APOZIȚIE, apoziții, s. f. Atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar în același caz cu substantivul determinat. În fraza: «Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur», «gură de aur» este apoziție pe lîngă numele «Cichindeal». – Pronunțat: -ți-e.

AUR A avea mâini de aur = A fi îndemânatic, dibaci: Dr. chirurg Cristian Postolache, medicul cu mâini de aur, cum îi spun pacienții, este invitat să opereze alături de alți medici renumiți ai chirurgiei oftalmologice românești [...]. (http://www.desteptarea.ro/) A cântări cu aur = A plăti foarte scump pentru un lucru: Dar nu e deputat roșu să nu aibă câte două-trei funcții deghizate sau fățișe, nu e unul care să nu fie legat de guvern prin interese materiale și personale, încât fiecare ridicare de mână în adunări e cântărită cu aur. (MIHAI EMINESCU) A făgădui munți de aur (frm.) = A făgădui lucruri imposibile: Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău. (MIHAI EMINESCU) A înota în aur = A fi foarte bogat: Numaidecât hainele de pe dânsul, patul, așternutul, păreții caselor, armele și toate lucrurile, până și florile pe care puse mâna se făcură de aur. Inota, cum se zice, numai în aur. (P. ISPIRESCU) A plăti în aur (frm.) = A plăti foarte scump: Și [împărăteasa] a poruncit să i se plătească meșterului aurul din două hărăbăli pline, că să fi trăit meșterul zece veacuri de om […] (EM. GÎRLEANU) Fă-mi dar și mie ce te rog,/ Te voi plăti cu aur, / Posterității să lăsăm / Un magnum, un tezaur. (I. L. CARAGIALE) A tăia găina care face ouăle de aur = A sacrifica o sursă de câștiguri mici, dar constante, în speranța unui câștig mai mare: Nu are sens să așteptăm până când cineva va face asta, deoarece corupția este o afacere extrem de profitabilă! Cine va tăia găina care aduce ouă de aur? (http://m.noi.md/) Soluția găsită [...] a fost numirea de administratori pe care Românii continuau să-i numească Domnitori, iar Turcii îi numeau Bey-i [...] și care mai cu seamă să aplice și să mențină linia impusă de Imperiul Otoman: maximum de venituri pentru visterie cu minimum de abuzuri posibile, pentru a nu omorî găina care producea ouăle de aur. (ALEXANDRU GABRIEL FILOTTI) Aur bătut la faur = Metal ordinar care imită aurul: − Rigă, te oprește! / Coroana ta nu e de aur, / e fier bătut de meșter faur. (DOMINIC STANCA) Cruce de aur (la noi) în casă! (Mol.; Buc.) = Exclamație de apărare împotriva diavolului, când se rostește numele lui: Vezi că-i blestemase biata Anița, și blestemul se prinde, că-i al necuratului. Cruce de aur în casă! (EM. GÎRLEANU) Epocă (sau zile, veac) de aur = Perioadă de înflorire a vieții materiale și culturale: Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, / Mă cufund ca într'o mare de visări dulci și senine (MIHAI EMINESCU) Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună, / Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar. (IDEM) Fie-ți gura de aur! = Să se împlinească prevestirea ta favorabilă: Să dea Dumnezeu să-ți fie gura de aur! Gură de aur (fig.) = Persoană care vorbește mult și frumos, convingător:Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere (MIHAI EMINESCU) − Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. (BARBU DELAVRANCEA) Sete de aur = Lăcomie de bani; avariție: [...] în 1456, mărețul Sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădând Serbia. (NICOLAE IORGA)

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apă folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

liturghie (liturghii), s. f. – 1. Slujbă, mesă. În biserica ortodoxă, fiecare din cele trei slujbe diferite, uzuale în prezent: cea a Sf. Vasile cel Mare, de zece ori pe an (duminicile din postul mare, Joia Mare, sîmbăta din Săptămîna Patimilor, în ajunul Crăciunului, de Bobotează și de Sf. Vasile); cea a Sf. Grigore, în 25 martie și în toate zilele de post, afară de duminici; și cea a Sf. Ioan Gură de Aur, în restul zilelor. – 2. Liturghier. – 3. Pîine sfințită în formă de colac; se dă preotului și dascălului. – Var. leturghie. – Mr., megl. liturghie „anafură”. Ngr. λειτουργία (Murnu 33; Sandfeld 21), parțial din sl. liturgija (Vasmer, Gr., 89), cf. sb. leturgija. – Der. leturghioară, s. f. (prescură); liturghisi, vb. (a face slujbă), din ngr. λειτουργῶ, sl. liturgisati; liturgic, adj., din fr.; liturghier, s. n. (cartea care conține liturghia).

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). ◊ Nuntă de aur = a cincizecea aniversare a căsătoriei. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = energia captabilă a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței. ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gură) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri bune. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitînd aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmînt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

liturghie (< gr. λείτουργία), termen generic pentru servicul divin al bisericii creștine. În sens restrâns, cel mai important serviciu divin al bis. ortodoxe, corespunzător misei* în bis. catolică și protestantă. Ea s-a dezvoltat, în timpul creștinismului primitiv din tradițiile locale, din Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma, Cartagina, Lyon și Ravenna, luând forma definitivă la Bizanț, prin reformele Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan Gură de Aur (sec. 4), în cele două l. care le poartă numele (generalizată fiind cea din urmă). Cântarea oficiantului, a stranei*, a comunității – în ultimele două sec., a corului* – deține un rol esențial în l. În compunerea l. intră psalmii*, condacele*, troparele*, imnurile (1) trisaghion*, heruvic*, axion*, chinonic* etc.: legătura dintre acestea o realizează, de regulă*, ecteniile*. ♦ Până la sfârșitul sec. 17, l. era monodică*, prima încercare de realizare polif. a cappella* a „răspunsurilor” datorându-se unor muzicieni ruși (Pekabițski, Titov ș.a.). Forma ciclică* a l., printr-un aport componistic marcant, îndepărtat deci de sursele cântării tradiționale, au conturat-o Davidov, Bortnianski, Glinka ș.a. Un punct culminat al elaborării ei ciclice, în care se ține seamă atât de raportul dintre imnuri (concepute ca forme polif.) și ectenii cât și de un plan expresiv al tonalităților (2) este l. lui Ceaikovski. ♦ Compozitorii români au avut ca model diferite tipuri de l. corale: Drăgoi, în L. solemnă pentru cor mixt și în L. Sf. Ioan Gură de Aur pentru cor bărbătesc, a urmat modelul ceaikovskian; Musicescu – modelul Bortnianski. Cu adevărat reformatoare, pentru întreaga sferă ortodoxă, este reintroducerea în l. a melodiei biz. originare (psaltice), prin lucrările corale ale lui T. Georgescu și D.G. Kiriac (care, în L. psaltică, 1902, armonizează atât ehurile* diatonice cât și pe cele cromatice*) urmați de P. Constantinescu, Chirescu, Lungu ș.a.

Bunescu, Ioan (1852-1928), compozitor, n. în com. Crăciunenii de Jos, jud. Olt, prof. de muzică și dirijor de cor. A compus muzică religioasă (Liturrghia Sf. Ioan Gură de Aur (1884 și 1885)), precum și diferite imnuri bisericești.

Dima, Gheorghe (1847-1925), compozitor, n. la Brașov, director al Conservatorului din Cluj. A compus muzică vocal-simfonică, vocală (O, ce veste minunată, Doamne, Iisus Hristoase etc.) și corală (Liturghia sf. Ioan Gură de Aur, Cântări liturgice, Cântări bisericești) și altele.

duminică, duminici s. f. 1. Ziua săptămânală de odihnă și de sărbătoare religioasă a creștinilor. 2. (Bis.) Cea dintâi și cea mai veche sărbătoare creștină, zi în care a înviat Iisus Hristos, în care s-a arătat apostolilor a opta zi după Înviere și apoi după alte opt zile, când erau adunați în foișorul unde avusese loc Cina cea de taină, și tot duminică, după 50 de zile, s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli. Este zi de sărbătoare încă din timpul sfinților apostoli, când aceștia „frângeau pâinea”, adică săvârșeau Sf. Liturghie (Fapte 20, 7) înlocuind sabatul iudaic. După recunoașterea creștinismului sub Constantin cel Mare, duminica a fost recunoscută și consfințită oficial în anul 321 d. Hr. ca zi legală de odihnă săpătămânală chiar și pentru necreștini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creștine. Se mai numește ziua Domnului (dies dominica), ziua domnească, cea dintâi a sâmbetelor, ziua pâinii (la sf. Ioan Gură de Aur), împărăteasa zilelor (la sfinții părinți ai Bis.), fiind de fapt prima zi a săptămânii (Mat. 28, 1), și la păgâni ziua soarelui (dies solis). [Var.: duminecă s. f.] – Din lat. (dies) dominica.

Grigorie de Nazianz (†389), sfânt, supranumit Teologul, n. în orășelul Nazianz de lângă Cezareea Capadociei. A studiat la Atena împreună cu sf. Vasile cel Mare, cu care a fost prieten, a luptat cu succes împotriva arienilor și a scris numeroase opere teologice, precum și poeme, într-o admirabilă limbă grecească. A părăsit scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului, retrăgându-se și rămânând la Nazianz până la moarte. Bis. îl sărbătorește la 25 ianuarie și, împreună cu Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, la 30 ianuarie.

Hrisostom v. Ioan Gură de Aur (Hrisostom).

Ioan Cassianul (†435 d. Hr.), sfânt cuvios, originar din Dobrogea (Sciția Minor). După mai multe peregrinări prin Palestina, Egipt și Constantinopol, unde este hirotonit diacon de sf. Ioan Gură de Aur, se stabilește la Marsilia, unde e ales stareț al unei m-ri. Datorită rânduielilor sale monastice, este considerat organizatorul și legislatorul monahismului apusean. A îmbogățit fondul literaturii patristice cu numeroase scrieri. Este sărbătorit la 28 februarie sau, când este an bisect, la 29 februarie.

Ioan Gură de Aur (Hrisostom) (347-407 d. Hr.), sfânt, n. în Antiohia, patriarh al Constantinopolului și unul dintre cei patru mari dascăli ai Bis. Ortodoxe, persecutat de împărăteasa Eudoxia în mai multe rânduri. Din operele sale au tradus în românește în sec. 19 I. Barac (Despre preoție) și episcopul Melchisedec mai multe predici. Pentru neîntrecuta sa oratorie a fost numit „Gură de Aur”. Este autorul liturghiei care-i poartă numele, precum și a numeroase cântări religioase și liturgice. După Tradiție, el a introdus cântarea numită tropar. Moaștele sale se află la Vatican. Bis. îl sărbătorește la 13 noiembrie, 27 ianuarie și, împreună cu Vasile cel Mare și Grigore Teologul, la 30 aceeași lună.

liturghie, liturghii s. f. Cea mai importantă slujbă bisericească creștină, în cadrul căreia are loc prefacerea cinstitelor daruri în trupul și sângele Mântuitorului Hristos, adică săvârșirea euharistiei și împărtășirea credincioșilor. În bis. ortodoxe se oficiază în mod obișnuit trei liturghii: Liturghia sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia sf. Vasile cel Mare și Liturghia darurilor mai înainte sfințite (numită și a sf. Grigore Dialogul). La catolici se numește misă. ◊ Expr. A da (o) liturghie = a da preotului un pomelnic cu prilejul oficierii liturghiei, pentru a pomeni numele celor din familie sau rude (în viață sau decedate). ◊ Liturghia catehumenilor v. catehumen. ◊ Liturghia credincioșilor = a doua parte a liturghiei, după liturghia catehumenilor. [Var.: leturghie s. f.] – Din sl. liturgija (< gr. leitourghia).

Lugojan, Trifon (1874-1948), compozitor, n. în com. Nădlac, jud, Arad, prof. de muzică. A compus muzică corală religioasă și diferite cântări bisericești, printre care Liturghia pentru cor mixt în sol major (1901), Strana (cele opt glasuri: heruvice, irmoase, pricesne, 1905), Liturghia sf. Ioan Gură de Aur pentru cor bărbătesc (1928), colinde, cântări funebre etc.

Teotim (c. 390-407), sfânt de origine română, episcopul Tomisului (Constanța), făcător de minuni. A fost contemporan al împăraților Teodosie I (cel Mare) și al fiului său Arcadie, precum și al unor mari părinți ai Bisericii, ca Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie de Nissa și alții. Fericitul Ieronim, în De viris ilustribus, vorbește elogios de activitatea sa literară, dar scrierile sale nu s-au păstrat. Bis. îl sărbătorește la 20 aprilie.

Trei Ierarhi 1. Sărbătoare creștină în cinstea sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, instituită la 30 ianuarie 1086 de Ioan, episcopul Evhaitei, pentru cinstirea comună a celor trei mari ierarhi, după sărbătorirea fiecăruia dintre ei (1, 27 ianuarie și 13 noiembrie), spre a se înlătura disensiunile ivite între credincioși privind cinstirea lor diferențiată. 2. Biserică în Iași cu hramul celor trei ierarhi, aparținând fostei m-ri cu același nume ctitorită de Vasile Lupu în 1639, monument unic în arta noastră medievală. Cu ocazia restaurărilor efectuate de arhitectul Lecomte du Nouy în 1882-1890, monumentul a avut mult de suferit, cu care prilej a fost distrusă și pictura interioară. În sala gotică a fostei m-ri funcționează un muzeu de artă medievală (icoane, broderii, fragmente de picturi murale ș.a.).

Vorobchievici, Isidor (1836-1903), compozitor, n. în Cernăuți, prof. de muzică. A compus muzică vocală și corală, printre care Imnele Sf. Liturghii a sf. Ioan Gură de Aur (1869), Liturghia sf. Ioan Gură de Aur (1861 și 1887), Cântările liturghice (1890) și alte lucrări de muzicologie și didactice.

CREAȚIONÍSM (< fr.; {s}) s. n. Teorie teologică potrivit căreia sufletul fiecărui individ provine, prin creație nemijlocită, de la Dumnezeu, nu de la părinți, afirmîndu-se astfel că sufletul este un principiu deosebit de trup. Reprezentanți: Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur.

Crăcĭún și (Mold. și) Crecĭún n., pl. urĭ (d. lat. creátio, -ónis, creațiune, devenit neutru supt infl. luĭ ajun [A. și O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Pușcaru]. D. rom vine bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson. Cp. cu Născut). Sărbătoarea nașteriĭ luĭ Hristos (25-27 Decembre), Moș Crăcĭun, în poveștĭ, un bătrîn cu barba albă, plin de zăpadă și sprijinit într’un toĭag și care aduce jucăriĭ copiilor. La Romani, în locul Crăcĭunuluĭ se sărbaŭ Saturnaliile (16-18 Dec.), ĭar la sfîrșitu anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ. – Obiceĭu braduluĭ de Crăcĭun e luat de la vechiĭ Germanĭ și e păstrat de ceĭ noĭ pînă astăzĭ. În casa românească n’are ce să caute acest brad de Crăcĭun, că Româniĭ aŭ steaŭa, care se poate împodobi tot așa de frumos și nu se strică degeaba un brad.

OCNELE MARI, oraș în jud. Vâlcea, situat pe dr. văii Oltului, în zona Subcarpaților Vâlcii; 3.422 loc. (2003). Expl. de sare (prin disoluție), prelucrată în combinatul chimic din satul Govora. Orașul este inclus în categoria stațiunilor balneoclimaterice, având în perimetrul său un lac (c. 1.000 m²) cu apă sărată (216,3 g/l) cu caracter helioterm, cu nămol sapropelic pe fund, cu eficacitate în tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, ginecologice, dermatologice, cardiovasculare etc. Apele cloruro-sodice și iodurate de aici au început să fie utilizate pentru tratament începând cu anul 1833, când s-au făcut primele amenajări, iar primul stabiliment balnear a fost construit în anii 1894-1896. Localitatea apare menționată documentar ca sat în 1402, iar ulterior ca târg, devenind oraș în sec. 16. În O.M. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, renovată în 1746), iar în localitățile componente Slătioarele, Gura Suhașului, Lunca, Țeica și Buda, bisericile Sf. Nicolae (1568-1574), Sf. Gheorghe (1676-1677), Sf. Ioan Gură de Aur (1701-1706), Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru (1726, cu fresce din 1782) și Sf. Treime și Sf. Nicolae (1731). Ca urmare a exploatării prin disoluție a sării, în toamna anului 2001 s-au produs prăbușiri de mare amploare, care au distrus aproape în întregime satul Țeica.

