CIMERIENI s. m. pl. Populație de origine tracă, migrată în antichitate din nordul Mării Negre în Asia Mică. [Pr.: -ri-eni] – Din fr. Cimmériens.

SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație indo-europeană care a trăit, timp de mai multe secole înainte de Cristos, în regiunile din nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae.

SCIT ~ți m. ist. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană ce locuia în sec. VIII-VII î.e.n. în stepele din nordul Mării Negre. /<fr. scythe, lat. Scythane

BOTNIAN s.n. Epoca superioară a arhaicului din regiunea baltică. // adj. Care aparține acestei epoci. [< fr. bothnien, cf. Golful Botnic, în nordul Mării Baltice].

CALCÁN s.m. În general, pește plat din familia scophtalmidae, având conturul corpului aproape rombic, cu ochii asezați pe partea stângă. 1. Calcanul-mare (Scophtalmus sau Rhombus maximus), pescuit în Marea Nordului, Baltică și Mediterană, poate fi lung de 1-3 m și atinge o greutate de 35 kg, cel din Marea Neagră (Scophtalmus maeoticus) de 75-90 cm și 15 kg. 2. Calcanul mic, numit și calcan-neted (Scophtalmus rhombus sau Rhombus laevis) ajunge cel mult la 40 cm lungime și 4 kg greutate, fiind preponderent în Marea Nordului.

CHEFÁL s.m. În general, pește din fam. mugilidae (chefali), având corpul alungit, solzi mari, cicloizi, capul ușor turtit, cu gura lată și obtuză și dințisori ca niște perii; populează apele dulci sau salmastre, legate de mare, în Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Mediterana și lacurile litorale ale Mării Negre; Chefal-mare sau platarin (Mugil capito) de 40-50 cm lungime; Chefal-cu-cap-mare sau laban (Mugil cephalus) de până la 55 cm; Chefal-auriu sau singhil (Mugil auratus), de 20-35 cm; Ostreinos (Mugil saliens) de 20-30 cm.

CREVETĂ, crevete, s.f. Rac de mare cu coadă lungă (macrură înotătoare), fără clești, aparținând mai multor specii și genuri (crangonide, penaeide, palaemonide); sunt foarte variate în ceea ce privește coloritul, de la cele incolore, transparente sau gri, la cele frumos colorate în roz, dar și ca mărime, unele mici de 4-5 cm, altele de până la 16 cm, iar cele uriașe de 25-30 cm; se comercializează pe plan mondial sub denumirile: fr. crevette, bouquet; engl. shrimp, prawn, king-prawn; it. gamberetto, gamberone, mazzancolla, pannocchia, cicala di mare; germ. Garnele, Krevette, Granat, dar și Nordseekrabbe (crab din Marea Nordului), în funcție de proveniență și aspect (ca termen comercial, și masc. crevete, creveți).

VULPE DE MARE s.f. (Iht.) În general, pește cartilaginos din ordinul rechinilor batoizi (plați), fam. rajidae (batoizi propriu-ziși), cu corp romboidal și înotătoare dezvoltate ca niște aripi imense, prezent în lungul tuturor țărmurilor europene. Există nenumărate specii, precum cea din Marea Nordului (Raja batis) de 1 m lungime și 30 kg greutate, unele fiind uriașe, precum vatosul (Raja clavata) ce poate ajunge la 3-4 m lungime și 2-3 m lățime și o greutate de 200 kg. De la anumite specii de rajidae se consumă înotătoarele pectorale (comercializate ca aripi de vulpe), considerate delicatese, fiind asemănătoare la gust cu carnea de crab.

SCIT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparținea unei populații indo-europene nomade, în stepele din nordul Mării Negre și ale Mării Caspice; scitic. ◊ (s. f.) limbă iraniană veche vorbită de sciți; scitică. (< fr. scythe, lat. scytha)

ȘPRAT s. m. pește mic din familia clupeide, asemănător cu heringul, în Marea Nordului și Marea Mânecii. (< engl., fr. sprat)

ABERDEEN [æbədi:n], oraș în Marea Britanie (Scoția), port de pescuit la Marea Nordului; 215,2 mii loc. (1985). Constr. navale; hîrtie; produse textile, alim. și chimice. Universitate (1494).

AMSTERDAM 1. Cap. constituțională a Olandei, port maritim (25 mil. t. trafic anual), legat de Marea Nordului prin Noordzee Kanaal; 1,86 mil. loc. (1986, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroportul Schiphol. Cel mai mare centru economic al țării. Important centru financiar internațional. Șantiere navale. Ind. constr. de mașini (turbine, produse electronice), a hîrtiei, aeronautică, chim., alim. (uleiuri, tutun). Cel mai mare centru mondial pentru șlefuirea diamantelor. Piață internațională pentru cafea, cacao, chinină, cauciuc natural. Universitate (1632). Monumente arhitectonice: Oude Kerk (sec. 14), Zuyderkerk Stadhuis (Primăria, azi palat regal, sec. 17), Rijksmuseum, casa lui Rembrandt. Muzee. Mneționat prima oară în 1275, a primit în 1300-1301 dreptul de oraș; membru al Hansei (din 1369), important centru comercial și de credit (începînd din sec. 17). Sediul principalelor companii comerciale olandeze. Cap. a Republicii Batave (1795), iar din 1806 a regatului Olanda. 2. Ins. în S. Oc. Indian, posesiune franceză; 66 km². Relief vulcanic (alt. max: 911 m). Stațiune meteorologică. Se mai numește Nouvelle-Amsterdam.

BALTICĂ, Marea ~, mare continentală a Oc. Atlantic, în N Europei; comunică cu Marea Nordului prin str. Skagerrak și Kattegat; 419 mii km². Ad. medie: 86 m; ad. max.: 470 m. Formează trei mari golfuri: Finic, Botnic și Riga. Salinitate redusă (8-11‰). Numeroase ins. și arh.: Aland, Bornholm, Gotland, Rügen, Saaremaa. În ea se varsă Neva, Dvina de Vest, Vistula, Oder ș.a. Navigație intensă. Porturi pr.: St. Petersburg, Tallin, Riga, Gdańsk, Szczecin, Copenhaga, Stockholm, Malmö ș.a. Pescuit. Unită cu Marea Albă prin intermediul L. Onega și rîului Neva, printr-un canal navigabil (1933) cu 19 ecluze și 227 km lungime.

BRITANIC, Arhipelagul ~ (BRITISH ISLES) [brítiș ialz], arh. în NV Europei, între Oc. Atlantic și Marea Nordului, separat de continent prin str. Pas de Calais; c. 315 mii km²; 60,7 mil. loc. (1989). Ins. pr.: Marea Britanie, Irlanda, Hebride, Orkney, Shetland, Normande, Man, Anglesey, Wright. Cuprinde statele Marea Britanie și Rep. Irlanda.

CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ, cale navigabilă în SE României care unește fl. Dunărea cu Marea Neagră, scurtînd drumul navelor spre Constanța cu c. 400 km și asigurînd irigarea a peste 200.000 de ha teren. Proiecte de realizare a unui asemenea canal datează de la mijlocul sec. 19. Lucrările au început în 1949, acestea constituind un mijloc de exterminare a deținuților politici care au fost folosiți ca principală forță de muncă. Sistate în 1955, lucrările au fost reluate în 1975, după un alt proiect. Canalul, dat în folosință la 26 mai 1984, străbate Pod. Dobrogei de Sud de la V la E, fiind axat în mare parte pe fosta vale Carasu. Porturi: Cernavodă, Medgidia, Basarabi, Agigea. Lungime totală: 64,2 km; lățime la bază: 70 m, la suprafață 110-140 m; adîncimea: 7 m; pescaj maxim admis: 5,5 m. La capete, canalul este prevăzut cu ecluze (Cernavodă și Agigea), fiecare avînd două incinte care asigură navigația în ambele sensuri; este traversat de șapte poduri (trei rutiere, trei feroviare și unul mixt). Volumul de trafic pe care îl poate prelua anual este de c. 75 mil. t mărfuri, asigurîndu-se trecerea navelor fluviale și a celor maritime de dimensiuni mici. Constituie o importantă cale navigabilă europeană, permițînd o legătură mai directă între Marea Neagră și Marea Nordului, prin Canalul Rin-Main-Dunăre, precum și cu Marea Baltică prin Canalul Oder-Elba. O derivație, Poarta Albă-Năvodari-Midia, în lungime de 26,6 km (ad.: 5,5 m) a fost construit în 1984-1987.

CÍMBRI (< fr., lat.) s. m. pl. Trib germanic așezat la vărsarea Elbei în Marea Nordului. Au fost înfrînți de romani la Vercellae, azi Vercelli (101 î. Hr.).

navă-cabotier s. f. (mar.) Navă care navighează între porturile de pe coastă ◊ „Printre victimele probabile ale furtunii puternice care a bântuit săptămâna trecută deasupra Mării Nordului se numără și nava-cabotier vest-germană «Antje Jansen».” R.l. 14 XII 73 p. 6. ◊ „La scurtă vreme [...] două elicoptere ale portavionului francez «Foch» i-au salvat pe cei opt membri ai echipajului navei-cabotier sub pavilion hondurasian «Sylvia», care a naufragiat în apele Mediteranei.” R.l. 23 V 77 p. 6; v. și Sc. 4 XI 79 p. 6 (din navă + cabotier, după fr. navire caboteur; DTP)

semisubmersibil, -ă adj. Scufundat parțial în apă ◊ „Natura dezlănțuită din Marea Nordului afectează în mod serios lucrările de prospectare a țițeiului: din decembrie bântuie fără întrerupere furtuni puternice [...] mai multe platforme semisubmersibile de foraj fiind avariate sau scoase din uz.” Sc. 2 II 74 p. 6 //din semi- + submersibil//

terminal s. n. ♦ 1. (transp.) Ansamblul instalațiilor pentru încărcarea/descărcarea petrolierelor, la capătul unui pipe-line ◊ „Regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, a inaugurat [...] noile terminale de la Sf. Fergus, de pe țărmul scoțian al Mării Nordului, destinate recepționării gazelor naturale exploatate la Frigg.” Sc. 10 V 78 p. 6. ♦ 2. (transp.) Ansamblul echipamentelor pentru încărcarea/ descărcarea containerelor în/din mijloacele de transport ◊ „Recent, a luat ființă în stația Ploiești Nord un terminal – cum se spune – de transcontainere de care vor beneficia și localitățile Brazi, Valea Călugărească, Scăieni.” Sc. 24 III 74 p. 5. ♦ 3. (transp.) Aerogară urbană care servește drept punct de sosire sau de plecare a pasagerilor ◊ „Terminalul companiei Alitalia la Roma este la Stazione Termini.” ♦ 4. (inform.) Periferic al unui calculator, organ de intrare sau ieșire a datelor ◊ „Terminalul cărbunelui. Rapoartele statistice primite de Ministerul Industriei Cărbunelui al R.S.S. Ucrainiene s-au împuținat considerabil. Ele au fost înlocuite prin canalele de televiziune ale instalațiilor videoterminale [...] Cu ajutorul «terminalului», cum au denumit specialiștii acest sistem, se poate lua legătura imediat cu centrul de calcul principal al ministerului, obținând pe ecran răspunsurile ce interesează.” Sc. 23 II 74 p. 6. ◊ „[...] se poate elabora un sistem de trasat curbe plane folosit în proiectări automate, precum și în realizarea unor terminale.” R.l. 15 XII 78 p. 5; v. și Euronet, minicalculator (din engl., fr. terminal; BD 1966, PR – sensul 1 – 1950, sensul 2 – 1970, sensul 3 – 1960, sensul 4 – 1960; LTR, DTR; DEX – alt sens, DN3, DEX-S)

IPSWICW [ipsuitʃ], oraș în SE Marii Britanii (Anglia), port la estuarul Orwell al Mării Nordului; 115,5 mii loc. (1991). Constr. de tractoare. Șantier naval. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, a tricotajelor, poligrafică și alim. Bisericile St. Mary-ar- Quay (sec. 16), St. Margaret (sec. 16) ș.a. Casa Sparrow (1567). Muzeu de artă. Menționat ca oraș în 1200.

KATTEGAT (CATTEGAT), strâmtoare între pen. Iutlanda și Scandinavia, din sistemul de strâmtori care leagă Marea Baltică cu Marea Nordului; lungime; 270 km; lățime: 60-122 km. Ad.: între 17 și 124 m. Traversată de curenți. Pescuit. Porturi pr.: Göteborg, Halmstad (Suedia) și Frederikshavn (Danemarca).

HAARLEM [há:rlem], oraș în V Olandei, la 7 km E de țărmul Mării Nordului, la 19 km V de Amsterdam; 150,2 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Renumit centru floricol (lalele) încă din prima jumătate a sec. 17. Metalurgie, constr. navale; echipament electronic; mașini de transport. Ind. chimică (cauciuc sintetic), textilă și alim. Parfumuri. Grote Kerk (fosta biserică St. Bavo, sec. 14-15), primărie (sec. 13, cu adăugiri din sec. 17). Important centru al picturii flamande. Muzeul „Frans Hals”. Menționat documentar în sec. 10, a devenit reședința conților de Holland (sec. 12).

HAGA (DEN HAAG, ’s GRAVENHAGE), oraș în V Olandei, străbătut de numeroase canale, port la Marea Nordului, reșed. regală și a guvernului; 445,3 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Metalurgie. Constr. mecanice și aeronautice; ind. chimică, electronică, electrotehnică, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, poligrafică și alim.; orfevrărie și sticlărie. Produse farmaceutice. La H. își are sediul mai multe organisme internaționale (Curtea Internațională de Justiție a O.N.U., Curtea Permanentă de Arbitraj, Academia de Drept Internațional ș.a.). Monumente: biserica gotică Sint Jakobs (sec. 14), Grote Kerk (sec. 15-16), Nieuwe Kerk (sec. 17), palatele Binnenhof (sec. 13, renovat și extins în sec. 18), Mauritshuis (sec. 17, cu celebrul cabinet regal de pictură olandeză), palatul regal („Huisten Bosch”, 1640-1647), Palatul Păcii (1913). Muzeul Internațional al Presei. Conservator (1908). Academia Regală de Arte Frumoase. Atestat documentar în 1097, reșed. regală din 1250. – Conferințele de la ~, 1899, 1907, conferințe internaționale care au adoptat 16 convenții asupra legilor și obiceiurilor războiului și ale rezolvării pe cale pașnică a conflictelor dintre state (interzicerea unor arme, definirea neutralității, declararea războiului înaintea deschiderii ostilităților, statutul prizonierilor de război). La H. au mai fost semnate: Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (1954) și convențiile privind dreptul internațional privat (1902-1905, 1954, 1955, 1956, 1961 etc.).

