AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. 1. Suflat cu aur, poleit sau imitînd poleiala aurului. A adus de nu se știe unde șase cerbi, cu coarne aurite. PAS, L. I 121. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăș mîngîios, Și cadrele-aurite ce de păreți sînt prime Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. ♦ (În basme) De aur. Palaturi aurite. ALECSANDRI, P. I 191. ◊ Expr. Fie-ți gura aurită = fie cum zici, să se realizeze ceea ce spui. 2. Țesut sau cusut cu fir de aur (sau imitînd firele de aur). Peste zobonul de stofă aurită purta un benișel de felendreș. NEGRUZZI, S. I 145. 3. De culoarea aurului, imitînd aurul, auriu. Tu ai plete aurite. ALECSANDRI, P. P. 27. În pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. Și se duse ca să vadă De i-a dat dumnezeu roadă Și de-i grîul răsărit Și de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 145. 4. Fig. Strălucit, frumos, strălucitor. Auritele lumi ale închipuirii. VLAHUȚĂ, O. A. 109. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său își va avea sfîrșitul, că el o va lua de soție, că o soartă aurită o așteaptă. EMINESCU, N. 40. Zînă drăgălașă cu glasul aurit. ALECSANDRI, P. A. 109. – Pronunțat: a-u-.