SIC, com. in jud. Cluj, situată în zona dealurilor Sicului; 2.697 loc. (2005). Piscicultură în iazuri și heleșteie. În arealul com. S. se află o rezervație ornitologică (biocomplexul acvatic „Stufărișurile de la Sic”), care constituie loc de pasaj pentru păsările migratoare. În satul S., menționat documentar în 1291, se află o biserică din sec. 13 (azi biserică reformată), cu forme de tranziție de la arhitectura romanică la cea gotică, ce păstrează fragmente de picturi murale interioare din sec. 14, bisericile de lemn Sf. Ioan Gură de Aur (1707), cu decor sculptat și turn-clopotniță cu foișor pe pronaos, și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1731) și o biserică romano-catolică (1758-1795).

gúră f., pl. ĭ (lat. gŭla, it. pv. cat. sp. gola, fr. gueule). Cavitatea fețeĭ unde e limba și pe unde se introduc alimentele: tac din gură. Huĭet de vocĭ omeneștĭ: aud o gură alăturĭ. Persoană de nutrit: acest tată are opt gurĭ acasă. Parte tăĭoasă: gura săbiiĭ, cuțituluĭ, foarfeceluĭ. Locu pe unde se varsă un rîŭ: gurile Dunăriĭ, gura Ĭalomițeĭ. La zmeŭ, cele treĭ ațe care-l țin în echilibru, pe alocurea numită și cumpănă. Deschizătură, intrare saŭ ĭeșire: gură de raĭ, de sobă, de vulcan, de tun. Gură de aur (după vgr. hrisóstomos), persoană elocŭentă, cum era sfîntu Ĭon. A da gură cuĭva, a-l înștiința. A face gură, a vocifera, a protesta răcnind. A tăcea din gură, a tăcea. A trage o gură cuĭva, a-l ocărî, a-l mustra. Om bun de gură, elocŭent. Răŭ de gură, bîrfitor, calomniator. A răcni în gura mare, a răcni tare. Cu jumătate de gură, cam nehotărît, cam cu frică, cam a lene. Gura lumiĭ, gura satuluĭ, bîrfiturile lumiĭ. Gurile rele, calomniatoriĭ. A spune din gură, a spune oral. A-țĭ lăsa gura apă, a-țĭ fi tare poftă. A lua cuĭva vorba din gură, 1. a nu lăsa pe cineva să vorbească, 2. a spune tu ceĭa ce tocmaĭ vrea să spună el. A te lua gura pe dinainte, a scăpa o vorbă pe care nu vreaĭ s’o spuĭ. Gură spartă, om care nu poate păstra secretu. A uĭta de la mînă pîn’la gură, a uĭta foarte ușor. A te lua după gura cuĭva, a lucra după vorba (sfatu) luĭ. De ale guriĭ, de ale mîncăriĭ, lucrurĭ de mîncare. A te uita la (saŭ în) gura cuĭva, a da atențiune vorbelor luĭ. A pune pe cineva în gura tunuluĭ, a-l expune pericululuĭ. Bot. Gura leuluĭ (saŭ a meluluĭ), o plantă erbacee scrofulariace (ontirrhinum május) cu o floare ca o capsulă care, cînd o strîngĭ, se deschide și seamănă a gură de leŭ. (Are proprietățĭ astringente și vulnerare și e foarte periculoasă p. animale). Gura lupuluĭ, o plantă erbacee labiată (scutellária altissima).

ie- și ĭerárh m. (vgr. ῾ierárhes [= arhiereús], d. iereús, preut, și árho, domnesc). Șef al preuților și călugărilor, arhiereŭ. Sfințiĭ Treĭ Ierarhĭ (adică Vasile cel Mare, Grigore Cuvîntătoru de Dumnezeŭ și Ion Gură-de-aur), o sărbătoare ortodoxă la 30 ianuariŭ.

LELEȘTI, com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, în zona de confl. a râului Suseni cu Șușița; 1.872 loc. (2000). Pomicultură (meri, pruni, cireși). Muzeu etnografic (inaugurat în 1977), în satul L. Bisericile de lemn cu hramurile Sf. Nicolae (1774) și Sf. Ioan Gură de Aur (1791), în satul Frățești, Sfinții Voievozi (1802) și Adormirea Maicii Domnului (1825), în satul Frățești și Sfinții Voievozi (1801), în satul Rasovița.

IAROSLAVL, oraș în centrul părții europene a Federației Ruse, port pe Volga, la 282 km NE de Moscova; 631 mii loc. (1994), Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de mașini (motoare Diesel, aparataj electrotehnic, strunguri, frigidere, aparate radio, utilaj forestier, nave fluviale), chimică (cauciuc sintetic, rafinarea petrolului), textilă și tricotaje, încălț. Mănăstirea Spaso-Preobrajenski (sec. 12), bisericile Sf. Ilie (1647-1650), Sf. Ioan Gură de Aur (1649-1654) ș.a.; catedrală (sec. 18). Universitate. Muzeu de artă. Teatre. Întemeiat în 1010.

IOAN HRISOSTOM (Gură de Aur) (c. 344 – c. 407), teolog și predicator, episcop de Constantinopol (398-404). Unul dintre marii Părinți ai Bisericii răsăritene, apărător al dreptei credințe. Neîntrecut orator, de unde și numele său. Autor a numeroase scrieri religioase („Despre sfințenie”) și al principalei liturghii ortodoxe, care-i poartă numele. Opera sa, remarcabilă prin expresivitate și forță morală, a constituit izvorul principal de inspirație pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii bizantine. Prăznuit la 27, 30 ian. și 13 nov.

KASTALSKI, Aleksandr Dmitrievici (1856-1926), compozitor și folclorist rus. Prof. univ. la Moscova. A contribuit la dezvoltarea muzicii corale ruse. Opere religioase („Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur”), simfonii, cantate, compoziții corale, recviem („Pomenirea frățească a eroilor”).

zlatoúst m. (vsl. zlato-ustŭ, gură de aur = gr. hrysó-stomos). Vechĭ. Epitetu sfîntuluĭ Ĭon Gură-de-aur. – Azĭ zlata- (după pron. rus.).

gură f. 1. cavitatea feței pe unde iese vocea și pe unde se introduc alimentele; a da gură (pe la cineva), a-l înștiința; a face gură, a striga; a trage o gură cuiva, a-l mustra; 2. vorbă, svon din auzite: bun de gură, gura lumii, gura satului; gură de aur, foarte elocvent, supranumele sfântului Ioan: 3. ființă de hrănit: văduvă cu cinci guri; 4. gura unor animale: gura leului; 5. fig. deschizătura unui vulcan, unui tun, unei pivniți, unei rochi sau cămăși; 6. margine, intrare: pe o gură de raiu POP. gură de beciu; 7. trecătoare îngustă: gură de văi; 8. partea tăioasă: gura săbiei, gura cuțitului; 9. locul unde se varsă un fluviu sau un rîu: gurile Dunării, gura Ialomiței; 10. nume de plante: gura-leului (gura-mielului), plantă foarte periculoasă pentru animale (Antirrhinum majus); gura-lupului, plantă cu florile viorii (Scutellaria altissima). [Lat. GULA, înghițitoare (metaforă populară)].

ierarh m. cap bisericesc, arhiereu: Sfinții Trei Ierarhi (adică Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul-de-D-zeu și Ioan Gură-de-aur), sărbătoare ținută la 30 Ianuarie. [Gr. mod.].

mărgăritar n. 1. globul de un alb argintiu; produs de unele scoici de mare și întrebuințat ca piatră scumpă; a înșira la mărgăritare, a spune la basme: boierul făcu clacă, adunând pe toți copiii și fetele din sat ca să înșire la mărgăritare ISP.; 2. fig. ce e mai bun în felul său: poezia aceasta e un mărgăritar; 3. de coloarea albă a mărgăritarului: dinți de mărgăritar; 4. colecțiunea cuvântărilor St-lui Ioan Gură-de-aur.

Antiohia f. vechea capitală a Siriei pe Oronte, azi Antakieh, în Turcia aziatică: 22.000 loc: Patria sfântului Ioan Gură-de-aur. Odinioară reședința splendidă a Seleucizilor și locul de adunare a zece concilii.

Beilic n. numele mânăstirii sfântului Ioan Gură-de-Aur din Iași.

zlatoust m. gură de aur (epitet dat sfântului Ioan Hrisostom). [Slav. ZLATOUSTŬ (din ZLATO, aur și USTĬ, gură)].

Hrisostom m. sau Zlatoust (Gură-de-aur), epitet dat mai multor oratori sacri și în special sfântului IOAN, ilustru părinte al Bisericii, episcop de Constantinopole (347-407).

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apa folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (l); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ Fig. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ Fig. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

DOUĂ PUNCTE num. + s. n. (< lat. *dui, duae – lat. punctum, cf. fr. point, it. punto): semn de punctuație (:) folosit în scriere pentru a anunța vorbirea directă, reproducerea unor sunete sau zgomote sau un citat, o enumerare, o explicație sau o concluzie și pentru a marca, în același timp, o pauză mai mică decât aceea indicată de punct, așa cum găsim în exemplele „Dl Goe... zice încruntat: – Mam’mare. De ce nu mai vine?” (I. L. Caragiale); „Târziu cucoșul trâmbiță prelung: cucurigu!” (M. Sadoveanu); „Pitache scoate o rublă..., când se aude alături în livada de pruni: lip-lip!, lip-lip!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...când îl întrebi de unde-i, își dă căciula pe ceafă și-ți răspunde sumeț: «sunt vâlcean», ca și când tot județul ar fi al lui” (A. Vlahuță); „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere...” (M. Eminescu); „Sultănica e leită-poleită răposatul: când se aprinde, e vai de om, nu te poți apropia cale d-o poștie” (B. Șt. Delavrancea); „Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea” (M. Sadoveanu).

HÎRS nume derivat din Hrisant sau din Hrisostom, („Gură de aur”) epitetul sf. Ioan patriarhul Constantinopolului, cu mutarea grupului Hri in Hîr, ca la Cîrstina < Cristina, Cf. și gr. Xρύση-χρύσος „aur”, χρñσις „folosire” sau χρῖσις „ungere” și antrop. gr. Xρύσιος. 1. Hîrs, vlah Serbia; – țig., 1508 (16 B I 43); -u (16 B Y 102; Paș); -ul (Cat); -ulescu, P., 1775 (AO XYI 328); Hîrs/a, -eni, -ești ss.; Hîrsova f. (Tis 376 – 8; – preoteasa (Gorj 390). 2. Hărsu, Gh. (Șchei I); Hărsescul (16 B VI 296). 3. + -ova: Hărsova f. (P⁴; Sd XV 9; AO XX 104; BCI VIII 23); – jupînița, 1650 (Ins 209). 4. Această formă se înlocuiește uneori cu cea în ș: Hîrșa, I., ard.; Hărșești (Tec I); Hîrșova f. (Gorj 217); – sat în r. Vaslui și orașul dobrogean. 5. Prob. cu afer.: Șova, fam. act.

