de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 192. Din chaos doamne-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos Și din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. EMINESCU, O. I 177. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeași plăcere. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Expr. (Mil.) Pe loc repaus! v. loc (I 1). ♦ Răgaz. (Atestat în forma regională răpaos) Ștefan se folosi de acel scurt răpaos, spre a zidi... mănăstirea Războieni. ARHIVA R. I 117. ♦ (Fiz.) Stare a unui corp în raport cu un alt corp sau cu un sistem de referință, în care distanțele dintre punctele corpului considerat și punctele corpului sau ale sistemului de referință nu variază cu timpul. – Variante: (regional) răpaos, răpaus (SBIERA, P. 61), repaos s. n.

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

CONVERSIE (< fr. conversion < lat. conversio, întoarcere) Inversarea termenilor, într-o propoziție sau frază, fără modificarea înțelesului acestora; socotită o figură de repetiție. Ex. Femeie între stele și stea între femei... (M. EMINESCU, Din valurile vremii) O construcție asemănătoare, dar care nu folosește același grup de cuvinte, ci alternează sensuri opuse prin referință la un același termen. Ex. Un cer de stele dedesubt, Deasupra cer de stele; Și din repaos m-am născut Mi-e sete de repaos. (M. EMINESCU, Luceafărul)

seteciune sf [At: BIBLIA (1688), 150²/21 / Pl: ~ni / E: sete + -ciune] (Înv) Secetă.

ARSURĂ (pl. -suri) sf. 1 🌦 Arșiță, căldură, dogoare: nici un pic de adiere nu astîmpără arsura (DLVR.) ¶ 2 Sensațiunea de uscăciune a gîtlejului pe care o are cineva cînd îi e foarte sete: dă-mi o pară,... ca să-mi răcoresc arsura gîtlejului (NEGR.); pr. anal. sensațiunea neplăcută pricinuită de reaua mistuire a alimentelor: simt niște arsuri la stomac ¶ 3 Rană pricinuită de foc pe o parte a corpului: cînd l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn răcnind (CRG.) ¶ 4 Semn lăsat de foc pe un lucru, stricăciune produsă de foc ¶ 5 Bășică, umflătură produsă pe piele prin atingerea unei plante ca urzica, etc. ¶ 6 Lovitură cu biciul, plesnitură cu o nuia: își îndemnă calul cu arsuri dese de biciu (SAD.); a fost trezit de arsura unei nuiele (BR.-VN.) ¶ 7 Trans. 🌐 Loc pietros ori nisipos, ars de soare și unde nu crește vegetație; parte a unei păduri distruse de foc ¶ 8 ‡Foc, incendiu: arsuri și alte rele pren tot locul se vedea (LET.) ¶ 9 🩺 pop. ~ de noapte, bubuliță ce iese pe trup, mai ales vara [lat. arsura].

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

răbd, a -á v. tr. (cp. cu lat. répedo, -áre, a te retrage). Sufer, îndur: a răbda multe loviturĭ, un jug greŭ. Sufer, tolerez, îngăduĭ, permit: pe acest obraznic nu-l rabdă nimenĭ. Nu mă rabdă inima, nu pot, nu mă îndur să. V. intr. Sufer de: a răbda de foame, de sete. Doamne, rabdă mie (Cor.), permite-mĭ. V. refl. (Vechĭ. Azĭ. Trans., rar). Mă abțin. – În est răbd, răbzĭ, rabdă, să răbde, răbdat. Vechĭ și azĭ Trans. rebd, rebzĭ, reabdă, să rebde, rebdat. Cp. cu crăp.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emitere pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

ARȘIȚĂ, arșițe, s. f. 1. Căldură mare și dogoritoare a soarelui de vară; dogoare, zăduf, zăpușeală, caniculă. Abia ne tragem sufletul de arșiță și pulbere. SADOVEANU, M. C. 192. O adiere ușoară trecea prin foile de porumb răsucite de arșiță și străbătea tot lanul, înfiorîndu-l. SANDU-ALDEA, U. P. 19. Dar bine, spînule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mate lipsă de apă? Și pe arșița asta o să ne uscăm de sete? CREANGĂ, P. 204. În arșița cea dogoritoare a zilei văzu... un țințari zvîrcolindu-să în nisipul cel fierbinte. EMINESCU, N. 19. ◊ Fig. [Bălcescu:] O, cuvînt fără seamăn «frate», cum cazi tu în urechea mea, în munții aceștia, dincolo și dincolo de alți munți... Cită răcoare aduci tu în arșița pribegiei mele. CAMIL PETRESCU, B. 183. 2.(Popular) Temperatură ridicată a corpului, fierbințeală, călduri, friguri febră. Da ce are mititelul? – Ce să aibă? Ia, arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, V_I 291. Fig. Gore Dada... s-a pus să-și stingă arșița pe care o avea în el. SADOVEANU, F. J. 522. Ciobanul, care ținea calul de frîu, nu-și mai putu stăpîni inima-i cea plină de arșița rușinii, a dudei și a dorului de răzbunare. GALACTION, O. I 288. – Accentuat și: (regional) arșiță.

ÎNTREMAT, -Ă, întremați, -te, adj. Restabilit, refăcut după o boală, după o oboseală; înzdrăvenit, întărit. Băui pînă simții că am ucis setea... și, întremați, ne întoarserăm la stînă, și eu și Huțan. HOGAȘ, M. N. 201. Radu mîncă binișor – se simți mai întremat. VLAHUȚĂ, O. A. 131.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PREȚ, prețuri, s. n. 1. Valoare, exprimată în bani, a unei mărfi; sumă care se cere sau se plătește pentru marfă. [Depozitul] îl luăm la prețul zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialu nefabricarisit (= neprelucrat), vînzîndu-l în alte țări cu un prost preț și apoi să-l cumpere iarăși, cu preț de 30 ori mai mult. GOLESCU, Î. 180. ◊ Fig. O, cere-mi, doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Preț de cost v. cost. Preț negru v. negru. ◊ Loc. adj. De preț = prețios, valoros. Chioșcul e îmbrăcat cu ștofe brodate cu aur, așternut cu cele mai de preț covoare, cu mobilă luxoasă adusă din București. CAMIL PETRESCU, O. I 217. N-am să-ți dăruiesc nimica de preț. CARAGIALE, O. III 49. Aceste obiecte nu se executau mai niciodată în piatră, ci, mai adesea, în metale de preț, în os, în corn, în fildeș. ODOBESCU, S. 451. ◊ Loc. adv. Cu orice preț = oricît de mult ar costa, încercînd sau riscînd orice; neapărat, fără doar și poate. Vine ordin să dăm numaidecît pe nemți peste cap și să reluăm cu orice preț tranșeele pierdute. MIRONESCU, S. A. 118. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. CREANGĂ, P. 222. Voii cu orice preț să ajung sania, ca să mă informez mai bine. BOLINTINEANU, O. 390. Cu nici un preț = pentru nimic în lume, în nici un caz. Fără preț = la o sumă inferioară valorii reale; ieftin. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. ◊ Expr. A ține la preț = a nu reduce nimic din suma cerută la o vînzare. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure și tot găsea cîte un ou [de aur]. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ținu mai la preț, și cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. ISPIRESCU, L. 269. A se învoi din preț = a încheia un tîrg, căzînd de acord asupra prețului. A ajunge la preț = a fi căutat, apreciat. A avea preț = a se vinde cu bani buni, a avea trecere; fig. a prețui, a valora. Pentru un om ca el acuma viața avea un preț nemărginit. SADOVEANU, O. VII 96. Toate au avut preț și s-au vîndut de minune: și vitele, și bucatele, și mărfurile. GALACTION, O. I 261. În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. EMINESCU, O. IV 436. A nu avea preț = a nu se vinde, a nu avea căutare; fig. a nu putea fi evaluat în bani, a avea o valoare foarte mare, a fi de neprețuit. Un ichi bun n-are preț. ISPIRESCU, la TDRG. A pune preț pe ceva = a socoti că ceva e de mare valoare, a ține mult la ceva, a prețui mult ceva. Formele de din afară pe care în lumea cea mare se pune atîta preț. La TDRG. Sfîrșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare, Căci eu pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. A-și mînca din preț = a pierde din valoare. Bîrlădeanu îi observă ochii cu sclipiri dușmănoase spre el și-l socoti, în sinea lui, pornit spre scădere, ca un cal care începe să-și mănînce din preț. SADOVEANU, Z. C. 298. A da preț = a pune în valoare, a face să aibă valoare. Vine-o clipă, cînd înveți, Că atîtor idealuri depărtarea le dă preț. CERNA, P. 55. ♦ Suma încasată dintr-o vînzare. S-au dus la o crîșmă, unde s-au pus să bea prețul hainelor mortului. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Sumă de bani care se dă cuiva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și... să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ Loc. prep. Cu prețul... = plătind (sau primind) o contravaloare materială sau, fig., cu eforturi, cu sacrificii. 3. Fig. Valoare, importanță, însemnătate. De tot prețul jertfei tale cată să te răsplătesc. DAVILA, V. V. 86. Cînd seacă apa, se cunoaște prețul fîntînii (= cînd pierzi un lucru, îți dai seama mai bine de valoarea lui). 4. (Numai în expr.) Preț de... (sau la... ) = contravaloarea a... Să bem preț de patru boi! COȘBUC, P. II 279. Doi miei, fiecare preț de-o împărăție. SLAVICI, la TDRG. Băui preț la nouă cai, De vin nu mă saturai. Băui preț de nouă iepe, Iacătă-mă mort de sete! BIBICESCU, P. P. 229. (Urmat de determinări temporale) Preț (ca) de... (sau ca la... ) = un timp (cam) de... A stat preț de un ceas baba acasă. SADOVEANU, D. P. 78. Trece așa preț ca la un sfert de ceas și numai ce mă pomenesc cu un ăla... că vine și se pune la altă masă alături. CARAGIALE, O. I 45. Merg ei încă preț ca de vro patru ceasuri și-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era țipenie de om. ȘEZ. VI 151. (Determinarea indică acțiunea făcută într-un interval de timp) Căuta să smulgă drugul ba din mîna lui Dima, ba din mîna lui Păstrăvan, năzuind să-l gospodărească de unul singur barem preț de trei întorsături de mînă. GALAN, Z. R. 213. (Rar, urmat de determinări spațiale) La noi se cheamă Durău unde curge apa-n jos de pe stîncă, preț așa ca la două staturi de om înălțime. HOGAȘ, M. N. 204.