HAMBURG, oraș cu rang de land în N Germaniei, pe Elba, la 109 km de Marea Nordului; 755 km²; 1,7 mil. loc. (1995), peste 2,2 mil. loc. cu suburbiile Altona, Harburg, Wilhelmsburg, Wandsbek, Bergedorf etc. Unul dintre marile porturi ale lumii, cu un trafic anual de c. 55 mil. t. Nod de comunicații. Aeroportul „Fuhlsbüttel”. Metrou. Important centru comercial și financiar al Europei Occidentale (peste 80 de bănci, bursă fundată în 1585). Mari șantiere navale (1/3 din producția de nave a țării). Ind. de prelucr. a petrolului (cinci rafinării cu o capacitate de 13,4 mii t. anual), siderurgică și de metalurgia neferoaselor, constr. de mașini grele, echipament electronic și electrotehnic, autovehicule, avioane, chimică (cauciuc sintetic, petrochimie, coloranți), prelucr. lemnului, poligrafică și alim. (conserve de pește, ulei, tutun, bere). Centru cinematografic. Operă (1678). Universitate, institut hidrografic. Muzee (Altona, Kunsthalle, de etnografie, de arte și meserii). Grădină zoologică. Primărie în stilul Renașterii (sec. 19), Jacobikirche (sec. 16), Michaeliskirche, cu un turn de 132 m, biserică protestantă (sec. 18), monumente din sec. 19 și 20 (Chilehaus, 1922-1924). În 811 Carol cel Mare a întemeiat cetatea H., din care s-a dezvoltat viitorul oraș, ca sediu al unui episcopat (831; din 834, arhiepiscopat), devenind un important centru misionar; prin uniunea dintre H. cu orașul Lübeck (1158) s-au pus bazele Hansei. Oraș liber din 1292, inclus în imperiu (1510); a aderat la Reformă (1521-1529). În sec. 16-17, H. a devenit unul dintre cele mai importante porturi din Europa. În 1815, a intrat în componența Confederației Germane, păstrându-și statutul de oraș liber și suveran, iar în 1866, în cea a Confederației Germane de Nord. Declarat porto-franco (1881). La 26 ian. 1937, localit. Altona, Harburg și Wandsbeck au fost incluse în orașul H. Puternicul bombardament anglo-american (iul.-aug. 1943), s-a soldat cu peste 50.000 de morți.

HÉRING (< germ.) s. m. Pește teleostean marin (Clupea harengus), de c. 20 cm lungime, albastru-argintiu, cu corpul turtit, având o musculatură bine dezvoltată și oase subțiri. Trăiește în bancuri în Oc. Atlantic și în mările Nordului și Baltică; se pescuiește în cantități foarte mari.

SCANDINAVIA, Peninsula Scandinavă, peninsulă în NV Europei, între Marea Baltică, Marea Nordului, Marea Norvegiei și Oc. Arctic. Delimitată de uscat printr-o linie care unește G. Botnic cu M. Barents; 749,8 mii km² (cea mai mare peninsulă a Europei). Țărmurile de V și de N sunt înalte, abrupte, crestate de numeroase fiorduri, iar cele de S și de E sunt joase. Partea de V este ocupată de Alpii Scandinavici (alt. max. vf. Glittertind, 2.481 m), care se întind paralel cu țărmul. În S se află o câmpie și pod. Småland. Urme bine păstrare ale glaciației cuaternare. Climă subpolară în N, umedă și moderată în V, și temperată în rest, cu caractere continentale în E. Rețea hidrografică bogată cu râuri scurte, dar cu debit bogat și cădere mare. Numeroase lacuri tectonice și glaciare. Ghețari în zona înaltă. Păduri de conifere, în SV în amestec cu foioase; în N (Laponia) vegetație de tundră. În S. se află Suedia, Norvegia și o parte din Finlanda.

SAXÓNI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.

2) corn n., pl. coarne (lat. cŏrnu, it. pg. corno, pv. vfr. cat. corn, nfr. cor, sp. cuerno). Un fel de vîrf dur și ascuțit care crește în fruntea boilor și a altor rumegătoare. (La cerbĭ e în formă de ramurĭ). Fie-care din cele doŭă mînere cu care îndrepțĭ plugu la arat. Fie-care din cele doŭă colțurĭ ale luniĭ noĭ. Aripă (flanc) a frontuluĭ (Cost. 1, 271). Iron. Bucată de pergament cu versurĭ religioase (filacteriĭ) pe care Jidaniĭ șĭ-o leagă în frunte și la brațu stîng cînd se închină și provoacă sarcazmu Românuluĭ (V. avgar și habotnic). Fam. Cu coarne, distins, breaz, priceput: par’că tu eștĭ maĭ cu coarne de cît el? Mincĭună cu coarne, mare mincĭună, mincĭună gogonată. Cel cu coarne, dracu. Coarne de mare (nord), roșcove. S. n., pl. urĭ. Trîmbiță, cornet, goarnă, maĭ ales făcută dintr’un corn de boŭ (V. goarnă). Chiflă, franzeluță în formă de semilună saŭ alt-fel. Un fel de ploscuță de ținut prafu de pușcă la vînat pentru puștile care se încărcaŭ pe la gură.

OUSE [u:z], fluviu în SSE Marii Britanii; 251 km. Izv. din zona deluroasă de la E de Banbury (Northamptonshire), curge pe direcție SV-NE, trece prin Bedford și se varsă în printr-un mic estuar în G. Wash al Mării Nordului, în aval de King’s Lynn. Cunoscut și sub numele de Great Ouse.

MAIN, râu în partea central-sudică a Germaniei, afl. dr. al Rinului la Mainz; 524 km. Izv. din M-ții Bavariei (Fränkische Alb), curge pe direcția generală E-V, formând ample meandre și trece prin Bayreuth, Schweinfurt, Würzburg, Lohr, Frankfurt am Main. Cursul superior al râului a fost legat cu cel al Dunării (în zona Regensburg) printr-un canal navigabil (inaugurat la 25 sept. 1992) – canalul Main-Dunăre – care asigură circulația navelor fluviale (prin intermediul Rinului și Dunării), între Marea Nordului și Marea Neagră.

SAINT-ANDREWS [sənt ændru:z], oraș în Marea Britanie (Scoția), port la Marea Nordului, la 15 km SE de Dundee; 11 mii loc. (1981). Piață agricolă; stațiune turistică. Capitala ecleziastică a Scoției cu tradiții din sec. 6. Biserică închinată (sec. 8) Sfântului Andrei, patronul Scoției. Episcopie (908) și arhiepiscopie (1472), titularul acestei demnități ecleziastice fiind recunoscut primat al Scoției. Catedrală (1127-1144, sfințită în 1318), cea mai mare din Scoția. Burg din 1140. În 1410 a fost fundată Universitatea Sf. Mary’s College, cea mai veche din Scoția. În 1754 a fost înființat Royal Club, cel mai cunoscut club de golf din lume.

EMS, fl. în NV Germaniei; 371 km. Izv. din Teutoburger Wald, traversează NV Câmpiei Germane și se varsă în Marea Nordului, aproape de Emden, printr-un estuar. Legat prin canale de Elba, Weser și Rin.

ESBJÆRG [ésbier], oraș în Danemarca (Iutlanda), pr. port de pescuit al țării la Marea Nordului; 81,8 mii loc. (1992). Aeroport. Antrepozite. Constr. navale, ciment. Ind. chimică și alim.

ESCAUT [escó] (SCHELDE [shéldə]), fl. în V Europei; 430 km. Izv. din N Franței (Flandra), străbate Belgia, trece prin Gent, Antwerpen și Tournai, vărsându-se printr-un estuar dublu în Marea Nordului. Curs liniștit, aproape în întregime canalizat. Navigație intensă. Legat prin canale de Somme și Oise cu Sena.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

FORTH [fɔ:θ], fl. în N Marii Britanii (Scoția); 158 km. Izv. de pe pantele sudice ale M-ților Grampian, la NV de Glasgow, și se varsă în Marea Nordului prin estuarul Firth of Forth. Comunică cu fl. Clyde printr-un canal navigabil de 64 km lungime.

FRISIA, reg. istorică în V Europei, de-a lungul coastei de SE a Mării Nordului, între Meuse și Weser, a cărei denumire provine de la populația frisonilor, stabilită aici în sec. 1 d. Hr. În sec. 4 F. a fost ocupată de franci, iar în sec. 8, inclusă în statul franc al lui Carol cel Mare. În componența Sfântului Imperiu German (din 870, definitiv din 925), terit. inițial al F. s-a separat treptat în: F. propriu-zisă (în prezent, prov. ad-tivă a Olandei – Friesland) și F. de Est (în prezent, în NV landului Saxonia Inferioară – Germania).

FRISICE, Insulele ~, lnaț de ins. nisipoase în S și SE Mării Nordului; 250 km lungime; 480 km²; c. 20 mii loc. Grupate în trei arh.: F. de Vest (Olanda), F. de Est (Germania) și F. de Nord (Germania și Danemarca). Creșterea animalelor. Pescuit. Stațiuni balneare.

DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni și debit (după Volga); 2.860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km², din care 221,7 mii km² (27%) pe terit. României. Izv. din M-ții Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg și Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porțiune, granița cu Ungaria. În această zonă se află în construcție barajul hidrocentralei Gabacikova, între Hrušov (Slovacia) și Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ții Borzsöny de M-ții Pilis prin defileul Porțile Višegrád-ului la N Ungariei, își schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează granița dintre Croația și Iugoslavia și intră în România la Baziaș. În continuare, face graniță cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura brațului Chilia, formează granița cu Rep. Moldova și Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă și adâncă, cu pante abrupte. Lățimea D. până la Ulm oscilează între 20 și 100 m, de la Ulm la Viena între 100 și 350 m, iar viteza de curgere este de 1-2,8 m/s. Sectorul mijlociu (de la Viena la Baziaș) ocupă câmpia slab accidentată a Panoniei. Valea este largă, cu albie meandrată și luncă bine dezvoltată. Viteza curgere este 0,3-1,1 m/s, cu excepția zonei defileului Porțile Višegrad-ului, unde valea se îngustează până la 0,6-1,5 km, iar viteza curentului crește la 2,2-4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaș până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpații, având, pe o porțiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanți calcaroși abrupți. În sectorul Porțile de Fier, între localit. Gura Văii și Šip, s-a construit (1964-1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic și de navigare Porțile de Fier I, care cuprinde și o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2.100 MW (hidrocentrala de pe malul românesc are 1.050 MW). În aval de aceasta, tot ca urmare a colaborării între România și Iugoslavia, a fost dată în folosință, în 1985, hidrocentrala Porțile de Fier II (8 grupuri energetice cu o putere instalată totală de 216 MW) amplasată în dreptul localit. Ostrovu Mare, jud. Mehedinți și Mihailovac (Iugoslavia). În zona com. Gogoșu se află în construcție o hidrocentrală adițională (54 MW), aparținând numai României. Între Drobeta-Turnu Severin și Călărași, D. se lărgește, lunca, populată cu lacuri, dezvoltându-se și ea, mai ales pe malul stg. În cadrul albiei există și ostroave vechi, neinundabile. De la S de Călărași și până la Hârșova, între brațul Borcea la V și D. Veche la E, se întinde Balta Ialomiței (zonă în care, în 1987, a fost dat în folosință un complex de poduri feroviare și rutiere, precum și un sector de autostradă, ce leagă Muntenia de Dobrogea pe o rută mult mai scurtă; tot în această reg., la Cernavodă, D. e legată de Marea Neagră prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). De la N de Hârșova și până la Brăila, între D. și D. Veche se află Balta Brăilei (azi asanată). În dreptul com. Giurgeni a fost dat în folosință (22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legătura între București și Constanța. De la Brăila până la primul ceatal (ceatalul Chiliei), unde se desparte în brațele Chilia și Tulcea, D. curge pe o singură albie, cu coturi mari (Cotul Pisicii) care favorizează formarea zăpoarelor. Ad. ei atinge 24 m, iar fundul coboară sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, brațul Tulcea se desparte din nou la al doilea ceatal (ceatalul Sf. Gheorghe) formând brațele Sulina și Sf. Gheorghe, astfel încât D. se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe), care formează Delta Dunării. Regimul hidrologic al D.este complex. Anual D. aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m³/s și 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porțiuni D. îngheață, în iernile aspre. Are peste 300 de afl., dintre care cei mai importanți sunt: Inn, Morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiș, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut ș.a. Este navigabilă de la Ulm (Germania) și până la vărsare în Marea Neagră. Canalele Rin-Main-Dunăre (dat în folosință la 25 sept. 1992) și Dunăre-Marea Neagră (26 mai 1984) asigură legătura navigabilă între Marea Nordului și Marea Neagră (3.500 km). Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călărași, Brăila, Galați, Tulcea. Denumiri antice: Danubius, Istros, Donaris (denumirea geto-dacă). V. Comisura Dunării.

DUNKERQUE [dõkerc], oraș în D Franței (Flandra), port la Marea Nordului; 190,9 mii loc. (în 1991, cu suburbiile). Centru siderurgic. Șantiere navale. Prelucr. petrolului. Îngrășăminte chimice. Țesături. Este legat prin feribot cu orașul Dover de pe coasta de SE a Marii Britanii. Locul unei violente bătălii (27 mai – 4 iun. 1940) între trupele anglo-franceze și cele germane, în cursul căreia Aliații au suferit mari pierderi materiale și umane, dar au reușit evacuarea a 340 mii de oameni în Marea Britanie.

GÖTA ÄLV [iöta elv], fl. în Pen. Scandinavă (Suedia de SV), emisarul L. Vänern; 91 km. Formează cascada Trollhättan (hidrocentrală) și se varsă în Str. Kattegat, la Göteborg, prin două brațe. Parte componentă a canalului Göta care leagă Marea Nordului cu M. Baltică.