IOAN ebr. Iochanan sau Iohanna gr. Iωάννες, lat. Ioannes, I. IOAN. Numele cel mai frecvent la romîni; repetat în dinastia Asăneștilor, devine supranume domnesc, Iῷ, la munteni, parte integrantă a intitulației. 1. Ioan, forma cultă; – Gură-de-aur, b. dobr. (RI XI 208); cu afer.: Oan, „sluga” (curtean) mold., 1461 (M Put 175); – fratele lui D. Bratu (AO XXI 199). 2. Ioana sau Ioană, f. luat și ca nume bărbătesc, cu afer: Oana b. (Moț; Paș); – Preseacă, mold., 1463 (Sd V 386); Oană nume purtat de 25 boieri ai lui Ștefan cel Mare ș.a. (Dm; Ștef). 3. Ioane (Mar), vocativul pt. nom., ca Petre < Petru, formă curentă ard. între anii 1850 – 1870; Oane (Mar; Buc; CL); -a (Ard; Moț). 4. Ioanele (Moț). 5. + -eș, sau contam. cu magh. Iános: Ioaneș, ard. (Paș); Oaneș, Tudoran (16 A IV 128; Sd XVI); prob. Neș, Haideu (AO XXI 198); Neșu, M. (Î Div); -l vatav 1679 (BCI VII 9): Nesu (cu s pt ș, grafie străina) 1671 (Paș). Ioanăș (Ard). 6. *Ioanică: Ioanicești s.; Oanică (Dm); Oaneca (C Bog). 7. Ioanin (Ard I 248). 8. Țarul Ioaniță, redat în latină: Ioannicius rex; Ioanițiu, act., sub infl. sufixului grec -iu, 9. Ioanță (Ard); Oanță (Dm; C Ștef; Mar; Vel) etc; Oanța (Dm; Ștef; 17 A III 89); Oanțe, I. (Ard); -a (ib.); Oanțul s. 10. Cu u pentru o, prob.: Unț/ăști, -eni ss., v. și Uncu, Un ce. 11. Ioanca fiul lui Cosma, ard. (14 C I 18); Oanca (Ștef); Oancă, T., mold. (RI XI 315); – Turcul (16 A II 121). 12. + -cea; Ioancea (Î Div); cu afer. Oance (Mar; Ștef); -a, frecv. ard. (Paș) și mold. (Dm; Ștef; Ț. Rom. 128; P Bor 55); Ioanei (Paș), cf. magh. Iancsi. II. ION 1. -frec. (Dm) și act. -escu; frecv.; -easa, -easca, -ești ss. 2. Iuon formă curentă în urbariile din Ardeal (Met 39; Paș; Ard) etc. Iuonea, Iuoneasă (Paș). 3. Iuvon, ard. (Paș). 4. On (Ard; Met 95; Sd XVI, etc.); On, Isă (Ard II 123); On, Birza (Met 95). 5. Iona b. (P Bor 34); Onă f. ar. (Fărș); Oua b, (Dm; C Ștef; 13-15 B 158; P Bor 2, 64);- diacu, 1734 (Acte Sc), sau din Ionă profetul. 6. Ionea (Mar); – munt. 1596 (Sd VII 270): One, -a (Dm; Ștef; Ard; Vr; Sd XI 27 și XV); Oneasa f. (16 B II 43; Cand 156), marital; Niasa, 1688, ard. (Paș); Onesc, hațeg. (Cand 156); Onescu luat ca prenume dobr. (RI XI 215); -l fam. mold.; olt. (17 B IV 511); Oneasca t.; Onoae fam. (Paș). Eonu, mold., 1692 (BCI XV 87); Onu (Ard); -l (16 A II 89). III. Derivate din ION: A. + -ac (1-3), -ace (4), -ache (5) -aș (6): 1. Ionac fam. mold.; Onac; -a (Sd XI 87; 17 A III 84, IV 189, 291, V 275; BCI IV 204); -a f. mold. (Sd XI 87); Onacă (17 A II 233); Naca b. (17 A II 217; Sd VI 30; P Bor 6); Naca, Nacu, Nachi ar. (Fărș); Ionacu (Mar); Onacu (ib); Nacu (Mar; Moț; Paș; Gara 96); – olt. (Sd XXII); -l (Tec I;UrXXII 69); Ion Ferdinand Nacul boier mold., 1672 (Sd I -II); + -a: Năcula (Puc) și Năculele m-te Bz. sau < Nicolae. 2. Ionăcani = Ionicani s. mold. (BCI IV 132). 3. Năcuțu (Sd XVI); Năcuța f. (17 A IV 149); Nacoe, țig. (16 B II 16). 4. Onacea (17 A V 330; Sur XXIV) Ionaciu, Șt., din Putila (Băl VI); + -ian; Nacian, I., prof. 5. + -ache: Ionache (17 B III 523); Nache, ar. (Weig) și dr., sau < Enache; Onachi, mold., 1642 (Isp II²); Nachi ar. (Ant Ar). 6. Ionaș (Mar; Ștef; Ard; Tis; 16 B V 155); Ionașiu (Mar); Onaș (Ard); Ionăș (Ard); – olt. (Cand); Oneșan (Cand 156); Ionășel (Mar; Ștef); Ionăș/ești, – eni ss. 7. Ionaș + -co, -cu: lonașco (Dm; Mar; Ștef); Onașco Bucelescul, mold., 1623 (RI II 143); Nașco (Ard II 194); Pătru Nășcăi, munt., 1581 (Sd VII 269); Nășcoi I. (Sur IV); Ionașcu (Ștef) frecv. (Gat mold II); Onașcu (16 A III 443; Sd XVI); Ionășcuță,(Sur XIII); – Cupărelul (Costin). B. + -cu, -cea, -cel, -ciu: 1. Oncu (Moț; Viciu 16); -l (P⁵ fila 23); Ionca (Haț 71); Onca (16 A III 9, IV 35; P Bor 30. 64); Vonca (Dm); 2. Ioncea (Mar; R Gr; PBor 2, 6). 3. Once (Dm; C Ștef); – mon. (Acte Sc); Oncea (Paș; 13 – 15 B 44; Rel; 16 B I 41, 69; Tis; Gat; AO XVII 321; P Bor 12, 13, 35). 4. Ioncel (Paș). 5. Ioncescul, Ilie (Băl VI); Oncescul 6. Ionciul, 1514 (AO XX 91; Gat mold II: 16 A IV 14); Onciul (Dm; G Ștef; Băl I) etc. – D. istoricul: Vonciul = Onciul buc. (Braș 19). 7. Ontica, Staicu (P Bor 97); cu afer.: Cica, ard. (Paș); Cicu, mold. actual (Șez). 8. Oncilă (Ard II 172; Paș); Voncilă vecin (16 B III 175; 17 B III 54 etc.). 9. Oncioiul (Paș; Drag 308); Aoncioaei, Gh., mold., act. 10. Cu u pentru o inițial: Uncu, V., prof. (Nif) ț Uncuță, P. act. 11. *Unce: Uncescu (Puc); Uncești = Oncești și Unciul ss. C. + -ec, -eciu, -encu, -el, -ele, -eț, -eață: Onecu, mold.; – V. (Tec. II). 2. Ioneaca, V., act. 3. Ioneciu, G., act.; Oneci, olt. (Cand 156); Neciu, D., act.; -lea 1500 PGov f° 10; Necea, țig. (13 – 15 B 144). 4. Ionencu, I., act. 5. Prob. Nenciu fam. Bran; -lești s. -lescu boier, 1821, munt. 6. Ionel, frecv. (Mar; Moț; Buc; CL; Isp III; 17 A II 6), frecv. dim. actual; Onela (Moț; 17 A III 84); Onelele s. (D Ec); lunel, Petre (Vit V 114); Nela (11-13 G I 25) Nelu (Paș) frecv. act. 7. Ionete pren. olt. (BCI VIII 49); -fam. (Grd 11); -moț (Cand); Onet moț și -e, olt. (Cand 156); -e,(An Pit 27); -ie (Sur XXIV); -ea (Drj; Ionăte (Ard); Onetica pren., 1664 (Acte Sc); lonetecu (Drag 311); Nete, I., act; -a prof.; Netești și Netoești ss. 8. Ioneț (Tec I); – sîn Lupului 1768 (Sucev. 148); Oneț (Moț); -a (Ard); Nețu (Mar); – Catană, 1810 (IO 115); Ioneță = Ioniță (Bîr I); Neță f. ar. (Fărș). Nete < Ionete și Nețu < Ionețu n-au raport cu blg. Нето și Нецо sintome Нено date de Weigand; + -cu: Neicu,. L act. 9. Ioneață, N., din Teleorman, act.; Oneață, (Cand 156); – V. (Șoimari); Ioneață zis și Neață (Tîrlești). Neață, Ion, act. 10. Prob. *Ionez: Nezu, Medru, munt. (BCI XII 141). D. + -ică, -igă, -ilă, -iș, -iță, -in: 1. Ionica (Ard); Onica pren. (Ștef); Nica (Ant Ar) sau din formula greacă niká „învinge”; Onică (Dm; G Ștef); Nică, act.; + Ilie: Nicălie (Bordeni) Onic, Gl. (Sur XIV); Onicea (Mar); Onicel, act; Ionicescul (Hur 92); Onicescu (Arh); Oniceni s.; Oniceanul (Ștef); Onicu, I., act.; de aci se poate forma: Nicu, -ță, ca în Țara Oltului (etim. Pașca), de regulă însă Nicu < Nicolae. 2. Ioniciu (Moț; Gorj 109), ca Drăghici, Mitici, luat ca prenume; Oniciu (16 A I 44; Moț); Niciu, N., mold. (An Corn); Nicioaia t,; Oniciță (Dm). 3. + -ca, -co: Onicica – Onicico boier mold. (Dm; Ștef); Onicică (ib); cu ș < ci; Onișcă (17 A II 14); Onișcani s.; Nișcani (Sd XXI); + -ov: Nișcov, Vlad 1757 din Zărnești (Cat Braș. 100,116); pîrîu Bz; Nicicov t. (Cat. mold II); A ișcoveni s. 4. *Ioniga: Oniga (Ard); Onigă, (Cat mold II) ard.; Niga (11 – 13 C I 25; Buc); Oneaga s.; Onigaș, Ionașco (Isp II²); cf. arm. Onnig (împrumutat); Nigu a lui Tudor (16 B III 141); Oneguș (Cat mold II); Nigean, V., act.; Nigești s.; *Nigoe: Nigoești s. (16 A IV 252). 4 bis + -șa: *Nigș/a, -ani t. (Sd XIX 93); cu gș > cș, ca în Neacșa < Neagșa: Nicșa b., 1503 (16 B I 20, 131; – olt., 1606 (Sd VII 4); țig. (Cat; 16 B I 131); Nicșul pîrcălab (17 A IV 231); Nicșana, Nicșoaia și Nicșeni ss; Nicșoiu, Ioniță, ar. (RI V 113). 5. *Ionilă; Ionil (16 BV 296); Onilă (16 A III 9; 17 A I 232); Onila (Met 95). 6. *Ioniș: Oniș, frecv. (Mar);-a (M mar); Ionișoară b., olt. (Cand). Onișor (Dm; Mar); – cărturar ard. (Bis R); Nișul 1666 (AO VIII 296); coincidențe, fără relație: Niș oraș în Serbia < lat. Naissus și blg. Нишo < Nikola (Weig); Nișului, Florea al (Cras 88); Nișa, D., olt. act.; – f., 1716, munt. (BCI XV 62); Nișulescu, A. (Tg-Jiu). 6 bis. – Cu suf. -it: Nitul Palcău (Cat mold II): Nitești s. 1604 (ib I). 7. Ionițu, ard., 1766 (Paș); Ionițiu, P., act.; Oniț (Ard; Moț); – Nicoară (Sur XIX); -iu (VT); Iuonițe 1766 (Paș); Ionițoiu, olt. (Cand.); Onițoiu (Mus); Nițoiu, N. (Buftea); Nițu, 1700 (P Bor 57; P⁴ fila 29); -l (G Dem 305); -l, C., 1801 (DZF 208); -lescu; -lești s.; Nițicu, Stan (Șoimari); Nițuca, Lupul (CL); + -co: Onițcani s. 8. Ioniță (Dm; Mar), frecv. act.; Oniță (Dm; Ștef; Mar; Sd V 220; 17 A I 149); Ioniță b. (Paș); Onița (M mar); – din Țintești (Cat mold II; Onițești fam. (ib). Nițâ b. frecv.; -f., ar. (Fărș); Nița fam. (Moț) etc.; – f. (P²; P Bor 73, 90) sau < Ana; Nițan, ard. sec. 18; Ionițescu; Nițescu; Nițeni s.; + iț, -ar; cu afer. Nițari, fam. (Jiul ard). 9. *Ióniu: Oniu, mold. (Sd XVI și XXII) și act.; -l (16 A III 24; 17 A II 31; Sd XI 86; Băl II); Niul t. (r. Brăila); Niuță, Isac (Cat mold II). E. + -oc, -oiu, -ot: 1. Ionocu, P. (L PI 381). 2. *Ionoiu > Onoiu(VM) sau < Donea cu afer. + oiu. 3. *Ionot, cu afer.: Noti, ar. (An Ar); cu sinc.: Iontă (Ard); Ontea, Ion și Onteni s. (Sur VII) sau < Leonte. F. + -uc, -uș, -ut, -uț: 1. *Ionuc: Onucu; Onucă s.; Nucă, M., ard. act.; Nuc (Moț). Ionuș (Paș); + -ca: Onușca, 1606, mold. (Sd VI 126). 3. Ionut, mold., 1605 (RI VI; cu afer.: Onut s. mold., 1626 (BCI X 22). 4. Ionuț (Mar I; Met 22; 17 A I 214, IV 176 și V 331); -u (17 A IV 268); Ionuța f. (Mar); Onuț (Moț; Mar; Ard II 123) -a moț (Cand); -u s.; popa Onuță scris și Vonuțu, ard. (RI VII 55, 56); Nuț popa ard. 1848; -ă (Sc; P Bor 43, 74); -u (Mar; Ard); -iu, act.; -ică, M., act.; Nuțăscu > G. (Buc); Vonuț, Nemeș, zis și Nemeș al Vonului (Ard II 122). 5. Sincopat: Onța (Dm; Vr); Onț, ești, -eni ss. (Dm; Ștef); Onțănii s. (16 A IV 126); Onțești = Unțești (Dm); Vonuț cu v protetic din fonetism maghiar. 6. Ion + Vonu: Ivon (Ard; Mar); -aș (Mar); -escu (Băl VI); Ievon (ib). Iuvon (Ard II 122) etc. formă frecv. în urbariile din Ardeal (Met. passim). IV. Forme de tradiție din moștenirea latină. A. Din Sanctus Ioannes: 1. Simțion, sărb. (DR I 438, S. Pușcariu), luat și ca prenume; Simtion moșn, 1598 AO X 128); – olt. (Sd V 305; 16 B VI 183); – ard. (Ard); Simtionă f. (ib); Sămtion pren (P² fila 8); Sîmcion = Sîncion sărbătoarea, băn. (AO III 382). Sîntion b. (Sd XVI) etc.; Sîntioana f. moț. act.; Sîntion și Sîntion bb. (P²; Met 152); Sîntiona s. (Sd IV 17) și f. (Arh); – popa, ard. (An C III 61). 3. Sînion, Anita (Acte Sc. Grefa IV); Sîniuon, „cu frate-său Ion” (Met 39); – pren. frecv. în urbariile ardelene (Met passim). 4. Sîmniŭon ard. (Nepos). B. Din Sanctus dies Ioanni (etim. Cand): 1. Sănziene (DR I); Sîmziene, Sîmzuiene, Sînziene, Sînzenii, toate folosite ca nume al unei sărbători (Candrea, Enc). 2. Sîmzian b. (Moț); -a b. (Vr); -ă: Sînzioana f. (Mar).3. Sîmzeană, țig. (16 A II 73); Sîmzinești s. (DG). 4. Simzian (17 B III 403); -a (Ard; Glos; 17 A II 233); Simdziana, mold., 1609 (Sd XI 87); Simzean b. (17 B IV409); -a f., munt., 1805 (D Buc). Simziana f. (17 A IV 96); BCI IV 206) și prob. cu afer.: Zana, fam.; Simzea (17 A II 231). 5. Sînzian/u, M., act.; -a f., moț, act,; Iana Sinziana (Păsc 182) în epos. 6. Cosînzeana, Ileana (în epos); cu afer,: Osinziani s., mold., 1701 (RI VIII 144). 7. Prob cu apoc.: Sănză din Orhei (17 A I. 8. Ziianu moșn, (16 B I 60); Zeanu din Lipănești, 1843 (RI XIV 205). 9. Zan temă veche în onomastica romînă: a) Zana t. (16 B I 165); – f.; Zană, Gr., olt. (Tg-Jiu; Gorj 360). b) + -ce, -ciu: Zance (Ștef); -a (ib; 16 A I 15); Zanciu, I. (17 A II 171, 182, zis și Zinciu); -l (Dm; C Ștef). c) prob. Zănco, dobr. (RI XI 206). 10. Zan coincide și cu forme mai noi ce pot proveni din influențe sud-dunărene prea noi spre a explica pe cele de mai sus. Vezi cap. V C. Sub infl. slavă: A. Din cвета Ioанz „Sfete Ion” 1. Fetion boier (Ștef; Tec I; 16 A I 253); Fetion = Fition, 1660 (BCI VII 8); Fition (ib 334; Bîr III); -ești s. 2. Hitioana (17 A I 48). B. IVAN. Ivan, frecv. (Dm; Ștef; Ard; etc.). 1. Ivăn/escu; -ești, -ețu, -easca, -uș, -usca ss. 2. Ivan/co, și -cu (Dm; Ștef); -co Dobrotici despotul (1360 – 85); -cu, vlah, guvernator bizantin în Filipopole, la 1200 și fratele Mitos (N. Akominatos VIII 2). Ivan/cul, 1711 (C Bog; Paș); -ca (Dm); v. Iancu. 3. Alivan, Manciul, 1546, nepotul lui Manciul Maica (16 A I 458); – vataf (17 A II 225); -T., mold., 1605 (RI XX 256). 4. Cu afer.: Van (Giur 268); Van, b. 1432 (Sucev. 121); Julici (CL); -a „portar” de Suceva (Cat mold II); -ă (17 AI 11); -a, -ea (Dm; Ștef); Vaniul (C Bog); Vanco (16 B IV 104); Vanca, P. (Met 70); Vancu, -leț (Dm; Vel). 5. Ivanc/e, -ea (Dm; Hurm XI); – ești, -eni ss.; Ivancia, 1622 (RI VI 244); Vancea (Dm);popa (AO XIX 118). 6. + Ioneață: Ivăneațe, stolnic, 1563, mold. (Sd V); 7. + Oniș: Ivaniș (Dm; Div 100, etc.); boier (P Gov f° 12): – Ivăniș (16 B II 361); Ivănoiu, (Ocina); Ivănuș (P Bor 107). 8. Ivașca (Ștef; Ard; C Bog; Mar); Ivașcu (Dm; Ștef, etc.); Vașcu pren. ard; Ivăscescul, I. (AO XVI 369); Ivășcan (Mehedinți). Cf. blg. Ивашкo (Weig). 9. Cu apoc.: Iva b (17 B III 510; Gorj 12); – f. (16 B IV 118; 17 B III 510); v. și Parascheva III 5, cf. blg. Ива < Ivan (Weig). Ivul și Ivoești s. v. Parascheva (ibidem). 10. + aciu și -ac: Ivaciu (Ard); Ivăchești s. 11. Compus cu tc. kara „negru”: Caraivan, Pancu (RA IV). Din srb.-blg. Итo sintoma < Ioannes (Weig).: Itu pren. ard., 1726 (Paș); -l (Dm; Ștef; 17 B III 41; Ard II 178); Itul din Itești (16 A III 300); Itești s. (Isp IV¹); Iteu s.; Iteanu fam.; Itivoiul din Drajna, 1673 (BCI XIII 184); Iota, ipoc. < srb.-cr. Iovan (AO XVI 3 cf. și Loc); v. și Panaghiot. 13. Din srb.-cr. Ioca, Ioco < Ioannes și Iovan (Rad vol 82 pp. 83, 136): ar. act. Ioțu. c. În Oltenia Ivan se confundă cu srb. Iovan: ivan zis și Iovan (Sur VI). 1. Iova boier sec. XVI (PGov f° 70 vo). Iove și Iovan (Tis; Moț; Sd XI 261; 16 B I 67); forme sîrbești din Ioan, s-au extins în Banat, munții Apuseni și Oltenia, prin contaminare atît cu bibl. Iov, cît și cu formele ardelene cu v (Iuon, Iuvon, Ivon, Vonu); „Iovan sîrbul” (17 B I 364); – Latinul din Bosna (Giur 341); Iovan Iorgovan al baladei; Iovana, fiica lui Neagoe Vvd (P Gov f° 8 r); – f. (17 B I 181, 276). 2. Iovan/ciu (IT); -cea (Sd XV 70); Iovăn/escu act.; -iță (Ard), 3. Iovin/u (Sur XXI); -escu, act. 4. Prob. Iuva (16 B V 313; 17 B I 213, 283); Iiuova (17 B II 166); Iuovan (16 B, V 113). 5. Cont. cu Evepalin, numele originar al Iovei Chiproviceanul (Sd XV 213), așezat în Craiova, a dat variantele: Iovipalin (ib. 315), Iovepale și Iovipale (Ard I XIV), nume de fam. actual. VI. IAN. Sub infl. greacă mod., Iĭαννης < Iωάννης, avem două forme, cu i și cu e inițial: Iane și Ene, dar forma veche din Ardeal și Maramureș, Ian, indică de bună seamă altă origine; cf. magh. Jani și pol. Ian < Ioan. Pentru Iana Cosînzeana v. Tagliavini (DR VI 453). A. 1. Ian călăraș, 1655 (Sd IV 38); -ă (Ard II 191; 17 B I 15, 436); -u (Cand 155); -ul (16 B I 156); -ulescu; Iana f. (Șoimari; P Bor 27: Î Div etc.); Ianuța f., dobr. (RI XI 205); Iană b., mar. (Ard I 264); Iane (P¹¹; P²; Cand 155; 17 B I 14, 120, 254), 2. Iani = Ianu = Iano, mare ban (Cat); Iano din Pitești (17 B II 43); Iani și Ianota, ar. (Cara 96); Ianotă băn. (Petr 15); Iani (Ard); Ianea (Ard; Hur; 17 B II 314; AO VI 426); Iania stegar (17 B III 539). 3. Ianiu (Giur 282; Tis; 16 B IV 104; 17 B I 111, 247; IV 11; Sd V 305);- „coțovlah din Tîrgoviște”, 1644 (Viața Feudală, 1057; p. 167); Iani = -u = Ienișor paharnic (16 B VI 68 – 9). 4. Ianescu; cu afer.: Anescul, Giurca, 1696 (AO VII 292). 5. Feminine: Iana (P¹¹; P¹; P²; AO XIX 89); -țig. (BCI XI 76; 17 B I 398; Olt etc). 6. Ianotă moșn. (17 B IV 583);- ar. (Cara 96); cont. cu Iapotă: Ianpotă, Ivan (16 A IV 69). 7. Ianoli (Sd XI 51); -u (Arh); Ianulă f., ar. (Fărș). 8. + -ache: Iane zis Ianache, 1408 (Ț-Rom 103, 134; R Gr); Ianache mare spătar (17 B I 400; Sd XV 29); Ianachi, 1601 (17 B I 1; Tec I); -e (P¹¹); cu afer.: Anachi (16 B I 195; M Put 207); Eanache zugrav (IO 145; cu dublu sufix: Ianacachi (Olt); Ienăchiță, Văcărescu, poetul. 9. Cu sufixe slave: Ianev, țig (16 B II 16); Ianova s., Ianovici, mold. (Sd XXII). 10. Cu suf. slav -co, -cu; Ianco (16 A IV 174), care poate proveni și din scurtarea lui Ivanco: Ianc (Met 39); -u, -a (Cand; Iancu (Ștef; Sur V, etc.) – ar. (Weig); Iancu-Vodă de Huniad și Iancu-Vodă Sasul; Iancul/eu, Al. (Isp V²); -escu; cu afer.: Ancul (16 B VI 242; 17 B III 277); -escu, M. (Tel 58); Ancăș și Ancău fam. (Moț); Ancaș, I., act.; Ancovici, Dimciu, bulgar din Brașov (Cat gr I); Ancușa, R. (LB). 11. Ianciul (16 A II 70); olt. (Sur VI; 17 B IV 511). 12. Iancea (Ard); Iencea Sibiencea, supranume de baladă a lui Iancu Vodă de Huniad. Pentru 11 – 12 se poate lua în seamă forma srb-blg. mai de grabă de cît magh. Iancsy. B. ENE scris și Iene, frecv. 1. Ene (P Bor 22); -ea, Ioan, act.; -escu. 2. Iene, Gl. (Băl III); Ieni, Gav. (Băl V); – Țica, post. (Bez I 28); Ienia, Călina, băn. (LB); Ienescu (IT); Iene, -a, 1766, ard. (Paș); -a, olt. (Cand); + -iște Ieniștea, C. (Hris I); Ienoiu, C. (Cîmp 138). 3. Eni postelnic (Băl VI); Enica, O., act.; Eniu banul, zis și Enachie și Ianachi (16 B III 52, 87). 4. Feminine: Eana (Ins 342); Iana și Enuța, dobr. (RI XI 209). 5. Enacu (Sur V) și scurtat: Nacu, cf. gr. Nάϰος (But), v. m. sus III 1; Enacovici. 6. + -ache: Enachie (Sur IV); Nachie, olt. (Cras 60; Sd XXII); Enache, frecv., olt., munt., mold. etc.; cu afer.: Nache; Năchescu (Deal 138); cu suf. dublu: Enacache Cantacuzino (CL). 7. + -eș: Enăș/el, C. (Tg- Jiu); -escu act.; Eneșoiu (Sd X); prob. Inașul (Sd XI) și Inășescul (Drag 121) < *lenaș., cf. și subst (ard) inaș „ucenic” de orig. magh. (com. de Al. Cristurean). 8. *Enul; -escu, act. 9. Enoiu (Braș); Aenoaei, mold. act., matronim. 10. Enuș = Ianuș Hagi, neg. din Sibiu, sec. XIX (Cat tc). 11. +uț: Enuț, -ă (Sd XXII 305; Hur); Ienuță Crăciunescu. 12. + -cu: Encu, Marin (Mz PI. acte); Enculescu, act. 13. + -cea: Encea; Encica; > Cica, ard. (Paș); Enciu, cf. blg. Eнчо. Cele două forme: Ian, -e și Ene cu derivatele lor au rezultat din influențe complexe: cf. blg. Eнe < gr. Iανι (Weig), gr. Iαν,ι apoi și rom. Iene din Sînziene. C. Din neogr. Zάνες, Zοάνος; < venețian Zanni it. Gianni,: 1. Zoan sărdar, mold.; (Isp; VI²; Sur VII). 2. Zane; a) Zanne, Iuliu, autorul colecției „Proverbele Romînilor”; Zania, Lucia (Sur XV); Zanei, V. (Bîr II); -e (Tec); Zanica, I. (Bîr II). Cf. Zanet Zaraful, care semnează grecește, pitar, 1815 (Bîr I); Weigand explică blg. Занe < Zacharia (?). b) + Ioan: Ionzan (16 A II 115). 3. Prob. Geani, Lațcar (AO VI 51); – T. (Bîr I); Geane (Olt); Geanoglu (Am); Geanet, Iordachi AO (VI 51); Genet, -e (Bîr I), nu din tc. djani „criminal” (etim. DR I 287), cf. Zanetto dimin. venețian < Giovanni: Zanet, V. pitar (Bîr I – II); -e (Tec I). 4. + tc. Kara „negru”: Caragiani și Caraiani ar.; Caroian, Ion, mold. VII. Din magh. nos și sub infl. lui. 1. Iánoș = Ianăș (Băl VI); Ianașu (Șchei I); Ianuș, olt., 1655 (AO III 13, 243; Gorj 368); – vornic de Suceava, redat și sub numele: Ion, Oană, Ona, Vană, Ivan, Ioaniș (Dm I 85. 118; II 625); Ianuș Negrescul, mold. 1495 (Ștef); Ianăș, munt. (16 B IV 104; BA ung 10). 2. Ianeș, 1478 (Fior 225); Ianiș, olt. (Sur VI). B. Contaminări: cu Ioannes al doc. latine, prin fonet. magh.: 1. Ioanoș boier (P Gov f° 10 vo); (Mar); Ioanaș (Sur I);Ioaneș și Iaoniș (Dm); Oaniș, olt. (Sur VI); Ioanăș (Dm; Rel); Ioaniș (Ștef). 2. + Ion: Ionaș (Rel); -ești, -eni ss. 3. + Ene: Enăș și Enuș, v. mai sus. VIII. Din germ. Iohann, -es, Hannes, Hans: 1. Han (16 B I; Moț); – David, 1418 (Fior (65); – țig. (16 B I 13) – Vas. (C raz 13); Hana Hopăndei (Rel); Hană (Ștef); Hanu, ard (Paș); -l, țig. (17 A IV 166); -l Gavril, fiul Dolcăi (17 A IV 124); Hanea (Dm; G Ștef; Ard) etc.; Hăn/escu (Mus 11); ești s. Nu este probabilă etim. < subst. han, avînd în vedere derivatele următoare. 2. cu ș, prin fon. magii: Haneș, sas (Rel); – ard. (Paș); -ul t. (Petr 15); Hanăș, nume de romîni brașoveni (Rel. Dm); Haniș (Dm); Hănășeni s. (Dm); forme explicate din GANE de E. Petrovici (Romanosl. IV 45); Hanoș. 3. + -eț, -uț: Haneț, Mirauț, mold., 1722 (RI VII 53); Hănuț, act. 4. + -co, -cu, -cea, -ciu: Hanco (Ștef); Hancu (Dm); Hanciu, I. și Hănciulescu, act.; Hancea, 1527 (Paș), I. (Sd XV 107 și XXI) etc.; Hăncești s.; Hancioc, P., mold. act. cf. Hanca f. (la armeni). 5. Prob. Hîncu fam. (Șez); Hîncul, mold. (A Gen I 61);- I. (Isp V²); – Armeanul (Sd XIX 35) 6. Din germ. Hans: Hănsăni (17 A V 155); Hanț (Dm; Met 15); -a, fam. (Mar; Isp II¹; Șez); -ac și -ic (Mar); Hanțul (Sur XVI) și s. Cf. Ioanță și Oanță, I 9. IX. Alte forme: 1. Din ital. Giovanni prob.: Gioan, boier (Sd XVI); – Ianachie (Isp VI²); și contras: Giona = Zona f. jupîneasă, 1668 (BCI VII 52). 2. Cf. tc. Iogan (Ioan) Bogdan, cadiu (Cat tc). Femininul Ioana se formează < Ioan,; Oana f.; Aioanei, C. (Tel 58) matronim; Iona f. (16 A III 24) < Ion; Ioneasă f. (Ard), marital.