Rosa eglanteria L. (syn. R. rubiginosa L.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori roz-roșietice, purpurii, simple și semiînvoalte, 3 cm diametru (sepale penat-partite, pe partea. inferioară îndesuit-glanduloase, stile ianate, scurte), dispuse, cîte 2-3, în buchet. Frunze verzi-închis, cu 5-7 foliole ovat-rotunde, pe partea inferioară cu glande roșii, mirositoare. Arbust pînă la 3 m înălțime, eu ghimpi și sete. Are numeroase varietăți și soiuri.

MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164^v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119^r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134^v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58^v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa¹. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12^v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2^r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14^r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82^v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C²), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis: – Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 75²/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie dă pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).

CHIN, chinuri, s. n. 1. Suferință fizică grea, tortură, caznă, supliciu. De durere, chin mi-e somnul. COȘBUC, P. I 265. După un chin de jumătate ceas, în sfîrșit își dete duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Cum e Badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin. TEODORESCU, P. P. 547. ◊ Fig. Domnii beau vin, robii beau chin. TOMA, C. V. 189. 2. Suferință morală, tortură sufletească; necaz, grijă. Ceasuri întregi se bătea cu gîndul, cum s-o dea, cum s-o învîrtească, ca să-i spuie chinul ce-l muncea. BUJOR, S. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi și blonde plete? EMINESCU, O. I 200. Chinuri morale ce nu se pot descrie. NEGRUZZI, S. I 243.

UDEALĂ s. f. 1. Apă; umezeală. Udeala a pătruns prin opinci și s-a urcat pe cioareci ca pe un fitil de lampă, pînă deasupra genunchilor. GALAN, Z. R. 74. În pădure trosneau fagii și brazii, uscați ca toaca și cerșind văzduhului arzător udeală. C. PETRESCU, R. DR. 151. Ne-am covrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubt udeală. CREANGĂ, A. 31. 2. Băutură alcoolică; udătură. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257.

URS, urși, s. m. 1. Mamifer carnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană deasă brun-negricioasă sau roșcată; se hrănește și cu vegetale, iar iarna hibernează (Ursus arctos). Cît despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aș fi avut decît să întind mîna și s-o culeg chiar de subt labele ursului. HOGAȘ, M. N. 171. Cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. ISPIRESCU, L. 326. La capătul podului îl și întîmpină un urs mornăind. CREANGĂ, P. 185. ◊ (Cu aluzie la animalul îmblînzit și dresat) Lumea se uita la noi ca la urs. PREDA, Î. 88. Se țineau [copiii] după ei ca după urs. CAMIL PETRESCU, O. II 250. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ◊ Urs alb = urs polar. Urs polar v. polar. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure sau tocmeala în tîrg și ursul în crîng = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl ai. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. (În basme) De cînd se băteau urșii în coadă = foarte demult, de cînd nu se ține minte. A fost odată, ca niciodată... de cînd se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. (Glumeț) De aia n-are ursul coadă, se spune acelora care au o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. ♦ Fig. Om greoi sau ursuz, nesociabil, care fuge de lume, care trăiește retras. Să încălzesc apă pentru ursul meu. DAVIDOGLU, M. 44. D-apoi bine, băiete, ce mă socoți pe mine?... urs din bîrlog? ALECSANDRI, T. 1369. ◊ Compuse: (Bot.) laba-ursului v. labă (1); barba-ursului v. barbă; brînca-ursului v. brîncă² (3). 2. Boț de mămăligă umplut cu brînză și prăjit pe jăratic; bulz. Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Ursul se pune în traista gospodarului cînd pleacă la drum. ȘEZ. VII 115. 3. Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stîlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești.

SFÎRÎI, sfîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (În special despre materii grase) A trosni ușor și continuu cînd arde sau se prăjește pe foc. Pe vatră sfîrîia, într-un hîrb de ceaun, friptura de purcel. SADOVEANU, O. I 351. Hribii, așezați pe spete și cu pîntecele-n sus, sfîrîiau pe cărbuni. HOGAȘ, M. N. 117. A luat pielea cea de porc... și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi și pielea a sfîrîi. CREANGĂ, O. A. I 52. ◊ (Prin metonimie) Lumina lămpii sfîrîia, împuținată și fumegoasă. C. PETRESCU, A. 118. O lampă-ntinde limb-avară și subțire, Sfîrîind în aer bolnav. EMINESCU, O. I 52. ◊ Fig. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257. ♦ A se prăji. Puse într-un hîrb de ceaun la sfîrîit slănină și bucăți afumate de porc. SADOVEANU, B. 94. 2. (Despre insecte) A produce sunete ascuțite, continue, caracteristice speciei. V. țîrîi. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor, sfîrîiau cosași. SADOVEANU, O. V 80. ◊ Fig. De pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfîrîiau a uscăciune. HOGAȘ, M. N. 172. ♦ (Despre păsări) A mișca repede și zgomotos din aripi, producînd un sunet caracteristic. V. fîlfîi. Prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Canarii sfîrîiau din pene și piuiau, privighetorile doineau, un papagal, sub o cupolă de sîrmă, se alinta și vorbea ca un copil! GALACTION, O. I 328. Păsările, stîrnite de cîine, izbucneau din cuiburi, sfîrîiau din aripi, mînate drept în față. C. PETRESCU, S. 27. 3. (Despre obiecte) A produce (printr-o mișcare de învîrtire continuă) un zgomot ușor. V. bîzîi. Fusul sfîrîie aspru între degetele osoase. C. PETRESCU, R. DR. 305. Sfîrîie roatele tipografiilor fără minută de odihnă. CARAGIALE, N. F. 60. Și tot toarce cloanța, toarce... Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i sfîrîi cuiva inima = a i se zbate cuiva inima (de dor, de dragoste). Nu știu dacă ție îți place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. ISPIRESCU, L. 387. Cum sfîrîia fusul roții, așa-mi sfîrîia inima-n mine, de dragostea Măriucăi! CREANGĂ, A. 63. A-i sfîrîi cuiva călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). ◊ Tranz. fact. Cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune. REBREANU, I. 11. Pe pragul casei lui Țigău, Rusanda își sfîrîia fusul grăbit între degete. POPA, V. 275. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-și lănțișoarele cu greutăți, cîntă cucu de nouă ori. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ A produce un zgomot ușor, continuu. Mașina se oprise pe șoseaua pustie... și motorul vibra și sfîrîia potolit. DUMITRIU, N. 272. Părintele Filip turna în pahare un vin alb, subțirel, care sfîrîia și tresărea în stropi. SADOVEANU, O. VIII 100. Iese must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei. id. F. J. 554. 4. A se mișca foarte repede (dînd iluzia că produce zgomote). Era desculț, cu ițarii suflecați pînă la genunchi, și fluierele picioarelor, subțiri ca la cocostîrc, sfîrîiau. Fugea, zbura... SADOVEANU, O. VII 358. Picioarele flăcăilor sfîrîiau, spulberau ceva nevăzut. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Fuge mai tare; Fuge ca crivățul; sabia-i sfîrîie În apărare. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Expr. Fuge (sau merge) de-i sfîrîie călcîiele = fuge foarte tare. Mergea... glonț spre acel palat minunat, de-i sfîrîiau călcîiele. POPESCU, B. II 28. – Prez. ind. și: sfîrîiesc (COȘBUC, P. II 55, NEGRUZZI, S. II 201).

