*speculațiúne f. (lat. speculatio, spionaj, contemplare; fr. spéculation). Studiŭ, teorie, cugetare (în opoz. cu practică): speculațiunĭ metafizice, asta nu e bun de cît în speculațiune. Speculă, exploatare, operațiune negustorească saŭ financiară: speculațiunĭ de bursă. – Și -áție.

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

MODĂ¹ s. f. (Atestat prima dată la ANON. CAR.) 1. Obicei, deprindere colectivă specifică, la un moment dat, unui mediu social; s p e c. gust, preferință generalizată, la un moment dat, pentru un anumit fel de a se îmbrăca. V. v o g ă. Primea pre cei streini cu toată dragostea. . . înștiințîndu-se despre datinile și modele popoarelor celor de departe. MAIOR, T. 33/15. Această haină ușoară, după moda de acum Mi-e un strai de vînat. BELDIMAN, M. 8^r/18. Fiind atunci obiceaiul (moda) de să arunca la fiară sălbatece cei ce era judecați de moarte, l-au dat înaintea fiarălor. CN 94/19. Cei mai mulți miniștri și mari ai împărățiii au luat acum, după pilda sultanului, moda ostășască, și au pus în locu turbanului un fes. CR (1829), 22²/22. Ciubote negre cu pintini după moda franțeză. AR (1829), 15¹/28. Starea gustului de obște ce-i zice modă. PISCUPESCU, O. 154/10. Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ține mereu de moda veacului. HELIADE, O. II, 425. Feriți-vă de mode care dărăpănă cele mai bogate familii și vă fac să uitați, după pilda altora, datoriile cele mai temeinice ale căsniciii. MARCOVICI, D. 107/12. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaș, a cărui costum era după moda curții. NEGRUZZI, S. I, 16, cf. 145, 151. Ei ! . . . S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine Și cu acele crunte dureri imaginari. MACEDONSKI, O. I, 213. Ce-a mai ieșit și moda asta cu învățătura pînâ la adnei bătrînețe ! D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 17. O modă bună este aceea de a merge vara la băi sau in vro stațiune climaterică. BIANU, D. S. Erau doi tineri. . . îmbrăcați după moda din urmă. AGÎRBICEANU, A. 122. Denumirile sînt în bună parte și o chestiune de modă. BUL. COM. IST. V, 74. Flori după „modia”. . . nouă. COMȘA, N. Z. 14. Desigur, eu nu mă schimb de la lună la săptămînă ca moda pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 95, cf. 204, id. Î. I, 13. O pălărie pe care moda nu o cunoaște. KLOPȘTOCK, F. 236. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, B. 207. Moda însă e modă și-n arhitectură. id. O. IX, 238. [Turcismele] au fost aduse de moda care imita felul de a se exprima al claselor suprapuse, cu legături la Poartă. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Rochia ei. . . era încărcată . . . cu tot ce aduseseră modele succesive din prima jumătate a veacului. CAMIL PETRESCU, O. III, 68. Liniile desenelor vechi sînt simple, puțin naive, după moda timpului. STANCU, U.R.S.S. 56. Așa-i moda pe la noi: să jucăm doi cîte doi. ȘEZ. V, 151. Ce porți, leleo, chelbea-n cap ? – Dacă-i modă, ce-am să fac! ZANNE, P. III, 230. ◊ Revistă (sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă care conține modele (noi) de îmbrăcăminte și de încălțăminte. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. ◊ L o c. a d j. La (sau, franțuzism învechit, de) modă = a) care corespunde gustului într-un anumit moment, care se folosește frecvent la un moment dat; modern; de actualitate, actual. Duelul a ajuns de modă, căci au început și femeile a îl întrebuința. CR (1833), 17²/22. Așa e la moadă ca să umble fără coadă. PANN, P. V. II, 27/21. Pe acei timpi. . . bibliotecile erau la modă. FILIMON, O. I, 122, cf. PONTBRIANT, D. Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, Regii meșteri în bătăi Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COȘBUC, P. I, 326. Brățara. . . asta din dreapta. . . mă ține trei mii de lei. . . Și-a din stînga. . . cu aceeași piatră, împresurată cu diamante, cinci mii de lei. . . Se poartă . . . E la modă. DELAVRANCEA, O. II, 277. Prinserăm a cînta în cor romanțe la modă. BRĂESCU, A. 143; b) (despre oameni) care se comportă conform gustului, preferințelor unui anumit mediu social (la un moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un moment dat. Cînd o să te văz și eu mai de modă, mai delicat, totdaună ca un urs sălbatec, mojicos, grosolan ! PR. DRAM. 209. Se disputau care de care să-i aducă mai multe omagii. Ea era pe atunci foarte la modă. BOLINTINEANU, O. 417. O eroi ! . . . Ați ajuns acum de modă. EMINESCU, O. I, 149. Cîntînd și cochetînd. . . ajunse în scurt timp a fi copila de modă a lașului. GANE, N. I, 102. ◊ E x p r, De modă (sau de moda) veche sau (rar) de veche modă = a) care nu mai corespunde cu gustul momentului, depășit, demodat; care aparține unor realități din trecut, ieșite din uz. Își trece degetele peste cioculețul alb, de veche modă, ca de altfel întreaga lui înfățișare. STANCU, U.R.S.S. 88. (Eliptic) 1 butcă modă veche (a. 1824). URICARIUL, XX, 344; b) (despre oameni) cu concepții vechi, depășite; care se conformează unui sistem sau unui principiu din trecut, învechit. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche. CARAGIALE, O. III, 159. Deși om nou, civilizat, „european” fin și sceptic, e plin de iubire pentru boierul de moda veche. IBRĂILEANU, SP. CR. 103. Nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de moda veche. REBREANU, I. 205. Eu sînt. . . un învățător de modă veche. C. PETRESCU, Î. II, 167. Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. CĂLINESCU, E. 21. Noi am rămas încă de moda veche. SADOVEANU, O. IX, 449. (Învechit) Ieșit din modă = demodat, desuet. (Ironic) Buna mamă, iubind pe fetița sa cu tot focul dragostei părintești, lucru ieșit din modă în zilele noastre, rămase încîntată. . . văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic. NEGRUZZI, S. I, 72. ♦ (Popular) Fel de a se prezenta, de a se comporta; apucătură. Unde-ai învățat moda asta ? Com. IORDAN. ♦ (Popular) Sistem de organizare; mod de viață; regim. De ce adecătelea n-ai merge la ambulanța asta ? E bună modă, nu ca la spital. CONTEMPORANUL, VI₁ 493. ♦ Epocă în care un lucru este considerat modern, conform gustului general. Orice lucru cu moda lui. ZANNE, P. VIII, 347. 2. (Astăzi rar; concretizat) Obiect, mai ales accesoriu de îmbrăcăminte (feminină), care se poartă la un moment dat; podoabă, găteală; s p e c. (la pl.) pălărie de damă. Cumpatrioții noștri mai bucuroși dau o sută de lei p-un mod nou să fie modist decît zeace lei p-o carte să fie înțelept. MUMULEANU, C. 39/2. Cheltuiește, La mode mereu croiește. Dă bani pe gălăndărie, De n-ai, ia în datorie. PANN, E. V, 140/11, cf. id. P. V. I, 159/20. Galeria era ticsită de dame. . . toate cu deosebite capele și mode de contrabandă. NEGRUZZI, S. I, 36, cf. 48. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode. EMINESCU, O. I,164. Cocoanele noastre bat tîrgul, după mode. CARAGIALE, O. VII, 23.Perechea a intrat la un magazin de mode. C. PETRESCU, A. 325. Eu nu sînt. . . dușman al podoabelor și modelor feminine. SADOVEANU, O. IX, 61. Casă de mode = atelier (de lux) unde se confecționează la comandă obiecte de îmbrăcăminte. 3. (Învechit și regional) Model (1). Paftăluțe. . . Vreo modă mai zarifă (a. 1801). IORGA, S. D. VIII, 38. A adus de la Viena haine europenești bărbătești după cele mai din urmă mode. CR (1834), 344²/39. ◊ E x p r. (Regional) A-i trage (cuiva) o modă de bătaie = a bate zdravăn (pe cineva), a-i trage o mamă de bătaie. Cf. CIAUȘANU, GL. 4. (Prin vestul Munt. și estul Olt.) Soi, specie. Aici nu [este pește], la baltî [sînt] mai multe mode. ALR I 1 746/890, cf. LEXIC REG. 83. ♦ (Prin estul Olt.) Mostră (3). Cite-un boier cumpără cîte . . . [un pitic] dă moadă. ȘEZ. III, 31. – Pl.: mode. – Și: (regional) mode (ALRT II 95), módie, moádă s. f.; (învechit, 2) mod s. n. – Din it. moda, germ. Mode, ngr. μόδα, $fr. mode. – Modie < magh. módja „fel”, „mod”.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Porțiune îngustă și lungă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat pe care se poate merge de la un loc la altul. V. cale. Este un drum prin mijlocul satului, foarte frumos drum, străjuit pe dreapta și pe stînga de arbori uriași. SADOVEANU, O. VII 225. Drumul e întins și neted ca-n palmă. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Boii... se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged și mîndru de pe lîngă drum. CREANGĂ, P. 40. Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicînd în gîndul lui: Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, O. 243. ◊ Drum de țară = cale de importanță locală care leagă mai multe comune și sate; (Transilv.) șosea națională. De la Ineu, drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini. SLAVICI, O. I 115. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Drum de fier = cale ferată, v. ferată. Fost-ați cu drumul de fier, boieri d-voastră? Ei! apoi ce mai ziceți. ALECSANDRI, T. I 311. Drumul robilor = calea lactee, v. lactee. Dungă mare albicioasă de pe ceri, numită de învățați calea lactee, se cheamă în popor drumul robilor. ȘEZ. I 233. Crucea (sau răscrucea, furca, înfurcătura) drumului (sau drumurilor) = răspîntie. S-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor. CARAGIALE, O. III 99. Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale, v. șosea națională. La fiecare crîșmă a drumului mare se oprește. SADOVEANU, O. VII 327. Sui la deal, cobor la vale, Este-o casă-n drumul mare. HODOȘ, P. P. 60. (Expr.) Hoț (sau tîlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum, spre a-i jefui. Din pricina lui frate-meu, o să mă fac tîlhar de drumul mare! SADOVEANU, M. C. 17. Niște oameni buni-teferi... purtați cu jăndari, ca hoții de drumul mare. C. PETRESCU, R. DR. 168. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. Acesta-i vestitul Ochilă... din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. CREANGĂ, P. 244. Treci la badea peste drum Să cercăm vinul de-i bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 373. În drum = a) în mijlocul drumului; b) în calea drumeților. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385; c) fig. în văzul lumii. M-a prins de braț și m-a cuprins, Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. ◊ Expr. A merge (sau a călca) alăturea cu drumul = a se abate de la calea dreaptă, a călca strîmb, a fi necinstit. A pune (pe cineva) pe drumuri = a face (pe cineva) să alerge după diverse treburi, mai ales pe la autorități. A bate drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, a fi mereu pe drum, a nu sta locului, a umbla fără rost, a umbla haimana. Am bătut din nou drumul la Șercaia. C. PETRESCU, S. 120. Au bătut două săptămîni în șir drumul dintre Tîrgul Ocnei și satele din preajma Moineștilor. POPA, V. 255. Cucoșul... fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. CREANGĂ, P. 64. A ține (sau a păzi) drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. Nici asta nu se ia din drum = nu este ceva ușor de găsit, nu se găsește cu una cu două. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi... – Bun, zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. CREANGĂ, P. 49. A fi de pe drumuri = a fi fără familie așezată, fără locuință stabilă, fără căpătîi. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. A rămîne pe drumuri = a rămîne fără adăpost, sărac lipit pămîntului; ă rămîne orfan. A ajunge pe drumuri v. ajunge. A lăsa (sau a arunca, a zvîrli) pe cineva pe drum (sau pe drumuri) = a) a da (pe cineva) afară din casă. Vrei să ne-aprindem paie în cap? Să ne zvîrlă baba pe drum? CREANGĂ, P. 9; b) a lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier. COȘBUC, P. I 113. A aduna (pe cineva) de pe drumuri = a adăposti și a lua (pe cineva) sub ocrotire. Simigiului i se făcuse milă de ea și o adunase de pe drumuri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. Pe toate drumurile = peste tot. (În dativ, cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) A se așterne drumului = a alerga din răsputeri, a alerga cu cea mai mare repeziciune. Alei, murgul meu voinic, Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 74. Pe-aici (sau pe-aci, pe ici) ți-e drumul! = (familiar, exclamativ și imperativ) pleacă! șterge-o! du-te! cară-te! Încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! ISPIRESCU, L. 30. Cînd te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popa, desagii și toiagul și pe ici ți-e drumul. CREANGĂ, A. 135. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. Asculta... cu gîndurile la cei șapte copii și al optulea pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 142. A-i sta sau a-i fi (cuiva) în drum = a-i sta (cuiva) în cale, a-i fi o piedică, a încurca (pe cineva) în treburi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; fig. a nu mai fi o piedică. A-și face sau a-și găsi, a-și croi (un) drum (nou) în viață = a începe o carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost, a reuși, a ajunge la ceva. Să întindem mîna și altora, să-i ajutăm să-și facă un drum. C. PETRESCU, Î. II 167. A-și face (un) drum = a se abate, a-și face cale. Du-te, neică, și te-ntoarce Și mai fă-ți un drum încoace. BIBICESCU, P. P. 39. A apuca (sau a lua) alt drum = a merge în altă direcție; fig. a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. Taică-său a știut să ia alt drum. DEMETRIUS, C. 9. A ieși (cuiva) în drum = a întîmpina (pe cineva). Ieși tu, mîndră-n drumul lui Și-i dă gură bietului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, a lăsa în libertate, a slobozi. Îl apucă de piept și-l scutură cu furie, apoi, îndurerat de privirea speriată a acestuia, îi dă drumul. DAVIDOGLU, M. 53. Vă poftesc să-mi dați drumul, ca să încalec în pripă și să mă duc spre miazănoapte. SADOVEANU, D. P. 34. Calului îi dete drumul să pască. ISPIRESCU, L. 7; b) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). Va trebui să-i dau drumul din umeri [surtucului]. DAVIDOGLU, M. 80; c) a permite (cuiva) să intre sau să iasă. Nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de cînd cu întîmplarea cu streinul. C. PETRESCU, R. DR. 169. Acum cred că... mi-i da drumul să întru. CREANGĂ, P. 314; d) a pune în mișcare, a face să pornească. A dat drumul motorului; e) fig. (în trecut) a concedia (pe cineva), a scoate (pe cineva) din slujbă. A da (cuiva) drumul în lume = a da (cuiva) libertatea să plece, a lăsa (pe cineva) de capul lui, a nu mai ține din scurt. Lasă-mă, dă-mi drumu-n lumea mea, mi-i drag altul. SADOVEANU, O. A. I 211. Cînd mi-a dat tata drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mînă. C. PETRESCU, R. DR. 256. A-și da drumul = a) a coborî, a se lăsa în jos, a se avînta. Își dă drumul din pom. ▭ Și-a dat drumul, cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva! CREANGĂ, P. 94; b) fig. a se da pe față, a izbucni; c) a se porni la vorbă, la povestit, la destăinuiri. Și-a dat drumul conu Dumitrache ș-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. VLAHUȚĂ, la TDRG. A-și da drumul la gură (sau gurii) = a vorbi multe și de toate, a da pe față o taină. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prepoziție, arată locul sau direcția spre care duce o cale) Luăm drumul spre Galați. ▭ Lung e drumul Clujului Dar mai lung al dorului. POP. ♦ Potecă de trecere (printr-o grădină, printr-o fîneață etc.). Vecinii și-au făcut drum prin livadă. ♦ Parcurs, curs; rută, itinerar. Drumul Oltului. Drumul soarelui. ▭ Fata împăratului le spuse că este un neguțător, care a rătăcit drumul pe mare. ISPIRESCU, L. 24. Pe vremile acele... drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute. CREANGĂ, P. 183. Drum la deal și drum la vale! Îmi fac veacul tot pe cale. ALECSANDRI, P. P. 277. 2. Călătorie. O să aveți un drum minunat. SEBASTIAN, T. 126. Tot drumul n-am scos nici un cuvînt. SAHIA, N. 24. Ivan... pornește la drum cîntînd. CREANGĂ, P. 297. Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. Călătorului îi șade bine cu drumul. ◊ Drum drept = a) mers (sau călătorie) fără ocoluri, fără cotituri, în linie dreaptă; b) fig. comportare ireproșabilă. Foaie de drum v. foaie. (Fig.) Ultimul drum = drumul mortului, cînd este dus la locul de îngropare. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum sau a-și urma drumul sau a-și lua drumul înainte = a) a pleca, a merge mai departe, a-și continua calea. Las’ că stau cu el... Voi vedeți-vă de drum. DUMITRIU, N. 120. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot... și apoi își ia drumul înainte. CREANGĂ, P. 237; b) fig. a nu se amesteca în treburile altuia. Mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. CREANGĂ, P. 81. Drum bun! = călătorie bună! Se duc... și-n drum, pe unde trec, Cu plîns izvoarele-i petrec, Și plin de jale-n al său cînt «Drum bun» le zice codrul sfînt. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor... Nu-i vei pofti: Drum bun! COȘBUC, P. I 111. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. (Familiar) A da răvaș de drum cuiva = a-l invita să plece, a-l goni. ♦ (Mai ales la pl.) Alergătură, umblet mult încoace și încolo; cursă. Am de făcut multe drumuri în oraș. 3. Traiectorie.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