GRIMSBY (GREAT GRIMSBY [gréit grímzbi]), oraș în E Marii Britanii (Anglia), port în estuarul Humber, la Marea Nordului; 145 mii loc. (1981, cu suburbiile). Mare port de pescuit. Reparații navale, uzine chimice (rafinării de petrol), antrepozite frigorifice.

DOGGER BANK [dɔgə bænc], banc de nisip cu direcția SV-NE, în partea centrală a Mării Nordului, în E coastelor Marii Britanii. Lungime: 259 km; lățime: 33 km. Ad. mării: 14,6-36,5 m. Pescuit intens. (cod, heringi). Locul mai multor bătălii navale, dintre care cea mai importantă între englezi și germani (24 ian. 1915).

DORTMUND-EMS, Canalul ~, canal navigabil în Germania, care leagă Westfalia cu porturile Mării Nordului, trecând prin Münster și Dortmund. Lungime: 272 km. Deschis navigației în 1899.

EIDER [áidər], fl. în N Germaniei (Schleswig-Holstein), legat de canalul Kiel; 188 km. Izv. din apropiere de Kiel și se varsă în Marea Nordului (G. Helgoland) printr-un estuar.

ELBA (germ. ELBE, ceh. LABE), fl. în Europa Centrală (Cehia, Germania); 1.165 km. Izv. din M-ții Sudeți și se varsă în Marea Nordului, printr-un estuar, la Cuxhaven. Afl. pr.: Vltava, Saale, Havel, Elsterul Negru,. Trece prin Pardubice, Dresda, Meissen, Torgau, Magbeburg, Hamburg. Navigabil pe 947 km. Magistrală fluvială importantă, legată prin canale cu alte sisteme hidrografice ale Europei Centrale și Occidentale.

mășcát și (est) ma-, -ă adj. (din măcĭucat, de unde s’a făcut *măcĭcat, apoĭ mășcat, ca obișnuĭesc, pașnic, veșnic din *obicĭnuĭesc, *pacĭnic, *vecĭnic). Nord. Mare, bulbucat (vorbind de boabe, florĭ, picăturĭ și litere): numele florilor celor maĭ mașcate (Sadov. VR. 1911, 3, 340). Adv. A scrie mașcat, a scrie cu litere marĭ, nu puchinos. – În Ban. „cu fire rare”.

LIMFJORDEN [limfio:rən], strâmtoare în N pen. Iutlanda, care unește str. Kattegat cu Marea Nordului. Lungime: c. 180 km; lățime: 21 km; ad.: 2,5-20 m. Pescuit.

MAREA MÂNECII (fr. LA MANCHE [la mãʃ], engl. ENGLISH CHANNEL [iŋliʃ tʃænl]), mare a Oc. Atlantic, cuprinsă între țărmul de N al Franței și litoralul sudic al Marii Britanii. Legată de Marea Nordului prin str. Pas de Calais; 78 mii km². Ad. max.: 172 m; ad. medie: 86 m. Temp. medie a apei: 8°C (în febr.) și 16°C (în aug.). Salinitatea: 35‰. Pescuit. Porturi pr.: Portsmouth, Brighton, Boulogne-sur-Mer, Dieppe, Le Havre. Pe sub M.M. a fost construit (1988-1994) un tunel rutier și feroviar (inaugurat la 6 mai 1994), lung de 50 km (din care 38 km sub apă), alcătuit din două galerii feroviare paralele, cu diametrul de 7,60 m fiecare, plasate la 30 m distanță una de cealaltă și o galerie rutieră, cu un diametru de 4,80 m, situată între ele. Terminalul de pe țărmul francez se află la Coquelles (lângă Calais), iar cel de pe țărmul englez la Sheriton (lângă Folkestone).

MAREA NORDULUI, mare în NV Europei, în bazinul Oc. Atlantic, cuprinsă între Arh. Britanic, Scandinavia, pen. Iutlanda și țărmul Țărilor de Jos. În N comunică cu Marea Norvegiei, în E, prin strâmtorile daneze Skagerrak și Kattegat, cu Marea Baltică, iar în SV, prin str. Pas de Calais, cu Marea Mânecii; 575 mii km²; lungimea: 970 km; lățimea max.: 560 km. Ad. medie: 94 m; ad. max.: 809 m. Temp. medie a apei: 5,5°C în febr. și 15°C în aug. Salinitatea: 32‰. În S se dezvoltă Dogger Bank. În ea se varsă Elba, Rinul, Tamisa. Pescuit și navigație intense. Porturi pr.: Aberdeen, Middlesbrough, Haga, Esjberg, Stavanger, Bergen.

MIDDLESBROUGH [mídlzbrə], oraș în partea de E a Marii Britanii (Anglia), în conurbația Teesside, la 54 km SE de Newcastle upon Tyne, port la estuarul Tees (Marea Nordului); 141 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport. Mare centru siderurgic. Rafinărie de petrol. Constr. de aparataj electrotehnic, produse chimice. Șantiere navale. Export de cărbune. Muzeu dedicat exploratorului James Cook.

MITTELEUROPA (cuv. germ. „Europa Centrală”), doctrină politică, folosită de diplomația germană care viza unirea Germaniei și Austriei într-un bloc economic (îndeosebi vamal) și politic pentru dominarea spațiului dintre Marea Nordului și Golful Persic. A apărut după Războiul Franco-German (1870).

NORTHUMBRIA [nó:θámbriə], unul dintre cele mai importante regate saxone (655-955), format prin unirea regatelor Bernicia și Deira, cu reședința regală la York, întemeiat de Oswiu, rege al Berniciei. În perioada de maximă expansiune a cuprins terit. dintre Marea Irlandei și Marea Nordului.

OOSTENDE [óstendə] (OSTENDE [ostäd]), oraș în NV Belgiei, situat la gura canalului Gent-Brugge, la 110 km NV de Bruxelles, port la Marea Nordului; 68,1 mii loc. (1997). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. de constr. navale, chimică, alim. Pescuit. Ostreicultură. Stațiune balneară celebră. Muzeu de artă. Biserica Capucinilor (1620). Cazinou. Este legat prin feribot cu Dover din Marea Britanie. Cunoscut din sec. 9, a fost declarat oraș în 1267. Comerțul cu pește a dus la dezvoltarea portului (după 1446). Sediu al Companiei Imperiale și Regale a Indiilor Orientale, a deținut în sec. 18 monopolul comerțului cu India și Africa. După Congresul de la Viena (1814-1815) a intrat în componența Regatului Țărilor de Jos. Din 1830, în componența Belgiei.

PAS-DE-CALAIS [pa də kalé], strâmtoare între Franța și Marea Britanie, care unește Marea Mânecii cu Marea Nordului. Lățimea minimă: 32 km; lungime: 185 km; ad. minimă: 24 m; ad. max.: 64 m. Navigație intensă. Cunoscută și sub numele de str. Dover. Pr. porturi: Dover, Folkestone, Hastings, Calais, Boulogne-sur-Mer, Dunkerque.

POMONA sau MAINLAND, insulă britanică în Marea Nordului, în partea centrală a arh. Orkney, la NNE de coasta Scoției; 492 km². Prezintă un țărm neregulat, sinuos, cu multe golfulețe, și un relief ușor vălurit cu alt. max. de 269 m (Ward Hill). Numeroase lacuri. Orașe pr.: Kirkwall, Stromness.

PYTHEAS (PITEAS) (sec. 4 î. Hr.), navigator, astronom și geograf grec originar din Massalia. A explorat (c. 325 î. Hr.), pornind din Gadeira, coastele Iberiei, Galliei, Britanniei până în Marea Nordului, atingând Thule (în N); primul care a formulat exact teoria mareelor. Socotit primul navigator polar din istoria lumii. Opera sa „Despre Ocean”, astăzi pierdută, oferă informații despre populații, observații geografice, cartografice s.a., sprijinind ideea că Pământul este o insulă în „Marele Ocean”.

HELGOLAND 1. Insulă germană în SE Mării Nordului, în golful omonim, în largul estuarelor Elbei și Weserului (Schleswig-Holstein), la 45 km de țărm; 2,09 km²; 2,2 mii loc. (1983). Relief colinar. Stațiune balneară și turistică. Pescuit. A aparținut Danemarcii (1714-1807), Marii Britanii (până în 1890, când a revenit Germaniei). Bază navală germană în timpul celor două războaie mondiale. Dezafectată în 1945. 2. Golf în SE Mării Nordului, pe coasta de NV a Germaniei (Saxonia Inferioară și Schleswig-Holstein). Aici se varsă Elba și Weser.

HUMBER [hámbə], estuar pe coasta de E a Marii Britanii, la Marea Nordului, format de râurile Ouse și Trent. Lungime: 59 km; lățime 1,5-13 km. Maree max.: 6,5 m. Navigabil. Porturi pr.: Hull și (Great) Grimsby.

IRLANDA (EIRE) 1. Republica ~ (Poblacht na h-Éireann/Irish Republic), stat în Europa de Vest, cuprinzând cea mai mare parte a insulei cu același nume din Arh. Britanic; 70,3 mii km²; 3,6 mil loc. (1996). Limbi oficiale: irlandeza și engleza. Religia creștină: (catolici 93%, anglicani 2,8%, presbiterieni), mozaică ș.a. Cap.: Dublin (Baile Atha Cliath). Orașe pr.: Cork = Corcaigh, Limerick = Luimneach, Galway = Ghailimh, Kingston = Dun Laoghaire etc. Este împărțit în 27 de comitate (counties), grupate în 4 provincii (provinces). Relieful cuprinde o câmpie centrală joasă (sub 100 m alt.), acoperită de mlaștini, lacuri, turbării și pășuni, drenată de fl. Shannon și înconjurată de coline și munți vechi fragmentați (Macgillicuddy’s Reeks, cu vf. Carrantuohill, 1.041 m alt. max.), puternic modelați de eroziunea glaciară. Climă temperat-oceanică blândă, datorită apelor calde ale curentului Golfstrom, cu precipitații mai bogate pe coasta atlantică (c. 2.000 mm/an). Pădurile acoperă doar 4,6% din terit. țării. Economie dezvoltată, cu o puternică ind. prelucrătoare, în cadrul căreia lucrează c. 25% din populația activă, care realizează peste 1/3 din PNB și are ponderea cea mai importantă la export. Expl. de turbă (3,3 mil. t, 1993), cărbune, gaze naturale, plumb (53,7 mii t, 1994), zinc (194,5 mii t, 1994), cupru, argint, mercur, pirite, gips. Ind. este concentrată în zonele Dublin, Cork și Shannon și produce energie electrică (13,4 miliarde kWh, 1993), oțel, aluminiu, montaj de automobile, nave, derivate petroliere, echipament electronic și electrotehnic, mașini agricole și textile, ciment, îngrășăminte chimice, cauciuc, mase plastice, fire și fibre sintetice, produse farmaceutice, textile (in, lână, bumbac) și alim. (zahăr, bere, țigarete, lactate, conserve de pește). Terenurile arabile ocupă 13,8% din supr. țării pe care se cultivă orz (0,9 mii t, 1994), ovăz, grâu, cânepă, plante furajere, cartofi (589 mii t), sfeclă de zahăr (1,4 mil. t), legume (tomate, ceapă), fructe. Agricultura (c. 10% din populația activă și peste 10% din PNB) este axată pe prod. animalieră (aproape 90% din totalul prod. agricole) favorizată de pășunile și fânețele naturale (66,7% din supr. țării). Se cresc bovine (7,1 mil. capete, 1995), ovine (8,4 mil. capete), porcine (1,5 mil. capete), caprine, cabaline. Producție ridicată de carne (700 mii t), unt (137,9 mii t), lapte (5,4 mil. t), brânzeturi, lână. Pescuit: 260,6 mii t (1994). C. f.: 2.814 km (1994). Căi rutiere: 92,8 mii km. Flota comercială: 187,1 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 Irish Pound (lira) = 100 pence. Turism dezvoltat: 3,7 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala și împrejurimile (stațiunile Howth, Malahide, Dun Laoghaire etc.), Riviera irlandeză de pe coasta de sud (Tramore, Sinsale, Youghal, Bantry etc.), golful Galway, valea Avoca, lacurile Killarney din SV ins., castele (Ross Castle de pe ins. Ross), orașul Donegal din NV ins. Balanța comercială este excedentară. Export: mașini, utilaje și echipament industrial, produse chimice și alim. (carne, lactate, bere, țigarete), medicamente, textile și conf. etc. Import: utilaj ind. și mijloace de transport, bunuri de larg consum, combustibili, produse chimice și agricole etc. – Istoric. Locuită de o populație care a dezvoltat o civilizație megalitică, originară din zona Mării Mediteraneene, insula a fost invadată (sec. 4 î. Hr.) de celți (gaeli), populație venită din Britannia și Galia care a cucerit întreaga insulă (inclusiv sudul, locuit de eirainni, de la care provine actualul nume Eire – Irlanda). Organizați în triburi sau clanuri (inițial cinci, apoi șapte), sub conducerea unor regi locali, acestea au conferit insulei, prin religie și cultură, o personalitate aparte. Creștinat în sec. 5. În sec. 8-9 invadat deseori de vikingi, care au fundat aici primele orașe (Dublin, 841). În 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea statului englez asupra I. Intensificarea colonizării I. și disputele religioase dintre protestanți și catolici au provocat numeroase răscoale (culminând cu cea izbucnită în 1641, reprimată de Cromwell în 1649-1652). Reforma religioasă din 1534 a accentuat conflictul dintre anglicanii protestanți și catolici. În sec. 17, stabilirea coloniștilor protestanți (c. 100.000 de scoțieni și englezi) în NE are ca rezultat ruperea unității insulei, împărțită acum între Ulster (cu o populație majoritar protestantă), bază a stăpânirii engleze, și restul terit., rămas catolic. În 1801, prin aplicarea „Actului de uniune”, I. a fost alipită Angliei, formând Regatul Unit al Marii Britanii și I. Condițiile grele de viață au provocat în sec. 19 o masivă emigrare în S.U.A., ceea ce a dus practic la o înjumătățire a populației. În condițiile intensificării luptei pentru autonomie („Home Rule”) și apoi pentru independență, în I. au loc răscoala din 1867, organizată de feniani, și răscoala de la Dublin (1916), organizată de membrii de stânga a Partidului Sinn Fein (creat în 1905), ambele înfrânte. Ca rezultat al creșterii mișcării de eliberare națională și al războiului de partizani dus de irlandezi împotriva englezilor, Adunarea de la Dublin a proclamat independența I. (21 ian. 1919), ceea ce a provocat un nou conflict între trupele islandeze și cele engleze, încheiat cu Acordul anglo-irlandez de la Londra (6 dec. 1921), potrivit căruia cea mai mare parte a insulei a obținut statut de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlanda”, partea de NE a I. (Ulster) rămânând în componența Marii Britanii. Eamon de Valera se impune drept conducător al luptei de emancipare națională (devenind fondatorul Partidului Fianna Fáil). La 29 dec. 1937, I. se proclamă stat independent și adoptă denumirea gaelică de „Eire”; la 21 dec. 1948 devine republică suverană, retrăgându-se din Commonwealth (18 par. 1949) și promovând o politică externă de neutralitate în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 apr. 1998, se încheie un acord de pace, care pune capăt conflictului dintre protestanți și catolici. Guvernele Marii Britanii și Irlandei își afirmă dorința de a renunța la forță și acte de terorism în rezolvarea disputelor politice dintre cele două state. Însă unele facțiuni din I.R.A. nu au recunoscut acordul, continuând să desfășoare acte de violență. Republică parlamentară, conform Constituției din 29 dec. 1937. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, compus din Senat (Senat Éireann) și Camera Reprezentanților (Dail Éireann), iar cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. Cea mai vestică ins. a Arh. Britanic, limitată de Marea Irlandei (la E), Oc. Atlantic (la V) și separată de Anglia prin North Channel și Canalul St. George; 84,4 mii km²; 5,11 mil. loc. (1988). Mici masive muntoase domină o câmpie mlăștinoasă centrală, drenată de fl. Shannon. Țărmuri crestate cu estuare și golfuri. Munții sunt vechi, erodați. Alt. max.: 1.041 m (vf. Carrantuohill). Pășuni naturale întinse. Climă temperat-oceanică, cu amplitudini termice reduse. Orașe pr.: Dublin, Belfast, Cork, Londonderry. Cea mai mare parte a ins. este ocupată de Rep. Irlanda, iar în NE se află Irlanda de Nord (Marea Britanie). 3. Marea Irlandei, mare a Oc. Atlantic, între ins. Irlanda și Anglia, care comunică cu oceanul prin North Channel și Canalul St. George; 47 mii km². Ad. max.: 197 m. Maree max.: 8,4 m. Ins. pr.: Man, Anglesey. Pr. porturi: Liverpool, Blackpool (Marea Britanie), Dublin (Irlanda). Țărmuri foarte fragmentate. Pescuit intens.

