MELC, melci, s. m. 1. Animal din încrengătura moluștelor, care are pe cap patru tentacule sensibile și al cărui corp, moale și vîscos, se află într-o cochilie de formă conică, învîrtită în spirală (Helix pomatis); culbec. Casa săracul o are Toată ca melcu-n spinare. PANN, P. V I 133. Melc, melc codobelc, Scoate coarne bourești Și te du la Dunăre, Și bea apă turbure. TEODORESCU, P. P. 191. ◊ (În comparații) [Luleaua] are coadă adusă melc și un ornament în zig-zag săpat în jurul gurii. ODOBESCU, S. II 296. ◊ Loc. adv. Ca melcul = în spirală. Paturile erau... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, E. 251. ◊ Expr. A merge (sau a umbla) ca melcul (sau cu pași de melc) = a merge foarte încet. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea chitic. II 1. (Anat.) Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. (Tehn.) Angrenaj folosit la transmiterea mișcării de rotație dintre doi arbori perpendiculari ai unui mecanism, care nu se găsesc în același plan. 3 Un fel de prăjitură făcută din aluat încolăcit, presărat cu nuci.