OGURLIU, -IE, ogurlii, adj. (Învechit, în superstiții) Cu noroc, de bun augur. Pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. ISPIRESCU, L. 220. Să trăiți, precum doriți, cucoane, și să vă fie sfîntul Vasile ogurliu. ALECSANDRI, T. 1333.

brînză s.f. 1 Produs alimentar obținut prin prelucrarea și coagularea (cu ajutorul cheagului) a laptelui. O străchinioară de brînză cu smîntînă (CR.). ◊ zic. Frate, frate (dar) brînză e pe bani. Brînză bună în burduf de cîine, se spune despre cineva care are calități dar nu se străduiește să și le pună în valoare. ◊ Brînză frămîntată = brînză preparată din caș de oaie dospit, stors de zer, frămîntat și sărat, (bis.) Duminica lăsatului de brînză sau duminica brînzei = ultima duminică în care se mai mănîncă produse din lapte, înaintea începerii postului mare. Săptămîna brînzei v. săptămînă. Sîmbăta brînzei v. sîmbătă. ◊ expr. A nu fi nici o brînză (de cineva) = (despre oameni) a nu fi bun de nimic. A nu face nici o brînză = a) a nu realiza nimic; b) a nu fi bun de nimic. Asta e altă brînză = aceasta este altceva, (vulg.) Du-te în brînză, se spune cînd dorești să scapi de o persoană sîcîitoare. A strica (sau a împuți) brînză (cu cineva) = a se supăra, a rupe prietenia cu cineva. A-i ieși brînză în barbă v. barbă. A se alege brînză din zerv. zer. ◊ Compuse: (fam.; subst. invar.) zgîrie-brînză = (om) zgîrcit; brînză-de-iepure = halva. 2 (la pl; în forma „brînzeturi”) Sortimente variate de brînză, de cașcaval etc. ♦ Loc unde se vînd sortimente de brînză. A cumpărat pîine și apoi s-a dus la brînzeturi. 3 (bot.; reg.) Untișor (Ranunculus ficaria). 4 (pop.) Numele unui dans țărănesc. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • pl. -eturi. /probabil cuv. autoh.

BAIERĂ, băieri și baieri, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Curea sau sfoară, ață mai groasă, fîșie îngustă și mai ales împletită de cînepă, de lînă etc., cusută sau legată de un obiect oarecare (de exemplu de o traistă, de o găleată, de un ghiozdan, de o ploscă etc.) și cu ajutorul căreia obiectul poate fi purtat dintr-un loc în altul sau atîrnat (pe după gît, în cui etc.). Traista cu flori mari, cu baieră colorată. CAMILAR, N. II 259. Eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gît și colindam pe aceleași cărări. DELAVRANCEA, H. T. 86. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă... și face cum poate, de leagă el gîrnețul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Mîna Sub șa că băga, Plosca De baieri scotea, un pahar de vin turna. TEODORESCU, P. P. 629. ◊ Expr. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii = a simți (sau a provoca cuiva) o mare durere (fizică sau morală). Biata fată își plîngea nevinovăția cu niște graiuri de-ți rupea băierile inimii. ISPIRESCU, L. 354. A-și dezlega băierile inimii = a face confidențe, a se destăinui (cuiva), a-și deschide inima. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. A ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii = a ofta (sau a striga etc.) din adîncul inimii, din toată inima, din toate puterile. Sărăcuț de maica-mea – strigă din băierile inimei Bisoceanul. ODOBESCU, S. III 189. ◊ Fig. (Rar) Adîncime, fond. Tetis chemă pe Briareu ca să iasă din băierile adînci ale pîmîntului. ODOBESCU, S. III 272. Ață, șiret, șnur etc. cu care se leagă, se strînge sau se încheie o rufă, o haină etc. Își puse mînile în cap, își rupse în urmă băierile cămășii. SLAVICI, O. I 203. ♦ Sfoara sau șnurul cu care se leagă gura pungii. Umblau și pui de lele care tăiau pe nesimțite... băierile pungii țăranului și-l lăsau lefter. PAS, L. I 58. În chimir se amestecau, pe lîngă băierele pungii, lanțugul briceagului... SADOVEANU, N. F. 12. ◊ Expr. A strînge băierile pungii = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. N-ai decît să strîngi băierile pungii. ALECSANDRI, T. 1236. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. Nu. vezi că ăștia... au fost buni, milostivi și n-au rîvnit la ale altuia... și n-au avut nouă băieri la pungă ca în ziua de azi... DELAVRANCEA, H. TUD. 13. 3. (Rar; în forma baier) Amuletă. Acest copil avea un baier atîrnat de gît. Și dacă îl luă, văzu că-ntr-însul era o scrisoare. ISPIRESCU, L. 146. – Pl. și: baiere. – Variantă: baier, baiere (SBIERA, P. 11), s. n.

COMPARATIV s. n. (< adj. comparativ, -ă, cf. lat. comparativus, fr. comparatif): grad de comparație al adjectivului și al adverbului; formă a adjectivului și a adverbului care exprimă, cu ajutorul unor elemente auxiliare, superioritatea, inferioritatea sau egalitatea unui obiect față de altul sau a unei acțiuni față de alta, în ceea ce privește însușirea sau caracteristica, în același moment sau în momente diferite. ◊ ~ de superioritate: aspect al gradului c. care presupune superioritatea termenului comparat, sub aspectul însușirii sau al caracteristicii. Este format cu ajutorul morfemului adverbial mai și cu prepozițiile decât și ca: „Iorgovan... era mai tânăr decât taică-său” (I. Slavici); „Nimic nu este mai bun pe lumea asta... ca judecata cea dreaptă a măriei tale” (P. Ispirescu); „...tristețea pătrundea în suflete mai adânc decât frigul atotstăpânitor” (L. Rebreanu); „Aici, porumbul... creștea mai repede ca la câmp” (M. Preda). ◊ ~ de inferioritate: aspect al gradului c. care presupune inferioritatea termenului comparat, sub aspectul însușirii sau al caracteristicii. Este format cu ajutorul morfemelor adverbiale mai și puțin și cu prepozițiile decât și ca: „Pornirăm spre casă mai puțin veseli decât la venire” (M. Sadoveanu); „Sorin a lucrat mai puțin bine decât Ovidiu”. ◊ ~ de egalitate: aspect al gradului c. care presupune egalitatea celor doi termeni comparați, sub aspectul însușirii sau al caracteristicii. Este format cu ajutorul morfemului adverbial deopotrivă (de) și al morfemelor locuțional-adverbiale tot atât (de), tot așa (de), tot astfel (de), tot la fel (de) și cu prepoziția ca (urmată uneori de adverbul de subliniere și): „Gavrilaș era tot atât de mic la statură ca și nevastă-sa” (L. Rebreanu); „Mircea a alergat tot atât de repede ca Viorel”.

jugănit, jugăniți, adj. – Castrat: „Apoi cum ați făcut, domnule primar, că berbecu’ ăsta-i jugănit, nu poate si bun de sămânță?” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 259). – Din jugăni.