IUTLANDA (JYLLAND [jῦlan]) 1. Peninsulă în N Europei Centrale, între Marea Baltică (la E) și Marea Nordului (la V), despărțită de Pen. Scandinavă prin str. Skagerrak și Kattegat; 39,5 mii km². În I. se află cea mai mare parte a terit. Danemarcii și a porte din landul Schleswig-Holstein din Germania. Relief de coline glaciare și fluvio-glaciare, câmpii nisipoase și landuri, cu alt. max. de 172 m. Climat maritim umed. Creșterea animalelor; grâu, orz, ovăz. Orașe pr.: Ålborg, Århus, Esbjerg, Rendsburg. 2. Bătălia Iutlandei v. Skagerrak.

RIN (fr. RHIN, germ. RHEIN, ol. RIJN), fluviu în V Europei, care străbate E și N Elveției, V Liechtenstein-ului, V Austriei, SV și V Germaniei și partea central-sudică a Olandei; 1.326 km supr. bazinului hidrografic: 224,4 mii km². Izvorăște din Alpii Lepontini, prin intermediul a doi afluenți, care confluează în amonte de orașul Chur (Elveția), respectiv Vorderrhein (Rinul anterior), care își adună apele din lacul Toma, de la 2.341 m alt. și Hinterrhein (Rinul posterior), care izv. din masivul Adula, de la 2.216 m alt. După confluența celor două izvoare, R. se îndreaptă către N, formând mai întâi granița dintre Elveția și Liechtenstein, iar apoi între Elveția și Austria, traversează lacul Constanța, schimbându-și cursul spre V, până la Basel, constituind frontiera între Germania și Franța, pe porțiunea Basel-SV de Karlsruhe, în continuare drenează partea de V a Germaniei, până în aval de Wessel, după care intră pe terit. Olandei (în amonte de Arnhem) pe care o parcurge de la E la V, vărsându-se în Marea Nordului printr-o deltă extinsă pe 220 mii km². Navigabil în val de Basel (886 km). Trece prin numeroase orașe importante: Vaduz, Basel, Strasbourg, Mannheim, Mainz, Koblenz, Bonn, Köln, Duisburg, Wessel, Arnhem, Rotterdam. Afl. pr.: Aaare, Moselle, Meuse (Maas) (pe stg.), Neckar, Main, Lahn, Ruhr, Lieppe (pe dr.). Este legat prin canale cu Dunărea, Ronul, Marna, Elba și constituie una dintre cele mai importante căi de navigație europene. Pe cursul superior al R. se petrece acțiunea legendei Lorelai. Numeroase castele există de-a lungul văii R. (Marksburg, Stolzenfels, Rheinfels ș.a.) În Antic., R. a constituit (c. 400 de ani) granița între triburile germanice și Imp. Roman, pe malurile sale dezvoltându-se orașele romane Colonia Agrippinensium (azi Köln), Confluentes (Koblenz), Mogontiacum (Mainz), Argentoratum (Strasbourg) ș.a. Valea sa mijlocie și superioară (peste 100 km) a fost inclusă (2002) în lista Patrimoniului natural universal.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

balenă f. 1. chit, mamifer marin din ordinul cetaceelor, cel mai mare dintre toate animalele, trăiește în Marea Nordului; 2. oase de balenă întrebuințate în industrie: balene de corset.

focă f. animal amfibiu în mările Nordului, numit și vițel de mare (= fr. phoque).

Amsterdam n. capitala Olandei, oraș și port la gura rîului Amstel, pe Marea Nordului: 690.000 loc. Comerț însemnat.

Cattegat n. strâmtoare între Suedia și Danemarca, unește Marea Nordului cu Marea Baltică.

Dunkerque n. oraș francez, port comercial pe Marea Nordului: 40.000 loc.

Elba f. fluviu în Germania, udă Dresda, Hamburgul și se varsă în Marea Nordului: 680 km.

Escauta f. fluviu ce izvorește din Franța, străbate Belgia și se varsă în Marea Nordului, în Olanda: 430 km.

Flandra f. 1. (altă dată), toată întinderea de pământ dintre Escauta de jos, marea Nordului, Artois și Brabant (Flamand); 2. (franceză) vechie provincie a Franței anexată sub Ludovic XIV, cu cap. Lille.

Helgoland n. insulă în Marea Nordului, între gurile Elbei și Weserului: 2500 loc. Stânci mărețe.

Meuza f. 1. fluviu în Franța, trece prin Belgia și Olanda și se varsă în Marea Nordului prin mai multe guri: 925 km.; 2. numele unui departament francez cu 292.000 loc.

Olanda f. numele regatului Țărilor-de-Jos, pe Marea Nordului cu 7½ mil. loc. și cu orașele capitale Amsterdam și Haga. Regiune șeasă, joasă și apărată de inundație prin diguri ridicate de harnicii săi locuitori. Țară bogată prin industria-i maritimă și coloniile prospere.

Oldenburg n. mare ducat în Germania pe Marea Nordului: 599.000 loc., cap. Oldenburg: 32.000 loc.

Ostanda f. oraș în Belgia pe Marea Nordului: 48.000 loc; Plajă foarte căutată. Stridii renumite.

Rin m. mare fluviu în Europa, izvorește din Muntele St. Gothard, străbate lacul Constanța, udă orașele Bazel, Maiența, Coblenz, Colonia și se varsă în Marea Nordului prin patru brațe: 1300 km.

Sinai n. munte în Arabia la Nordul Mării Roșie, celebru în istoria Evreilor.

Tamiza f. fluviu în Anglia, străbate Londra și se varsă în Marea Nordului: 344 km.

Wezer m. fluviu al Germaniei, se varsă în Marea Nordului: 415 km.

SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație indo-europeană nomadă care a trăit, timp de mai multe secole Î.H., în regiunile din nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae.

CIMERIAN, -Ă, cimerieni, -e, s. m. și f., adj. (Persoană) care aparținea unei populații de origine tracă, migrată în Antichitate din nordul Mării Negre în Asia Mică. [Pr.: -ri-an] – Din fr. cimmérien.

HERING, heringi, s. m. Pește marin, foarte asemănător cu scrumbia, răspîndit în Oceanul Atlantic, Marea Nordului și Marea Baltică (Clupea harengus).

REPEZEALĂ, repezeli, s. f. 1. Iuțeală, grabă, repeziciune. ◊ Loc. adv. La repezeală = foarte repede, cu mare grabă. Își dezbrăcă la repezeală cojocul. PREDA, Î.98. I-a arătat la repezeală grajdurile cailor. REBREANU, R. I 91. 2. (Rar) Goană, fugă. Vremea este, deși călduroasă, minunată pentru o repezeală spre Marea Nordului. CARAGIALE, O. VII 7.

SĂLĂȘLUI, sălășluiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi rar) A sta într-un anumit loc, a locui, a se adăposti. Fratele Simeon și el multă vreme printre leși a sălășluit. SADOVEANU, O. VII 76. Părăsesc o casă... sătulă de a sălășlui o sută de ani în aceeași închisoare de lut. ANGHEL, PR. 61. În casa lor... Acolo să văcuiască. Acolo să lăcuiască, Acolo să sălășluiască. PĂSCULESCU, L. P. 123. ◊ Fig. Un biet bătrîn cerșind adăpost munților, o podoabă închipuită de om în care sălășluia un suflet tare. DELAVRANCEA, O. II 260. ♦ Tranz. A adăposti, a găzdui, a da adăpost. Septentrionul revendică și el cinstea de a fi sălășluit pe strămoșii celui care a cîntat diamantul ascuns în Marea Nordului. CĂLINESCU, E. 6. 2. Refl. (Învechit și popular) A se așeza, a se statornici într-un loc; a se instala. S-au sălășluit cu dînsa în pustie la moșiile sale. SBIERA, P. 51. Să se sălășluiască într-un palat strălucit. GORJAN, H. IV 81. Mama-Pădurii să sălășluiește în crierii codrilor. ȘEZ. I 151. ◊ Fig. N-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiască în casa mea. NEGRUZZI, S. I 76.

SOMON, somoni, s. m. Pește răpitor care trăiește în Marea Nordului, (vara intră în fluvii pentru a-și depune icrele); are carnea de culoare roz (Salmo salar). Îl avertiza că s-a epuizat provizia de... icre tescuite, somon afumat și lichior. C. PETRESCU, O. P. II 142.

cimerieni smp [At: DEX² / P: ~ri-e~ / E: fr Cimmériens] (Lpl) Populație de origine tracă, migrată în Antichitate din nordul Mării Negre în Asia Mică.

SOUTH SHIELDS [sauθ ʃi:ldz], oraș în Marea Britanie, în N Angliei (Tyne and Wear), port la Marea Nordului, la vărsarea fl. Tyne, la 16 km E de Newcastle upon Tyne; 87,2 mii loc. (1991). Metalurgie. Constr. navale; ind. chimică și sticlei. Export de cărbune. Stațiune balneară. Menționat în sec. 13.

scit, ~ă [At: GCR I, 357/31 / V: (înv) schit, ~e / S și: scyth / Pl: ~iți, ~e, (înv) ~i / E: fr scythe] 1 smf Persoană făcând parte dintr-o populație iranică antică, care a locuit, timp de mai multe secole, în stepele din nordul Mării Negre, în Sciția, sau care era originară din Sciția. 2 smp Veche populație de tip iranic care a locuit în Sciția. 3-9 a Scitic (1-7).

Marea! Marea! (grec. „Παλίρροια! Παλίρροια!”) – Xenofon, Anabasis sau Retragerea celor zece mii (IV, 8) – e strigătul de bucurie pe care cei zece mii de mercenari greci, aflați în solda regelui persan Cirus cel tînăr (sec. V î.e.n.), l-au scos cînd, după o retragere istovitoare de peste un an de zile prin Asia Mică, ajungind în vîrful muntelui Theces, au zărit Pontul Euxin (Marea Neagră). Istoricul grec Xenofon a însoțit la început ca amator această expediție, dar, după asasinarea comandanților, a preluat el conducerea militară a „Celor zece mii”, descriind apoi în Anabasis această impresionantă dramă istorică. Thàlassa! Thàlassa! a devenit o exclamație de bucurie în fața unui eveniment îndelung așteptat, a unei revederi dragi: „Thàlassa! Thàlassa! Te salut, mare eternă!” (H. Heine, poezia Salut mării din ciclul „Marea Nordului”). IST.

SARMAȚIAN s.n. (Geol.) Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ți-an. / < fr. sarmatien, cf. Sarmația – nume dat în antichitate regiunii de la nord de Marea Neagră].

filipeni s. m. pl. Locuitori ai orașului Filipi, situat pe coasta de nord a Mării Egee, însemnat centru comercial cosmopolit, în care trăiau și mulți evrei. Aici sf. apostol Pavel a întemeiat și organizat în anii 51-52 prima comunitate creștină pe pământul Europei în a doua sa călătorie misionară. Din prima sa captivitate la Roma din anii 62-63, apostolul Pavel a scris Epistola către filipeni, în care arată necesitatea și folosul suferințelor pentru credință, după exemplul lui Iisus Hristos.

Marea Roșie, mare a Oceanului Indian, între Africa și Arabia, care comunică prin canalul Suez, în nord, cu Marea Mediterană, iar în sud cu Marea Arabiei prin strâmtoarea Bab el Mandeb. A fost traversată în mod miraculos de evrei, sub conducerea lui Moise, când au scăpat de robia egipteană.

REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI IRLANDEI DE NORD v. Marea Britanie.