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce sunete. Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere. SADOVEANU, O. VII 107. Întinse pocalul plin de vin gros de Cnidos. Brățările sunară încet și dulce. C. PETRESCU, A. 21. Pe luncă sună coasa; jos pe vale Copii fac larmă, rîd, se iau la trîntă. IOSIF, P. 34. ◊ (Poetic) Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete înăbușite, lipsite de sonoritate, caracteristice unui vas care nu conține nimic. Bătînd eu într-o dimineață niște cuiere pentru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un anumit loc. C. PETRESCU, A. 337. A-i suna (cuiva) scîndura = a-i sosi cuiva ceasul morții; a muri. Lasă-te, puică, de mine, Că viu astăzi, ori viu mîine... Eu de tine m-oi lăsa Cînd mi-o suna scîndura. ȘEZ. I 291. Cînd să mă satur de tine, Lume, lume, soro lume? De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287. A-i suna cuiva doagele, se spune cînd un lucru e hodorogit, fig. cînd un om e sleit de puteri, aproape de moarte. Sună a dogit v. dogit. ◊ Tranz. Ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului... un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbînd vitezele, frînînd, sunînd clacsonul. C. PETRESCU, Î. II 96. ◊ Tranz. fact. Piciorul cel adevărat... ar fi cel mai suprem dar pe care l-aș face tatii, tatii care a îmbătrînit și-și sună lemnul piciorului prin casă. SAHIA, N. 23. Ascultă neclintită un ceas, două, parc-ar înțelege ce spune vîntul holdelor, ce grăiește murmurul apei, care dă d-a dura petricelele din matcă și le sună. DELAVRANCEA, S. 13. ♦ (Despre ceas) A anunța orele, a marca timpul (prin bătăi mecanice); a bate. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei ce mi-l asculta samă că se scursese a 12-a oară a nopții. EMINESCU, N. 37. ◊ (Poetic) Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat! ALECSANDRI, P. I 151. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau ceasul de veșnicie) = a-i sosi (cuiva) clipa morții. Mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria ca orice muritor. CARAGIALE, O. III 86. Un arnăut... intră și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el... Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă... NEGRUZZI, S. I 21. ◊ Tranz. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ♦ (Despre ape) A susura, a murmura. Sub plopii rari – apele sună, Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Sus în brazii de pe dealuri Luna-n urmă ține strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 104. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. id. ib. 121. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) A foșni. Înfiorat de taina singurătății grele, Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar... IOSIF, V. 63. Că de-i vremea rea sau bună, vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 123. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. id. ib. 117. ◊ Tranz. (Poetic) Își sună-n zare plopii argintul frunzei lor. EFTIMIU, C. 118. ♦ (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. Cînd și cînd acel vînt purta șuvoaie de ploi. Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ♦ A trosni. Trudnic se-ntinde Drumu-nainte, Putrede vreascuri sună sub pas. DEȘLIU, M. 30. ♦ Tranz. (Popular) A scutura cu zgomot frîul (pentru a chema calul). Sună frîul... și veni calul lui înșelat. ISPIRESCU, L. 166. 2. Intranz. (Despre glasuri, cuvinte, cîntece) A se face auzit, a răsuna. Tremurul frunzei stătu; un glas, hăulind, începu a suna; pe urmă iar porni a cînta frunza. SADOVEANU, O. VIII 51. Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Poetic) Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte. EMINESCU, O. I 158. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a se face auzit de cineva, a răsuna în urechea cuiva. N-o mai caut... Ce să caut? E același cîntec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi. EMINESCU, O. I 157. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? id. ib. 194. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea cuiva vorbele pe care le aude. ◊ Tranz. fact. Nourii, sosind din cer și din prăpăstii, sunară și ei glas de cutremur. SADOVEANU, O. VIII 252. ♦ (Despre urechi) A țiui. Ghici care ureche îmi sună. ♦ A geme, a se tîngui. Petrea Nastase a venit peste două zile, cu zîmbetu-i sfios și cu vorbele-i pripite, sunînd de durere. SADOVEANU, O. V 558. ♦ Fig. A reveni în minte. Îi suna glasul de departe, din afund de timp. C. PETRESCU, A. R. 192. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gîndu-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună. EMINESCU, O. I 98. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. Sună coasta; turma-ncet Peste cîmpuri face-și calea; Latră cîni de sună valea. COȘBUC, P. II 165. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pîn-în fund, Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot, ce-ngrozește. ALECSANDRI, P. I 12. 4. Intranz. (Despre persoane) A scoate sunete armonioase dintr-un instrument muzical; a cînta. Colo se sparge undă de undă alungată; Colo din frunză sună ai noștri călători; Colo privighetoarea suspină-namorată, De vînturi legănată pe patul ei de flori. BOLINTINEANU, O. 199. Cobuz, ciobanu-n Calafat, Suna voios din fluier, Iar noi jucam hora în sat, Rîzînd de-a boambei șuier. ALECSANDRI, O. 237. Apoi badea s-a-nturnat Și din bucium a sunat. TEODORESCU, P. P. 149. Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd, Codrii dezmierdînd. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Cum se apropiară de curtea domnească, trîmbițele, fluierele și dobele începură a suna fără întrerupere. SADOVEANU, O. VII 155. Peste vîrfuri trece luna, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. Colo-n crîngul ce-nverzește Sună-un bucium de cireș. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Tranz. (Complementul indică melodia executată) Cîte aleanuri nu-și potolea sunînd vro doină în frunză. MIRONESCU, S. A. 46. Ziceți lăutarilor să sune o horă, ca să jucăm cu toții la nunta Floricăi. ALECSANDRI, T. 686. 5. Intranz. A anunța, a vesti apropierea unei persoane sau a unui eveniment (prin sunete de clopot sau suflînd într-un instrument). Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie... după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. Cînd se urcă noul domn p-acel scaun... oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbițe și din surle. ODOBESCU, S. I 72. ◊ Impers. Mai era o jumătate de ceas pînă să sune de intrare prin clase. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Ascultam pe craiul Ramses, și visam la ochi albaștri... Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Tranz. (Complementul indică scopul) Sunase sfîrșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. C. PETRESCU, S. 67. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin semnale sonore. (Intranz.) Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mîni. NEGRUZZI, S. I. 53. ◊ Expr. (Familiar) A suna (pe cineva) la telefon = a chema (pe cineva) la telefon. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni pînă acum. L-au sunat și la telefon. C. PETRESCU, C. V. 61. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. Prima legendă a cucului... sună precum urmează... MARIAN, O. I 2. Nimeni n-a știut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună. RETEGANUL, P. II 36. Întîia întrebare sună așa... ISPIRESCU, L. 176. ♦ A corespunde cu..., a sugera că..., a avea aerul de... În «Năpasta» societatea burgheză cu autoritățile ei nu apare întrupată pe scenă în anumite personaje; apare numai ca un ecou depărtat, și acest ecou sună a răutate și sălbătăcie. GHEREA, ST. CR. III 108. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni. Se sună prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. DELAVRANCEA, S. 51. Cartea d-tale și gazetele le-am primit. Gazete, dacă mai ai, bine ar fi să-mi mai trimiți. Prin Daco-Romînia se sună de război. CARAGIALE, O. VII 110.