MĂCAR adv., conj. I. Adv. 1. (Învechit și regional, urmat de prep. „de”, subliniază sensul optativ al propoziției) Ce bine ar fi (dacă...), fie să... Măcarî de le-ai învăța și tu să te spodobești! DOSOFTEI, V. S. septembrie 36^r/4. Mâcară de ar fi fost cu putință o învățătură. . . să răsune la urechile tuturor. BIBLIA (1688), [prefață] 3/17. Si măcar de ar hotărî împreună asupra noastră amândurora și o moarte și într-un ceas. AETHIOPICA, 44^v/19. Macar de-ar da Dumnezeu să mă mărit. ALECSANDRI, T. 330. 2. Cel puțin, barem, (regional) încaltea, batăr, (învechit și regional) încai ; fie (și), chiar (și). Să ți-ară fi și tată și mumă macară. CORESI, EV. 205, cf. 503. Îndemnă pre fiecene să o primească [scris: primescă] măcar poțin (a. 1644). GCR T, 111/9. Cine va lua piatra hotarului, sau măcar lemn... se va certa. PRAV. 40, cf. 114. Pot să dea bani turcilor și să puie domn strein, măcar și din feciorii de domn ce era la Țarigrad. IST. Ț. R. 5. Rugatu-se-au ca să o vază măcară. CANTEMIR, ap. GCR I, 358/21. Cei mai proști [să se spovedească] măcar o dată într-un an. ANTIM, ap. GCR II, 29/4. Măcar la bătrîneațe să mă pocăiesc. MINEIUL (1 776), 201^r2/14. Slavă și dobîndire. . . sînt îndatorați Pururea să le ceară, până măcar să piară. VĂCĂRESCUL, IST. 254, cf. 249. Să fie măcar un cățel, sau un canar, pentru că trebuie oareșce să iubească un om. KOTZEBUE, U. 9^r/18. Nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr-o mie una. GOLESCU, Î. 24 .Fieșcare ar voi să pătrunză măcar o parte a soartei sale. MARCOVICI, D. 3/22, cf. 245/1. Bine că au putut isprăvi macar unul. GRĂGHICI, R. 60/6, cf. 13/12, 23/16. Gramen. . . ar fi dorit ca macar călătoria să ție păn-la capătul lumii. ASACHi, S. L. II, 62. Tu știi. . . De mai pot trăi. . . măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, p. 103. Eu de aș fi în locul dumitale, aș căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea nației. NEGRUZZI, S. I, 45, cf. 48. Ferice care lasă macar un dulce nume L-a patriei durere! ALECSANDRI, P. I, 224, cf. id. T. 302. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I, 151. Să le dea și lor măcar un copilaș. CARAGIALE, O. II, 248, cf. VII, 458. Să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior. ISPIRESCU L. 41, cf. 9. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor! COȘBUC, F. 77, cf. id. P. II, 254. Îi mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I, 166, cf. 253. Cînd. . . vei fi mai bătrîn, măcar așa ca mine, vei înțelege deșertăciunea vieții. GALACTiON, O. 88. Bine c-am rămas macar cu băietul. SADOVEANU, O. IX, 39, cf. 139. D-apâi aveți răbdare, bre, pînă la anul macar, cînd v-o vini mintea. CĂLINESCU, E. O. II, 9. cf. id.79. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd te-i duce, Măcar, bade, cu geana Să ies după dumneata! JARNIK-BÎRSEANU, D. 47. Las' să ardă macar satul, Dacă mi-i bețiv barbatul. SEVASTOS, C. 259. Mă, bădiță. . . Cînd mai vii tu pe la noi? Eu, mîndro, măcar și joi. BIBICESCU, P. P. 37. Puteai să stai la noi măcar șî două zile. ALR II 3 238/791, cf. 3 238/27, 29, 36, 76, 130, 365, 370, 514, 812. Fă-mă mamă cu noroc Și măcar m-aruncă-n foc. CREANGĂ, p. 235, cf. 218. De nu curge, macar picură, și cine mișcă tot pișcă. id. ib. 110. ◊ (În construcții negative, cu valoare de negație, adesea întărind pe „nici”) Muiaria ce-ș va piiarde dzeastrele nu va putea să-ș ceară de la bărbat, macar ceva să-i dea de hrană. PRAV. 136. Nu zisăși măcar un singur cuvînt. IST. CAROL XII, 76^r/13. Nici frunzele măcar nu s-au turburat. BELDIMAN, N. P. I, 102/4, cf. id. E. 120/20. Nu sînt în stare de a prevedea nici măcar întîmplările zilei. MARCOVICI, D. 6/28, cf. id. C. 10/22, 13/17. Chip n-au fost a scoate din gura ei cuvînt macar. DRĂGHICI, R. 27/19, cf. 15/7, 26/1, 45/23. Se priveau unul pe altul, fără să pronunțe o vorbă măcar. FILIMON, O. I, 132, cf. 119, ALECSANDRI, T. 119. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar. EMINESCU, O. I, 192, cf. 84,174, id. N. 77. Nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? CREANGĂ, P. 146. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228, cf. 8, 27. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasere de pădure. ODOBESCU, S. III, 33, cf. 22, 71. Nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte. . . figura lui bădița Costachi. VLAHUȚĂ, O. A. 428. în cinci ani n-a fost în stare să inspire soției sale măcar respectul elementar. REBREANU, R. I, 249, cf. 116. Vii de la Tarcău și te duci la Dorna, și nici macar nu ți-s caii în bună rînduială. SADOVEANU, O. X, 584. Ăștia nu sînt în stare să facă măcar un scaun. PREDA, M. 24, cf. 104. Nu, draga mea, nu pot să stau aici o clipă măcar! SBIERA, P. 25. În zi dă lucrătoare toate oasele mă doare, iar în zi dă sărbătoare nici un oscior măcar mă doare, se spune în batjocură la adresa celor care fug de muncă. Cf. ZANNE, P. II, 56, V, 394. ◊ (Pleonastic) Vițecraiul iaste datoriu a fi de față la toate aceste, fie măcar și fără gust. IST. AM. 72^v/21, cf. 85^v/20. ♦ (În corelație cu el însuși exprimă o alternativă) Fie. . . fie, sau. . . sau, ori. . . ori. Și noi înșine, care sîntem măcar domni, măcar bogați, măcar săraci, tot greșim. NEAGOE, ÎNV. 6/8. Avem și ținem puterea de a pune. . . giudeci și castelani, măcar unguri, măcar teutoni sau nemți, măcar de alt neam. ȘINCAI, HR. I, 345/10. (Întărit prin „și”) Ba încă, chiar. Nicolai vodă. . . să trimită oaste multă, măcară și singur să încalece și să meargă. AXINTE URICARIUL, LET. II, 157/24. În zadar se socotesc că cinurile. . . sau măcar și șeptrul pot avea pornire asupra inimii oamenilor. MARCOVICI, C. 42/5. Că-i om bun, Ioane, și nu-i drept să mai pătimească în zilele cîte le are; că multă năpastă i-a adus lumea, măcar și tu. POPA, V, 300. Să vă mai dăruiască Mult cu mult Ca apa din Prut; Măcar și ca Siretiu Că așa este adetiu. POP., ap. GCR II, 317. ** (În construcții negative) Nici chiar. Toate s-au sfîrșit, dar moartea, macar cu cruzimea sa, Legăturile iubirei n-au putut desființa. CONACHI, P. 195. 3. (învechit și popular) Fie și să. . ., chiar să. . ., chiar dacă. . . N-oi părăsi nicedinăoară a mă-nchina svintei icoane. . . macară nu vă placă voauă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 63^r/27. ◊ Loc. conj. Măcar de (sau să, dacă) = și dacă, chiar de, chiar dacă. Nu-și poate scumpăra sufletul lui, măcară s-ară da toată avuția și toată lumea. CORESI, EV. 74. Macar se-are hi și împărat. VARLAAM, C. 27. Oricine de va strica dobitocul altuia, macar de i-are fi fost și vinovat și de să va vădi, să plătească paguba celuia cu dobitocul. PRAV. 20. Macar de-are face neștine bani cît de buni. . . nu va putea să încapă în voia nemărui. ib. 77. Nu voi afla locul domnului macar să pieiu. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^r/25. Măcar de i-ar zdrumica și fărîme tot trupul, iar și-l va vindica (a. 1 654). GCR I, 167/4, cf. 223/11. Nu-i iaste grijă de moarte, măcar de ar cădea în mii de răotăți. MINEIUL (1 776), 186^v2/36, cf. 19 ^r2/29, 84^r1/16. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult, macar de v-ar fi și cu lesnire de a-l câștiga. DRĂGHICI, R. 157/2, cf. 17/16, 29/2. Așa e lumea asta. . . nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223, cf. 152. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală, măcar să-l taie. CARAGIALE, O. I, 132. Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine. ISPIRESCU, L. 63, cf. 215. Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă, măcar de-ar fi orice! REBREANU, I. 81, cf. 27. Am să mă duc, macar dacă și creapă petrile. ALR II 3 232/105, cf. 3 232/141, 219. (În corelație cu „dar” din principală) Măcar de-o fi să răbdâm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul și caii lor. V. ROM. aprilie 1 956, 26. (Prin dislocare) Trufașii. . . încă macară și toate bunătățile s-ară face, întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13. Macar și pînă de șeapte ori. . . s-ai face aceasta, nemică nu iaste. VARLAAM, C. 211. N-are nici o vină, măcar și pre toți de i-ar fi tăiat. NECULCE, L. 215. Macar vîntul să mă bată Și soarele să mă arză, Numai badea să mă vază. RETEGANUL, TR. 98. ♦ Deși, cu toate că. Să rugă. . . cu inimă înfrîntâ și plecată, macar și nu cetisă ea scriptura. VARLAAM, C. 254, cf. 87. Pentru tine, măi bădiță, Mă teme cea măiculițâ Și nu-mi dă drumu în uliță; Măcar m-ar putea lăsa, Că dracu-ți are grija. JARNIK-BÎRSEANU, D. 409. Îți dă de toate, fără să-ț ceie bani, măcar îi om sărac. ALR II 3 246/130, cf. 3 246/27. ◊ L o c. c o n j. Măcar că (sau, învechit, că ce) = deși, cu toate că. Se cade a tot omul bine să viețuiască și cu bună ogoadâ cătră Dumnezeu, macar că ce au înțeles și samovolnicie. CORESI, EV. 24. Să va certa ca un suduitoriu, macar că aciaslea toate stau după voia giudețului. PRAV. 227. Păgînii. . . îș aduc aminte de D[u]mn[e]zău . . . măcar că lipseau departe de la D[u]mn[e]zău. BIBLIA (1 688), [prefață] 6/19. Aceasta au făcut și pre Orighen tare ca diamantul, măcar că era mai nainte plesmuit cu trup. MOLNAR, RET. 7/10. Matca [stupului] în căsuliile aceale goale. . . sloboade cîte un ou (măcar că unii zic că matca oauâ din luna lui făurariu pînă în octombrie). ECONOMIA, 178/7. Dar măcar că între ele par – așa întrolocate, Pute-vei zice că răul este și o bunătate? CONACHI, P. 284. Acum nu mă mai iubești ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 251. Nevinovate fie, [jocurile de cărți] Măcar că vini destule din ele pot să vie. ALEXANDRESCU, O. I, 192. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263, cf. 218. Tînârul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el. CARAGIALE, O. I, 219. Nu mi-ai spus nimic, măcar că ți-am arătat dragoste și te-am cinstit. ISPIRESCU, L. 23, cf. 20. Dar moșia n-o dăm înapoi, că-i a noastră, măcar că n-am plătit-o. REBREANU, R. I, 133. M-ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine știe ce prietin. C. PETRESCU, C.-V. 106. Nu ți-oi da guriță-n viiă, Măcar că mi-ai plăcut mie Și dorul tău mă mîngîie. TEODORESCU, P. P. 323. Au fugit necurmat, măcar că înapoia lui părea că se prăvále pămîntul și se prăpădește lumea de vuiete, țipete și trăsnete. SBIERA, P. 25, cf. ALR II 3 246/2, 29, 36, 76,192, 260, 298, 784. (În corelație cu „dar” sau „iar” din principală) Petru vodă, măcară că era frate mai mic, iară pentru blăndețele. . . sale mai mult plecat spre inimile a mai mulți. URECHE, LET. I, 101/8. Măcară că numai 10 săptămâni au domnit acest domn, dară mari folosinți au făcut. CANTA, LET. III, 188/9. Că, măcar că era grec, om străin, dar era om bun. NECULCE, L. 33, cf. 26. Măcar că Venere avu cinste într-acea vreme, dar birui și perși și nemți. VĂCĂRESCUL, IST. 262. 4. (Învechit și popular, în sintagme care au valoarea unor compuse) Măcar cine = a) oricine. Cf. ST. LEX. 217^v/4. Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreșit. PANN, E. V, 48/21. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 217, ALR II 3102/36 ; b) fiecare (Mărtănuș-Tîrgu Secuiesc). Cf. ALR I 296/200. Măcar ce = orice. Omul ce va fi den-afară de minte, macar ce greșeală are face nu să va certa. PRAV. MOLD. 146^v/9, cf. 24^v/5. Pre cela ce-l vor certa pentru furtușag macar ce certare micșoară are fi pățit (a. 1646). GCR I, 120/33. Cînd ștați a vă ruga, iertați, măcar ce aveți pre cineva. N. TEST. (1 648), 56^v/6, cf. 18^v /33. Mai bine poți ținea într-însul bucatele, decît în măcar ce groapă. ECONOMIA, 59/18. Despre suliță nu era sminteală Că măcar ce faur o știa face. BUDAI-DELEANU, T. V. 42, cf. 120, ALR I 1 557/144, 150. (Cu intercalarea unei prepoziții între adverb și pronume) Rar se-ntîmplă creștin drumeț să treacă pe lîngă așa bătrînă nevoiașă și să nu se-ndure măcar cu ce. CARAGIALE, S. N. 253. Măcar cît = oricît. Cela ce va fura den casa stăpînu-său lucru macar cît de puțin. . . să va certa mai cumplit. PRAV. MOLD. 19^r/8. Cuvînt măcară cît de prost de H[risto]s. . . să nu cumva să auză (a. 1 648). GCR I, 133/41. Dacă face un domn obiceiu măcar cît de rău, alții pre urma lui prea lesne făcu pe obiceiul acela (a. 1 792). GCR II, 25/16. Unele lucruri [scris: lucrui] singure de sine așa sînt de rîs, cît, macar cît de mîhnit de ar fi cineva, totuși trebuie să rîdă. ȚICHINDEAL, F. 108/13. Măcar cum = oricum. Veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna și s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i iaste. CANTEMIR, IST. 103. (În corelație cu „tot” sau „dară” din principală) Măcar cum era de mic, dar tot i-au ișit înainte și i-au făcut urație. NECULCE, L. 292. Măcar cum se vor face, dară așa trebuie orînduite și întocmite paturile. ECONOMIA, 219/22. Măcar unde = oriunde. Toate morile împregiurul otarelor acelora făcute și cele de a se face măcar unde. . . le lăsăm spre folosul fraților acestora. ȘINCAI, HR. I, 270/35, cf. 15/31. Fasolea. . . oloagă se poate semăna măcar unde. ECONOMIA, 44/10. Măcar care = a) oarecare, cineva. De-ar fi niște pețitori, Cheamă-i, maică, pe la noi, Să le dăm și de mîncare, Doar m-a cere măcar care. HODOȘ, P. P. 198. Frunzuliță ș-o lalea! Dureri D-zeu să-i dea Casă fără macar care. BIBICESCU, P. P. 136. C-oi vini io mai pă urmă, Să nu zîcă macar sine, C-am vinit io de vro frică. ALEXICI, L. P. 4 ; b) oricare. Cf. ALR I 280/273, 576, 582 ; c) fiecare. O mîncat măcar care cît o vrut. ALR I 296/180, cf. ib. 296/249. II. Conj. (Prin nordul Transilv.) Ori, sau. Să cîntă, macar plînje. ALR I 82/273. Scîndură covînată macăr strîmbă. ib. 1851/283, cf. ib. 1504/283, 1508/283, 1604/283. – Accentuat și: (Transilv.) măcar. – Și: (învechit și regional) macár, măcáră, (învechit) macáră, (regional) măcăr adv. – Din m. gr. μακάρι „să dea Dumnezeu!, fie !” Cf. bg. макар.