ZLATAUST, sl. „Gură de aur” supranumele Iui Ioan patriarhul C-polei din sec.; în Sinaxarul, mss 1081 f° 64 (BAR), simplu: „Zlatoust”. 1. Zlat b. (17 B I 222); – Stan (ib. II 357); -e (ib. 246). 2. Zlata f. (16 A I 275, III 125; 16 B V 49; Răc 10); Zlătescu. 3. Zlatca b. (16 A III 29).

rost¹ sn [At: PSALT. HUR. 51^r/7 / Pl: ~uri / E: ml rostrum „cioc”] 1 (Îrg) Gură (1). 2 (Bis; îla) (Cu) ~ (sau ~ul) de aur Epitet dat Sf. Ioan Gură-de-Aur. 3 (Îe) A-i fi (cuiva) ~ul de aur (sau aurit) A avea darul profeției. 4 (În legătură cu verbele „a grăi”, „a vorbi”, „a spune”, „a auzi” etc.; îoc în scris, de pe carte, îe) De ~ Prin viu grai Si: verbal. 5 (Îae) Inventat. 6 (Nob; îae) Din propria inițiativă Si: neîndemnat, de la sine. 7 (Îe) A ști (sau a spune, a recita) pe de ~ (sau de a ~ul, sau, înv, de~) A ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte Si: pe dinafară. 8 (Îae) A cunoaște foarte bine. 9 (Îe) A învăța pe de ~ (sau (îrg) de ~, de-a ~ul) A învăța un text pe dinafară, pentru a-l putea reproduce din memorie. 10 Cioc (1). 11 Facultatea de a vorbi Si: glas (2), grai (13), limbă, vorbire. 12 Spațiu între firele urzelii ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 13 Încrucișarea firelor de urzeală între ițe și sulul dinapoi (menținută cu doi fuscei), care servește la formarea rostului (12). 14 (Îe) A porni ~ul A începe țesutul. 15 (La războiul de țesut) Locul unde se încrucișează firele pe rășchitor sau pe urzitor. 16 (La războiul de țesut) Distanța de la sulul de dinainte până la spată. 17 Urzeală înfășurată pe sulul dinainte al războiului. 18 „Distanța din cinci în cinci coți la pânza țesută”. 19 (La războiul de țesut) Fiecare dintre crestăturile de pe laturile urzitorului. 20 Vergea (de trestie) care se pune între firele urzelii pentru a menține rostul (12). 21 Tăiș. 22 (Reg; îe) A pune ~ ul A rosti. 23 Spațiu îngust dintre cărămizile unui zid, dintre țiglele unui acoperiș, dintre piesele care trebuie sudate etc. 24 (Reg) Fiecare dintre cele două orificii tăiate în cutia viorii. 25 (Reg) Ușor la ușă. 26 Fiecare dintre laturile formate de filele unei cărți închise. 27 (Reg) Jgheab de lemn, pe care alunecă un oblon. 28 (Reg) Crestătură în piciorul de sus al prispei. 29 (Reg) Curătură¹ (2). 30 Mod de organizare a unei activități. 31 Ordine (naturală sau logică) a faptelor. 32 Organizare (în întocmirea unui lucru, în desfășurarea unui proces) Si: aranjament (2), plan, rănduială. 33-34 (Îljv) Cu ~ Ordonat. 35-36 (Îljv) Fără ~ (Într-un mod) dezordonat (4). 37 (Îe) A ști (sau a învăța, a cunoaște, a înțelege) ~ul (sau ~urile) A ști (sau a cunoaște, a înțelege) mersul unui lucru Si: a fi familiarizat... 38 (Îe) A face ~ (de ceva) A procura. 39 (Îe) A fi (sau, rar, a simți) ~ (de ceva) A exista o posibilitate sau o ocazie favorabilă pentru ceva. 40 (Îe) A-și pierde ~ul (sau ~urile) A-și pierde cumpătul Si: a se zăpăci. 41 (Îe) A (nu) ști de ~ul cuiva A (nu) ști ce face și unde se află cineva. 42 (Îe) A nu-și afla ~ul sau a nu mai avea nici un ~ A nu avea liniște. 43 Loc unde se cuvine sau se potrivește să fie ceva. 44 (Pop) Socoteală. 45 (Îe) A lua sau a trage (pe cineva) la ~ A cere socoteală Si: a mustra. 46 (Îrg) Regulă (1). 47 (Reg; îlav) De ~ În mod neîntrerupt. 48 Mod de a-și întocmi viața 49 Situație socială, materială, familială. 50 (Ccr) Gospodărie (1). 51 (În construcție cu verbele „a avea”, „a face”, „a găsi”, „a preda”) Sursă de câștig Si: ocupație, post. 52 Sens. 53 Scop. 54 Justificare. 55 (Îlav) Fără (de) ~ Zadarnic. 56 (Îe) A da de ~ A găsi soluția Si: a descifra (9), a desluși, a înțelege. 57 Atribuție (1).

LITOTĂ (< fr. litote < gr. litotis, micime) Exprimarea unei idei prin negarea contrariului, procedeu ce duce la o atenuare. Ex. Nu-mi displace pentru îmi place ; Nu-i greu pentru e ușor etc. „Măriunca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) Litota mai servește adesea și pentru a ascunde o modestie adevărată sau prefăcută. Ex. Nu sunt chiar așa de urît. (Corydon al lui Vergilius) în sensul că e frumos. Exagerînd micimea, ea apare uneori ca inversul hiperbolei. Între hiperbolă și litotă este o diferențiere cantitativă (hiperbola, mai mult, litota, mai puțin). Ex. Arde-n candelă-o lumină cît un sîmbure de mac, (M. EMINESCU, Călin) METAFORĂ (< fr. métaphore < gr. metaphora, deplasare) Figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvînt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvîntul sau expresia nu o poate avea decît în virtutea unei comparații. Socotită ca un element al limbajului estetic, prin excelență, al celui poetic, metafora, considerată de teoreticieni ca un transfer brusc între doi termeni, implică o comparație nedezvoltată, numai sugerată, din care termenul comparat lipsește. Termenul impropriu s-a substituit termenului propriu, de unde rezultă că într-o expresie metaforică există un înțeles ușor de intuit și un înțeles mai greu de intuit, sugerat. Ex. Sus pe deal Tăcutul crai Al nopții reci, Umbrind poteci, Se-nalță-n zori. (ȘT.O. IOSIF, Doina) S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor Spaima florilor și doamna Cucurbitaceelor. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) Asupra metaforei s-au oprit teoreticienii încă din antichitatea greco-latină (Aristotel, Retorica ; Cicero, De oratore, Quintilian, Instituim oratoria). Ea a stîrnit interes și în teoria literaturii contemporane, care studiază, din diverse puncte de vedere, originea, categoriile și funcțiile metaforei. După retorii antici, metafora e o comparație prescurtată (similitudo brevior) concepție menținută și azi. Ea este un procedeu al limbii literaturii, ce imprimă stilului mai multă culoare, vioiciune, procedeu folosit îndeosebi de romantici și de simboliști. Socotită ca elementul de bază al exprimării poetice, dacă nu poezia însăși, metafora este mai interesantă, mai sugestivă atunci cînd substituirea e nouă și originală. Exprimarea metaforică este succintă și provoacă un proces imaginativ, în care stă tocmai efectul artistic al metaforei. Ex. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis, Toată noaptea cît veghez, Pînă-n miez și după miez, Valuri, ploi, ninsori de fluturi Purtînd chivăre și scuturi. (T. ARGHEZI, Parada) sau: În grădina-n care scriu, Cerne aur argintiu, O tipsie ca de jar, Spînzurată-ntr-un arțar. (T. ARGHEZI, Creion) Metaforic, Eminescu, în poemul Epigonii, îl numește pe Cichindeal, gură de aur, pe Al. Sihleanu, liră de argint, pe Donici, cuib de înțelepciune, iar pe Anton Pann, finul Pepelei.

trisfetite sfp [At: (a. 1847) MAG. IST. IV, 42/9 / V: (reg) strefetițe, treisfetițe, tres~, tresfetițe, ~ițe, ~fitițe / E: slv три светителик] (Pop) 1 Sărbătoare creștină ortodoxă, care se ține la 30 ianuarie, dedicată Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur Si: trei (40) ierarhi. 2 Constelația Orion.

ZLATOUST npr. m. loan Ioan Gură-de-aur [vsl. zlatoustŭ].

NEAMUȚIT, -Ă adj. (Rar) Negativ al lui amuțit; care nu tace, care vorbește fără întrerupere. Mult iubitului poet... a căruia gură de aur era neamuțită, F (1903), 61. – Pronunțat: ne-a-. – pl.: neamuțiți, -te. – pref. ne- + amuțit.

potir sn [At: CORESI, L. 319/4 / V: (înv) ~iu / Pl: ~e / E: slv потирь, ngr ποτήριον] 1 Vas de metal prețios, de forma unui pahar cu picior, cu gura largă și de obicei cu marginile răsfrânte, în care preotul sfințește cuminecătura în timpul liturgiei și o păstrează pentru împărtășanie. 2 (Pex) Conținut al unui potir (1). 3 Cupă de aur, de argint cu gura largă și cu marginile răsfrânte. 4 (Pex) Conținut al unui potir (3). 5 (Pan) Parte a unei flori alcătuită din caliciu și corolă. 6 (Prc) Caliciu. 7 (Prc) Corolă. 8 (Pan) Floare în formă de potir (1).

Grau, treuer Freund, ist alle Theorie (germ. „Cenușie e, prietene scump, orice teorie”) – E un vers (2038) din Faust (partea întîi) de Goethe. Următorul (2039) sună astfel: und grün des Lebens goldner Baum (și verde e al vieții pom de aur). Distihul e pus în gura lui Mefisto, care răspunde unui tînăr școlar ce venise să-i ceară bătrînului Faust sfatul cum să se orienteze în viață și ce studii să îmbrățișeze. În altă operă a sa (Wilhelm Meister), Goethe confirmă părerea că viața îl formează pe om și că, în fața vieții, orice teorie pălește. E ca cenușiul în fața verdelui. Sensul folosirii acestor versuri, devenite în limba germană dictoane, reiese foarte clar din Scrisori cu privire la tactică, în care Lenin, după ce spune că „un marxist trebuie să țină seama de viața vie, de faptele precise ale realității și să nu continue să se cramponeze de teoria zilei de ieri” – citează din Goethe: „Teoria, prietene, e cenușie; numai pomul etern al vieții e verde”. (Opere, vol. 24, pag. 27). LIT.

MUIAT², -Ă adj. 1. Care s-a umezit, s-a udat prin introducerea într-un lichid; care a devenit moale¹ (I 1) (prin îmbibare cu un lichid); care este lipsit de duritate. Cf. m u i a (1). Cf. LB, POLIZU. Întreabă că muieți-s posmagii. CREANGĂ, P. 331. ♦ (Substantivat, pl.; regional; în forma muieți) Bucăți de pîine tăiate în formă de cuburi mici, care se moaie (1) în lapte, ceai, supă etc. Soacra mică ducea tinerilor luni de dimineață, . . tăieței cu lapte or muieți cu lapte, pe care îi mînca ginerele cu mireasa. PITIȘ, ȘCH. 155, cf. DR. VI, 240. A doua zi dă nuntă, ducea plocon o găină friptă dă la mama ńiresii, un zupar cu muieți cu yin [= vin] urez cu lapte. GR. S. V, 35. 2. Cu hainele ude, îmbibate cu apă; ud plouat. Cf. m u i a (2). M-am covrigit în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat pînă la piele. EMINESCU, G. P. 42. 3. (Despre materii în formă de pulbere) Prefăcut în pastă prin amestecare cu un lichid. Cf. m u i a (3). Făină de mălai moietă, la pui. ALR II 4 106/64, cf. 4 106/105, 279, 310. 4. Lipsit de vigoare, de vlagă, de energie, m o l e ș i t (1), v l ă g u i t; p. e x t. a b ă t u t, d e s c u r a j a t. Cf. m u i a (6). Deocamdată însă n-avea decît 3 lei și patruzeci de bani și se simțea foarte muiat. SLAVICI, N. II, 258. ♦ (Despre glas, vorbire) Cu intensitate scăzută, domolit, potolit, încet. Într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puțin, cu glasurile muiate și se uitau lung unul la altul. SADOVEANU, O. IV, 203. 5. (Despre țesături sau obiecte de îmbrăcăminte; de obicei urmat de determinările „ fir”, „în aur” etc.) Întrețesut cu fire de aur ; p. e x t. (despre oameni) îmbrăcat cu haine din astfel de țesături; p. g e n e r. îmbrăcat cu haine frumoase, elegante. Ciocoiul se arătă mulțimei îmbrăcat în haine arnăuțești muiate în fir. FILIMON, O. I, 161. Era marele armaș cu haine muiate în fir. id. ib. 303. Ei stau în linii drepte și armele prezintă La șefi muiați în aur. ALECSANDRI, POEZII, 336. Văzui pin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă. EMINESCU, G. P. 24. O mîndrețe de arnăuti muiat numa-n fireturi de sus pînă jos. CARAGIALE, O. II, 239, cf. 266. Haine muiate numai în fir. ISPIRESCU, M. V. 15. Cînd se deșteptară. se văzură muiați numai în aur. id. L. 10 Ofițeri muiați în fir. MACEDONSKI, O. I, 72. țesătură de brocart muiată-n fir. id. ib. 163. Căscam gura la ofițerii muiați în aur. BRĂESCU, A. 102. Mai văzusem altădată un ofițer turc în mare tinută, muiat tot în fir de aur. BART, S. M. 46. 6. (Fon.; despre consoane) Palatalizat. Cf. m u i a (8). Consoanele muiate sînt consoanele a căror articulație palatală s-a accentuat, printr-o extensiune a presiunii mușchiului lingual pe bolta palatului. scl 1955, 202, cf. ib. 1956. Limba română distinge consoane dure muiate (ca și rusa). GRAUR, I. L. 68, cf. 52. Sunetele muiate iau naștere printr-un efort articulator. FD I, 45. ◊ (Adverbial) Sint însă graiuri în care „ș” și „j” se pronunță muiat. IORDAN, L. R. 217. - Pl.: muiați, -te.- Și: (regional) moiat, -ă adj. – V. muia.

serasir n. od. brocat de aur: o rochie de serasir cu gurile de fir OD. [Turc. SERASER, lit. (daurit) dela un cap la altul].