NECUPRINS, -Ă adj., s. n. 1. adj. Negativ al lui cuprins; care nu este sau nu poate fi cuprins între anumite limite (în spațiu, în timp, în intensitate); nelimitat, nemărginit (2, 3), infinit, imens. Dumnedzău iaste necuprins; loc nu iaste să-l poată încăpea, varlaam, c. 61. Omar negreșit voiește c-un jurămînt necoprins Să m-apropie mai tare d-al meu stăpîn neînvins. HELIADE, O. I, 427, cf. DDRF, ALEXI, W. Producțiuni juvenile ale unui suflet aprins de necuprinsul dor pentru idealul nostru, f (1906), 33. Bătrînii... uscară Insectele-n vitrine, Ca specii rare, Sălbaticele plante în herbare, Pămîntul necuprins în petece de hărți, camil petrescu, v. 8. 2. adj. Care nu poate fi cuprins de mintea omenească, mai presus de mintea omenească, neînțeles², nepătruns (2), (învechit) neajuns² (1) ; necunoscut (I). Ce taină necoprinsă este omul pentru sineși. marcovici, c. 11/23. Acest lucru este omul, noian necuprins de minte, în care se vede gîndul unei minți nemărginite. conachi, p. 258. Ajungeau și la noi idei și cunoștințe cu totul nouă, neauzite și necoprinse pentru publicul cel mare. barițiu, p. a. ii, 73. ◊ (Substantivat) Și nu mai ești!... O groapă sub rînjetele-i crunte Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte. demetrescu, o. 48. 3. s. n. Spațiu, întindere nelimitată, nemărginire, imensitate; infinit. Vezi, zboar-atîția fluturi în necuprinsul firii. goga, p. 115. Tot necuprinsul tace fermecat, Doar de departe vine tremurată O doină de drumeț întîrziat. cerna, p. 74. O, stelelor!... De cum se lasă noaptea-n necuprins, Așa v-aștept cu sete scînteierea. id. ib. 166. Ne strecurăm cu gesturi de strigoi în necuprinsul unui vast cavou. camil petrescu, v. 53. Pe zidurile vechi de case... Presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază. minulescu, v. 111. Stau înțeleși în taina ierbii și se-nțeleg cu necuprinsul. arghezi, f. 16. Zînă, cît mai sînt pe lume Nu te uit și nu mă las învins. Îngînîndu-l, tainicul tău nume Mă împinge-n largul necuprins. beniuc, v. 49. – pl.: (1, 2) necuprinși, -se, (3, neobișnuit) necuprinsuri. – Și: (învechit) necoprins, -ă adj. – pref. ne- + cuprins.

SINECDOCĂ (< fr. synecdoque < gr. synekdoké, cuprindere la un loc) Figură de stil considerată ca o varietate a metonimiei, cunoscută și sub denumirea de comprehensiune și care se deosebește prin folosirea întregului pentru parte, a părții pentru întreg, a particularului pentru general și invers, pluralul în locul singularului și viceversa, materialul în locul obiectului și invers, genul în locul speciei. Des întîlnită în vorbirea obișnuită (toată lumea, pentru a ne referi la multe persoane; setea de aur, pentru lăcomia de bani; setea de putere, pentru tendința de a domni, de a stăpîni etc.), precum și în creația literară. Ex. Bolliac cînta iobagul și-a lui lanțuri de aramă... (M. EMINESCU, Epigonii) Trece lebăda pe ape, Între trestii să se culce. (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) Ea poate fi: generalizantă (noțiunea muritor se referă nu numai la oameni, dar și la animale), particularizantă (pînza, pentru vapor).

FACE (fac) I. vb. tr. 1 A săvîrși, a făptui ceva: ~ bine, ~ rău; nu i-am făcut nimic; cine ce face, lui își face; tace și face; una zice și alta face ¶ 2 A da naștere unui lucru, a crea: Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul ¶ 3 A naște: nevastă-sa i-a făcut un băiat; îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil ISP.; parcă era de-acolo de cînd l-a făcut măsa CRG.; Fig.: cum l-a făcut Dumnezeu, cum l-a făcut maică-sa, gol; ~ pui, a făta ¶ 4 🌿 A da roade, a produce: cînd va face plopul pere și răchita vișinele ¶ 5 A produce prin lucrul mîinilor sau cu ajutorul industriei: ~ pîine; ~ brînză; ~ cărămizi ¶ 6 🍽 A găti: ~ bucate ¶ 7 💒 A zidi, a clădi, a construi: ~ o casă; ~ un pod ¶ 8 📝 A compune: ~ versuri; ~ o comedie ¶ 9 🔷 A desena: ~ un plan ¶ 10 Urmat de un substantiv, formează o locuțiune care înlocuește verbul propriu: ~ jurămînt, a jura; ~ pregătiri, a pregăti; ~ chef, a chefui; ~ o plimbare, a se plimba; ~ glume, a glumi; ~ barba, a rade; urmat de un subjonctiv, are înțelesul de a duce într’o anumită stare, a hotărî, a îndemna, a sili, etc.: m’a făcut să plîng; l-a făcut să-și ia lumea în cap; ai să mă faci să nu te mai primesc în casă ¶ 11 A pricinui: ~ plăcere; mi-a făcut mult rău; ~ sgomot; n’a avut grijă s’o acopere (groapa) ... numai ca să-mi facă mie pagubă ISP. ¶ 12 familiar A o ~ cuiva, a-l pedepsi, a se răzbuna: dacă nu ți-oiu face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face ISP. ¶ 13 A preface, a schimba: Turcii au făcut din această biserică o geamie; ~ din țînțar armăsar; ~ ziua noapte și noaptea zi; ~ în două, a tăia: dintr’o lovitură făcu în două spurcata fiară ISP. ¶ 14 A imita, a se preface: îl face pe Englezul; copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele VLAH. ¶ 15 🎭 A juca un rol (la teatru): Aristia avea totdeauna rolurile cele mari: el făcea pe Agamemnon, pe Cesar I. -GH. ¶ 16 A căuta să treacă drept, a voi să pară: îl face pe bogatul; un funcționar uscățiv făcu pe Englezul S. -ALD.; vrei să-l faci pe șiretul? VLAH. ¶ 17 A denumi, a porecli, a zice că este ...: l-a făcut prost; l-a făcut cum i-a venit la gură CIAUȘ., l-a ocărît rău ¶ 18 A numi, a alege, a ridica la un rang oare-care: l-au făcut împărat; m’a făcut general; a da o situație; a căpătui: voiu să te fac om I. -GH. ¶ 19 A da o profesiune, o meserie: l-a făcut popă; l-a făcut pe fiu său avocat ¶ 20 A exercita o meserie: ~ negoț; ~ pictura ¶ 21 A învăța: ~ dreptul: îl trimisese tată-său ca să facă arhitectura VLAH. ¶ 22 A strînge, a aduna, a agonisi: a făcut provizii pentru iarnă; a făcut avere, s’a îmbogățit ¶ 23 A alcătui laolaltă, a fi în total: cît face socoteala? una și cu una fac două ¶ 24 A încheia: ~ pace ¶ 25 A prețui, a valora: îmi cere cît nu face; nu face două parale; trebue plătit pe cît nu face ISP. ¶ 26 A străbate, a umbla, a merge: am făcut 5 kilometri pe jos; popa făcu trei pași înainte și zece îndărăt DLVR.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ. ¶ 27 A serba; proverb: săracul cînd cumpără cămașe, atunci face Paștele ZNN.; ~logodna ¶ 28 A o duce cu sănătatea, cu afacerile: ce mai faci? – nu prea fac bine ¶ 29 Eliptic, a face semn: ~ cu mîna; făcu cu ochiul lui Vodă și ne deterăm jos ... din turn I. -GH.¶ 30 A păsa, a importa: nu face nimic ¶ 31 A avea un raport, o relațiune, o legătură: asta n’are de a face cu înțelegerea de pîn’ acum ¶ 32 A avea relațiune: n’am de a ~ cu el; o să aibă de a ~ cu mine, ca amenințare: va avea să se teamă de mine ¶ 33 A zice: știu totul, făcu el, și-i întoarse spatele; ce face? cum? ce zici? ¶ 34 Prin omisiunea prepozițiunii (cu, din, etc.) ~ devine transitiv în loc de intrans., în expresiuni ca: ce-ai făcut cărțile? (= cu cărțile) pe care ți le-am dat în păstrare? II. vb. intr. 1 ~a ..., a prevesti: cînd trec cioarele în stoluri mari, fac a vreme rea GOR. ¶ 2 ~ cu ulcica, ~ pe ursită, ~ de dragoste, ~ de urît, a fermeca, a vrăji ¶ 3 A se cădea, a se cuveni, a fi convenabil, folositor, etc.: asta nu face pentru tine ¶ 4 A cîrmi, a coti, a se abate, a apuca, a o lua: am făcut la stînga și peste o jumătate de ceas, intram pe poarta curții GRL.; fă ’napoi, că nu-i de tine aici! S. -ALD.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ.. III. vb. refl. 1 A se săvîrși, a se făptui, a se lucra: asta nu se face cu una cu două ¶ 2 Se face ziuă. începe a fi zi; a se face noapte, înnoptează ¶ 3 A deveni: copilul crescu și se făcu mare; de ce creștea, d’aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș ISP.; a se ~ nevăzut, a dispărea; ce te faci acum? ¶ 4 A se preface: se face că n’aude; s’a făcut că nu mă cunoaște; de astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într’adins ISP. ¶ 5 A se arăta ( în imaginație, în vis), a i se părea: se făcea că eram într’o grădină frumoasă DLVR. ¶ 6 A i se ~negru pe dinaintea ochilor CRG., a i se întuneca vederea, a-i veni amețeală ¶ 7 A se întîmpla (în întrebări de mirare, etc.): cum se face că n’ai venit și tu? ¶ 8 A îmbrățișa o carieră, o religiune, etc.: s’a făcut popă; s’a făcut catolic ¶ 9 A-i veni, a căpăta poftă de ceva: mi s’a făcut somn, sete, foame; ori ți s’a făcut de însurătoare? S. -ALD. ¶ 10 familiar A veni, a se apropia: fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte DLVR.; fă-te ’n lături, măi creștine! ALECS.; ia fă-te mai încoace nesocotito, să ne ’nțelegem la cuvinte ISP. [lat. facĕre].