SARAWAK [səráüak] 1. Stat în Federația Malaysia, în VNV ins. Borneo; 124,4 mii km²; 2 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kuching. Relief muntos, cu alt. max. de 2.438 m (vf. Murud) în partea centrală și de S și o îngustă câmpie litorală în N. Climă ecuatorială cu precipitații abundente pe litoral și vegetație luxuriantă. Expl. de petrol, bauxită, fosfați, antimoniu, min. de fier, aur și forestiere (pădurile ocupă 75% din supr. statului). Plantații de cauciuc, cocotieri și sagotieri; cânepă de Manila; piper. Culturi de orez, porumb, batate. Pescuit și vânătoare. Protectorat britanic din 1888, a fost ocupat de japonezi (1941-1945); în 1946 intră în componența coloniei Borneo de Nord a Marii Britanii. În 1963 intră în componența Malaysiei; formează (din 1966), împreună cu statul Sabah, Malaysia de Est. 2. V. Kuching.

felezăŭ n., pl. ăĭe (ung. felezö, fölözö, răzătoare, răzuitoare, chibrit). Nord. Mătură mare de curățat grîu de pleavă saŭ de măturat curtea orĭ strada. V. tîrn.

gîzóĭ m., pl. tot așa. Nord. Gîză mare, muscoĭ.

hríncă f., pl. ĭ (rut.). Nord. Bucată mare, halcă: o hrincă de mămăligă. – Și hreancă, pl. hrencĭ (Ĭașĭ).

1) máre f., pl. mărĭ (lat. máre, it. mare, fr. mer, pv. cat. sp. pg. mar). Ocean, imensă întindere de apă care acopere cea maĭ mare parte a globuluĭ pămîntesc: corabie de mare. Parte maĭ mică din această întindere: marea Neagră. Suprafața imensă, imensitate: o mare de nisip, de oamenĭ. Ĭarbă de mare. V. ĭarbă. A cerca marea cu degetu, a te apuca cu forțe prea micĭ să facĭ un lucru prea mare. A promite marea și sarea, lucrurĭ imposibile, pe dracu și pe tată-su. Pe mare (Mold. nord pe marea), pe calea marină. – Marea acopere aproape treĭ sferturĭ din suprafața globuluĭ terestru și ocupă mult maĭ mult loc în emisferu austral de cît în cel boreal. Adîncimea apelor măriĭ e variabilă, oscilînd în mediŭ între 3000 și 4500 de metri. Dar pin unele locurĭ există depresiunĭ chear pînă la 8613 metri (la Tuscarora) și 9400 (la insulele Tonga). Apa măriĭ, pe lîngă urmele multor minerale, conține în disoluțiune multă clorură de sodiŭ (sare), care se extrage din saline marine. Dintre mișcările obișnuite ale măriĭ, unele-s întîmplătoare (ca valurile, care ajung pînă la o înălțime de 18 metri, dar al căror efect nu se maĭ simte la 20 de metri supt suprafața apeĭ), altele-s regulare, ca fluxu, refluxu și curentele.

mujdei, s.n. – 1. (gastr.) Preparat alimentar din usturoi pisat, apă și sare. 2. (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvorește din dealurile din nordul Băii Mari. – Must+de+ai; Cuv. rom. preluat în magh. (muzsgyé) (Bakos 1982).

ursă, -e, s.f. – 1. (astr.) Numele celor două constelații situate aproape de polul nord (carul-mare, carul-mic). 2. Ursitoare. – Lat. ursa.

HONDURAS 1. Republica ~ (República de Honduras), stat în America Centrală istmică, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (M. Caraibilor) și Pacific; 112,1 mii km²; 5,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: spaniola; uzuale: dialectele amerindiene. Religia: creștină (catolici 90%, protestanți etc.). Cap.: Tegucigalpa. Orașe pr.: San Pedro Sula, El Progreso, Choluteca, Danlí, La Ceiba. Este împărțit în 18 departamente. Una dintre cele mai muntoase țări din lume (peste 80% din supr.; alt. max. în vf. Cerro Las Minas, 2.849 m), dar unica din America Centrală fără vulcani activi. Depresiunea centrală străbătută de valea râului Ulua și înguste câmpii litorale. Climă tropical umedă cu precipitații bogate pe coasta caraibiană (peste 2.000 mm anual), modificată de alt. Rețeaua hidrografică bogată, cu râuri scurte și lacuri. Păduri tropicale (35% din terit.) cu esențe prețioase (cedru, mahon) și savană. Resurse min. variate, dar insuficient valorificate (min. auro-argentifere, zinc, plumb, sare, petrol). Economie bazată pe agricultură (60% din populația activă, c. 25% din PNB și 2/3 din exporturi). Terenurile arabile reprezintă 15,8% din terit. țării. Se cultivă porumb (1/3 din supr. cultivată), manioc, sorg, orez, batate, fasole, legume, tutun, trestie de zahăr (2,9 mil. t, 1993); plantații de citrice, mango, Persea americana (fructul avocado), ananas, bananieri (931 mii t, 1993), arbori de cafea, cacao, palmieri de cocos. Creșterea bovinelor pentru carne (2,3 mil. capete, 1993) și a porcinelor (0,6 mil. capete). Industria (15% din populația activă și 17% din PNB) produce bunuri de consum (produse textile și alim., încălț., țigarete, zahăr, bere, lactate), cherestea, ciment, produse petroliere. C. f.: 1,27 mii km. Căi rutiere: 18.629 km (inclusiv autostrada panamericană). Turism dezvoltat: capitala, apoi vestigiile maya de la Copán (al doilea mare oraș al mayașilor), orașul San Pedro Sula, minele maya de la Travesia, lacul Yojoa – sporturi nautice, plajele de la Islas de la Bahía (G. Honduras) și Trujilo (M. Caraibilor). Moneda: 1 lempira = 100 centavos. Export: cafea (40%), banane, lemn, carne, minereuri. Import: mașini și echipament de transport, combustibili, produse manufacturate de bază și chimice etc. În nov. 1998, H. a fost afectat de uraganul Mitch, care a provocat numeroase victime omenești și grave pagube materiale. – Istoric. H. a fost locuit în epoca precolumbiană de triburi amerindiene (lencas, paya, pipila), nordul și vestul terit. aparținând strălucitei civilizații maya. Descoperită în 1502 de Cristofor Columb, care i-a dat actuala denumire, H. a fost cucerit (din 1524), ca urmare a expedițiilor conduse de conchistadorii Cristobal de Olid, Hernán Cortez și Pedro de Alvarado. În 1537 are loc revolta indienilor conduși de Lempira; asasinat în 1538, el va deveni erou național, numele său fiind dat monedei honduriene. În 1539 este inclus în Căpitănia Generală Guatemala. Populația H. va crește numeric după descoperirea zăcămintelor de aur și argint de la Comayagua (1578). În 1579 a fost fundat orașul Tegucigalpa, viitoarea capitală a țării. În sec. 17-18, pe terit. H., cu ajutorul indienilor mosquito, au pătruns englezii. La 15 sept. 1821, s-a declarat independent, dar, între 1822 și 1823, a fost anexat Imperiului Mexican, iar, între 1823 și 1838, a făcut parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de El Salvador, Guatemala, Nicaragua, Costa Rica) care se destramă în 1838, cele cinci state devenind independente. Ca și majoritatea statelor Americii Centrale, H. a cunoscut, până la mijlocul sec. 20, o pronunțată instabilitate politică, soldată cu numeroase lovituri de stat, dictaturi, revolte sociale și armate. Exemplu tipic de „republică bananieră”, controlată de o oligarhie ale cărei interese sunt legate de marile companii nord-americane „United Fruit” și „Standard Fruit”. Instabilitatea politică internă a determinat intervenția S.U.A., care a ocupat H. (1911-1933), fără a reuși să instaureze un regim democratic. Numeroase litigii privind frontierele opun H. țărilor învecinate Nicaragua și El Salvador (războiul declanșat cu acesta în 1969, în urma unei partide de fotbal a fost aplanat sub patronajul Organizației Statelor Americane – O.S.A. – Prin Tratatul de pace încheiat în 1980). Fragilitatea democrației este accentuată de imixtiunea armatei în treburile politice (260 revolte armate în 160 de ani de la proclamarea independenței). Datorită poziției strategice, H. a fost folosit de S.U.A. în încercarea de a pune capăt războaielor din Nicaragua și El Salvador. Ultimii ani sunt dominați de eforturile guvernamentale de a introduce în țară un regim democratic. Republică prezidențială potrivit Constituției din 1982, puterea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, Adunarea Națională, iar cea executivă, de președinte, ales pe patru ani.

șúfăr m. (cp. cu șáfăr). Nord. Maĭ mare peste bouarĭ.

țuhál m., pl. lĭ (ngr. tsuváli, sac de pele, d. turc. çuval, sac). Nord. Sac mare (60-80 kg. orĭ maĭ mult). V. harar.

mujdei, s.n. – (gastr.) Preparat alimentar din usturoi pisat, apă și sare: „Și-o pregătit să aibă la îndemână cu el într-o uiagă mujdei de usturoi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 111). ♦ (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvorăște din dealurile din nordul Băii Mari și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa în Săsar. „În anul 1669, se vorbește despre pârâul Mujdeiu, care nu poate fi decât Usturoiu de astăzi…” (Dariu Pop, 1938, p. 15). – Din must+de+ai (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. muzsgyé (Bakos, 1982).

ursă, urse, s.f. – (astr.) Ursa, numele celor două constelații situate aproape de Polul Nord (carul mare, carul mic). ♦ (onom.) Ursă, Ursa, nume de familie (15 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. ursa „ursoaică” (Scriban, DEX, MDA).

mujdéi, s.n. Preparat alimentar din usturoi pisat, apă și sare: „Și-o pregătit să aibă la îndemână cu el într-o uiagă mujdei de usturoi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 111). ■ (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvorăște din dealurile din nordul Băii Mari și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa în Săsar: „În anul 1669, se vorbește despre pârâul Mujdeiu, care nu poate fi decât Usturoiu de astăzi…” (Dariu Pop, 1938: 15). – Din must+de+ai (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. muzsgyé (Bakos, 1982).

úrsă, urse, s.f. Ursoaică. ■ (onom.) Ursa, nume de familie în jud. Maram. ■ (astr.) Ursa, numele celor două constelații situate aproape de Polul Nord (Carul Mare, Carul Mic). – Lat. ursa „ursoaică” (DEX, MDA).

NARVAL, narvali, s. m. Mamifer cetaceu asemănător cu delfinul, lung de 5-6 m, care trăiește în mările înghețate din nord, masculul având doi dinți canini, dintre care unul cu lungimea de circa doi metri (Monodon monoceros). – Din fr. narval.

BALTISTICĂ s.f. Știință care studiază limbile și literaturile baltice. [< (Marea) Baltică, mare continentală din nordul Europei + -istică]

BORA n. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate pe coastele nord-estice ale mărilor Adriatică și Neagră. /<it., fr. bora

BORA s.n. invar. Vînt violent, uscat și rece, obișnuit mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Negre și Mării Adriatice. [< it., fr. bora].

GRIZZLY s. m. rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare, carnivor și agresiv. (< engl. grizzly, fr. grizzli)

ATLANTIC, Oceanul ~, ocean situat între Europa, Africa și cele două Americi, care comunică cu Oc. Înghețat prin Str. Davis și Danemarcii, iar în S cu Antarctida; 106,6 mil. km² (91,6 mii km² fără mările mărginașe). Ad. medie: 3.600 m; ad. max.: 8.742 m (în fosa Puerto Rico). Are un volum de 329,7 mil. km³ de apă. Salinitate: 34-37,3 ‰. Temperatura apei variază de la c. 28°C la Ecuator, pînă la 6°C la 60° lat. N și -1°C la 60° lat. S. Forma lui se aseamănă cu un mare „S”, țărmurile de E și V fiind aproape paralele. Numeroase ins. și arh. (supr. totală 1,07 mil. km²) unele de origine vulcanică (Ascensión, Sf. Elena, Azore, Canare etc.). Dintre curenții oceanici care îl străbat cei mai importanți sînt: Golfstromul, Benguelei, Groelandei și Braziliei. Numeroase mări mărginașe (Baltică, Nordului, Mediterană, Caraibilor etc.) și golfuri largi (Guineii, Biscaya ș.a.). Șelful oceanic ocupă 10,3 la sută din supr. sa. Străbătut de importante căi de navigație (2/3 din transporturile maritime comerciale ale lumii). Bogate zone de pescuit (c 35 la sută din cantitatea de pește pescuit pe glob). – Bătălia din ~, ansamblul operațiilor militare întreprinse în Oceanul A. (1941-1944) în timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul căruia rolul principal a revenit războiului submarin. – Charta Atlanticului, declarație semnată la 14 aug. 1941 de către președintele S.U.A., F.D. Roosevelt, și prim-min. britanic, W. Churchill, referitoare la scopurile războiului și organizarea postbelică a lumii. A contribuit la închegarea coaliției antihitleriste. – Zidul A. = ansamblu de fortificații construit de germani de-a lungul coastelor atlantice europene după înfrîngerea Franței (iun. 1940) pentru a se apăra în vederea unei eventuale debarcări a Aliaților.

BORA s. m. invar. Vînt violent, uscat și rece, care bate mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și Negre. – It. bora.

Arimateea, cetate în Iudeea, situată spre Marea Mediterană, la nord-vest de Ierusalim; locul de naștere al lui Iosif, unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus Hristos, care L-a îngropat împreună cu Nicodim.

HANSA, uniune comercială și politică a orașelor de pe litoralul mărilor Baltică și Nordului. Inițial, h. a fost o asociație a negustorilor germani, care s-a născut prin fundarea, la Lübeck (1158), a „Comunității negustorilor germani sezonieri din Gotland”. În sec. 13, h. din Londra și Hamburg, care obținuseră în 1267, din partea regelui Hneric III al Angliei, dreptul de a se constitui în asociații, au fuzionat cu h. din Colonia (Köln) (1281), formând h. teutonă. Treptat, au fost atrase și alte orașe-porturi, devenind (1350) o uniune, care, din 1356, avea o dietă. În sec. 15, cuprindea c. 160 de orașe și avea antrepozite comerciale la Londra, Bruges, Bergen, Novgorod ș.a. Ca urmare a deplasării căilor comerciale maritime ale lumii din M. Baltică spre M. Mediterană și Oc. Atlantic, h. și-a pierdut importanța și s-a destrămat.