DESFACE, desfac, vb. III. 1. Tranz. (Adesea în corelație cu a face) A descompune un întreg în părțile din care e alcătuit. Am desfăcut firul de lînă în două. ◊ Refl. De-atunci negura eternă se desface în fășii. EMINESCU, O. I 132. ♦ A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. Omul singur ceea ce-și face, niminea nu i-l poate desface. PANN, P. V. III 120. ◊ Refl. Scîrba lui acuma că și-au pierdut odorul inimii sale!... Însă lucrul făcut nu s-au putut desface. SBIERA, P. 90. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Cu privire la învoieli scrise sau verbale) A anula, a strica. A desfăcut logodna. ▭ Văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere. REBREANU, I. 83. 2. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat sau din legătura cu care este prins, legat sau înnodat. Podarul desface lanțul, și peste cîteva clipe corabia începe să plutească. BOGZA, C. O. 290. ◊ Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Fig.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții. RUSSO, O. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărți de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot așa de singur între străini, cum singur și orfan fusese în toată copilăria. Numai Triglea și baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse și de ei. SADOVEANU, M. C. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALECSANDRI, T. 1722. Și de lume și de toate Împreună ne-am desface. ALEXANDRESCU, M. 55. ◊ Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăție. SBIERA, P. 184. ◊ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. 4. Tranz. A deschide un obiect (dezlegîndu-l, tăindu-l, ridicînd capacul etc.). Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. De pe piept cămașa vesel ea-și desface. COȘBUC, P. I 250. ◊ Refl. Se desfac ușile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcriul. CREANGĂ, P. 323. ♦ A desfășura (deschizînd, răsfirînd, întinzînd), a despături. Întinse subt picioare un ziar și peste obraz desfăcu altul. C. PETRESCU, Î. II 199. Zi cu zi... [ziaristul] își desface foaia și-o aruncă vînturilor. ANGHEL, PR. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dînsul gura. EMINESCU, O. I 55. Lăpușneanul posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Las inima comoara să-și desfacă. GOGA, C. P. 6. ◊ Refl. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîțiva kilometri. SADOVEANU, V. F. 107. ◊ Expr. (Regional) A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Fig. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfățișa, a prezenta, a expune. Înviorat, se ridică deodată în picioare gata să înceapă a-și desface teoriile lui favorite. BART, E. 179. 5. Tranz. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preț, am desfăcut tot. M. I. CARAGIALE, C. 92. Îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Duce... nouă cai de ham. Cu patru dintr-înșii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut ce a putut. I. IONESCU, D. 219. ◊ Fig. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. 6. Intranz. (În superstiții; de obicei cu o determinare la dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă. SADOVEANU, D. P. 30. Să cosesc pelin și iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ȘEZ. VII 86. ◊ (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. «de» și arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut. MARIAN, O. II 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. ISPIRESCU, L. 101.

ÎNTREDESCHIS, -Ă, întredeschiși, -se, adj. (Despre uși, ferestre etc.) Care e puțin deschis; crăpat. Prin ușa întredeschisă, în salon, se vedeau perechile dansînd. C. PETRESCU, S. 101. Uși de bronz întredeschise pe-adîncimi ce-nfricoșează Întunericu-l frămîntă cu năluci de aur stins. MACEDONSKI, O. I 103. ◊ (Despre ochi, gură etc.) Și cînd bătaia pe nicovală se oprea, ea începea să sufle greu, cu gura întredeschisă. SADOVEANU, P. S. 81. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși. REBREANU, I. 10.

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. (Adesea fig.) Suflat, poleit cu aur sau imitînd poleiala aurului. ◊ Expr. Fie-ți (sau să-ți fie) gura aurită! = să se realizeze ceea ce spui! ♦ Cusut sau țesut cu fir de aur sau auriu. – V. auri.

aur sn [At: COD. VOR. 22/13 / P: a-ur / V: (reg) aor, (îvp) d~ / Pl: (rar) -uri, (îvr) ~i / E: ml aurum] 1 Metal prețios de culoare galbenă, strălucitoare, foarte maleabil și foarte ductil, rareori bine cristalizat, folosit la fabricarea obiectelor de podoabă și de artă, a monedelor. 2 Etalon al valorii. 3 (Mol; Buc; îe) Cruce de ~ Exclamație de apărare împotriva diavolului, când se rostește numele lui. 4 (Fig) Lucru de valoare. 5 (Îc) ~ alb Apa folosită ca izvor de energie. 6 (Îae) Aliaj de metale întrebuințat în stomatologie Cf: viplă. 7 (Îc) ~ negru Cărbune. 8 (Îae) Țiței. 9 (Îc) -verde Pădurea ca bogăție naturală. 10 (Îla) De ~ Valoros. 11 (Îal) Galben-auriu. 12 (Îal) Blond. 13 (Îal) Strălucitor 14 (D. oameni; îal) Foarte bun. 15 (Îs) Epocă de ~ Perioadă de înflorire a vieții materiale și spirituale. 16 (Îe) ~ bătut la faur Metal ordinar care imită aurul. 17 (Trs; îc) ~ul mâței Mică. 18 (Fig; îe) Gură de ~ Persoană care vorbește mult și frumos, convingător. 19 (Îe) Fie-ți gura de ~! Să se împlinească prevestirea ta favorabilă. 20-21 (Îla; d. oameni) Inimă de ~ Bun (sau milos). 22 (Îs) Vârsta (sau veacul) de ~ Vreme foarte îndepărtată când oamenii trăiau în nevinovăție și fericire. 23 (Îla; d. vise, idealuri etc.) De ~ Intangibil. 24 (Îs) Nunta de ~ Aniversare a 50 de ani de căsătorie. 25 Bani de aur. 26 (Fig) Bogăție. 27 (Fig) Belșug. 28 (Frm; îe) A plăti în ~ A plăti foarte scump. 29 (Îe) Sete de ~ Lăcomie de bani. 30 (Îae) Avariție. 31 (Frm; îe) A făgădui munți de ~ A făgădui lucruri imposibile. 32 (Îla) Să-l cântărești în ~ Neprețuit. 33 (Îe) A înota în ~ A fi foarte bogat. 34 Fir făcut din aur sau imitând aurul (1), folosit la țesături sau broderii ornamentale. 35 (Pex) Veșmânt făcut sau brodat din fir de aur (34).

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. 1. Suflat cu aur, poleit sau imitînd poleiala aurului. A adus de nu se știe unde șase cerbi, cu coarne aurite. PAS, L. I 121. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăș mîngîios, Și cadrele-aurite ce de păreți sînt prime Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. ♦ (În basme) De aur. Palaturi aurite. ALECSANDRI, P. I 191. ◊ Expr. Fie-ți gura aurită = fie cum zici, să se realizeze ceea ce spui. 2. Țesut sau cusut cu fir de aur (sau imitînd firele de aur). Peste zobonul de stofă aurită purta un benișel de felendreș. NEGRUZZI, S. I 145. 3. De culoarea aurului, imitînd aurul, auriu. Tu ai plete aurite. ALECSANDRI, P. P. 27. În pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. Și se duse ca să vadă De i-a dat dumnezeu roadă Și de-i grîul răsărit Și de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 145. 4. Fig. Strălucit, frumos, strălucitor. Auritele lumi ale închipuirii. VLAHUȚĂ, O. A. 109. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său își va avea sfîrșitul, că el o va lua de soție, că o soartă aurită o așteaptă. EMINESCU, N. 40. Zînă drăgălașă cu glasul aurit. ALECSANDRI, P. A. 109. – Pronunțat: a-u-.

TOT⁵, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît⁵ (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult² (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da³ (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).

GHIOALCĂ adv. De tot, cu totul, în expr.: plin ~, plin pînă sus, pînă la gură: plasa era plină ~ de pești cu solzii de aur (R.-COD.); ud ~, ud lioarca, pînă la piele.

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

ALUZIE Figură* de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunț este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificație generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunțului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracțiunilor ori un paralelism situațional. în versurile lui Gr. Alexandrescu: Pamasul și Olimpul cu fală se priviră/ Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. • Apropiată uneori de perifraza* literară, având de regulă o funcție evocatoare și adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri și poate fi realizată în combinație cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza*). Aluzia mitologică: Apolo-i profesor de mandolină./ Pan lecții dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică:... mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) – aluzie la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină; aluzia biblică/religioasă: însuși domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) – aluzie la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora; Pavel din Tars e-acum zaraf sărac/ Și Chrisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită../Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) – aluzie la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, devenită imn național al României (Deșteaptă-te române...); „Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”V Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee” în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali; vezi și INTERTEXTUALITATE. Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puțintel a ploaie/ Atunci se cheamă că e timp frumos.../Iar fumul de ogeac se lasă-n jos/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Așteptăm să vedem prin columne de aur/ evul de foc cu steaguri pășind/ și fiicele noastre ieșind/ să pună pe frunțile porților laur (Blaga). Vezi și PARAFRAZĂ. M.M.

RUMEGA, rumeg, vb. I. 1. Intranz. (Despre animalele rumegătoare) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. Se trezea cu mult înaintea zorilor. Asculta un timp cum rumegă boii la cară, apoi îi pătrundeau în auz alte zgomote ale pustiei. SADOVEANU, M. C. 35. Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești. REBREANU, I. 10. Cămilele și-au pregătit siesta Și rumegă culcate lîngă cort. TOPÎRCEANU, P. 72. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură. Trecură întăi feciorii de împărați, îmbrăcați în zale și în aur, pe cai ce-și rumegau frînele în spume. VISSARION, B. 33. ◊ Fig. Voievodul rămase tăcut, cu o mișcare necontenită a fălcilor, rumegînd în măsele neliniște și mînie. SADOVEANU, F. J. 186. Tolăniți pe lîngă ape, Munții rumegă tăcere. LESNEA, I. 145. ♦ (Depreciativ, despre oameni) A mînca. Nici de la nașu-său nu a mai căpătat ce să rumege... cu ce să-și îndoape foalele. RETEGANUL, P. I 60. 3. Tranz. Fig. A medita pe îndelete asupra unui lucru, a-l examina îndelung, a-l relua mereu în cercetare. Lupu Chirițoiu, care-și rumega aceleași gînduri, se adresă acuma lui Luca cu imputare. REBREANU, R. I 133. L-a lăsat pe Ion să-și rumege bucuria, nedumerirea și teama. POPA, V. 311. Aceste lucruri, pe care Radu le rumegase multă vreme în capul lui... i se păreau foarte limpezi. VLAHUȚĂ, O. A. 114. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte nezdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire. ODOBESCU, S. III 240.

AURIT I. adj. 1 p. AURI ¶¶ contr. NEAURIT ¶ 2 Fig.: fie-ți gura ~ă, să dea D-zeu să vorbești într’un ceas bun; parcă-i cu gura ~ă (ZNN.), se zice de cineva care vorbește frumos ¶ 3 Ca aurul, auriu. II. sbst. Faptul de a (se) auri.

AURIT, -Ă A-i fi gura aurită = A face o prevestire favorabilă (și împlinită): – Grai de aur grăiești, vere! replică Sorcovăț, ciocnind amândoi ulcelele. (ION GRĂMADĂ) Fie-ți (sau să-ți fie etc.) gura aurită! = Să se realizeze ceea ce spui!: − Dacă nu pierzi rămășagul, ai s-ajungi bogat! − Io?!... Aurită să-ți fie gura, coane Mihăiță. (PAUL ANGHEL)

*CIOC¹ (pl. -curi) sn. 1 🐦 Partea cornoasă a botului păsărilor care le servă de gură, plisc (🖼 1184): s’a bătut cu Por împărat și cu pasările cu ciocul de fier (I.-GH.) ¶ 2 Cît se poate îmbuca cu ciocul: corbule, corbule, mie să mi aduci un ~ de apă dulce (ISP.) ¶ 3 🌿 CIOCUL-BERZEI, plantă erbacee, cu flori mari albastre, mai rar albe; numită si „pliscul-cucoarei”, „greghetin” sau „săgețică” (Geranium pratense) ¶ 4 Gura unui urcior, în forma unui cioc de pasăre: au luat... una un lighean de aur, alta o cană cu ~ (CAR.) ¶ 5 Vîrful, capătul de sus al leucii ¶ 6 🔧 Gura sau falca de la clește ¶ 7 🔧 Capul, clobanțul cleștelui de la scaunul de doage ¶ 8 ⛵ Partea dinainte a corăbiei ¶ 9 Trans. Ciuf, moț; un fel de pieptănătură a femeilor (PĂC.) ¶ 10 🫀 Părul de la bărbie lăsat neras, pe cînd restul bărbii e ras (🖼 1185): merge la bărbier să-și potrivească ~ul, mustățile și părul (CAR.) [comp. bg. čovka].

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

Midas (sau Mida), rege frigian și fiul lui Gordius. Fiindcă s-a purtat bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul lui Dionysus, zeul i-a făgăduit drept răsplată să-i îndeplinească orice dorință. Lacom de bogății, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Voia i s-a împlinit. Cînd a vrut însă să se ospăteze n-a putut pune nimic în gură căci, de îndată ce le atingea băutura și bucatele se transformau în aur. Însetat și înfometat, bogatul rege i-a cerut atunci lui Dionysus să-l scape de darul său împovărător. Zeul l-a îndemnat să se scalde în apele Pactolului. Midas s-a supus și a redevenit muritor de rînd. În schimb, apele în care s-a scăldat au rămas de atunci aurite. O altă întîmplare atribuită regelui frigian este judecata la care a fost chemat de către Apollo și Pan, ca să-și spună părerea. Cei doi se întreceau odată în măiestrie cîntînd. Întrebat care cîntă mai frumos, Midas i-a dat întîietate lui Pan. Mînios, Apollo a făcut atunci să-i crească, de o parte și de alta a capului, o pereche de urechi de măgar. Cuprins de rușine, Midas și le-a ascuns sub o scufie. Nimeni nu știa de existența lor, în afară de un sclav care venea să-l tundă. Acesta, martor al unui lucru atît de neobișnuit, nu s-a putut abține și, fiindcă fusese oprit să vorbească sub amenințarea pedepsei cu moartea, a făcut o gaură în pămînt și a șoptit acolo că „regele Midas are urechi de măgar”. Din pămînt a răsărit însă o trestie, ale cărei crengi, la adierea vîntului, spuneau tuturor secretul aflat. În felul acesta, în scurt timp toată lumea a aflat de pățania regelui.

POTIR, potire, s. n. 1. Cupă de metal (prețios) cu gura largă (și cu marginile răsfrânte); p. ext. conținutul acestei cupe. ♦ Spec. Pahar de aur sau de argint, cu picior, în care se păstrează cuminecătura la biserică. 2. P. anal. Parte a unei flori alcătuită din corolă și caliciu. – Din sl. potirĩ.

