FOAME s. f. (Construit de obicei cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în cazul dativ) 1. Senzația nevoii de a mînca. Nu mi-i foame, răspunse rîzînd fata. SADOVEANU, B. 21. Vă e foame, spunea ea, știu, așteptați, nu mai e mult. Și judecă în mintea ei cum are să le astîmpere foamea. SAHIA, N. 44. La drum umbra mea se ține, nu se ține de mine, dar foamea nu mă slăbește, cum nu-l slăbește pe crocodil. HOGAȘ, M. N. 80. Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Foame de lup v. lup. ◊ Expr. A muri de foame v. muri. A fi muritor de foame v. muritor. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă, lăcomie. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate, Fără lăcate, fără peceți, Luate din viață. DEȘLIU, G. 9. Orice faptă, cît ar fi ea de bună... n-o mai înțeleg, dacă se arată așa ca la Miai: cu foame de avere. PREDA, Î. 113. Poporul calcă cu pas de fier Să-năbușe lacoma, cruda Oaste vrășmașă ca o ventuză, Pîndind, fugind cu foamea de sînge pe buză. BOUREANU, S. P. 12.