Qumran, ținut deșertic din Iordania (Wadi-Qumran), la nord-vest de Marea Moartă, unde beduinul Mahomed ed-Dib a găsit într-o peșteră, în 1947, un tezaur de manuscrise din sec. 3 î. Hr.-8 d. Hr., atribuite esenienilor și cunoscute azi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă.

cerchéz, -ă s., pl. ejĭ, eze (turc. čerkez). Om dintr’un popor de la Marea Neagră și nordu Caucazuluĭ, de origine nelămurită (Circasian). Cerchejiĭ aŭ fost supușĭ de Rușĭ între 1839-59, apoĭ aŭ emigrat peste 200,000 în Dobrogea, unde, în vre-o 40 de anĭ, s’aŭ asimilat. Eĭ formaŭ cavaleria neregulară turcească. Azĭ maĭ trăĭesc în Caucaz vre-o 217,000.

O’CONNOR [oukónə], Feargus Edward (1796-1855), ziarist și om politic britanic. Unul dintre conducătorii mișcării chartiste. Adept al curentului „forței fizice”, care preconiza folosirea metodelor violente de protest. Orator foarte popular, a fondat (1837) și condus ziarul de mare tiraj „Steaua Nordului”.

PASAJUL DE NORD-EST v. Marele Drum Maritim de Nord.

EPIR (IPIROS), reg. muntoasă în NV Greciei și S Albaniei, la V de M-ții Pind, scăldată de M. Ionică. Oraș pr.: Ianina. Culmi alcătuite din calcare, gresii și șisturi cristaline. Zăcăminte de petrol. Economie pastorală. Locuit de triburi ilirice, puternic influențate de cultura elenă. Regat în sec. 4 î. Hr. E. a devenit împreună cu Macedonia, în 148 î. Hr., prov. romană, apoi bizantină (din 395); despotat (între 1204 și 1318/1340), a fost ocupat de turci în 1430. Cea mai mare parte a nordului E. a revenit Greciei în 1913, rămânând minorități de o parte și de alta a graniței greco-albaneze.

hraĭ n., pl. urĭ (var. din vraf, vraiște). Nord. Casă prea mare, hardughie, dam (Șez. 30, 293): primăria asta-ĭ cît un hraĭ (Arh. 16, 10).

dubás n., pl. urĭ și e (rus. pol. dubas, d. turc. tombaz, dombaz, ponton, de unde și sîrb. tumbas). Mold. Nord. Barcaz, luntre mare. Ponton, poron. Fig. Iron. Om gros orĭ mîncăcĭos. Maĭ vechĭ (lit.). tumpaz și dombaz.

GRIZZLY (< engl., fr.) s. m. Rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare (înălțime: 2,5 m; greutate: c. 400 kg), asemănător, ca fel de viață cu ursul brun din Carpați, dar mai agresiv (Ursus arctos sau horribilis). Trăiește în special în Alaska.

LAPTEV. 1. Dmitri Iakovlevici (1701-1767), navigator și explorator rus. A condus o expediție (1736-1742) care a cercetat țărmul Oc. Înghețat, de la gura fl. Lena până la G. Anadîr, descoperind (1740) strâmtoarea care-i poartă numele. 2. Hariton Prokofievici (1700-1763), navigator și explorator rus. Vâr cu L. (1). Conducător al „Marii Expediții de Nord”, care a cartografiat litoralul Oc. Înghețat de la V de gurile fl. Lena (1737) și până la Râul Hatanga; primul cercetător (1739) al pen. Taimîr (a adunat un vast material geografic, cartografic și etnografic). A participat la expediția vărului său (1739-1742) de cercetare a țărmului Oc. Înghețat. În memoria sa, litoralul de V al pen. Taimîr, un cap din pen. Celiuskin și o mare din Oc. Înghețat îi poartă numele. 3. Mare în bazinul Oc. Înghețat, între țărmul Asiei (la S) și arh. Severnaia Zemlea (la V) și arh. Novosibirsk (La E). Comunică prin strâmtoarea cu același nume cu Marea Siberiei Orientale și prin str. Vilkițki cu M. Kara; 662 mii km². Ad. medie: 519 m; ad. max.: 3.385 m. Salinitate: 20-34‰. În ea se varsă fl. Lena. 4. Strâmtoare între ins. Bolșoi Lahovski (arh. Novosibirsk) și continentul asiatic, care leagă M. Laptev cu Marea Siberiei Orientale. Lungime: 115 km; lățime: 50-63 km; ad. 10-16 m. Cea mai mare parte a anului este acoperită de ghețuri. Poartă numele lui L. (1), care a descoperit-o în 1740.

nahláp și năhláp m. (aspect ung. Cp. și cu vsl. hlapati, a pleoscăi). Mold. nord. Pl. Val mare: nahlapiĭ Bistrițeĭ. – În Suc. (rev. I. Crg. 13, 151) nahlap, bulgăre mare de pămînt saŭ de omăt. În Bc. (rev. I. Crg. 6, 315), nahlab (probabil, neutru), lucru mare și uricĭos. În Meh. (Boc.) năslapĭ, valurĭ de apă. Vechĭ și nădlabĭ.

năcládă f., pl. ăzĭ. (d. năclad). Dos. Rug, grămadă de lemne destinate să fie aprinse (scladă). Azĭ. Nord. Teanc (clit) mare (Șez. 36, 48).

*pirát m. (vgr. peirátes, lat. pirata). Corsar, tîlhar de mare: pirațiĭ din nordu Africiĭ infestară mult timp Mediterana. Fig. Individ care se îmbogățește saŭ atacă pin mijloace tîlhăreștĭ: pirațiĭ preseĭ.

blidar, -e, s.n. – 1. Etajeră suspendată; suport pentru blide (=farfurii). „Blidaru din Țara Lăpușului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri” (Mirescu 2006: 124). 2. Blidaru, nume de familie frecvent în zona Odești-Codru. 3. (top.) Blidari, vale spre Firiza, la 16 km nord de Baia Mare; colonie silvică (Meruțiu 1936: 34). – Din blid „farfurie” + -ar.

burac, -i, s.m. – (bot.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în alimentație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor (ALR 1971: 444): „Se depozitează, la fel ca și cartofii, în pivnițe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei” (Dăncuș 1986: 45). ♦ (Med. pop.) La tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii, virozelor (Dumitru 1992: 223). Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maramureș). – Cf. ucr. burak (Borza 1968: 30).

gutâi, (gutui), s.m. – (bot.) Pom fructifer cu fruncte galbene, mari, acoperite cu puf și cu miezul tare (Cydonia oblonga). În Maramureș: mere gutâi, mere gutâie, mai rar gutui. Forma gutui e specific în Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei; gutin – în Transilvania, gutân – în Banat. „Mere roșii și gutâie, / Să mănânci, să te mângâie” (Ștețco 1990: 209); „Blem, mândrule, la fețâie / Să mâncăm mere gutâie” (Țiplea 1906: 480). (med.) Ceaiul din fructe se folosește contra tusei și răgușelii; din semințe se prepară „apă de ochi” (Butură 1979). ♦ (top.) Dubletul lui Gutâi, masiv muntos, de origine vulcanică, situat la nord de Baia Mare. Probabil forma locală „(măr) gutâi” se datorează confuziei cu top. Gutâi. – Lat. cotoneus, prin intermediul *cottaneus (< cottana „smochină”) (Graur, Rosetti, DA); Cf. germ. Quitte „gutuie” (Țurcanu).

róșcovă f., pl. e (vsl. rožĭkov de păstare, d. rog, corn, bg. rožkov, roșcovă, roșcov; rus. rožkóvyĭ, de roșcovă, d. rozók, cornuleț, roșcovă, rog, corn. V. inorog, răgace, rohatcă). Fructu roșcovuluĭ (o păstare mare, groasă și dulce, bună de mîncat). – În nord coarne de mare. V. carat.

vifórniță f., pl. e (d. vifor). Fam. Mare vifor. – În nord pop. givorniță.

elan m. cerb mare din pădurile Nordului.

NARVAL, narvali, s. m. Mamifer cetaceu asemănător cu delfinul, lung de 5-6 m, care trăiește în mările înghețate din nord, masculul având doi dinți canini, dintre care unul cu lungimea de circa trei metri (Monodon monoceros). – Din fr. narval.

NARVAL, narvali, s. m. Mamifer mare din ordinul cetaceelor, care trăiește în mările înghețate din nord, putînd ajunge pînă la 6 metri lungime; masculul are doi dinți canini, dintre care cel superior are lungimea de peste un metru; este vînat pentru carnea, grăsimea și pielea lui (Monodon monoceros). Plocoanele lor de dincolo de cercul polar, făurite din coarne de ren, piele de focă și dinte lung de narval. C. PETRESCU, O. P. II 98.

SCITĂ (SCITICĂ) s. f. (cf. fr. Scythes, lat. Scythae – cf. fr. scythique, lat. Scythicus): limbă iraniană vorbită de sciți, populație care a pătruns în Europa Centrală prin secolul al VI-lea î.e.n., locuind timp de mai multe secole regiunile din nordul și vestul Mării Negre. Nu este cunoscută aproape deloc, cele câteva urme în toponimie reprezentând prea puțin pentru caracterizarea ei. O rămășiță a limbilor sarmată și scitică este limba osetă, vorbită de osetini în R. Osetă din cadrul Federației Ruse.

SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația care a trăit timp de mai multe secole înaintea erei noastre, în regiunile de la nordul și vestul Mării Negre, în stare nomadă sau sedentară. (Adjectival) O idee analoagă a inspirat pe argintarul elen care va fi lucrat vasul... dupe cererea vreunui rege scit. ODOBESCU, S. II 275.

blidar, blidare, s.n. – Etajeră suspendată; suport pentru blide (= farfurii). „Blidaru din Țara Lăpușului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri” (Mirescu, 2006: 124). ♦ (top.) Blidari, cascadă situată la confluența văilor Stur și Blidari, în Munții Ignișului, cu o înălțime de circa 10 m (Portase, 2006: 63); Valea Blidarului, pârâu ce izvorește din Munții Gutâi și se varsă în Firiza – colonie silvică (Meruțiu, 1936: 34); Blidari, vârf (1.011 m) la est de Igniș; Blidari, carieră de andezit, situată la 22 km nord de Baia Mare (Posea, 1980: 125). ♦ (onom.) Blidar, Blidaru, nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în loc. Băița de sub Codru (353 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Din blid „farfurie” + suf. -ar.

burac, buraci, s.m. – (reg.; bot.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în alimentație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor (ALRRM, 1971: 444): „Se depozitează, la fel ca și cartofii, în pivnițe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei” (Dăncuș, 1986: 45). ♦ (med. pop.) La tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii, virozelor (Dumitru, 1992: 223). ♦ (onom.) Burac, nume de familie provenit din supranume. Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maramureș). – Cf. ucr. burak (Borza, 1968: 30); et. nec. (MDA).

pleșcă, s.f. – 1. Chelie, goliciune. 2. (prin extensie) Lipsit de vegetație, gol. ♦ (top.) Pleșca Mare, vf. (1.292 m) situat în Munții Ignișului; Pleșcioara, deal (806 m) la nord de Baia Mare; Pleșca, deal în Bocicoiel, Bogdan Vodă, Rozavlea, Băiuț, Groșii Țibleșului, Lăpușu Românesc (Vișovan, 2008). ♦ (onom.) Pleșca, Plesca, Pleșcă, Pleșcan, nume de familie (43 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din pleș „chel” (MDA).

piatră, pietre, s.f. – 1. Grindină: „Când cade piatră, este bine să scoți afară cociorva și lopata cu care bagi pâinea în cuptor și atunci grindina va înceta” (Lenghel, 1979: 11). 2. Stâncă, rocă. 3. (min.) Piatră sălbatică, piatră fără zăcăminte, sterpă, fără valoare; referitor la zăcămintele extrase din exploatările miniere maramureșene. 4. Piatră vânătă „sulfat de cupru”. Soluție cu care se stropesc pomii și vița-de-vie contra dăunătorilor. ♦ (top.) Piatra Șoimului, stâncă situată în Munții Igniș, la nord de Baia Mare, de unde izvorește pârâul Videanul Mare, afluent al Săsarului; Piatra Virgină, stâncă izolată, situată la nord de Baia Mare, în Munții Gutâi-Țibleș, cu acces de pe Valea Roșie; Piatra Tâlharului, stâncă situată la nord de Baia Mare, pe creasta unui deal, vizibilă din cartierul Săsar; în apropiere se află și o grotă săpată în stâncă, despre care legenda spune că era folosită de haiducul Pintea; Piatra Handalului, stâncă izolată, situată în apropiere de Nistru, în Munții Gutâi-Țibleș; Piatra Roșie, stâncărie de coloane sculptate de intemperii, înaltă de câțiva zeci de metri, situată la ieșirea din Șurdești spre Cavnic; Piatra Pintii, stâncă de calcar, din categoria klippelor pienine, situată în apropiere de loc. Poiana Botizei. – Lat. petra „stâncă, piatră” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA) < vgr. pétra (Scriban).

strâmb, -ă, strâmbi, -e, adj. – Curbat, încovoiat, răsucit. ♦ (top.) Strâmba, deal (838 m), la nord de Baia Mare; Strâmbu Băiuț, localitate în Lăpuș; Strâmbu, pârâu, afluent al râului Lăpuș. ♦ (onom.) Strâmb, Strâmbeanu, Strâmbei, Strâmbu, nume de familie (191 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. strambus, formă vulgară de la strabus (Șăineanu; Cipariu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

bora smi [At: DN² / Pl: nct / E: it, fr bora] Vânt puternic, uscat și rece, care bate, iarna, dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și Mării Negre.