ĭaŭ, a luá și lŭa, luat și lŭat v. tr. (lat. lĕvare a rîdica; it. levare, pv. pg. levar, fr. lever; sp. levar, a rîdica, și llevar, a lua. V. scol, ușor 2, relev, relief). Apuc și rîdic: a lua cartea de pe masă, baniĭ din dulap. Răpesc: a lua cuĭva vĭața, drepturile, baniĭ; l- luat curentu apeĭ. Cuprind, ocup, cuceresc: a lua o cetate. Percep: a lua vamă, taxă, dijmă. Primesc: a lua lecțiunĭ de la cineva. Înghit un medicament: a lua un praf de chinină, a lua ĭod. Beaŭ, mînînc (după fr. prendre): a lua un ceaĭ, o înghețată. (Pentru alimente maĭ grele se zice numaĭ mănînc orĭ beaŭ: mînînc mere, beaŭ lapte). Apuc, rîdic, tratez pe cineva, mînuĭ ceva: a lua un bolnav încet, a lua un pahar cu atențiune; a lua pe cineva cu binele, a-l lua în rîs, a-l lua peste picĭor. Primesc, accept: a lua un preț, o mie de francĭ. Mă îndrept: a o lua la dreapta. Admit, adopt: mĭ-am luat un nume. Contractez, îmĭ fac obiceĭ: mĭ-am luat obiceĭ să beaŭ ceaĭ. Consider orĭ mi se pare că e: am luat arama drept aur. V. refl. Merg: mă ĭaŭ după cineva. Fig. Imitez, ascult: nu te lua după gura luĭ! Mă distrez, mă mîngîĭ: bețivu se ĭa cu băutura. Mă transmit, mă lipesc: văpseaŭa de pe gard s’a luat pe haina mea, guturaĭu e o boală care se ĭa. A lua aminte, a lua sama, a băga de samă, a observa, a fi atent. A lua de bărbat, de nevastă, a te căsători cu. A lua la bătaĭe, la goană, a’ncepe să bațĭ, să fugăreștĭ. A lua apă (un vas, o corabie), a fi spart așa în cît să pătrundă apa. A lua în bine, în răŭ (saŭ în nume de bine, de răŭ), a considera drept bun saŭ răŭ. A nu lua din loc, a nu porni cu toate opintelile (un cal înhămat, un automobil). A țipa cît te ĭa gura, a țipa cît poțĭ. A te lua groaza, fioriĭ, a te apuca groaza, fioriĭ; a’ncepe să simțĭ groază, fiorĭ. A țĭ-o lua asupra, 1. a-țĭ asuma răspunderea, 2. a te supăra pentr’o vorbă pe care o considerĭ emisă la adresa ta. A-țĭ lua ziŭa bună, rămas bun, a zice „adiĭo”. Arm. A lua în ceafă, a te așeza drept în apoĭa cuĭva în front orĭ în coloană. Să aĭ să ĭeĭ! la paștele caluluĭ, la anu cu brînză, la calendele greceștĭ; paște, murgule, ĭarbă verde (ironic despre niște banĭ pe care nu-ĭ veĭ maĭ primi). – Barb. A lua o baĭe (fr. prendre un bain), a face o baĭe, a te scălda. – Se zice: ĭaŭ (vest), ĭeŭ (est), ĭaĭ (vest), ĭeĭ (sud și est), ĭa (în nord ĭe), luăm și lŭăm, luom și lŭom, luațĭ și lŭațĭ, ĭa (lit. ĭaŭ, în nord ĭeŭ); luam; luaĭ (în est luăĭ); luasem și lŭasem, să ĭaŭ (în est să ĭeŭ), să ĭaĭ (vest), să ĭeĭ (sud și est), să ĭa (vest), să ĭeĭe (nord), să luăm, să luațĭ, să ĭa (în nord să ĭeĭe), luînd. Cp. cu beaŭ și vreaŭ.

TĂTAR², -Ă, tătari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care face parte din populația de bază a R.S.S.A. Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din U.R.S.S. și din țările limitrofe. 2. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile turcești care, în secolul al XIII-lea, au format statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). Ce-i pe drum atîta gură? Nu-i nimic. Copii ștrengari. Ei auzi! Vede-i-aș mari, Parcă trece-adunătură De tătari. COȘBUC, P. I 227. Tătarii ca zăvozii pe dînsul dau năval! ALECSANDRI, P. A. 169. ◊ Expr. (Doar) nu vin (sau dau) tătarii, se spune cînd cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. (Cu pronunțare regională) Mă duc s-o bucur pe cucoana soacră... să-i duc veste bună. – Ho, țară! nu dau tatarii. ALECSANDRI, T. 808. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. Cuconașu era grăbit, parcă-l alungau tătarii din urmă. ALECSANDRI, T. 50.

AUR sbst. 💎 1 Metal de coloare galbenă, uneori bătînd în alb-gălbuiu, roșcat sau verzuiu; e cel mai greu din toate metalele, afară de platină, mai ductil și mai tenace decît toate celelalte metale; nu e atacat decît de apa regală; se exploatează mai ales în stare nativă (la noi în Munții Apuseni); e întrebuințat la fabricarea monedelor, în bijuterie și la fabricarea de obiecte de artă; ~ lămurit, aur curat, neamestecat; proverb: tăcerea e de ~; ~ul și în gunoiu tot ~ rămîne ¶ 2 🪙 Monedă de aur ¶ 3 Fig. Bogăție: setea de ~ ¶ 4 Fig.: inimă de ~, se zice despre cineva bun la suflet; gură de ~, orator de seamă ¶ 5 Fig. Epocă de ~, timp de strălucire al unei țări, al unei literaturi, etc. ¶ 6 Nuntă de ~ 👉 NUNTĂ ¶ 7 Cruce de aur în casă 👉 CRUCE 24 [lat. aurum].

*extrág, -trás, a -tráge v. tr. (ex- și trag, după lat. éx-traho, ex-tráhere). Separ o substanță dintr’un corp din care face parte, scot: a extrage zahar din sfeclă, aur dintr’un bulgăre aurifer. Scot, trag afară: a extrage sare din ocnă, un dinte din gură. Copiez: a extrage un pasagiŭ dintr’o carte. Mat. Caut, găsesc: a extrage rădăcina pătrată saŭ cubică a unuĭ număr. Extrag întregiĭ conținuțĭ într’un număr fracționar, caut de cîte orĭ unitatea e conținută în acest număr.

DREPT¹ adv. 1. (Urmat de adverbe de loc sau de alte determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără înconjur, fără ocol, fără a se abate (din drum); direct. Zăcea în paie cu mîinile sub cap și privea drept în sus, cu ochii măriți de neliniște, cerul înstelat al nopții de iunie. DUMITRIU, N. I. 51. Luînd-o drept în sus, mergeau călăuziți de firul Oltului. BOGZA, C. O. 24. Poteca pe care o apucase îl scoase drept la un eleșteu. ISPIRESCU, L. 34. Uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune. CREANGĂ, O. A. 223. ◊ Loc. adv. De-a dreptul = a) fără a se abate din drum, fără ocol, fără înconjur; direct. O luă de-a dreptul peste porumbiști. PREDA, Î. 34. O răpciugă de cal... venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195; b) în mod direct, nemijlocit; chiar. Acest poem simfonic al pămîntului e muntele Hăsmașul Mare, ivindu-se de-a dreptul din cîmpie. BOGZA, C. O. 13. Fusese o primăvară tare tîrzie... și pe urmă parcă intrasem de-a dreptul în vară. CAMIL PETRESCU, T. I 303. Cum vreți să spun... de-a dreptul? ori pe de lături? – De-a dreptul! De-a dreptul! ALECSANDRI, T. I 95. (Rar, loc. adj.) Chiar Zaharia Duhu, cu toată patima pentru iscoadele cărților și cu tot de-a dreptul amestec în aceste întîmplări, nu le găsea explicare. C. PETRESCU, R. DR. 127. ◊ Loc. prep. În dreptul... = în fața..., față-n față cu... Era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 28. Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave. CREANGĂ, O. A. 205. Se opri în dreptul acelui portret. EMINESCU, N. 39. În dreptul locului zis Pererița se află o veche întăritură. ODOBESCU, S. II 227. Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Jimborean, rămas sus pe deal, se trezi din gînduri abia cînd treceau prin dreptul lui căruțele trenurilor de luptă. CAMILAR, N. I 154. Trec prin dreptul ferestrelor patroana și subdirectorul. CAMIL PETRESCU, T. I 542. Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... Pomul din dreptul casei. (Construit cu acuzativul; rar) Într-un drept cu... = paralel cu... Privi înapoi, peste umăr, dar Cocoran nu mai era, se vede că se culcase în vrun grîu, ori mergea într-un drept cu el prin cine știe ce păpușoaie, urmărindu-l. CAMILAR, TEM. 210. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, chiar, exact. Se prăbuși drept peste plutonierul Duma. CAMILAR, N. I 428. Dincolo peste Dunăre... drept în dreptul Celeiului, era cetatea romană Oescus. GALACTION, O. I 121. Îi despica gura drept în două. ISPIRESCU, U. 31. Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Rar) Drept dragul să... = ți-e mai mare dragul să... Căsuțe vesele s-au ridicat pe unde erau bordeie triste și afumate, drept dragul să le privești cum strălucesc în bătaia soarelui. VLAHUȚĂ, CL. 25. – Formă gramaticală: (în loc. adv. și prep.) dreptul.

MELC subst. I. S. m. 1. Numele mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, cu patru tentacule sensibile la cap, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală ; (regional) culbec, bourel, bouț, cigă: a) (și în sintagma melc de vii sau melc de vie, N. LEON, MED. 87) specie de gasteropod care are cochilia de culoare gălbuie cu ușoare dungi laterale și cu deschiderea circulară (Helix pomatia). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440; b) (și în sintagmele melc austriac, melc de cîmp, melc șerpesc, melc vărgat, BIANU, D. S. 459) specie de gasteropod a cărui cochilie are dungi cafenii de-a lungul spiralei (Helix austriaca). Cf. SIMIONESCU, F. R. 440 ; c) (și în sintagmele melc înfășat, N. LEON, MED. 87, zmelc de baltă. PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod care trăiește în ape dulci, avînd cochilia ascuțită la vîrf, iar spirala prin care iese corpul animalului mult mai largă decît la celelalte (Limnaea stagnalis). Cf. SIMIONESCU, F. R. 442 ; d) (și în sintagma melc de frunze, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare închisă, aproape neagră, avînd o much e pe partea inferioară; (regional) babiță (Limax). Cf. ANON. CAR., SIMIONESCU, F. R. 441 ; e) (și în sintagmele melc de tunet, ALR I 1 190/896, melc vînăt, ib. I 1 190/746, zmelc șerpos, PĂCALĂ, M. R. 32) specie de gasteropod fără cochilie, cu corpul de culoare neagră, uneori roșcată (Arion empiricorum). Cf. SIMIONESCU, F. R. 441. Carte întru care să scriu mîncările de peaște i raci, stridii, melci, legumi, ierburi (a. 1749). GCR II, 42/12. Încît mijloc dă a-mi putea găsi melci pentru mîncare nu este (a. 1803). IORGA, S. D. VIII, 39. Unii mînîncă broaște țestoasă și melci. ȚICHINDEAL, F. 260/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Veara sînt obligați a da cîte 2 pui, 2 ferdele de ovăz, 200 melci, 1 bucată de rășină. BARITIU, P. A. I, 477, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Să sapă iarna din pămînt melcii de vie. BIANU, D. S. 459. Cu toate că pe la noi cuvîntul de melc nu se cunoaște, ci numai acel de culbec sau culbeciu, băieții îi cîntă pe acest nume ca să scoată coarnele. Melc, melc, codobelc. . . PAMFILE, J. I, 92. Prin grădini, prin vii, căci îi place mugurii viței (de unde și numele melc de vii), pe vremea umedă mai adesea, se poate observa și animalul. SIMIONESCU, F. R. 439. Tot atît de răspîndit. . . este melcul austriac sau șerpesc. . . a cărui cochilie se recunoaște lesne după niște dungi cafenii pe lungul spiralei. id. ib. 440. Am mîncat melci, supă de ceapă, am înghițit, nemăsurat, băuturi variate. BRĂESCU, A. 195, cf. GR. S. I, 191. Melc, melc Codobelc, Scoate coarne bourești. TEODORESCU, P. P. 191. Caută melci de cîmp și-i zdrobește bine cu coajă cu tot. ȘEZ. X, 61, cf. 140. E cu casă în spinare ca melcul sau casa-i e ca a melcului, în spinare, se spune despre oamenii care-și schimbă mereu domiciliul. Cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, I, 22, ZANNE, P. iii, 86. Se strînge ca melcul în coaja lui, se spune despre cei timizi, sfioși. Cf. ZANNE, P. I, 552. Cu coarne ca boul, cu șa ca un cal, se urcă pe copaci ca un șearpe (Melcul). POP., ap. GCR II, 371. Am un ou și nu-i ou. Și-i cu coarne și nu-i bou (Melcul). GOROVEI, C. 119, cf. 117. Picioare n-avea, mîni n-avea, dar în copaci se suia (Melcul), ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la forma de spirală a cochiliei animalului) Scară ca melcul. POLIZU. Paturile erau. . . așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. (Adverbial) [Luleaua] are coada adusă melc și un ornament în zigzag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II, 296. ◊ F i g. Zidind, schele-nalte și repezi ridici, încaleci pe lespezi cît munții, melci mici. ARGHEZI, VERS. 99. ◊ Expr. A merge (sau a umbla, a fi grabnic) ca melcul = a merge sau a se mișca foarte încet. Cf. ZANNE, P. IX, 661. ♦ P. r e s t r. Cochilia melcului (I 1). SIMIONESCU, F. R. 439. ♦ (Prin Munt. și Olt., la pl.) Mărgele alcătuite din mai multe cochilii înșirate pe ață. ALR II 3 355/791, 836. 2. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om sau pentru un animal rămas în urmă cu creșterea. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. 3. (Învechit, în forma melci; calc după v. sl. желъвь „scoică”, „broască țestoasă”) Broască țestoasă. CUV. D. BĂTR. I, 291/31, cf. DDRF. 4. (Regional)} prin confuzie cu mîlc în e x p r.) A tăcea ca melcul sau a tăcea melc = a nu scoate nici un cuvînt ; a tăcea chitic. Cf. IORDAN, L. R. A. 271. II. Subst. P. a n a l . (Cu aluzie la cochilia tare a melcului I 1 ; mai ales în forma melci) 1. S. n. și, rar, m. (Învechit și regional, adesea determinat prin „ochilor”) Orbita ochiului. I-au ieșit ochiul cel dirept din melci în afară. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 112^r/14. Tot ochiul, în chipul moviliții, din melciuri afară ca a broascăi ies. CANTEMIR, IST. 207, cf. 79, 106, DDRF, ALEXI, W. TDRG. Orbitele. . . se numesc adîncături, găvane, scovîrlii și melcii ochilor. CANDREA, F. 42. Voi, nouă fete, Ieșiți din mați, Din ficați. . . Din melciul Ochilor, Din auzul Urechilor. TEODORESCU, P. P. 367. Și cu mîna ți-oi lua [roșeața] Din creierii capului, Din auzul urechilor, Din melșul ochilor, Din toate ciolănelele. L CR. III, 246. Să ieși din cap, Din picioare,. . . Din melcurile ochilor, Din sfîrcul nasului. PĂSCULESCU, L. P. 147. ◊ (Suspec Melcii ochilor = globii oculari. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. n. (Bucov.) Partea cartilaginoasă a nasului. Cf. DDRF. Sub subst. „melci” înțeleg românii din Bucovina, în genere, părțile cele ciolănoase ale nasului. MARIAN, D. 152, cf. 150. 2. S. n. (Transilv., Bucov.) Partea tare din interiorul cornului, la vite. [La bou și la vacă] partea osoasă dinăuntrul cornului se numește melci. DAMÉ, T. 28. Tot „melci” se numește partea cea vîrtoasă care se află înnuntrul coarnelor de la vite. MARIAN, D. 152, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ♦ Partea tare a cozii animalelor ; cotorul cozii. Cînd se taie părul cozii unui cal, ceea ce țăranii nu fac, se zice că i-o tăiat coama pînâ-n melci. DR. V, 306. [Vaca] să aibă. .. coada lungă, melciu [= cotoru], nu fuioru. ALRT II 113. ♦ (Regional) Pielea groasă pe care o au caii sub genunchi, la picioare din spate sau deasupra genunchiului, la picioarele din față ; castană (Gil-Brad). DR. V, 305. ♦ (Regional) Maia² (Cerneteaz-Timișoara). DR. V, 304. III. S. m. P. a n a l. (Cu aluzie la forma de spirală a cochiliei melcului I 1) 1. (Adesea determinat prin „urechii”) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utitilize în diverse feluri mișcarea de rotație. Piesa de prelucrat are o mișcare de avans, dată de un melc. IOANOVICI, TEHN. 291. Melc de sfărîmare. NOM. MIN. I, 55. În scobitura melcului se află frînghia. IONESCU-MUSCEL, FIL. 259. Printr-un melc cu care se prelungește axul valțului, fiecare rotație e transpusă mecanismului de măsurat. id. ȚES. 97, cf. SCÎNTEIA, 1963, nr. 3093. ♦ (RegionaL Trior. Com. din ȚEPEȘ-CERNAVODĂ. 3. Prăjitură făcută din aluat răsucit în spirală și presărat cu nuci. Cf. DL, DM. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe (în vederea ondulării). Cf. DM. 5. (Regional, art.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 115, H II 100. ♦ (În forma melciul) Numele unui joc de copii (FĂGET-LUGOJ), H XVIII 78. – Pl.: (I, III) melci, (II) melciuri și melcuri (rar, m.) melci. – Și: (învechit și regional melci subst. ; (regional, I1) mălc, zmelc (ALR SN III h 729, ALR I 1 190/125) s. m. - Etimologia necunoscută. Cf. bg. мелчо, мелчев, мелчов.