MILOSTÍV, -Ă adj., s. f. (Astăzi rar) I. Adj. 1. Plin de milă¹ (I 1, 3) față de necazurile sau nenorocirile altuia, milos (II), înțelegător, îngăduitor, iertător, blînd, bun, (învechit și regional) milostivnic (I 1). Ferice de cei m[i]lostivi că aceia miluiți vor fi. MOLITVENIC (sec. XVII), 307. Doamnă ave de treabă, bună și milostivă. NECULCE, L. 283. Milostivul căpitan îndată au poroncit ca să sloboadă un caic. DRĂGHICI, R. 26/7. Trifan . . . este foarte blînd și milostiv țăran. DONICI, F. II, 7/19. Zînă frumoasă și milostivă, mă logodești cu norocul. ALECSANDRI, T. I, 403. Milostiv te crede lumea, dar nu eu, căci te ghicesc. DAVILA, V. V. 178. Cuconul Grigoriță, cum îl știți, drept și milostiv și bun. REBREANU, R. I, 239. O zînă milostivă ți-a făcut un pat de flori ! EFTIMIU, Î. 124. Tata înalt, Ginerele turbat, Maica milostivă, Surioara albă (Coșul, focul, cuptorul, pîinea). GOROVEI, C. 108. (F i g.) Falnicile și milostivele stele trimit raze de mîngîiere. MARCOVICI, C. 35/9. Blînd tainele vi le desface Din sînu-i milostiva glie. GOGA, P. 9. ♦ (Învechit și popular, urmat de determinări introduse prin prep. „pre”, „către”) Iaste milostiv pre datornic. VARLAAM, C. 212. Carele nu e milostiv cătră dobitoacele sale, acela nu va fi milostiv nici cătră oameni. ȚICHINDEAL, F. 119/18, cf. ISPIRESCU, L. 219. ◊ (În formule de adresare) înalt preasfințite stăpîne, milostivule domn ! AR (1829), 161/10. Să trăiești, milostivă stăpînă, răspunse ciocoiul. FILIMON, O. I, 139. Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpîne, . . . ca judecata cea dreaptă a măriei tale. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Substantivat) Foicică de orez, Vezi tu, milostivo, vezi. BIBICESCU, P. P. 22. ♦ Care exprimă, presupune milă¹ (II, 3), îndurare, iertare. Să-l priimești cu ochi milostivi. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/32. Cu lacrimi dăm supărare milostiv auzului înălțimei tale (a. 1819). URICARIUL, X, 202. 2. (În concepții religioase, despre forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor, plin de har; milos (I 3), binevoitor, îndurător; (învechit și regional) milostivnic (I 1). M[i]l[o]stiv și cruțătoriu e D[o]mnul. PSALT. HUR. 97^v/22. Nu te mîhni, că milostiv iaste și iubitoriu de oameni. CORESI, EV. 5, cf. 19, 20, 22, id. PS. 318/2. Rogăm multu milostiv Domnul (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Ești îndelung răbdătoriu și mult milostiv, Doamne. CHEIA, ÎN. 64^v/27. Mă rog ca unui domn milostiv. ANTIM, P. XXIII. Prin ea milostiv ceriul au voit a ne supune La isprăvi. CONACHI, P. 282. Poruncă dete ca. . . să se facă rugăciuni și privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimite un meșter bun. ISPIRESCU, L. 295. Milostive Dumnezeu, Nu mă bate așa rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ (În limba veche, în construcții cu dativul) Tu, Doamne, dulce și blîndu și multu milostiv tuturoru ce cheamă-te. PSALT. 177. Doamne, milostiv fii mie, păcătosul. CORESI, EV. 11, cf. 17. Doamne, fii milostiv mie, păcătosului. N. TEST. (1648), 93^v/10. ♦ (Substantivat, m.) Epitet dat lui Dumnezeu. Până cînd, Milostive, ț-ascundzi sfînta față? DOSOFTEI, PS. 39/1. S-a cam umplut lumea de rele . . . d-aia și Milostivul nu mai face minuni. DELAVRANCEA, S. 22. II. Adj. Care ajută pe cineva cu pomană, care dă cuiva (din milă) bani, obiecte etc.; milos (II 1), darnic, (regional) milostivnic. Bogații cei milostivi Șăd în pomi înfloriți (a. 1 784). GCR II, 143/34. Numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P300. L-a crescut pe băiat lîngă el. . . îmbrăcîndu-l cu lucruri de căpătat. . . pe care i le aduceau oamenii milostivi. PAS, Z. I, 198. (Substantivat) D[u]mnezeu iubeaște milosteniia, așa dar și pre milostiv. MOLNAR, RET. 39/23. ◊ Fig. Căci e țeara milostivă. ALECSANDRI, T. 106. III. S. f. (Regional) 1. (La pl., de obicei art.; în superstiții, eufemistic) Iele. Cf. MARIAN, S. R. II, 226. CANDREA, F. 161, PAMFILE, DUȘM. 260, id. S. V. 22, MAT. FOLK. 1 553, ARH. FOLK. I, 207, CHEST. II 484/18, ALR II 4 232/762. 2. (Bot.) Veninariță (Gratiola officinalis). Iată mintă, săbiuță . . . , milostivă, NEGRUZZI, S.II, 97, cf. BARONZI, L. 138, BRANDZA, FL. 349, DAMÉ, T. 188, GRECESCU, FL. 434, PANȚU, PL. – Pl.: milostivi, -e. – Din slavonul милостивъ.