EXCITA, excit, vb. I. Tranz. 1. A provoca (prin mijloace fizice, chimice sau biologice) intrarea în acțiune a unei celule, a unui țesut sau a unui organ; a stimula. Dacă înțepăm piciorul broaștei... înțepătura excită terminația nervului senzitiv. ANATOMIA 30. ◊ Refl. De la centrul respirator, situat în bulbul rahidian, excitațiile merg prin măduva spinării de-a lungul fibrelor nervoase, pînă la mușchii respiratori. Și astfel se excită într-o ordine strict determinată, cînd mușchii inspiratori, cînd cei expiratori. ANATOMIA 87. ♦ A aduce într-o stare de iritație, de nervozitate; a ațîța, a întărîta. Deși mulți din boierii cei mai însemnați simțise că se pregătește ceva și veneau pe la unii din noi, încurajîndu-ne și chiar excitîndu-ne, făgăduind că erau gata a da tot concursul lor moral și bănesc, dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. GHICA, S. A. 158. ♦ A provoca, a produce, a stîrni o senzație, un sentiment. A excita foamea. A excita setea. ▭ Care sînt idealurile, simțirile ce ne va excita și sugera opera artistică. GHEREA, ST. CR. I 39. 2. A produce un cîmp magnetic util într-o mașină electrică sau într-un aparat electric.

RENUME s. n. Nume bun, reputație, faimă, celebritate. V. glorie. Nimerise... momit de renumele bîlciului din Rîureni. GALACTION, O. I 274. N-aș vrea să am măriri deșerte, N-am nici o sete de renume. MACEDONSKI, O. I 66. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume; Noi am schimbat lîngă Balcani Porecla în renume!. ALECSANDRI, P. A. 204.

HARBUZ, harbuji, s. m. (Mold.) Pepene verde, lubeniță. Cum mijea de ziuă, ochii pîndeau harbujii dintre linii, niște harbuji mari, cît să se sature din ei cîțiva oameni. CAMILAR, N. I 408. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți. HOGAȘ, M. N. 18. Am și înjunghiat cîțiva harbuji într-ales, de ne-am potolit deocamdată și foamea și setea. CREANGĂ, A. 127. – Variantă: arbuz s. m.

SĂTURA, satur, vb. I. Refl. 1. A-și potoli deplin foamea (sau setea), a se îndestula mîncînd (sau bînd). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. Lingeam fiecare fărîmitură și niciodată nu mă săturam. SAHIA, N. 32. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc, și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. Cu mîndra de-acum un an, Dintr-un măr mă săturam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. ◊ Tranz. Mi-au venit în cap copiii tăi nesățioși după lapte... i-ai săturat vreodată? SAHIA, N. 32. Aista-i Flămînzilă, foametea, sac fără fund, sau cine mai știe ce pricopseală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pămîntul. CREANGĂ, P. 241. Eu murgu l-am dezlegat Bine că l-am săturat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 341. 2. Fig. A se simți îndestulat, a fi deplin mulțumit, satisfăcut (de sau cu ceva). Și cînd te întorci și cugeți, lung privind ce lași în urmă, Simți că nu-i chip să te saturi, c-a trăi i-o fericire. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. După ce-au intrat în curte, nu se putea destul sătura Ion Săracul de privit tot binele și toate minunățiile ce se afla grămădite aice. SBIERA, P. 157. Nu ne mai săturam privindu-l. CREANGĂ, A. 75. ◊ Tranz. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi. EMINESCU, O. I 155. ♦ A ajunge la saturație; a-i fi (cuiva) lehamite (de ceva), a fi dezgustat, plictisit, scîrbit (de ceva). M-am săturat să-mi număr anii Ca un călugăr negrele mătănii. BENIUC, V. 134. De toate parc-aș ajunge să mă satur cu vremea; numai de gîndit, de voluptatea asta mai îmbătătoare decît tot ce basmele orientale au putut născoci, – în veci nu m-aș mai sătura. VLAHUȚĂ, O. A. 422. Și eu mult m-am săturat A trăi tot depărtat Și de lume-nstrăinat. ALECSANDRI, P. P. 252. ◊ Expr. A se sătura (de ceva sau de cineva) ca de mere acre (sau pădurețe) = a nu-i mai plăcea (ceva sau cineva), a nu-i mai trebui de loc, a fi plictisit (de cineva sau de ceva). M-am săturat de contăș ca de mere acre. ALECSANDRI, T. 407. A se sătura pînă-n gît v. gît. ♦ Tranz. (Familiar) A face să-i piară cuiva pofta, cheful (de cineva sau de ceva), a lecui pe cineva de ceva.

AȚÎȚA (ațîț) I. vb. tr. 1 A sufla în foc ca să se aprindă, a face vînt ca să se încingă focul, a aprinde: călătorul adunase niște... așchii de lemne... și ațîțase un focușor bunicel (ISP.); proverb: nu ~ foc peste foc, nu întărîta pe omul mînios, nu-l împinge la fapte rele prin povețele și îndemnurile tale ¶ 2 Fig. A întărîta: svonurile astea... le ațîțară una contra alteia (DLVR.); ~ cîinii, a asmuța ¶ 3 Fig. A îndemna la răscoală, a răscula, a răzvrăti: au ațîțat poporul împotriva stăpînirii ¶ 4 Fig. A înteți, a face să crească: acea dușmănie cu Romînii pe care... fără prevedere o ațîță (ODOB.) ¶ 5 Fig. A deștepta o patimă, o dorință, etc.: ~ ambițiunea, pofta de cîștig; acest joc de-a ascunselea, ațîțîndu-mi curiozitatea (ODOB.); de aci, pr. anal.: ~ setea, foamea. II. vb. refl. 1 A se aprinde, a se încinge (vorb. de foc): a suflat vîntul și focul s’a ațîțat mai mult; Fig.: ce foc s’au ațîțat dentru mînia mea (BIBL.) ¶ 2 Fig. A se isca, a izbucni: au început și ciuma a se ațîța în Iași (NEC.) ¶ 3 Fig. A se deștepta (o patimă, o dorință): s’a ațîțat și mai mult pofta lor de cîștig [lat. *attītiare < titio].

ÎNVĂȚĂTOR², -OARE, învățători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană cu calificare specială, însărcinată cu instruirea și educarea elevilor din primele patru clase elementare. V. institutor. Drumul pe care sînt chemați să meargă învățătorii – și, în general, intelectualii devotați poporului – este drumul participării active la făurirea acestei vieți fericite pe care ne-o aduce construirea socialismului în patria noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 465. Învățătorii și profesorii au sarcina nobilă de a face să crească în fiecare elev setea de cunoștințe, pasiunea pentru învățătură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. Mă simt nefericit, mărturisea într-o seară Mitrea Cocor fierarului... căci am rămas fără învățător, cu tăblița și abecedarul ca niște frați muți, de la care nu pot afla nimic. SADOVEANU, M. C. 70. ♦ Persoană care dă învățătură, care învață sau instruiește (pe cineva); maestru, preceptor, dascăl. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. 2. Inițiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povățuitor.