MUSTAȚĂ s. f. I. (Adesea la pl. cu valoare de sg.) Părul care crește (la bărbați) deasupra buzei superioare. Iară musteața; acoperindu-i gura . . . , să mesteca cu barba. DOSOFTEI, V. S. octombrie 81^r/27. Nice ș-au tăiat unghiile, nici ș-au tocmit mustața lui. BIBLIA (1688), 235²/36. Vrîsta cea copilandrică, în carea vrîstă scot peri atîta la musteți, cît și la barbă [glosă marginală]. AETHIOPICA, 26^v/21. Copilașii cu musteață, barbă și plete lungi de la 1835, carii și astăzi tot tineri să numesc. RUSSO, S. 10. În acel echipagiu era . . . un june brunet care de pe barbetă și musteți se cunoștea că e străin. NEGRUZZI, S. I, 37. Fanariotul surîse cu îngîmfare ; apoi după ce-și răsuci de cîteva ori negrele sale mustăți, zise . . . FILIMON, O. I, 125. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155. Toți erau cu părul, cu barba și cu mustețele pline de promoroacă. CREANGĂ, P. 256. Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustețe. SLAVICI, N. I, 187. Am avut mustațe mari și sure. AGÎRBICEANU, A. 340. Dinții îi străluceau subt tufele de păr ale mustăților. SADOVEANU, B, 38. Zîmbi tușind în musteața stufoasă. C. PETRESCU, R. DR. 87. I-a băgat în răcori un palicar cu falnice musteți de smoală și flinta la umăr. id. A. R 8. Seamănă îngrozitor cu tata. Aceleași musteți lungi și cap uriaș. SAHIA, N. 20. Își chinuia între degete firele sure de musteți. BART, E. 285. Mustața lui întoarsă frumos era ca și șorțul de albă. ARGHEZI, P. T. 116. Purta o mustață neagră și întoarsă. CAMIL PETRESCU, O. I, 28. Are mustăți roșcovane pe buză. STANCU, D. 15. Liteanul că se mira Și musteața-și resucea. ALECSANDRI, P. P. 176, cf. 209. Pe noi colăceri ne-alese, Cu mustețile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. Măi bădiță de la școală, Vin-acasă de te-nsoară, Că barba mi te-mpresoară Și musteața-ți taie fața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 240. Paloșul că mi-l scotea, Pe palmă mi-l învîrtea, La mustețe mi-l cerca. POP., ap. GCR II, 297. Cine naib-a mai văzut Cioară neagră cu albeață, Fată mare cu mustață. DOINE, 211. Cînd o fi dă trei ani, are să fie om mare cu mustăți șî cu barbă ca toți oamenii. ȘEZ. III, 98. Trei fire de mustețe . . . Mi-au dat în căruntețe. BIBICESCU, P. P. 303. De mustăți și de coate goale să nu te plîngi niciodată. ZANNE, P. II, 301. Hurduc, burduc, de mustăți te duc (Bota). GOROVEI, C. 29. (În context figurat) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur. EMINESCU, O. I, 87. Mustață galică v. g a l i c. Mustață pe oală v. o a l ă. ◊ (În legătură cu verbele „a răsări”, „a da”, „a miji” etc., servind ca un indiciu al începutului adolescenței) Deaca răsăriia musteață coconului, atunce se apropiară dinsul nește ărumitori hitleaní și-l măglisiră de-ș goni pre mumă-sa. MOXA, 381/22. Fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprîncenat. CARAGIALE, O. II, 234. Badea meu, tinăr băiat, Nici mustața nu i-a dat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 39. Sugă-mi-te șerpele Cînd ț-or da mustețele Și ți-or fi dragi fetele. HODOȘ, P. P. 133. ◊ E x p r. A-i rîde (sau a-i zîmbi) (cuiva) mustața = a se bucura, a avea un aer satisfăcut. Jupînului Joe îi rîdea mustața cind vedea atîta hoit. ISPIRESCU, U. 84. Îi zîmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur. id. L. 72. A rîde (sau a zîmbi, a rînji) pe sub mustață (sau mustăți) = a rîde pe ascuns. Domnul nostru se zîmbi pe sub musteți de minciuna ce cîrpise Toderică. NEGRUZZI, S. I, 82. Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. A trage (sau a duce) la mustață = a bea băuturi alcoolice în cantitate mare, a fi bețiv, a trage la măsea. Cînd tragi sorocoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta ? CREANGĂ, A. 17, cf. PAMFILE, J. III, 91, CIAUȘANU, V. 181, id. GL., ZANNE, P. II, 301. (Regional) A trage pe sub mustață = a mînca, a îmbuca. Cf. CIAUȘANU, V. 181. A-i rade (cuiva) mustața sau o mustață = a-și bate joc (de cineva). Cf. SCRIBAN, D., ZANNE, P. III, 329. (Familiar; ca formulă de întărire a unei afirmații) Baba asta dacă nu vă va pune într-o săptămînă stâpînul pe picioare, să-mi radeți mie mustața ! SADOVEANU, O. I, 216. Să-mi razi mie mustața, dacă nu-ți spun drept. id. ib. 241. A-și răsuci (sau a-și suci) mustața ori a face cu mustața = a cocheta cu o femeie (răsucindu-și mustața). S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii ? EMINESCU, O. I, 157, cf. ZANNE, P. II, 302. ♦ Fiecare dintre cele două părți simetrice din care e formată mustața (I). Cu o mînă îmi prinse o musteață, iar cu cealaltă mă luă pe după gît. HOGAȘ, M. N. 18. Ochii lui Aristică scînteiau ca doi tăciuni aprinși pe fața roșcovană, lată, pe cure o împărțea drept în două perechea de mustăți galbene ca paiele. REBREANU, NUV. 9. Rămînea în urma tutulor, ridicînd sprîncenile îmbinate și imense cît o pereche de mustăți, C. PETRESCU, L. II, 71. Mă țintesc doi ochi ca oțelul, văd două mustăți cît două vrăbii. SADOVEANU, O. I, 167. Subt călcîiul unui deal, Două cozi de cal moscal (Mustățile). ȘEZ. XIX, 149. ♦ P. e x t. (Mai ales la pl.) Fire (lungi) de păr care cresc în jurul botului, la unele animale. O, motani . . . La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe. EMINESCU, O. I, 48. Se ivi capul motanului alb cu mustăți zburlite. ANGHEL-IOSIF, C. L. 77. Erau iepuri mari care-și mișcau urechile și mustățile. SADOVEANU, O. VII, 512. Mîngîie motanul îndelung, îl trase ușor de mustăți. V. ROM. octombrie 1958, 53. II. P. a n a l. 1. Fiecare dintre antenele insectelor și ale crustaceelor. Cf. MARIAN, INS. XIII, ATILA, P. 62. După ce zvîrlim în apă bucățile de carne, stăm puțin, pînă ce dihăniile [racii] dau de ele și le pipăie cu mustățile. SADOVEANU, IX, 407, cf. CHEST. VI 56/16, 17, 30. ♦ Organe speciale de pipăit ale unor specii de pești, de forma unor fire subțiri situate în jurul gurii. Cf. ENC. AGR. IV, 578. 2. (Popular) Fiecare dintre firele lungi și subțiri care cresc din spicul unor cereale; țeapă. Grîul . . . de toamnă numit ciacîr are mustăți. IONESCU, P. 239. Spicul se alcătuiește din grăunțe sau boabe așezate în rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său și avînd în vîrf, afară de ovăz, țepii, țepușele sau mustețile. PAMFILE, A. R. 96, cf. 103, H IV 268, XI 5, ALR I 929, A III 2. ♦ Perișori care acoperă sămínța unor plante. Sămînța de morcovi . . . la sămănat trebuie frecată în mîini cu îngrijăre, ca să-i pice mustețile. I. IONESCU, C. 27/16. 3. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Mătasea porumbului. Cf. PAMFILE, A. R. 88. Mîncarăși-și făcură țigări din mustăți de porumb, răsucite în hîrtie de ziar. T. POPOVICI, S. 400. Scăpăm la pîne noauă că a început să le dea mătășile ori mustețile [la porumbi]. I. CR. IV, 248, cf. ALRM SN I h 74, 106, A II 6, 7, 12. 4. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Rădăcinile adventive ale porumbului, ale cepei, ale butașilor viței de vie etc. sau firișoarele subțiri ale rădăcinii unor plante. Mlădițele, care au crescut din rădăcina frăgariului, așa se sapă și se deșdină de cătră rădăcină ca se aibă puțîntea mustață. ECONOMIA, 210/12. La dezgropatul viei de primăvară se lasă cîteva vițe de la butuc îngropate. Peste an fiecare viță scoate rădăcini cari se numesc musteți. I. IONESCU, P. 246. Cîrligele, luate din vie toamna, se pot păstra peste iarnă . . . căldura și umezeala face ca cîrligul să scoată musteți pînă la primăvară. id. ib. 247, cf. PAMFILE, A. R. 73, 87, 193, H IV 267, XI 325, XVI 3, XVIII 117, ALR II 5 138/531, 704, 876, 5 139/141, 531, 836, 6 109/791, 836, ALRM SN I h 129, ALR Il/l MN 129, 6 014/27, GLOSAR REG. 5. (Regional; la pl.) Fire lăsate nesecerate pe ogor (Vicovu de Sus-Rădăuți). GLOSAR REG. 6. (Pescuit; la pl.; urmat de determinări) Cele patru sforicele cu care este legat gîrliciul de cercul al treilea al vintirului. Cf. ANTIPA, P. 410. 7. (La pl.) Fire de sîrmă întrebuințate în construcții pentru a servi ca schelet de susținere a stucaturii; fire de sîrma lasate din planșeu și de care se atîrnă tavanele false; vergele de oțel care rămîn cu vîrfurile afară după turnarea unei piese de beton armat. Cf. CV 1949, nr. 9, 28. Pentru a se putea face lucrări decorative din ipsos . . . , se lasă din ziduri mustăți, sîrme cu cîrlige, care vor forma un schelet de susținere. ib., cf. DER. 8. (Rar; la pl.) Fire de ață din urzeală care atîrnă la capetele unei bucăți de pînză ce se destramă. Vartolomeu Diaconu zîmbi amar, ascunzîndu-și sub mînecă manșeta destrămată, fiindcă i se păruse că inginerul tînăr și elegant își fixase stăruitor privirea la mustățile pînzei. C. PETRESCU, A. 348. – Pl.: mustăți și (regional) mustețe, musteți, mustațe, mustățe (ALR II/I MN 20, 6 931/334, 836). – Și: (popular) musteață s. f. – Lat. *mustacea.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

RĂSFIRAT, -Ă, răsfirați, -te, adj. (Și în forma resfirat) 1. (Despre păr, barbă etc.) Cu firele depărtate unele de altele (fără ca întregul să fie stricat). Era plăpînd, Cu ochi albaștri, cu privirea clară... Cu părul blond și răsfirat în vînt. D. BOTEZ, F. S. 29. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, Cu gurile spumate. ALEXANDRESCU, M. 30. ◊ (Metaforic) O mîndră salce... Își împlînt-într-a lui ape cosițile-i resfirate. NEGRUZZI, S. II 14. ♦ Întins în lături, desfăcut. Lîngă un mesteacăn bătrîn, răsfirat în crenguțe fine, dădui peste o cruce strîmbă de grezie. SADOVEANU, O. VIII 245. Ea se apropiase și-și lipise corpul de el cu brațele mereu răsfirate. REBREANU, R. I 159. 2. (Despre părți care compun un întreg) Depărtat unul de altul, așezat la distanță; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sînt depărtate unele de altele; întins pe o suprafață mare. Mai în sus, pe coaste, resfirat se întinde satul prin holde și grădini. SLAVICI, N. I 39. Peste arbori răsfirați Răsare blînda lună. EMINESCU, O. I 186. Acele șesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. 3. Lipsit de consistență, împrăștiat, difuz. Lumina răsfirată prindea să lucească palid. C. PETRESCU, Î. I 17. ♦ Fig. Nestatornic. Și-ai o fire resfirată, Te-ai iubi cu lumea toată. HODOȘ, P. P. 120. – Variantă: resfirat, -ă adj.

SUFLARE, suflări, s. f. Acțiunea de a sufla și rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respirație, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viață. Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. COȘBUC, P. I 259. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. VLAHUȚĂ, O. AL. 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătînd într-o suflare, țară lungă, mare, lată. EFTIMIU, Î. 35. ◊ Expr. Fără (de) suflare = fără viață, mort; (prin exagerare) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobișnuite). O mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În genunchi, fără suflare... Așteptam dorit răspunsul. CONACHI, P. 100. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri. (Fig.) Șipul cu rachiu își dăduse și el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAȘ, M. N. 181. ♦ Respirație la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conține. Uh! ce frig... îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, O. I 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Ființă, viețuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simțea în solemna tăcere a pustiului. BART, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și de Aliuță. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 139. 3. Operație prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o mașină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matrițe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Fînețele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntului. SADOVEANU, O. I 151. O puternică suflare de vînt trecătoare și iute... se stinse tînguios și jalnic. HOGAȘ, M. N. 175. Eu aștept cu nepăsare a furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I 144. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. FILIMON, C. 95.

aurit², ~ă a [At: BELDIMAN, N. P. II, 136 / P: a-u~ / Pl: ~ii / E: auri] 1 Acoperit² cu un strat subțire de aur. 2 Țesut² cu aur (34). 3 Brodat² cu aur (34). 4 (Pex) Asemănător cu aurul (1). 5 (Pex) De aur (1). 6 (Fig) Luminat². 7-10 (Fig) Auriu (1-4). 11 a (D. fructe; spc) Rumen. 12 (Fig) Strălucit². 13 (Fig) Fericit². 15 (Îe) A-i fi gura ~ă A face o prevestire favorabilă (și împlinită).

zimț sm [At: CANTEMIR, I. I. I, 164 / V: (îrg) zâmț, ~mte, (reg) zemț, zgrimț, zvinț / Pl: ~i, (reg) ~uri / E: slv *зѫбьци (pll *зѫбьць) cf bg зъбец] (Mpl) 1 Fiecare dintre proeminențele ascuțite, regulate, pe care le prezintă marginea unor obiecte Si: colț (30), crestătură, dinte (14), zimțea¹ (1). 2 (Pgn) Proeminență (ascuțită) pe suprafața unor obiecte Si: (reg) zimțea¹ (2). 3 (Înv) Element decorativ la unele obiecte din lemn, la zidărie etc. asemănătoare cu un zimț (1). 4 (Pex; înv) Crenel (1). 5 (Pan; reg) Cusătură ornamentală în formă de zimț (1). 6 (Pex; reg) Fiecare dintre grinzile de care se bat scândurile crestate din balustrada de lemn a unei case. 7 (Reg) Parte de construcție pescărească, care constituie podeaua lătocului la gura dinspre iaz. 8 Fiecare dintre crestăturile de pe muchia unor monede Si: crestătură, dinte. 9 (Înv; fam; pex) Monedă (de aur). 10 (Mol; csnp) „Unealtă de tors”. 11 (Reg) Unealtă de zidărie nedefinită mai îndeaproape. 12 (Înv) Fiecare dintre crestăturile situate în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate etc. 13 (Reg; îf zimte; îs) Piatră ~mte Piatră zgrunțuroasă de pe fundul apelor cu adâncime mică, care periclitează plutăritul. 14 (Trs) Umflătură la gingiile cailor.

LEFT, (1) lefți, s. m., (2) lefturi, s. n. (Învechit) 1. Monedă de aur sau de argint, de diferite valori, din care se făceau salbe. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieții – 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 265. Iat-o cămașă albă Cu lefți mari lucind în salbă. ALECSANDRI, P. III 262. 2. Obiect de podoabă femeiască; giuvaer. Se vedeau sipeturi de sidef pline de ghiordane cu cercei, cu lefturi de smaragduri. ODOBESCU, S. A. 137.

VORBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu valoare de pl.) 1. Cuvînt. Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Vorbele s-au așezai la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie auditivă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? EMINESCU, O. I 52. O vorbă dacă ți-o spui, Tu o și dai vîntului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe v. doi. ◊ Expr. Îmi umblă vorba prin gură v. gură (I 3). 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. În fiecare vorbă de-a ta să se-ntrevadă ținta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. ARGHEZI, P. T. 13. Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge. REBREANU, I. 28. Împărăteasa nu puse nici un crezămînt pe vorbele cotoroanței. POPESCU, B. II 5. De la vorbă și pînă la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la CADE. ◊ Expr. Așa vine vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări (2). A da dintr-însul (cîte) o vorbă (sau niște vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbă! = auzi colo! ce spui! se poate? Și mie unuia să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place! Auzi vorbă! GANE, N. III 49. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni... cere cîte trei husăși pe lună; auzi vorbă! CREANGĂ, A. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevăr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeși... Tot unul și unul!... – Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că... sub pretext că... Bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Vorba e vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, valabile. Stan era om tăcut în felul său, dar și cînd da cîte o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate. C. PETRESCU, C. V. 101. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut zăpăcise pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Să fii, mîndră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun⁴ (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ◊ Expr. A încurca vorba v. încurca (II 3). A fi scump la vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) cu cleștele v. clește (1). A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întrece cu vorba v. întrece (3). A se întinde la vorbă (sau cu vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba din gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcere! nici un cuvînt! Ce mai (atîta) vorbă? = ce să mai lungim discuția? 4. Convorbire, conversație, discuție, taifas. Ne uitam unul la altul și... nici unul nu începea vorba. GANE, N. III 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc. NEGRUZZI, S. I 143. Mă aflu cu totul singur și lipsit de toată tovărășia și vorba. DRĂGHICI, R. 80. Unde sînt cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ALECSANDRI, P. P. 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat și-i aduse gulerul. BASSARABESCU, V. 45. Din vorbă în vorbă = din discuție în discuție, din una în alta. Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. SADOVEANU, O. VII 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. Din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupîn Ițic! CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. A aduce vorba de (sau despre)... v. aduce (2). A deschide vorba despre ceva v. deschide (6). A intra în vorbă cu cineva v. intra (I 6). A se băga în vorbă v. băga (II 5). A se da în vorbă cu cineva v. da (III 9). A schimba o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. schimba (). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sta (sau a ședea) de vorbă cu cineva v. sta (VII 1). A lungi vorba v. lungi (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. prinde (V 1). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A fi vorba de... (despre... sau să... ) = a fi în discuție, a forma obiectul discuției. N-a fi vorba de Zaheu?... Pe-acesta l-am cunoscut. SADOVEANU, E. 103. E vorba de Argeș... Pe-acolo deocamdată pare să fie liniște. REBREANU, R. I 306. Așa cred eu c-ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate. CREANGĂ, A. 146. A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vîntul. EMINESCU, N. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă. CREANGĂ, P. 272. Fie vorba între noi! = ți-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! ești plină de cusururi... fie vorba între noi HOGAȘ, H. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreșit, fără doar și poate, desigur. Trecînd munții, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la București, în căutarea unei trupe de teatru. CĂLINESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, – mai de departe, nici vorbă. REBREANU, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas și sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruș! COȘBUC, P. II 254. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = firește, de ia sine înțeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? GANE, N. III 160. De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aș! nici pomeneală! Amor!... vorbă să fie! foc de paie. GANE, N. III 102. Îi păru că mai prinse vițel suflet. Vorbă să fie! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fînețele boierești, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit. CONTEMPORANUL, III 922. Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrișor de cînd ești. ALECSANDRI, T. I 433. ♦ Neînțelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și muma pentru mine. CREANGĂ, A. 14. ◊ Expr. A căuta sămînță de vorbă v. sămînță (6) 5. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-și coatele pe masă, s-a lăsat cîștigat într-o clipă de vorba caldă, curgătoare a lui Tudor Grecit. GALAN, Z. R. 82. Nu se puteau dezlipi de dînsa, căci și vorba-i și fața îi erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. A fi înțepat la vorbă v. înțepat (2). Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa! CREANGĂ, A. 106. ♦ (Rar) Fel de a vorbi distins, fermecător. Ce atîta cercetare cînd unu-i agă și cellalt spătar? Ș-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... ALECSANDRI, T. I 133. 6. Zicală, zicătoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi în Obor: cînd ai prăvălie dă cîștigi, dă păgubești, tot negustor te numești. CAMIL PETRESCU, O. II 46. Este... o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! ODOBESCU, S. III 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. ȘEZ. III 118. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit și eu la vreme, cînd, vorba ceea, îți era lumea, mai dragă. GANE, N. II 69. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = așa cum se știe din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Și urîtul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învățătură, îndemn, poruncă. Îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). ♦ Părere, convingere, hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. REBREANU, I. 83. Noi am plecat toți îndată, După vorba lui cea dată. TEODORESCU, P. P. 171. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ Expr. A duce (a purta sau a ține) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A-și lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). Îmbucătura mare să-nghiți Și vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I 14. 9. (Mai ales în construcție cu verbele «a fi», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înțelegere, învoială. Și voia numaidecît să împărțească banii, că așa au avut vorba. SBIERA, P. 230. Apoi, dă, bade Ipate, unde-i vorbă nu-i minie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuție, dintr-o dată, repede. Stoicea primește dintr-o vorbă. GALACTION, O. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. ◊ Expr. A avea vorbă = a avea discuție, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Făcură vorba și, iute-iute, se logodi și el cu dînsa. ISPIRESCU, L. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău și o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei). Îi făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, Î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEODORESCU, P. P. 336. A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o fată v. intra (I 6) 10. Zvon; veste, știre, informație. Să prăpădească pe biata copilă, și-apoi să lățească vorba că au murit. SBIERA, P. 296. ◊ Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe = a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. ALECSANDRI, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a pleca; a lăsa o dispoziție care să se execute după plecarea ta. (Așa) umblă vorba = (așa) se zvonește, (așa) s-a lățit vestea, (așa) se spune. Putred de bogat... Așa umblă vorba. DELAVRANCEA, O. II 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat. SADOVEANU, O. VII 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-și auzi vorbe v. auzi (1). A ieși (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieși (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A face (pe cineva) de vorbă = a face (pe cineva) de ocară, de rîs, de pomină. M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul și apucăturile bătrînești nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171.