jugănít, jugăniți, adj. Castrat: „Apoi cum ați făcut, domnule primar, că berbecu' ăsta-i jugănit, nu poate si bun de sămânță?” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 259). – Din jugăni.

bestial, -ă adj. (arg. tinerilor) Excepțional (de bun, de frumos etc.) ◊ „Caseta asta e bestială, nu mă mai satur ascultând-o.” ◊ „Cum arăt în hainele astea? Bestial.”

BRÎNZĂ, (2) brînzeturi, s. f. 1. Produs alimentar obținut prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al unor coagulanți sintetici; se păstrează de obicei presată și sărată. Brînză de oaie. Brînză de capră. Brînză de burduf. ▭ Pe tavă se află o cană cu vin și un taler cu felii de pîine și cu bucăți de brînză. PAS, L. I 21. Nu se mai află pe lume asemenea brînză cum o face cuscrul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 10. O străchinoaie de brînză cu smîntînă și mămăliguță erau gata. CREANGĂ, P. 10. Cînd e brînză, nu-i bărbînță v. bărbînță. Frate, frate, dar brînza-i pe bani (= în afaceri nu poate fi vorba de sentimentalism). ◊ Săptămîna brînzei v. săptămînă. ◊ Brînză de Brăila (sau albă sau murată) = caș de oaie presat și conservat în zer sărat; telemea. Brînză frămîntată = brînză preparată din caș de oaie dospit, stors de zer, frămîntat și sărat. Brînză de vacă = lapte de vacă prins și stors de zer. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine, se zice despre un om cu însușiri frumoase, care însă nu le folosește în scopuri bune. A nu face brînză cu cineva = a nu face nici o ispravă cu cineva. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. A nu face nici o brînză = a) a nu face, a nu isprăvi nimic; b) a nu fi de nici un folos, a nu fi bun de nimic, a nu face două parale. Asta e altă brînză = asta e altceva. Dar de beleaua boierilor cînd scăpăm, frățiorilor? – Asta e altă brînză. PAS, L. I 268. (Ducă-se, du-te etc., sau te duci etc.) opt cu-a brînzei sau opt și cu a brînzei nouă, se zice cînd scapi (sau dorești să scapi) de o persoană supărătoare, a cărei plecare nu o regreți. Te duci opt cu a brînzii! PANN, P. V. II 118. Brînză de iepure = (Mold.) halva; fig. lucru imposibil. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de brînză.

URÎT³, -Ă, urîți, -te, adj. 1. Care displace din cauza înfățișării neplăcute, a lipsei de armonie a liniilor, a mișcărilor. Cuviosul Stratonic nu era om urît. HOGAȘ, DR. II 7. Azi poteca e urîtă. COȘBUC, P. I 259. Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună. CREANGĂ, P. 76. Sosește o babă despletită și urîtă. ȘEZ. II 189. ◊ (În comparații care îi întăresc sensul) Că-i urîtă ca noaptea. HODOȘ, P. P. 179. ◊ (Substantivat) Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Cine-i urîtul ăsta, mamă? IOSIF, PATR. 14. ♦ Care nu prevestește nimic bun. Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. 2. Care displace, care trezește repulsie, aversiune din punct de vedere moral; contrar bunei-cuviințe, necuviincios. Băiatul răspunse ferindu-și privirea în jos, ca și cum... ar fi făcut ceva urît. DUMITRIU, B. F. 101. Cele mai urîte zile de care și azi roșesc au fost acele în care... ședeam la pîndă, spionînd orice mișcare. BART, E. 228. ◊ Expr. (Despre persoane, lucruri, acțiuni) A-i fi urît cuiva = a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. ♦ Neplăcut, grav. Există cîteva chestiuni urîte și grave. C. PETRESCU, C. V. 109. Sosesc... două vești destul de urîte. CARAGIALE, O. III 39. 3. (Despre timp sau unități de timp) Posomorît, fără soare, ploios, friguros. Vreme urîtă.

ASEMENEA¹ adj. invar. 1. (Urmat de determinări la dativ sau introduse prin prep. «cu»; de obicei precedă substantivul) Care este asemănător (ca înfățișare, structură, situație, calități etc.); care seamănă în oarecare măsură sau este egal întru totul, care este la fel, întocmai, deopotrivă, fără nici o deosebire. Ochii ei negri asemenea sînt Cu negrele boabe-ale murii. COȘBUC, P. II 38. O fată, scrisă de frumoasă, încît nu se mai afla ei-și asemenea alta sub soare. SBIERA, P. 23. (În forma asemene) Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adînc asemene Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. ♦ (Despre figuri geometrice) Care au laturile omoloage proporționale și unghiurile egale. Teorema lui Thales aplicată la triunghiuri asemenea. ◊ Expr. A face (o clădire) asemenea cu pămîntul = a distruge complet, a dărîma, a face una cu pămîntul. 2. Care este la fel cu ce s-a spus sau înfățișat mai înainte; astfel de..., atare. Asemenea oameni dau cifrelor viață, Prin ei cincinalul e viu! DEȘLIU, M. 72. Înainte de a bea... a îngînat cuvintele potrivite în asemenea împrejurări. SADOVEANU, N. F. 16. Dar nimeni nu s-a gîndit la asemenea lucru. SAHIA, N. 43. Auziseră... povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 3. (Dînd valoare de superlativ cuvîntului următor) Atît de..., așa de... (mare, puternic, bun, rău etc.). Nu se mai află pe lumea asta asemenea osîndă. SADOVEANU, N. F. 6. Nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. ◊ (Precedat de articolul nehotărît) Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Precizat printr-un al doilea adjectiv, care urmează sau precedă substantivul) O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 19. Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum... cu asemenea om vrednic și de-apururea vesel. CREANGĂ, P. 108. – Variante: asemene (CREANGĂ, A. 150, NEGRUZZI, S. I 45), asemeni (DUMITRIU, B. F. 39, BANUȘ, în POEZ. N. 33), asemine (NEGRUZZI, S. I 174) adj. invar.

OSPEȚIE, (2) ospeții, s. f. 1. Primire bună, ospitalitate. După cît văd eu, de nevoie cereți ospeție, că aveți un rănit. SADOVEANU, O. I 36. Taci, bădică, nu mai spune Că n-avem suflete bune, C-asta-i țara ospeției, Țara dulce-a veseliei. ALECSANDRI, P. P. 241. Grațioasa voastră ospeție ne făcea a uita supărările vieții. NEGRUZZI, S. I 95. 2. (Neobișnuit) Ospăț. Veselia cea mare era însă la ospeția dată de noul măiestru, masă întinsă și încărcată. SLAVICI, O. II 126.