NUMAI adv. I. Exprimă restricția sau exclusivitatea.1. Nu mai mult de (cît), nimeni (sau nimic) decît... Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui. EMINESCU, O. I 84. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. (Glumeț) O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă, pe care umblau numai 5OO de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. (Învechit și popular) Fără numai = decît. N-au fără numai un mijloc a-și păstra naționalitatea lor, și acesta e federația, iar nu supremația. GHICA, A. 354. ◊ (Pentru întărirea sau precizarea unui cuvînt, adesea însoțind pe «unul», «una», «singur») Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. Numai eu unul am făcut un tur de valț cu dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. 2. (Arată prezența sau desfășurarea exclusivă a unor obiecte, fapte, acțiuni etc.) Nimic altceva decît...; exclusiv. Doar în sufletul flăcăului răsărise întîi numai bucurie. REBREANU, R. II 203. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. COȘBUC, P. I 223. Un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 213. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Doar. Cum? Numai cu atîți oamini s-au luptat întreaga noastră oaste? ALECSANDRI, T. II 42. Numai o samă era care abie să ținea pe picioare. DRĂGHICI, R. 26. N-are casă, nici moșie, Numai peană-n pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ (În legătură cu alt adverb sau cu o locuțiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Ieri numai am venit și mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. Numai așa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A fi numai ochi și urechi v. ochi. ◊ (Întărește cuvîntul următor) Și numai după aceea se așeză să aștepte. C. PETRESCU, C. V. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGANUL, P. II 3. Numai ține minte sfatul ce-ți dau. CREANGĂ, P. 198. ◊ (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmație) Un munte, numai și numai de piatră. ISPIRESCU, L. 194. Altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită. CREANGĂ, P. 94. Această nouă digresiune... o fac și pe dînsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vînătorești. ODOBESCU, S. III 102. ♦ Abia. Numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. «bun», «bine») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea. SBIERA, la TDRG. O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. CREANGĂ, P. 252. 4. (Regional, în legătură cu «hai», întărește îndemnul) Hai numai... Că mie nu-mi pare rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. II. (Cu valoare de conjuncție adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte... Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde. CREANGĂ, P. 45. Mîndră ești, frumoasă ești, Numai nu mă prea iubești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Loc. conj. Numai că (sau, regional, numai cît) = dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBICEANU, S. P. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom’ primar! REBREANU, R. I 234. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condițional, în loc. conj.) Numai să... = cu condiția (ca)... Fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea. CREANGĂ, P. 9. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. Numai de sau numai dacă = doar dacă, cu condiția ca... Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, N. I 7. De mi-ai zice, aș zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai îndura Să-mi dai flori din ochi albaștri. BELDICEANU, P. 82. IV. (Cu sens temporal) Îndată, imediat, pe loc. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178. ◊ Loc. adv. Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi... și-ți spun: «alb ori negru». DAVIDOGLU, M. 22. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aștepta, aștepta... și numai ce-o vede că vine, pășind încet prin iarba înrourată. MIRONESCU, S. A. 72. Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; cînd numai iaca se trezește la spatele lui cu jupîn Ștrul. id. ib. 112. V. (Întărind o propoziție finală sau un complement de scop) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? CONACHI, P. 290. VI. (În expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de..., pe lîngă. Îi era drag pămîntul nu numai pentru cîștigul ce-l produce. REBREANU, R. I 165. Fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii; și nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, P. 217. – Variantă: numa (CARAGIALE, O. I 250, EMINESCU, O. I 171) adv.

NESAȚ n.: Cu ~ a) cu poftă nepotolită; cu sete; cu aviditate; b) cu plăcere și cu admirație. /ne- + saț

NESĂȚIOS, -OASĂ, nesățioși, -oase, adj. Care nu se (mai) satură; care nu se mulțumește niciodată cu cît are, foarte doritor de..., neîndestulat. Milioane de omizi, înviate de căldura soarelui, pornesc nesățioase. SADOVEANU, O. VI 400. În privința sîngelui vărsat de popoare pe cîmpul de război, suveranii, fără excepție, au o poftă nesățioasă. DEMETRESCU, O. 125. Nesățios gîtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pămîntului. CREANGĂ, O. A. 247. ◊ (Adverbial) Să ne privim nesățios Și dulce toată viața. EMINESCU, O. I 174. ◊ (Substantivat) Începea a pricepe că războiul... [este] al nesățioșilor: că pentru veșnic-nesățioșii pier veșnic-flămînzii. SADOVEANU, M. C. 67. ♦ (Despre mîncări) Care nu satură. Ciorbă nesățioasă.

A SE SĂTURA mă satur intranz. 1) A-și potoli pe deplin foamea (sau setea); a deveni sătul. 2) A se simți întru totul satisfăcut; a nu mai avea nevoie. ~ de somn. 3) A fi sătul, plictisit sau dezgustat. ◊ ~ de ceva (sau de cineva) ca de mere acre (sau pădurețe) a fi dezgustat complet de ceva (sau de cineva). ~ până în gât a-i fi lehamite. /<lat. saturare

Arghezi, Tudor (pseud. lui Ion. N. Theodorescu) (1880-1967, n. București), scriitor român. Debutează în 1896 la „Liga ortodoxă”, cu versuri simboliste și instrumentaliste. Paralel, frecventează cercurile socialiste bucureștene. Între 1900 și 1905 se retrage în viața monahală. În 1904 editează revista „Linia dreaptă”, Între 1905 și 1910 locuiește în Elveția. Întors în țară (1910), se angajează într-o intensă activitate publicistică, remarcîndu-se prin originalitatea limbajului poetic și virulența pamfletară. Editează revistele „Cronica”, „Cugetul românesc” și „Bilete de papagal”. Versurile și poza lui A. exprimă cu ardoare și dramatism setea de cunoaștere, incertitudinile existențiale („Cuvinte potrivite”, „Ce-ai cu mine, vîntule?”), recuperează frumosul din urît („Flori de mucigai”), configurează din perspectivă cosmică universul microscopic, miniatural, casnic și familial („Cărticica de seară”, „Hore”, „Cartea cu jucării”). Schițele și portretele consacrate vieții monahale, lumii politice și gazetărești sau din închisoare („Icoane de lemn”, „Poarta neagră”, „Tablete din Țara de Kuty”) ca și romanele poematice și de critică socială („Ochii Maicii Domnului”, „Cimitirul Buna-Vestire”, „Lina”), atestă excepționala vocație pamfletară și spiritul său vizionar. Creator al tabletei („Bilete de papagal”). În ultimii ani ai vieții a cultivat poezia de evocare istorică („1907-Peizaje”), poemul didactic („Cîntare Omului”), a continuat dialogul cu timpul, cu divinitatea, meditînd asupra existenței umane limitate („Frunze”, „Poeme noi”, „Silabe”, „Cadențe”). Proză absurdă („Răzlețe”), teatru („Seringa”). Între 1960 și 1967 a definitivat ediția de autor „Scrieri”. Mînuind un limbaj de o deosebită plasticitate, A. valorifică artistic expresia comună, asociația insolită, imaginea biblică și lapidaritatea paremiologică. Premiul Herder (1965).

AU² conj. (Învechit și popular; leagă membrele aceleiași propoziții sau membrele unei fraze, indicînd opoziția sau alternarea noțiunilor exprimate de ele) Sau, ori. Cine-i mai frumos, eu au femeia mea? SBIERA, P. 228. Nu știu dacă broaștele pot să mănînce mălaiul, au ba. ISPIRESCU, L. 180. Sub poală de codru verde Un focșor abia se vede; Nu știu focu-i potolit, Au de feciori ocolit; Nu știu patru au doisprece Șăd și frig la un berbece. HODOȘ, P. P. 201. ◊ (În întrebări) Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

ÎMPLÎNTA, împlînt, vb. I. Tranz. A înfige, a vîrî. I Apucă lopețile, se aplecă, împlîntîndu-le în apă. DUNĂREANU, CH. 240. Cîrmaciul împlîntă adînc lopata în valuri. VLAHUȚĂ, O. A. 418. O zbierătură puternică dete taurul din pricina durerii ce avea din pierderea ochiului; coarnele și le împlîntă în pămînt și scotea pămînt ca și cu lopata. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Refl. Cele cinci brăzdare ale plugului își înăbușiră zăngănitul, împlîntîndu-se adînc, cu sete, în pămînt. MIHALE, O. 123. Unde buzduganul s-a-mplîntat, Acolo nouă ani am săpat, Pîn’ ce buzduganu-am aflat. BIBICESCU, P. P. 304. (Fig.) Ochii săi se împlîntară pe rînd în ochii celor două femei. DUMITRIU, B. F. 59.