ZĂBALĂ (pl. -le) sf. 1 Bucata de metal a frîului care stă în gura calului (🖼 5351): fiul craiului punîndu-i zăbala în gură, încălecă și atunci calul odată sboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată (CRG.); (călărețul) strînge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală (CAR.); încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur (ODOB.); Caii mușc’a lor zăbale, surugiul e călare (ALECS.); ¶ 2 pl. 🩺 pop. Rană superficială ce se face la colțurile gurii la copii sau la aceia cărora le curg balele: dacă muști din pînea din care au mîncat și șoarecii, faci pușchele și zăbale (PAMF.); cel care face zăbale la gură, să bage coada unei linguri în foc, apoi să dea cu ea pe la gură, că-i trece (GOR.) [ung. zabola].

INCRUSTAT, -Ă, incrustați, -te, adj. (Și în forma încrustat; despre obiecte) Împodobit cu ornamente înfipte pe suprafață. Începe să-și pieptene barba cu pieptenul de fildeș încrustat cu diamante. CAMIL PETRESCU, O. I 294. Vasul e de aur... Incrustat cu pietre scumpe. MACEDONSKI, O. I 151. ♦ (Despre ornamente) Înfipt pe suprafața unui obiect. ◊ Fig. Un zîmbet încrustat în colțul gurii. CAZIMIR, L. U. 90. – Variantă: încrustat, -ă adj.

bogat, ~ă [At: COD. VOR. 117/14 / V: (reg) bâg~ / Pl: ~ați, ~e / E: vsl бгатъ^[1]] 1-2 smf, a (Om) care are mulți bani Si: (îvp) avut, (îvp) cuprins. 2^[2] a (Îe) Putred de ~ Foarte bogat. 3 a Care conține ceva în cantitate mare. 4 a Rodnic. 5 a (D. flori) Învoit. 6 a (Îe) Gură ~ă Guraliv. 7 a (Reg; îf băgat) Corpolent. 8 a (Înv) Numeros. 9 a Scump 10 a Fastuos. 11 a Luxos. 12 sf (Îrg) Bucată de minereu de aur sau argint.

MELC, melci, s. m. 1. Animal din încrengătura moluștelor, care are pe cap patru tentacule sensibile și al cărui corp, moale și vîscos, se află într-o cochilie de formă conică, învîrtită în spirală (Helix pomatis); culbec. Casa săracul o are Toată ca melcu-n spinare. PANN, P. V. I 133. Melc, melc codobelc, Scoate coarne bourești Și te du la Dunăre, Și bea apă turbure. TEODORESCU, P. P. 191. ◊ (În comparații) [Luleaua] are coadă adusă melc și un ornament în zig-zag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II 296. ◊ Loc. adv. Ca melcul = în spirală. Paturile erau... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ◊ Expr. A merge (sau a umbla) ca melcul (sau cu pași de melc) = a merge foarte încet. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. II 1. (Anat.) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. (Tehn.) Angrenaj folosit la transmiterea mișcării de rotație dintre doi arbori perpendiculari ai unui mecanism, care nu se găsesc în același plan. 3 Un fel de prăjitură făcută din aluat încolăcit, presărat cu nuci.

Ileana Cosînzeana – este numele eroinei poeziilor și poveștilor noastre populare, fata cu părul de aur și ochii de azur, atît de mîndră și frumoasă încît „la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba!” Vasile Alecsandri, în poezia La gura sobei, îi consacră cîteva versuri înflăcărate: „Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume Aducînd pe lumea albă Feți-Frumoși cu falnic nume. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncîntă. E Ileana Cosînzeana; în cosiță floarea-i cîntă.” Acest nume a ajuns să simbolizeze frumusețea femeii, grația și farmecul ei poetic. Despre o fată deosebit de frumoasă se spune că e o Cosînzeană. FOL.

bun, -ă adj. (lat. bŏnus, vlat. dvonus și *benus, de unde vine bene, bine; it. buono, pv. bo, fr. bon, sp. bueno, pg. bom). Care are bunătate, care face bine: tată bun. Care posedă calitățile dorite, e propriŭ la ceva: cal bun, cal bun de călărie. Care se distinge: lucrător bun. Favorabil: timp bun. Tare, puternic: o lovitură bună. Valabil: bilet bun pentru treĭ persoane. Pur, nefalsificat: aur bun. Adevărat, drept, nevitreg: frate bun. Adevărat, primar: văr bun. Mare: un bun număr de cetățenĭ. Om bun la Dumnezeŭ, ĭubit de Dumnezeŭ. Bun de gură, elocŭent. Oamenĭ bunĭ! formulă de chemare adresată maĭ ales țăranilor și care corespunde cu domnilor. A pune un cuvînt bun pentru cineva, a stărui p. cineva. A fi bun plecat, bună plecată, a fi plecat pentru totdeauna. Nu e a bună (Munt.), nu e cea mai bună (treabă), nu e spre bine, e semn răŭ. A lua cu buna (Trans.), a lua cu binele, a proceda încet (cu ogodu). S.m. și f. Vechĭ. Bunic, bunică. S.n., pl. urĭ și e. Vechĭ. Bunătate. Azĭ (pl. urĭ). Avere (propriŭ și fig.): bunurĭ mobile și imobile, sănătatea e cel maĭ mare bun. – Bun! interj. îld. bine!.

POTIR, potire, s. n. 1. Cupă de metal prețios, cu gura lată și marginile răsfrînte, din care se bea altădată vin sau alte băuturi alcoolice (v. pocal); p. ext. conținutul acestei cupe. Cuparul îi aduse potirul de aur din care beau domnii. ODOBESCU, S. I 78. ◊ Fig. Socotea că e în drept să soarbă cu nesaț potirul de cristal al celor mai mari satisfacții pe urma băiatului. VORNIC, P. 9. ♦ Pahar de aur sau de argint cu picior, în care se păstrează în biserici cuminecătura. Templul centenar arse într-o clipă din strașină pînă-n temelie... chiar clopotul se topi împreună cu argintul potirului. ALECSANDRI, S. 7. 2. Parte a unei flori, alcătuită din corolă și caliciu. Florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își ridicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. Rîd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ține potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrămi. COȘBUC, P. II 62. Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire. ALECSANDRI, P. A. 126.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

MESERĂTÁTE s. f. 1. (Învechit) Sărăcie, lipsă, nevoie, privațiune, mizerie; suferință, nenorocire; umilință. Anii miei în suspirare slăbi cu mesărătate. PSALT. HUR. 24^v/10. Derep-ce fața ta întorci, uiți meserătatea noastră și grija noastră? PSALT. 85, cf. 52. Întru meserătate și în sărăcie viia. CORESI, EV. 41, cf. 118, 294, id. PS. 74/4, 117/6, COD. TOD. 194. Pentru străinătatea lui Hristos și pentru meserătatea lui pre pămînt. VARLAAM, C. 332. În țara grecească meserătatea pururea soție le iaste. HERODOT (1 645), 391. Mesărătatea iubiia mai tare decît bogățîia. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/8. 2. (Învechit, rar) Milă, îndurare, milostivire. (F i g.) Fă și scaunul meserătăției den curat aur. PALIA (1581), ap. CP 217/28. 4. (Prin Mold.; în forma măsărătate) Epitet dat unui om nesătul, nesățios, lacom. Frunză verde, frunze late, C-ești, badeo, măsărătate. Badea îmi tot cere gură, Una-i dau și alta-mi fură. PAMFILE, C. Ț. 305. – Și: (învechit) mesărătáte, (regional) măsărătáte s. f. – Measer + suf. -ătate.

Tăcerea e de aur – La cei vechi Tăcerea era o divinitate, căreia i s-a consacrat un cult. Egiptenii cultivau mitul lui Horus, copilul care tace; grecii o întățișau, sub numele de Harpocrates, tot ca un copil, cu degetul pe gură; iar romanii au reprezentat Tăcerea ca o zeiță, înălțîndu-i statui în temple, sub denumirea de Tacita și Angerona. I s-au făcut și efigii, ca niște medalii de aur, de unde ar proveni sensul propriu al expresiei. Dar cel mai răspîndit este desigur sensul figurat: a tăcea e uneori la fel de prețios ca și aurul. A devenit proverb în numeroase graiuri. Vezi: Il est bon de parler... și La parole est d’argent… IST.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

BAN A avea bani (strânși) la ciorap = A fi econom: Soacra melița, că Raveica are bani la ciorap că ar putea să-i deschidă lui bărbatu-său un magazin de bijuterii în centru. (MARIA BANUȘ) A avea bani sau a se culca pe bani, a mânca banii cu lingura, a se juca cu banii, a fi doldora (sau plin) de bani = A fi foarte bogat, a dispune de parale multe: − Iordache, zice, am auzit că ai bani. − Am, domnule Ivanceo, zic. Am, cum să n-am. Sunt plin de bani, că și de la tata ce-am mai moștenit. (PETRU DUMITRIU) Mie mi-a dat boierul ăl bătrân brevet de cârciumar să înșel oamenii și să mă umplu de bani și de toate, ori matale?... (LIVIU REBREANU) A face bani = A agonisi, a strânge bani; a câștiga parale: Am vrut să-mi fac și bani de drum. (MIHAI DAVIDOGLU) Înțelege-te cu moș Alexe baciul și vindeți cât trebuie din oile canarale [= îngrășate], ca să faceți bani. (MIHAIL SADOVEANU) A fi (sau a lăsa) (pe cineva) în banii săi (fig.) = A fi liber (sau a lăsa) să facă ce vrea: Așa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. (ION CREANGĂ) [...] Aici au fost lăsați oamenii fără nicio cunoștință exactă. Ba li s-au spus multe minciuni și fiecare a fost lăsat în banii lui, cu greșelile și ereziile sale. (http://www.credinta-adevarata.ro/) A fi doldora de bani = A fi foarte bogat, a avea mulți bani: Chiar dacă era doldora de bani, omul era chibzuit în felul său. Cu ajutorul unei sume de bani, Hayym a căpătat de la directorul ziarului cantonal informațiile pe care le dorea: în primul rând, de când au început aparițiile ... aluzie clară la portofelul lui Hayym, doldora de bani grație armatei Marelui Imperiu. (I. P. CULIANU) A fi în banii lui (reg.) = A nu fi în pagubă: Nu știu cum făcea, dar mai tot timpul era în banii lui. A înota în bani (sau în aur) = A fi foarte bogat: Unii trăiesc de pe o zi pe alta, iar alții înoată în bani și nu mai pot de bine. […] armele și toate lucrurile, până și florile pe care puse mâna se făcură de aur. Înota, cum se zice, numai în aur. (P. ISPIRESCU) A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) (sau doi bani) (pfm.) = A nu valora nimic. A avea o părere proastă (despre cineva sau ceva): Tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. Se gândi el, acum o mie de vorbe un ban nu face. (P. ISPIRESCU) Mândra când e rumenită / Cu cinci sute nu-i plătită, / Dar când se desrumenește / Nici doi bani nu mai plătește! (JARNÍK-BÎRSEANU) Toate planurile și hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. (LIVIU REBREANU) A plăti în bani gata (sau bani gheață, peșin, în naht sau numărați) (pfm.) = A plăti imediat suma întreagă: − Nu te teme despre preț, adaose postelnicul, cam atins la mândrie. Scoate tot ce ai mai bun și voi plăti cu bani peșin (gata). (NICOLAE FILIMON) Eu n-am jucat pe credit, ci-n bani numărați pe masă, și dac-am făcut-o, trebuie să am și curajul de a o mărturisi. (IOAN SLAVICI) După ce s-au târguit puțin, el a plătit cu bani gheață. A strânge (sau a pune) bani la ciorap (pfm.) = A economisi; a fi zgârcit: De mic strângea bani la ciorap și ne certa când eram nechibzuiți. Sunt convins că pune bani la ciorap, că are cecuri de care eu n-am habar și pe care le ține ascunse pe la rude. (TRAIAN TANDIN) A strânge bani albi pentru zile negre (pfm.) = A economisi: Iustin nu strângea bani albi pentru zile negre. Mânca zilnic la cantina profesorilor din Institut, împreună cu cei mai mulți dintre noi. (VALERIU ANANIA) Dacă ar fi să ne luăm după declarația de avere a directorului general al Agenției Naționale Apele Române, Vasile Pintilie, am putea spune că în fruntea acestei instituții este o furnicuță care strânge bani albi pentru zile negre. (http://m.ziuanews.ro/) A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun (pfm.) = A fi foarte prețuit: Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. (ION CREANGĂ) A umbla cu doi bani în trei pungi (pfm.) = a) A încerca să înșeli (pe cineva cu ceva): […] cei mai mulți generali și colonei din cetățileșigarnizoaneleUngarieișiale Transilvaniei, care până atunci umblau cu doi bani în trei pungi și nu cutezau să arunce masca, o aruncară acum departe […] (http://www.casajarda.com/) b) (reg.; d. femei) A avea mai mulți iubiți. A umbla în banii lui (reg.) = A umbla în voie, cu aroganță: Bărbatul umbla în banii lui și nu se sinchisea de ce spune lumea. A-și spune banii (înv.) = A se lăuda cu averea: [...] să vedzi ispravă; îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, și pe turci îi purta tot legați pre uliță bătându-i să-ș[i] spune[ă] banii pe la cine sântu. (BOGDAN MURGESCU) Ban roșu = Monedă care valora 1/4 dintr-un ban vechi: Îndatorirea românilor către turci sta într-un ușor tribut anual de 3000 bani roșii. (NICOLAE BĂLCESCU) Subt Mircea cel Bătrân tot soldatul primea pe zi câte doi bani roșii, care fac 13 parale. Matei Basarab mări leafa și o făcu de opt bani roșii. (IDEM) Bani gata (sau buni, lichizi, gheață, peșin, bătuți sau numărați) = Bani în numerar, disponibili, cu care poți plăti imediat: Când a auzit că ginerele are douăzeci de mii de lei bani gheață, bătrânul s-a bucurat la bani. (MARIN PREDA) Fecior (sau băiat) de bani gata = Fiu de oameni avuți care irosește banii primiți sau moșteniți de la părinți: În ochii tânărului se vedea dorința sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan... Nimic din fumurile și strâmbăturile feciorilor de bani gata! (AL. VLAHUȚĂ) Fecior de bani gata... trecuse prin școală și prin lume dus de mână, ca un copil, de averea și influența lui tată-său. (IDEM) N-are nevoie să muncească, deoarece e fecior de bani gata. (C. DOBROGEANU-GHEREA) Nu-l dau banii afară din casă = Se spune despre cel căruia nu-i prisosesc banii, care are (doar) un minimum de existență asigurat: Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă. (BARBU DELAVRANCEA) Oameni cu hrana în bani (îlsd.) = Soldați care primesc bani pentru hrană: Amândoi luptară având hrana în bani și cu foarte mult eroism, însă în cele din urmă Gayk [...] renunță de a se mai bate și ceru pace. (URMUZ)