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. Care nu se mai găsește în posesiunea cuiva, nu mai este la locul lui obișnuit, nu se știe unde se află. Viața asta-i bun pierdut Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut. COȘBUC, P. I 256. 2. (Despre ființe) Care a plecat din locul unde era, căruia nu-i mai știm de urmă; rătăcit. Cad fulgi pe cîmpul gol Și plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol. COȘBUC, P. I 278. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. EMINESCU, O. I 68. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață, mort. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! EMINESCU, O. I 118. ◊ (Substantivat) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. Să simt fiorii strîngerii în brațe – Pe veci pierduto, vecinic adorato! EMINESCU, O. I 120. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. Printre crengi, pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare. IOSIF, PATR. 45. Departe munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. EMINESCU, N. 49. Și pe-ntinderea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor. SADOVEANU, O. VI 277. Cu glas pierdut își caută amantul. TOPÎRCEANU, B. 101. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger răsună... la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. III 41. ♦ (Despre culori) Palid, decolorat, șters. Ochiurile de un verde palid, pierdut, al parcurilor tinere. STANCU, U.R.S.S. 197. 4. Copleșit de gînduri sau sentimente, stăpînit de emoție puternică; p. ext. desperat. Topită de veghere bunica toarce, toarce, Cu mințile p-aiurea, cătînd la foc, pierdută. IOSIF, V. 42. Pierdută, nemaiștiind ce face, alergă într-un suflet în casă. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Determinat prin «în gînduri») Umbla pierdut în gîndurile lui. DUMITRIU, N. 60. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri. EMINESCU, O. I 35. (Adverbial) Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea. COȘBUC, P. I 152. ◊ Expr. Cu ochii pierduți = privind în vag, dus pe gînduri. Călărește... cu ochii pierduți în depărtări. SADOVEANU, O. I 566. Stătea în același loc, cu mîna repetînd mereu același gest, cu ochii pierduți după cei plecați. REBREANU, R. II 103. Stătui așa multă vreme cu ochii pierduți în întunerecul șoselei și deodată mi se păru că aud un țipăt dureros pierzîndu-se în liniștea nopții. DUNĂREANU, CH. 124. 5. (Despre persoane) Aflat în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). Leahul rîdea, c-o gură mare și știrbă; și-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir-bei se simți pierdut. SADOVEANU, O. VII 13. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți! COȘBUC, P. I 109. Eu poate să mai scap... dar d-ta... d-ta ești pierdut. CARAGIALE, O. I 172. ◊ (Substantivat) Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături și-a rămas Cu pumnii strînși, fără de glas, Ca un pierdut. COȘBUC, P. I 146. 6. Care n-a fost folosit bine; nevalorificat; irosit. Părintele Antonie se gîndi numaidecît la o viață de om pierdută. SADOVEANU, O. VII 366. Se încăpățîna... să-și cîștige anul pierdut și să se întoarcă la viața pentru care simțise chemare. C. PETRESCU, R. DR. 29. Ziua aceea socotind-o pierdută, o însemna... cu o cruce. DRĂGHICI, R. 153.

APOI adv. 1. După aceea, pe urmă. Își luă rămas bun și apoi plecă. ♦ Pe lîngă asta. Și-apoi tot nu mă pot duce. ♦ Mai, în plus. După ce că e frig, apoi și plouă. 2. Totuși. Apoi tot am să-ți mai vorbesc puțin. 3. Atunci, în cazul acesta; dacă e așa, așa fiind. Apoi dar ce vrei ?. ♦ Ei și! n-are importanță! Ș-apoi ce dacă a plecat! 4. (De obicei precedat de conjuncții) a) Doar; b) (precedat de „și”) și încă; unde mai pui că; c) vezi! ei!; d) dar; e) cu toate acestea; f) (precedat de „că”) altminteri; g) (servește la introducerea unui răspuns concesiv, evaziv, sau ca scuză) Apoi de, ce pot să-ți spun?; h) (precedat de „și”, servește ca introducere în poezie, proverbe etc.) Ș-apoi lin, dorule, lin. (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. ad-post.

AJUTA, ajut, vb. I. 1. Tranz. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «la», «cu» sau de o propoziție cu verbul la conjunctiv) A da cuiva ajutor, sprijin, asistență. Să vie de acolo să ne ajute un tovarăș, doi. DUMITRIU, N. 247. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. ◊ Expr. A-l ajuta (pe cineva) puterea sau capul, mintea etc. (mai ales în construcții negative sau limitative) = a avea capacitatea fizică sau intelectuală de a face un anumit lucru. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. CREANGĂ, P. 13. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor, a lua pe cineva sau ceva în ajutor. Agățăm felinarele de stîncă și începem să ne urcăm printre doi pereți, ajutîndu-ne cu mîinile, cu bocancii, cu genunchii și cu spinarea. BOGZA, Ț. 63. ♦ Refl. reciproc. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alții. CREANGĂ, P. 330. 2. Intranz. A fi de folos, a sluji. I-a ajutat la prășit. Medicamentul nu i-a, ajutat, deoarece nu l-a luat la timp. ◊ Badea-i călător, pornește. Pe mine mă părăsește, Nu-i ajute ce gîndește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 160. ◊ Expr. Doamne-ajută = a) formulă de invocare a divinității, folosită de către cei superstițioși la începutul unei lucrări; b) (substantivat, rar) spor, mers bun al treburilor. Unde se întîmplă una ca asta, acolo nu-i niciodată doamne-ajută. MARIAN, O. I 278. La casa fără copii nu cred că mai este vrun doamne-ajută. CREANGĂ, P. 74; c) (substantivat, ironic) bătaie, lovitură; (concretizat) ciomag. Să nu te pomenești cu un doamne-ajută pe spinare! PANN, P. V. 11 102. ◊ Loc. adj. (Mai) de doamne-ajută = (mai) de seamă, de oarecare valoare, cu care te mulțumești în lipsă de ceva mai bun. N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de doamne-ajută, și iată zmeoaica iară îi ajunge. ISPIRESCU, L. 194.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară (mai mult sau mai puțin alungită) a capului unor mamifere, cuprinzînd gura și nasul. Vulpea se depărta în grabă, cu botul în pămînt. DUMITRIU, B. F. 14. Bouții apucau iarbă, întindeau boturile după nuiele cu frunze grase. CAMILAR, TEM. 263. A ridicat botul și a ciulit urechile puiul Vidrei. SADOVEANU, N. F. 24. ◊ (Metaforic) Trei-Nasuri s-a încruntat, făcîndu-și bot buzele groase. SADOVEANU, M. C. 35. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, înainte de plecare. Să le mai dea cîte un pahar, să bea la botu calului. ISPIRESCU, L. 105. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune pe cineva) la respect. Aha, strigoii sînt cu botul pe labe! PAS, L. I 110. ♦ (În glumă sau în batjocură) Gură. Alaiul se mișcă la pas, pe ulițele cotite, și în curînd fu înconjurat de o droaie de copii... cu boturile nespălate. SADOVEANU, Z. C. 133. Muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea, pe la bot. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Familiar) A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua nădejdea (de la ceva). Ștergeți-vă pe bot despre purcei! CREANGĂ, A. 110. A se întîlni (cu cineva) bot în (rar la) bot = a se întîlni (cu cineva) față în față și pe neașteptate. Într-o dimineață, mă întîlnesc bot la bot cu ursul ist de sub fereastră. ALECSANDRI, T. 1309. A se pupa în bot (cu cineva) = a trăi sau a se afla în mare prietenie și intimitate cu cineva. [Procurorii] se pupă în bot cu tîlharul de director. VLAHUȚĂ, N. 196. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru, a răspunde cu asprime, a pune la punct. A face bot sau a pune botul = a se supăra, a se bosumfla. ♦ Compus: (fig.) Bot-gros = om lipsit de bună-cuviință, nesimțitor, mitocan. Multe nu prea știu despre bot-grosul ăsta de Rădașcă. SADOVEANU, P. M. 195. ♦ (Impropriu) Cioc (gros și mare), plisc, clonț. Mierliță, mierliță. Pasăre pestriță... La pene ușoară, La bot rotunjoară. TEODORESCU, P. P. 53. 2. Fig. Partea anterioară, ascuțită sau lunguiață, a unui obiect; capăt, vîrf. li repede un bot de cizmă în coaste. STANCU, D. 157. Pulpana... a fost apucată de botul mașinii. CARAGIALE, O. N 146. ◊ Bot de deal = proeminență de teren pe povîrnișul unui deal. Restul [din bucata de ostrov] urcă pe un bot de deal. GALAN, Z. R. 90. Pîndeam, pîndiți de negurile vii, Gîndind la fiecare bot de deal. CAMIL PETRESCU, V. 23. ♦ Prora vaporului. Vaporul făcu un ocol mare, își îndreptă botul încet-încet spre cheiul din față. DUNĂREANU, CH. 199.