face v. (activ) 1. a crea: Dumnezeu a făcut lumea; 2. a produce: via face struguri; 3. a naște: a făcut un băiat; 4. a fabrica: fierarul face cuie; 5. a construi: a face o casă; 6. a forma: a face un unghiu; 7. fig. a compune: a face versuri; 8. a institui: a face spitale, școale; 9. a alege: l’a făcut Domn; 10. fig. a numi, a porecli: l’a făcut prost; 11. a lucra, a executa: a face bine, rău; a face cuiva, a-1 vrăji, a-l fermeca (expresiune eufemistică, poporul evitând a numi vraja): doară tu mi-ai făcut ceva, că nu te mai pot uita POP.; 12. a practica o carieră: a face pe medic; 13. a juca un rol pretențios: face pe marele; 14. a aduna, a câștiga: a făcut stare; 15. a găti, a pregăti: a face bucate, patul; 16. a cauza: a face bucurie, rușine; 17. a îndupleca: l’am făcut să plece; 18. a încheia: a face pace. ║ (neutru) 1. a trăi, a petrece: ce mai faci? 2. a prețui: cât face? 3. fig. a merita, a se cuveni: nu face să... ║ (reciproc) 1. a deveni: mi s’a făcut dușman; 2. a căpăta: i s’a făcut foame, sete; 3. a se preface: se face că nu știe; 4. a-i se arăta (în vis): Țugulea visa un vis..., se făcea că el era într’o grădină frumoasă ISP. [Lat. FACERE].

DEZVELI, dezvelesc, vb. IV. (Atestat și în forma dezvăli) (Uneori în concurență cu dezvălui) 1. Tranz. A da la o parte, a îndepărta (din jurul cuiva sau de pe cineva sau ceva) o învelitoare; a descoperi. Omul se mișcă și închise ochii, desfăcîndu-și brațele și dezvelindu-și-le, apoi îi deschise clipind. PREDA, Î. 164. Copila cu fața coperită Ce-l făcusă de jele să cînte... Dezvălindu-și obrazul s-arată. BUDAI-DELEANU, Ț. 142. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ (Poetic) Văd pe sfînta Marți cum rîde și descîntă de noroc Și-alungînd pe baba Dochie, dezvelește primăvara. COȘBUC, P. II 137. ♦ A despacheta. Calul de lemn era măreț și depășise toate visurile lui... cînd a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hîrtie, geluitură și scîndurele. C. PETRESCU, A. 309. ♦ A da jos (în parte sau în întregime) acoperișul unei case, a descoperi o casă. Azi dimineață am dezvălit bordeiu ca să-i dau [vacii] o mînă de ogrinji. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Refl. (Neobișnuit, despre morminte) A se deschide. Este ceasul nălucirii: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, P. 132. ♦ (Cu privire la cuptorul de ars cărămizi) A dezlipi, a îndepărta lutul sau pămîntul cu care e acoperit cuptorul, după ce s-au ars cărămizile. Cînd, după cîteva zile, cuptorul [pentru arderea cărămizilor] s-a răcit, oamenii încep să-l dezvelească. BOGZA, C. O. 225. 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. Dantelele îi dezveliră brațul gros și alb. DUMITRIU, N. 41. Pîlpîiala ei însuflețea straniu vechile pînze de pe pereți, dezvelind într-însele... priveliști dintr-o lume de mucenicii și de patimi. M. I. CARAGIALE, C. 101. ♦ Refl. A apărea în fața cuiva, a se înfățișa. Cu cîtă strălucire, ce adînc și albastru se dezvelea cerul! GÎRLEANU, L. 22. Deschizînd fereastra care dădea în grădină, începu să privească cum se dezvelesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. ♦ (Rar) A afla, a descoperi. Dimpotrivă, stăpîne, trebuie să-l aperi și să-l păzești cel puțin pînă ce vei ispiti toate și vei dezvăli adevărul. SADOVEANU, D. P. 48. 3. Tranz. Fig. A destăinui, a da în vileag, a da pe față, a trăda. Acest secretar al lui Mihai dezvelise mai întîi prințului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ Refl. pas. Cum mi s-a dezvelit taina, greu să vă spun. MACEDONSKI, O. II 317. ◊ Refl. În atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvăli. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ♦ (Învechit) A expune, a dezvolta. Dă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea. NEGRUZZI, S. I 270. 4. Refl. (Despre mugurii și bobocii plantelor, p. ext. despre plante) A se deschide. Pe sub zăplaz, boboci sfioși de toporași se dezvăleau. SADOVEANU, O. IV 41. Pornea înflorirea de primăvară. Se dezvăleau liliecii și în tufișuri de mesteceni își începeau viersul încă sfios niște păsărele cîntărețe. id. M. C. 120. ◊ Fig. Mai să nu-l cunoască, așa crescuse și se dezvelise ca un măr rotat care înflorește întîia oară într-o primăvară. SADOVEANU, M. C. 32. 5. Refl. (Neobișnuit, despre un fir depănat) A se desface, a se desfășura. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. SLAVICI, N. I 33. – Variantă: (Mold., Transilv.) dezvăli vb. IV.

INTERES, interese, s. n. 1. Preocuparea de a obține un succes, un avantaj; rîvna de a satisface anumite nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe. Romanii trec Dunărea și atacă pe daci și din interese economice. IST. R.P.R. 36. Avea treburi și interese și peste Dunăre. GALACTION, O. I 111. Oracole viclene, de interes dictate. ALEXANDRESCU, M. 32. ♦ Avantaj, folos, profit. El urmărește un interes cu dumneavoastră. SADOVEANU, P. M. 33. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul. NEGRUZZI, S. I 63. (Expr.) Interesul poartă fesul v. fes. ◊ (Uneori în construcție cu verbul «a avea») N-avea nici un interes să-și sporească vîrsta cu doi ani. SADOVEANU, E. 92. ◊ Loc. prep. În interesul cuiva = spre folosul, spre binele cuiva. Reforma bănească se face în interesul întăririi alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare. HOT. R. B. 19. A venit în București în interesul unui... client. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. Societatea este de interes public, este în serviciul populației, și mersul ei nu trebuie să fie perturbat. PAS, Z. IV 175. A-și face interesele = a-și vedea de treburile proprii, a fi preocupat numai de foloasele lui personale. Ce interes am? = pentru ce să... ◊ (Jur.; în expr.) Daune interese = sumă de bani cuvenită pentru repararea unui prejudiciu. 2. Dorință de a cunoaște și a înțelege pe cineva sau ceva; înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva. Interesul și dragostea pentru țările de democrație populară sînt comune tuturor oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2121. Totdeauna în atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvălui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Se uita... cu interes ori așa numai la un portret. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. A purta cuiva interes = a avea grijă, a se interesa de cineva. 3. Calitatea de a deștepta atenția prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. Povestire plină de interes. – Pl. și: (învechit) interesuri (RUSSO, O. 57).

SĂTURAT², -Ă, săturați, -te, adj. 1. Care și-a potolit deplin foamea (sau setea); îndestulat de mîncare (sau băutură); sătul. Săracă mîndra mea, De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea Mîncam și-mi mai rămînea; Dar acuma însurat Trăiesc ca ș-un împărat Și nicicînd nu-s săturat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. 2. Fig. Ajuns la saturație; dezgustat, plictisit, obosit de... Călătorule mîhnit, nu-ți e calul obosit? – Nu, drăguță, nicidecum, Dar e săturat de drum. ALECSANDRI, P. P. 46.