vandal, ~ă [At: CANTEMIR, HR. 133 / Pl: ~i, ~e / E: lat Vandalus, fr vandale] 1 smp Populație germanică care a emigrat în sec. V de pe țărmul Mării Baltice în Silezia, Moravia, Câmpia Tisei, Galia, Spania, nordul Africii, producând mari distrugeri. 2 sm Persoană care aparținea populației formate din vandali (1). 3 a Care aparținea vandalilor (1). 4 a Privitor la vandali (1). 5 sf Limba vorbită de vandali (1). 6 smf Persoană care are o comportare necivilizată, distrugând valori culturale, artistice etc. (ale unui popor).

scoborâre sf [At: ȘINCAI, HR. I, 254 / Pl: ~ri / E: scoborî] (Pop) 1 (Îoc suire, urcare) Deplasare de sus în jos Si: coborâre (1), coborât¹ (1), descindere (1), (pop) scoborâș (1), scoborât¹ (1). 2-3 Venire dintr-o regiune geografică cu o altitudine mai mare (sau dinspre nord) Si: coborâre (21-22), coborât¹ (21-22), (pop) scoborâș (2-3), scoborât¹ (2-3). 4 (Ccr) Loc, drum, potecă etc. pe care cineva sau ceva poate coborî (1) Si: (pop) scoborâș (4). 5 (Pex) Venire din altă parte Si: coborâre (23), coborât¹ (23), (pop) scoborâș (5), scoborât¹ (4). 6 Deplasare a unui obiect sau a unei ființe care zboară spre o altitudine (mai) mică. 7 Luare a unui obiect atârnat sau pus undeva sus de la locul lui pentru a-l așeza mai jos, pentru a-l utiliza etc. 8 Luare a unor ființe situate la o înălțime oarecare pentru a le duce jos. 9 Apropiere a unor corpuri cerești de (sau situare a unor corpuri cerești sub) linia orizontului Si: coborâre (6), apunere (1), asfințire (1), (pop) scăpătare . 10 Schimbare a intensității sau înălțimii vocii, tonului unui om pentru a fi mai puțin intens sau mai puțin profund Si: coborâre (9). 11 (Îvr; csnp) Taxă plătită pentru deplasarea (cu un vehicul) pe un drum în pantă¹.

berdă, berde, s.f. (reg.) 1. Prăpastie, râpă mare; corhă, beucă. (Maram.). 2. Coastă de deal râpoasă. ■ (top.) Berdu, lac de acumulare, cu rol de tampon, situat în aval de barajul de la Strâmtori-Firiza (la nord de Baia Mare). ■ (onom.) Berdea, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. berdo „spată”, care în graiurile ucrainene din Carpați are și sensul de „munte stâncos, stâncă” (Frățilă).

blidar, blidare, s.n. 1. Etajeră suspendată; suport pentru farfurii. ■ „Blidaru din Țara Lăpușului, asemănător cu cel din Maramureș, Chioar sau Oaș, se confecționa dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se atașa un coș de forma unei iesle din nuiele sau șipci curbate («brățări») din arin, alun sau răchită. Blidarul își avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului și servea atât pentru ținut blide, cât și pentru ținut linguri” (Mirescu, 2006: 124). 2. Adâncitură, depresiune. ■ (top.) Blidari, sat aparținător de loc. Baia Mare, situat pe Valea Firizei; cascadă situată la confluența văilor Stur și Blidari, în Munții Ignișului; Valea Blidari, pârâu ce izvorește din Munții Gutâi și se varsă în Firiza, colonie silvică (Meruțiu, 1936: 34); Blidari, vârf (1.011 m) la est de Igniș; carieră de andezit, situată la 22 km nord de Baia Mare. ■ (onom.) Blidar(u), nume de familie frecvent în zona Codru, preponderent în loc. Băița de sub Codru. (Sec. XV). – Din blid „farfurie” + suf. -ar.

burac, buraci, s.m. (reg.) Sfeclă roșie (Beta rubra), folosită în alimentație; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor. ■ (med. pop.) Folosită la tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii arteriale, virozelor. ■ (onom.) Burac, nume de familie provenit din supranume. ■ Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maram.). – Cf. ucr. burak (Borza, 1968: 30).

pléșcă, s.f. 1. Chelie, goliciune. 2. (prin exten.) Lipsit de vegetație. ■ (top.) Pleșca Mare, vf. (1.292 m) situat în Munții Ignișului; Pleșcioara, deal (806 m) la nord de Baia Mare; Pleșca, deal în Bocicoiel, Bogdan-Vodă, Rozavlea, Băiuț, Groșii Țibleșului, Lăpușul Românesc. ■ (onom.) Pleșca(n), nume de familie în jud. Maram. – Din pleș „chel” (MDA).

ALANI s. m. pl. Triburi de origine sarmată, care locuiau în secolele al II-lea și I î. Hr. în regiunea Mării Negre și în nordul Caucazului și care, împinși de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreună cu vandalii, până în Spania și Africa. – Din lat. alani.

CĂMILĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).

WAPITI s. m. Cerb de talie mare din America de Nord și din Asia. (din fr., amer. wapiti)

CRIVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre nord-est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon. ♦ (Înv. și reg.) Nord. – Din bg. krivec.

SUS¹ adv. 1) Într-un loc situat la o înălțime mai mare decât altul; la înălțime; deasupra. * De jos în ~ la deal; în ascensiune. Cu fundul în ~ a) întors cu fața în jos; răsturnat; b) în dezordine; c) morocănos; supărat; indispus. De ~ a) de deasupra; din partea mai ridicată; din înălțime; b) pornind de la conducere, de la centru; c) făcând parte din clasele bogate; privitor la clasele privilegiate. De ~ și până jos din cap până în picioare; în întregime; tot. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe ~ a fi înfumurat. A vorbi de ~ a vorbi arogant; a vorbi cu dispreț. A lua (sau a privi) pe cineva de ~ a trata pe cineva ca pe un inferior; a privi cu dispreț. A privi (sau a măsura) cu ochii (pe cineva) de ~ în (sau până) jos a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. Cei de ~ șefii (unei colectivități). Cele de mai ~ cele spuse sau scrise anterior. 2) În direcție verticală; în înălțime; deasupra. ◊ În ~ a) ridicat; b) spre un loc mai înalt; la deal; c) în aer; în direcția cerului; d) în direcția izvorului unei ape curgătoare. Mai ~ a) spre o înălțime mai mare; b) mai spre nord. Mai ~ de mai mult de...; peste... A sări în ~ a-și manifesta brusc bucuria, spaima etc.; a tresări; a izbucni. Cu un cap mai ~ mult superior. Mâinile ~ ! ordin prin care cineva e prevenit să se predea. ~! comandă adresată cuiva pentru a se ridica în picioare. Pe ~ a) pe deasupra; b) prin aer; c) purtat în brațe; d) cu forța; forțat. 3) În cer; în rai. ◊ De ~ din cer; de la Dumnezeu. Cel de ~ Dumnezeu. 4) muz. Înălțat; ridicat. ◊ ~ și tare a) (în mod) hotărât, categoric, răspicat; b) în auzul tuturor; deschis. /<lat. susum

SUS² n. 1) Partea de deasupra. ◊ A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau toate) cu ~ul în jos a face mare dezordine. 2) Partea de nord. Vânt din ~. /<lat. susum

GRIZZLY s.m. Specie de urs foarte mare din America de Nord. [< engl., fr. grizzly].

platformă continentală, (engl.= continental platform) component al marginii continentale; este o zonă submersă, cvasiplană, care se întinde de la țărm spre larg, până la marginea de sus a povârnișului continental; este continuarea ariei continentale. P.c. are o lărgime foarte variabilă, media pe Glob fiind de 78 km; adâncimea variază între 20 – 550 m, media fiind 133 m, iar înclinarea este de 9°07′. Spre larg p.c. prezintă o muchie constituind flexura continentală; p.c. este acoperită de o mare epicontinentală (ex.: M. Nordului). Sin. șelf, platou continental. V. și margine continentală. (V.M.)

CĂMILĂ, cămile, s. f. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (v. dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus). – Slav (v. sl. kamilĩ < gr.).

bálie f., pl. baliĭ și băliĭ (rut. báliĭa, balie, germ. de jos balje, cĭubăr, d. fr. baille, care vine d. bretonu bal, cĭubăr). Est. Mare vas oval (în nord rătund) înalt de 30 c.m., compus din doage și întrebuințat la spălat rufele. – În sud și găletar, în Munt. baĭe. – V. albie, covată, copaĭe, troacă, crintă, buhadă.

RĂZBOIUL DE 7 ANI (1756-1763), război purtat între Marea Britanie, Prusia și Portugalia, pe de o parte, și Franța, Austria, Rusia, Suedia, Saxonia și Spania, pe de altă parte. A izbucnit ca urmare a ascuțirii luptei dintre Anglia și Franța pentru colonii și a înăspririi antagonismelor dintre Prusia, pe de o parte, și Franța, Austria și Rusia, pe de altă parte. Războiul s-a purtat, în Apus, pe mare și în coloniile din America de Nord, între Franța și Marea Britanie, iar în centrul Europei între armatele coalizate ale Franței, Austriei și Rusiei împotriva Prusiei. Războiul s-a încheiat în 1763 prin păcile de la Paris (între Franța și Anglia) și de la Hubertusburg (între Prusia, Austria și Rusia, care-și schimbase, în ultimul an la războiului, atitudinea față de Prusia). În urma acestui război a slăbit considerabil puterea colonială și comercială a Franței, a început supremația maritimă a Marii Britanii, iar Prusia și-a consolidat preponderența în rândul statelor germane.

cĭúcură adv. (d. cĭucure, adică „multe ca niște cĭucurĭ”). Nord. Cladără, cĭotcă, în mare număr (vorbind maĭ ales de florĭ și poame pe ramurĭ).

LONDONDERRY [lándənderi], oraș în Marea Britanie (Irlanda de Nord/Ulster), port la gura de vărsare a fl. Foyle în G. Lough Foyle (Oc. Atlantic); 95,4 mii loc. (1991). Reparații navale. Ind. textilă, încălț., chimică și alim. (băuturi, făină). Locul unor incidente violente între protestanți și catolici după al doilea război mondial. Vechea denumire Derby.

GEORGE [dʒɔ:dʒ], numele a mai multor regi britanici. Mai importanți: 1. G. I, rege al Marii Britanii și Irlandei (1714-1727), fondatorul dinastiei de Hanovra. 2. G. III, rege al Marii Britanii și Irlandei (1760-1820); în timpul domniei sale, coloniile engleze din America de Nord și-au proclamat independența (1776). 3. G. V, rege al Marii Britanii, Irlandei de Nord și împărat al Indiei (1910-1936) din dinastia Saxa-Coburg-Gotha, care, din 1917, își schimbă numele în dinastia de Windsor; domnia sa a fost marcată de participarea Marii Britanii la primul război mondial. 4. G. VI, rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord (1936-1952) și împărat al Indiei (1936-1948), în timpul căruia țara a participat la cel de-al doilea război mondial.

GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.

ELÁN¹ (< fr.) s. m. Mamifer rumegător cu coarne ramificate și lățite (Alces alces). Trăiește în N Eurasiei și al Americii de Nord. Este cel mai mare animal paricopitat din familia cervidelor (c. 2,4 m și 450 kg greutate).

MARELE DRUM MARITIM DE NORD, cale maritimă navigabilă care leagă oceanele Atlantic și Pacific, trecând prin mările mărginașe ale Oc. Înghețat. Primul care a realizat acest drum a fost N.A.E. Nordenskjöld (1878-1879) cu vasul „Vega”. După 1935, trecerea pe acest drum se face în mod regulat, datorită spărgătoarelor de gheață, unind partea europeană a Federației Ruse cu porturile Extremului Orient. Se mai numește și Pasajul de Nord-Est.

MITROPOULOS [mitrópulos], Dimitri (1896-1960), dirijor, pianist și compozitor american de origine greacă. Stabilit în S.U.A. (1936). Prof. univ. la Atena. A dirijat mari orchestre europene și nord-americane (Orchestra Simfonică din Minneapolis, 1937-1949). Director al Filarmonicii din New York (1949-1958) și la Metropolitan Opera (1958-1960). Opere („Sora Beatrice”), muzică simfonică, de scenă și de cameră, lieduri.

pépene m. (lat. pepo, *pépinis, îld. pepónis, pepene, zămos, d. vgr. pépon, pepene, harbuz orĭ zămos, adică „copt”, d. pépto, coc [pin căldura soareluĭ], lat. *poquere, coquere, a coace; it. popóne = mellone, pepene; sp. pg. pepíno, castravete [lat. pop. pépenus, pepene, de unde, probabil, și fr pepin, sîmbure]; ngr. pepóni, de unde sîrb. pipun, pepene). Vest. Mold. sud. Fructu uneĭ plante cucurbitacee numită tot pepene, din care există doŭă varietățĭ: pepenele galben (cúcumis melo), care seamănă cu bostanu (avînd la mijloc tot o mare cavitate în care se află semințele), cu mezu galben, gălbuĭ saŭ portocaliŭ, dulce și bun de mîncat după masă, originar din sudu Asiiĭ și numit în nordu Moldoveĭ zămos și zamuz, ĭar în Olt. numaĭ pepene (V. cantalup și caun); pepenele verde (citrullus vulgaris, cúcumis citrullus orĭ cucúrbita citrullus), cu coaja verde, plin în ăuntru, cu sîmburiĭ în mez, cu mezu roș orĭ (maĭ rar) alb gălbuĭ, dulce, foarte apos și bun de mîncat după masă, originar din sudu Africiĭ și numit în nordu Moldoviĭ harbuz, ĭar în Olt. lúbeniță (V. boșar și bacîr). A scoate pe cineva din pepenĭ (adică „de la paza pepenilor”), a-l enerva, a-l face să izbucnească de furie. Nord. Castravete (maĭ ales mare).

PURITANÍSM (< fr.) s. n. Doctrină calvină desprinsă, între 1562 și 1580, de anglicanism, sub influența ideilor lui Calvin, Zwingli și Bullinger, și caracterizată prin epurarea cultului de orice rămășițe ale catolicismului, printr-o morală rigidă, și printr-o organizare prezbiteriană. A avut un rol important în timpul Elisabetei I a Angliei. Persecutați de Stuarți, adepții p. au emigrat în număr mare în America de Nord, pe terit. actual al S.U.A. ♦ P. ext. Rigorism extrem privind respectarea preceptelor religioase și morale.

ALAN, -Ă, alani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi de origine sarmată, care locuiau în sec. II și I î. H. în regiunea Mării Negre și în nordul Caucazului și care, împinși de huni, au ajuns în sec. V, împreună cu vandalii, până în Spania și Africa; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste triburi. 2. Adj. Care aparține alanilor (1), referitor la alani. – Din lat. alani.

CĂMILĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĭ.

CRIVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre Nord-Est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon. ♦ (Înv. și reg.) Nord. – Din bg. krivec.

ITALIANĂ s. f. (cf. it. italiano): limbă romanică din grupul central, vorbită în Italia (Peninsula Italică, Sicilia și Sardinia) de peste 50 de milioane de oameni; în nordul Corsicei, în cantonul elvețian Ticino, pe litoralul francez al Mării Mediterane, în S.U.A., în Argentina, în Tunisia etc. Este limba oficială a Italiei și una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveției. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, i. posedă consoane geminate, a căror opoziție cu cele simple creează diferențe de sens (fato „soartă” – fatto „făcut”; calo „coborâre” – callo „bătătură” etc.). De asemenea, i. se remarcă prin posibilitățile ei inepuizabile în derivarea cu sufixe și prin libertatea de construire a frazelor. Vocabularul ei este mai apropiat de cel latin (este singura limbă romanică formată în „patria romanilor”, limbă cu foarte multe împrumuturi savante din latină). Istoria limbii i. cuprinde trei perioade: a) italiana veche (între secolele al IX-lea – al XIII-lea) caracterizată printr-o puternică fărâmițare dialectală (transmisă celorlalte faze), prin dialecte literare de mare prestigiu (menținute până azi), prin folosirea ei în poezia siciliană a secolului al XIII-lea: Carta Capuana (960); b) italiana medie (între sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), caracterizată prin înlocuirea treptată a limbii latine cu i., într-un proces de unificare lingvistică în jurul dialectului literar cu cel mai mare prestigiu – cel toscan (florentin) -, oferit ca model al unei limbi literare unice pe întreaga Italie de către marii poeți prerenascentiști – Dante Alighieri (în Divina Comedia), Petrarca și Boccaccio; prin perfecționarea limbii literare i. de către marii scriitori ai Renașterii – Torquato Tasso, Machiavelli, Ariosto etc. – și prin apogeul atins de toscana literară în operele lui Manzoni; c) italiana modernă (între secolul al XIX-lea și al XX-lea), caracterizată prin deplasarea bazei dialectale a limbii literare de la dialectul toscan (florentin) la exprimarea caracteristică Romei și împrejurimilor sale. I. dispune de trei mari grupuri dialectale: în nord – la granița Italiei cu Franța – dialectele galo-italiene, printre care se remarcă cel ligurian, piemontez, lombard și genovez, în centru, cel toscan, marchizan, umbric, roman și corsican, în sud, cel abruzzez, napolitan, apulian, calabrez și sicilian. Diferențele dialectale sunt uneori atât de mari, încât un vorbitor din sud nu se înțelege cu unul din nord. Asupra i. s-au exercitat mai multe influențe (în special în vocabular): în evul mediu, influența arabă (prin intermediul Siciliei), influența spaniolă, influența provensală și influența franceză (acestea două din urmă fiind cele mai puternice). Vocabularul i. s-a îmbogățit și cu termeni germanici și germani, rămași în nordul Italiei (de la triburile de cuceritori din secolul al VI-lea și de la stăpânitorii austrieci din epoca modernă). Existența în limba română a unor cuvinte de origine italiană i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență italiană asupra limbii române (v. influență).

borcut, borcuturi, s.n. – (reg.) Izvor de apă minerală: „Borcutul țâșnește din foarte numeroase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borșa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populație numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ținutul Borșei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale” (Papahagi, 1925: 97-98). Cele dintâi explorări ale zăcămintelor hidrominerale din Maramureș s-au realizat la Săpânța, Șuligu, Usturoi – 1860, Breb – 1866, Stoiceni – 1876, Dănești – 1883, Cărbunari – 1861, Apa Sărată – 1896. Prima instalație de îmbuteliere a apei minerale din județ s-a înființat în 1846, pe Valea Vinului; apoi Șuligu – 1860, Breb – 1866, Stoiceni și Săpânța – 1890 (Nădișan, 2012: 19). „M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut” (Ștețco, 1990: 321). ♦ (onom.) Borcuti, nume de familie frecvent în zona Dumbrăvița – Chechiș (63 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). ♦ (top.) Borcut, sat aparținând de orașul Tg. Lăpuș; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ștefan cel Mare (Stoica, Pop, 1984: 11); Valea Borcutului, pârâu ce izvorăște din versantul sudic al Ignișului, la nord de mun. Baia Mare; străbate cartierul băimărean Valea Borcutului și se varsă în râul Săsar, în apropiere de localitatea Săsar. – Din ucr. borcut, magh. borkút (din bor „vin” și kut „izvor”) (Cihac, Șăineanu, MDA).

alani smp [At: DEX² / E: lat alani] Triburi de origine sarmată, care locuiau în secolele al II-lea și I a. C. în regiunea Mării Negre și în nordul Caucazului și care, împinși de huni, au ajuns, în sec. V, împreună cu vandalii, până în Spania și Africa.

cămilă sf [At: TETRAEV. (1574), 233 / Pl: ~e / E: vsl камилъ] 1 Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu două cocoașe, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2 Dromader (Camelus dromaderus). 3 (Mrn) Ponton de lemn pentru ridicarea navelor scufundate.

wapiti s.m. (zool.) Cerb de talie mare din America de Nord și din Asia. • /<fr., engl. wapiti <cuv. indian.

zaharifer, -ă adj. (înv) Care conține zahăr; din care se extrage zahăr. Din părțile nordului s-a dat marea impulsie... culturei sfeclelor zaharifere (BREZ.). • pl. -i, -e. /<fr. saccharifère.

MOTORNIȚĂ s. f. (Prin nord-estul Olt.) Femeie mare, mătăhăloasă. Cf. CIAUȘANU, GL. – Pl.: motornițe. – Motor + suf. -orniță.

MOTROCOÁNȚĂ s. f. (Prin nordul Transilv.) Obiect fără mare valoare, prost, uzat. Cf. CV 1951, nr. 3-4, 46. – Pl.: motrocoanțe. – Etimologia necunoscută.

jib, (jâb), adv. (reg.) 1. Tare: „Când îs supărată jib / Atunci fac voie și râd” (Țiplea, 1906: 450). 2. Repede: „Mă duc mai jib” (ALRRM, 1969: 138). 3. (cu rol adj., în expr.) Tare jib = mult, rău: „Și zmăii ardeau ca și paiele; tare jib ardeau” (Bilțiu, 2007: 52). 4. Mare. ■ În Trans. de Nord, Maram. Istoric, inclusiv în Maram. din dreapta Tisei. – Din magh. zsib „actor comic” (DA, după DER; DEX, MDA).

*NARVAL sm. Mare mamifer din ord. cetaceelor care trăește în mările înghețate de la nord (Monodon) (🖼 3316) [fr.].

VANDAL, vandali, s. m. 1. Persoană care făcea parte din grupul de triburi de origine germanică care au coborât în sec. V de pe țărmul Mării Baltice ajungând până în nordul Africii unde au întemeiat un regat și de unde au pătruns în Roma, jefuind crunt și distrugând numeroase valori culturale și artistice ale antichității. 2. Fig. Om necivilizat, barbar, care distruge valori culturale și artistice. – Din fr. vandale.

AMBLISTOMĂ s. f. animal amfibiu de culoare cărămizie, cu pete mari, deschise, din America de Nord. (< fr. amblystoma)

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

BAFFIN [bæfin] 1. William B. (1584-1622), navigator și explorator polar englez. A condus expediția de căutare a Pasajului de Nord-Vest, a cercetat G. Hudson (1615) și marea care azi îi poartă numele, trecînd prin str. Davis (1616). 2. Marea sau Golful ~, marea în NE Americii de Nord, între Arh. Arctic Canadian și Groelanda, legată prin str. Davis de Oc. Atlatic și prin str. Smith de Oc. Înghețat; 530 mii km². Ad. medie: 861 m; ad. max.: 2.414 m. Salinitate: 30-34,5‰. Vînătoare de balene și foci. 3. Insula ~ sau Țara lui ~, cea mai mare ins.din Arh. Arctic Canadian; 476 mii km², din care c. 83 mii km² acoperiți de ghețuri. Alt. max.: 2.591 m (vf. Penny Highland). Vegetație de tundră. Zăcăminte de cărbune și min. de fier. Populație rară, formată din eschimoși (c. 3,4 mii loc). Stațiuni de cercetări științifice. Pescuit. Oraș pr.: Frobisher Bay.

BANKS [bæŋcs] 1. Ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, situată între continent și ins. Victoria și Melville; 66,5 mii km². Relief colinar (alt. max.: 762). Climat subarctic, cu vegetație și soluri de tundră. 2. Suită de canale, str. și mări interioare în N continentului nord-american, care unește M. Baffin cu M. Beaufort. Parte componentă a Pasajului de Nord-Vest.

BERING 1. Vitus Jonassen B. (1681-1741), navigator și explorator danez în serviciul Rusiei. A condus două expediții ruse în Kamceatka (1725-1730, 1733-1741 ), în timpul cărora a traversat (1728) marea și str. care azi îi poartă numele, ajungînd pe țărmul de NV al Pen. Alaska și în Arh. Aleutine. 2. Mare în N Oc. Pacific, între Pen. Kamceatka, Alaska și Arh. Aleutine, cu țărmuri puternic crestate. Pr. golfuri: Anadîr, Norton, Bristol; 2,3 mii km². Ad. max.: 5.500 m; ad. med.: 1.598 m. Salinitate medie: 31,5‰. În ea se varsă fl. Yukon și Anadîr. Pescuit. Vînătoare de balene, morse și foci. 3. Str. care desparte Asia de America de Nord, unind apele Oc. Pacific, cu cele ale Oc. Înghețat. Lățime: 35-86 km. Ad. min.: 36 m. Ad. max.: 70 m. Închisă de ghețuri multe luni pe an; este străbătută de curentul rece Oya-Șivo. Printre ins. Diomede trece granița dintre Federația Rusă și S.U.A. și linia de schimbare a datei. Străbătută pentru prima dată de S.I. Dejnev în 1648, dar denumită în cinstea lui B. (1). 4. Ghețar montan de vale în S Pen. Alaska (S.U.A.), în culmea Chugach-St. Elias. Lungime max.: 203 km (cel mai mare ghețar din America de Nord). Lățime max.: 43 km. Supr.: 5,8 mii km². Coboară pînă în apele G. Alaska.

CAMERUN 1. Republica ~, stat în Africa Ecuatorială, cu ieșire la G. Guineii; 475,4 mii km²; 11.54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și engleza. Cap.: Yaoundé. Orașe pr.: Douala, Nkongsamba, Maroua. Este împărțit în zece prov. ad-tive cu 50 departamente. Podiș întins traversat de lanțuri muntoase, între care masivul Adamaoua în centru. În zona litorală apare masivul vulcanic C. (4.070 m). Climă ecuatorială cu precipitații bogate (pînă la 10 mii mm anual), care determină existența pădurii exuberante pe coastă și tropicală în care mai mare parte a țării; în nord vegetație de savană. Expl. de petrol (8,64 mil. t 1989), huilă, aur și bauxită. Pe 14,7% din supr. țării, se cultivă manioc (1,53 mil. t 1989), sorg, arahide, porumb (430 mii t, 1989); orez; plantații de cacao (440 mii ha, 120 mii t, 1989), trestie de zahăr (1,3 mil t. 1989), bananieri (1,15 mil. t, 1989) și arbori de cauciuc (31,2 mii t cauciuc natural, 1989). Se cresc bovine (4,6 mil. capete, 1989), ovine (3,2 mil capete, 1989), porcine (1,3 mil. capete, 1989). Pescuit: 82.5 mii t (1988). Pădurile ocupă 52,1% din terit. țării și sînt bogate în esențe valoroase (abanos, mahon, okoumé). Întreprinderile ind. ale C. produc energie electrică (2, 4 miliarde kWk, 1988), aluminiu (79 mii t, 1987), ciment, conserve de carne, uleiuri vegetale, zahăr ș.a. Cf.: 1,2 mii km. Căi rutiere: 67 mii km. Moneda: 1 C. f. a. = 100 centimes. Exportă cacao și cafea (c. 40%), petrol, lemn prețios, bumbac, aluminiu, cauciuc natural, banane, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, semifabricate și materii alim. – Istoric. În ev. med. timpuriu, pe terit. C. au exista mai multe state (Bornu, Bagirmi). În sec. 17, C. a devenit una dintre sursele comerțului de sclavi negri pentru America. În 1884, Germania proclamă C. colonie. După primul război mondial, cea mai mare parte a țării a trecut sub administrația Franței ca terit. sub mandat al Ligii Națiunilor, iar partea de NV, sub administrația Marii Britanii. La 1 ian. 1960, C. francez a devenit stat independent, sub denumirea de Republica C. În 1961, ca urmare a unui plebiscit, partea de N a C. britanic a intrat în componența Nigeriei. Totodată partea de S a C. britanic (devenită C. de Vest) s-a unit cu Rep. C. (devenită C. de Est), constituind Rep. Federativă c. În 1972, în urma unui plebiscit, este adoptată o nouă Constituie, care proclamă C. stat unitar cu numele de Republica Unită C., iar din 1984 de Republica C. Este o republică prezidențială. Puterea executivă este deținută de un cabinet numit de președinte, iar cea legislativă de președinte și Adunarea Națională. 2. Masiv muntos vulcanic activ în Africa de Vest (Rep. Camerun) pe țărmul G. Guineea. Alt. max.: 4.070 m (vf. Fako). Ultima erupție: 1959. Climă ecuatorială umedă (c. 10.000 mm/an). Păduri ecuatoriale.

Asia (în Noul Testament) nume dat provinciei romane „Asia proconsulară”, cu capitala la Efes, provincie ce cuprindea toată partea de apus a Asiei Mici (afară de coasta Mării Egee), cu Bitinia la nord și cu Frigia și provincia Galatia la răsărit. Prin aceste părți au propovăduit apostolii Petru și Pavel.