NEMULȚUMIT, -Ă adj., s. f. Negativ al lui mulțumit. 1. adj. Care nu este mulțumit (I), care are o nemulțumire (2); supărat, mîhnit, (astăzi familiar) paraponisit; contrariat; (învechit și regional) nemulțumitor, (învechit, rar) neblagodarnic, necontentăluit. cf. MAN. GÖTT. 132. Au hotărît... nedăjduind prin agiutoriul nemulțămiților lăcuitori acii cetăți, a o lua fără bătălie, AR (1837), 2¹/33, cf. VALIAN v. Altul... nemulțămit în toate, Parcă nu cunoaște prețul minței de Dumnezeu date. CONACHI, P. 259, cf. 268, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W. Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine, De mii de ani natura, în setea de mai bine, Se luptă să deschidă desăvîrșirii cale. CERNA, P. 59. Mă miram eu să-mi faci o plăcere, îngîna nemulțumită, F (1903), 159, cf. 165. Criticul pare nemulțumit de felul acesta de a scrie, care s-a demodat. BACOVIA, O. 227. Multă lume a fost nemulțumită în Europa de pacea de la Versailles. SADOVEANU, O. XIV, 15. Mă pregătisem să dau foc tuturor hîrțoagelor dintr-un cufăr, ceea ce în trecut făcusem de mai multe ori, începînd întotdeauna nemulțumit, încă de pe la vreo 20 de ani. ARGHEZI, B. 13. Era adînc nemulțumit, și totuși, într-un fel, era mîndru. GALAN, B. II, 12, cf. 40, 168. Se uita nemulțumit peste curtea celui la care striga și de unde nu răspundea nimeni, PREDA, Î. 133. Începu să facă gesturi mari cu brațele, nemulțumit că lumea îl prețuiește mai mult pe Gavrilă. T. POPOVICI, SE. 144, cf. 162, 174. N-avea de ce să se arate nemulțumit. BARBU, Ș. n. 76. Nemulțămit cu soartea sa. POP., ap. GCR II, 357. ◊ (Substantivat) Cetățile Moldaviei... le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I, 142. Nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule? – Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul. CREANGĂ, a. 146. Nemulțumitului i se ia darul. ♦ (Despre ochi, privire etc.) Care exprimă nemulțumire (2). Femeia... aruncă o privire nemulțumită bărbatului ei. TUDORAN, P. 18. 2. s. f. (Învechit și popular) Lipsă de mulțumire (3), de satisfacție, nemulțumire (2); lipsă de recunoștință, ingratitudine. Arată-se și nemulțămita oamenilor împrotiva atăta ustenință. VARLAAM, C. 343. Ș-au dat sămn... pentru nemulțămita lor și păgînia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 69^v/15. Cînd vei lua vreo facere de bine de la cineva, nu te arăta nevrednic cu nemulțămita (a. 1713). GCR II, 6/6. – pl.: nemulțumiți, -te. – Și: (învechit și popular) nemulțămit, -ă adj., s. f. – pref. ne- + mulțumit.

lăcomie s.f. I aviditate, insațiabilitate, insațietate, nesaț, voracitate, <reg.> nesațiabilitate, nesăturare, <pop.> saț, <înv.> poftă. Nu-i place lăcomia cu care mănâncă. II (adesea fig.) 1 aviditate, nesaț, poftă. Citește cu lăcomie cărți SF. 2 aviditate, cupiditate, rapacitate, <înv.> luătură, răpăreție, <grec.; înv.> pleonexie, <fig.> nesaț, voracitate. Lăcomia l-a împins la delapidări repetate, până a fost prins. 3 aviditate, <fig.> foame, însetare, sete. Ceea ce l-a caracterizat pe acest domnitor a fost lăcomia de noi cuceriri.

UN¹ (genit. unui), f. O (genit. unei) I. adj. num. cardinal. Cel dintîiu din toate numerele: un om, un lup, un ceas, un cuvînt; o femeie, o vacă, o lună, o vorbă; decît un an cioară, mai bine o zi șoim (ZNN.); are doi copii: un băiat și o fată; au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere (RET.); Judecătorii l-au osîndit la șase luni și o zi; copilul a împlinit ~ an și o lună; a cerut un leu daune-interese; (P): cu un rac tot sărac 👉 RAC I 1. II. UNU(L) (genit. unuia), f. UNA (genit. uneia) num. cardinal și (pl. m. unii, f. unele; – gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora) pron. nehot. 1 Numărul, cantitatea ce reprezintă unitatea: împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoși și făloși, iar unul mai mic (RET.); decît zece trebi și rele, mai bine una și bună (ZNN.); îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou (DLVR.); De cînd sînt eu pe pămînt Numai trei mîndre-am avut: Una’n deal Ca ș’un pahar, Una’n vale, Mîndră tare, Una’n capul satului, Ca și floarea crinului (IK.-BRS.); unul la sută; una la mie; bărbatul e major la douăzeci și unul de ani; o mie și una de nopți; (P): una și cu una fac două, lucrul e destul de lămurit, nu-l poți interpreta altfel; a ști una și bună 👉 BUN I 24; tu știi una, eu știu mai multe 👉 ȘTI I 1; una la mînă 👉 MÎNĂ1 B, f.; nici una, nici două, cu una cu două 👉 DOI3; din două una sau una din două, ori una, ori alta, ori... ori...; pînă la unul 👉 PÎNĂ¹3; (unul) cîte unul sau cîte unul, cîte unul, numai unul la fie-care dată și pe rînd: toată noaptea au dat den sinețe și nu cîte unul, ce toți odată (M.-COST.); acest împărat avea cincizeci de fete și... pe toate le trimese la Ercule, cîte una, cîte una (ISP.); (tot) unul și unul, tot oameni aleși, caracteristici: sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului, cu gospodari tot unul și unul (CRG.); ele erau mai multe la număr, tot una și una de frumoase (ISP.); Bucov. unul ca unul, unul ca și celălalt: la chip drept că-s unul ca unul, dar la fire tot se deosebesc în cîtva (SB.) ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu altul, alta: tot două oale-mi fierb: una seacă și alta goală (PANN); unii susțin una, alții alta; una îl întrebi și alta răspunde (CAR.); una pre alta hulește și defaimă și una pre alta va să o pogoare și să o calce (GR.-UR.); nu înțelegea unul altuia ce grăia și rămase lucrul lor neisprăvit (N.-COST.); și unii și alții sîn' vinovați; 👉 ALT²5; pînă (la) una alta. deocamdată: pînă una alta, îi schimbă merele și-i puse altele în locul lor (ISP.); dar pînă la una alta, știi ce-am gîndit eu astă noapte? (CRG.) ¶ 3 De una, a) de altfel, de altminteri: de una, poate ar fi mai bine să plece; b) laolaltă, împreună: sat... împărțit în trei părți care se țin tot de una (CRG.); c) îndată, pe loc, imediat: cum o intrat în ogradă, de una o trecut printre oameni (VAS.) ¶ 4 De-a-una, numai decît, îndată, pe loc: albina, auzind aceasta... de-a-una și sboară de unde era ascunsă (MAR.); 👉 TOTDEAUNA ¶ 5 Într’una, Mold. Bucov. Trans. (tot) una, necontenit, mereu: îi merge gura într’una; se ține într’una de ștrengării; fata, care voește ca un flăcău să o iee de soție, ia o cheutoare de la cămeșa lui... și poartă cheutoarea tot una la sine (GOR.); nu ședea nici-cînd pe-acasă, ci îmbla tot una’n vitejii (SB.); de cînd v’ați însurat, ați dus-o una cu bencheturile, cu zaifeturile (ALECS.) ¶ 6 ‡Într’una, împreună: merg oamenii la beserică, cum acolo într’una cu popa și cu tot nărodul să facă rugăciune (COR.) ¶ 7 Tot una, deopotrivă, egal, la fel: amîndoi erau tot una de tari (SB.); Tot una-i dacă astăzi sau mîine am să mor (EMIN.) ¶ 8 Nici de unele, de nici unele, nimic: la conace era grijit tot ce trebuia... să nu fie lipsă nici de unele (MUST.); care fu mirarea lui, cînd i se spuse că acolo nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci (ISP.); tu n’ai părinți, adăpost n’ai, haine nu, n’ai de nici unele (CAR.) ¶ 9 Une ori 👉 UNEORI; ‡une-date 👉 DATĂ¹1 ¶ 10 De ună zi 👉 DEUNĂZI ¶ 11 În enumerări, în chitanțe, polițe, etc. se întrebuințează adesea una în loc de o: fie-care locuință se compune din un antreu, una cameră de dormit, una sufragerie și una bucătărie; am primit una mie de lei ¶ 12 Singur, unic: Dumnezeu e unul; numai unul Dumnezeu știe cît sînt de nevinovată! (ISP.); Și era una la părinți Și mîndră’n toate cele (EMIN.); botezară copilul și îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinți (ISP.) ¶ 13 Nici unul, nici una 👉 NICI II 2. III. UNU(L) sbst. Cifra 1, nota 1: trei unu(l) de-a rîndul se citesc o sută și unsprezece; scrie pe unu(l) dinaintea lui zero; i-a dat unu(l) la geometrie. IV. UN, f. O (gen.-dat. m. unui, f. unei; – pl. m. f. niște, gen.-dat. unor) art. nehot.: un om înalt, o femeie frumoasă; acea casă era a unui bătrîn și a unei bătrîne cari n’aveau copii (RET.); Și se tot duce, s’a tot dus De dragu-unei copile (EMIN.); un altul; un al treilea; simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama (ISP.); un du-te, vino; nici un, nici o 👉 NICl II 2 [lat. unus, una].