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

estímp adv. (est [= ist, ăst] și timp). În acest an, anu ăsta: estimp nu s’a făcut fîn mult, fînu din estimp e bun.

STĂPÎN, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR. 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez? – Asta e acum! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă-noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.

ARVUNĂ, arvune, s. f. Acont (plătit mai ales la o vînzare sau la o închiriere). Trebuie să-mi dea zilele astea arvuna ca să cumpăr materiale. PAS, Z. I 101. Deocamdată să punem mînă de la mînă ce avem și ce-om mai putea aduna, noi, cîți sîntem și alții care-or vrea, să facem arvuna, c-apoi nu ne-om lăsa noi de rușine să nu plătim. REBREANU, R. I 132. ◊ Fig. L-am socotit de bună-credință, deși pe oamenii ăștia care dau arvună de făgăduieli și jurăminte nu prea îi iau în serios. BASSARABESCU, V. 129. – Variantă: (popular) arvonă (CONTEMPORANUL, III 820) s. f.

GÎSCĂ, gîște, s. f. Pasăre domestică din ordinul palmipedelor, mai mare decît rața și care se crește pentru carne, untură și fulgi. Da a cui sînt gîștele alea de pe baltă? întrebă moș Ion. BUJOR, S. 174. Tocmai jumulea o gîscă nevastă-mea. ISPIRESCU, L. 368. ◊ Gîscă sălbatică = gîscă care trăiește în stare sălbatică și care se vînează pentru carnea ei bună de mîncat (Anser segetum). Mitrea Cocor a mai stat în pustie, ridicîndu-se din suferința lui, pînă ce au început a trece pe sub norii de toamnă gîștele sălbatice spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 52. Am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice ce trec mereu cu grămada d-a lungul Buzăului. ODOBESCU, S. III 23. ◊ (Familiar) Gîscă (bună) de jumulit v. jumuli. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște = a dărui un lucru bun cuiva care nu știe să-l prețuiască. Altă gîscă (în ceea traistă) = asta-i altă vorbă, altă poveste, altă căciulă, (cu totul) altceva. Acum altă gîscă... să vorbim de critica de față... RUSSO, O. 88. ◊ Compuse: laba- (sau talpa-)gîștei = a) încrețiturile de la coada ochiului la persoanele în vîrstă; b) semnătură prin punerea degetului. Pune-ți talpa-gîștei pe zdelcă. ALECSANDRI, T. 830; c) scris neîngrijit cu pete de cerneală și mîzgălituri. Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că de scris, talpa-gîștei; dar apoi și de vorbit. CREANGĂ, A. 91. Mi-ai scris un răvaș plin de talpa-gîștei. ALECSANDRI, T. 1157; d) mică plantă erbacee cu flori mici roșii-purpurii (Geranium dissectum).

HRAM, hramuri, s. n. 1. Patronul unei biserici creștine. Sfîntul Nicolai... hramul bisericii din Humulești. CREANGĂ, A. 3. Biserica are două hramuri: sînții împărați Constantin și Elena și sîntul Nicolae. I. IONESCU, P. 455. 2. Serbarea patronului unei biserici. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, O. A. 38. 3. Biserică sau mănăstire, în raport cu patronul ei. Această mînăstire mare, hramul sfintei troițe, fu zidită din jos de București de Alexandru-vodă al II-lea. BĂLCESCU, O. II 98. 4. (Popular; în expr.) Ce hram porți (sau ții)? = ce rost, ce ocupație ai? Ioana, nevasta lui Marin, asta ce hram ține?... – E o fată foarte bună. BARANGA, I. 155. Nici azi nu se știe bine ce nume și ce hram poartă. GALAN, Z. R. 20. Treci și tu în cîrd... îi răspunse un sergent... Ce hram porți tu prin Ucraina? CAMILAR, N. II 254.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

dar¹ [At: PRAV. 39 / V: (îpf) da, (îvp) ~ă, ~î, (îvr) deară / E: nct] Exprimă: 1 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de subiecți diferiți Tu râzi, dar eu plâng. 2 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de același subiect în circumstanțe diferite Azi te bucuri, dar mâine vei plânge. 3 c Opoziția dintre o intenție și realitatea care o infirmă L-aș cumpăra, dar nu-mi ajung banii. 4 c Contrastul evidențiat prin raportare negativă la unul din elemente Lucrează nu repede, dar bine Si: ci. 5 c Opoziția dintre un obiect inaccesibil și un echivalent oferit în schimbul obținerii lui Cere-mi orice, dar mai dă-mi o șansă. 6 c Opoziția dintre ceea ce se simulează și ceea ce există în realitate Le făcea de se tocmeau, dar știa socoteala: cât cereau, atât le dădea. 7 c Opoziția dintre două eventualități ale unei alternative Dacă mă va ajuta, bine, dar dacă nu, mă voi descurca singur. 8 c Opoziția dintre două grade diferite de manifestare a unei acțiuni, a unei stări etc. în împrejurări diferite E frig, dar mai frig a fost ieri. 9 c Tratamentul diferențiat aplicat unor elemente distincte, în legătură cu săvârșirea aceleiași acțiuni, cu manifestarea aceleiași stări etc. Să plătească țăranii câte patru bani, dar nu boierii. 10 c Diferențierea unui element aparținând unui grup sau unei clase, prin evidențierea unei trăsături E la fel de înalt ca ceilalți, dar mai slab. 11 c Evidențierea unui element cu rol de catalizator în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Totul mergea bine și înainte, dar venirea ta ne-a dat mai mult curaj. 12 c Evidențierea unui element ca factor suplimentar, care se adaugă la altele de același fel Nu numai că e neplăcut, dar e și util. 13 c Evidențierea unui element ca factor de excepție față de celelalte elemente avute în vedere la un moment dat Fac orice, dar asta nu. 14 c Evidențierea unui element ca factor de excepție care fusese omis (neintenționat) Ai crezut că e destul, dar la ceilalți nu te-ai gândit. 15 c (Adesea urmat de și) Semnalarea voit distinctă a cumulării pe baza similitudinii relaționale la un mod de acționare, de manifestare etc. O fac pentru tine, dar și pentru ceilalți. 16 c Asocierea la o acțiune, la o stare etc. existente, deși greu de imaginat sau de admis, și, ca atare, deductibile pentru orice alt element comun Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om Si: (pfm) darămite. 17 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei însușiri, a unei perioade etc. prin evidențierea unui aspect advers E drăguță, dar cam proastă. 18 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei obiecții Era o izbândă mare, dar prea însângerată. 19 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei precizări Se așază pe scaun, dar drept în mijlocul camerei. 20 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei nuanțări Folosește-l, dar cu măsură. 21 c Restrângerea^[1] săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei specializări Era un cizmar vestit, dar numai pentru încălțăminte de iarnă. 22 c Întreruperea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Porni vesel, dar în prag se opri. 23 c Continuarea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Pleacă hotărât, dar, pe la jumătatea drumului, întoarse. 24 c Evidențierea unui element advers care reprezintă ceea ce nu este permis Cu rudele petrece, dar afaceri nu face. 25 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect negativ Cafeaua e plăcută, dar provoacă insomnii. 26 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect sub așteptările scontate Planul a fost bun, dar isprava mică. 27 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un impediment în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Vrea să doarmă, dar e prea mult zgomot. 28 c Inhibiția în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vroiam să plâng, dar nu puteam. 29 c Reticența în legătură cu săvârșirea unei stări etc. I-aș spune, dar mă tem să nu-l jignesc. 30 c Incapacitatea^[2] în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vrea, dar nu poate. 31 c Schimbarea unei decizii în urma manifestării unei stări etc. Am vrut să vin dar, chibzuind mai bine, m-am răzgândit. 32 c Manifestarea unei reticențe care reprezintă o condiție de a cărei acceptare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Vreau să-ți spun ceva, dar să nu te superi. 33 c Impunerea unei condiții de a cărei realizare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Fă ce-oi face, dar vino azi la mine. 34 c Impunerea unei anumite clauze în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, unei manifestări etc. O vei primi, dar nu înainte de majorat. 35 c Impunerea unei anumite interdicții în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Privește, dar nu atinge nimic. 36 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un ultimatum Ți-l împrumut, dar pentru ultima dată. 37 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un avertisment Fă cum vrei, dar ai s-o pățești. 38 c Impunerea unei condiții ce reprezintă o răsplată pentru săvârșirea unei acțiuni, pentru manifestarea unei stări etc. Du-te și caută, dar să merite osteneala. 39 c Manifestarea satisfacției în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. A durat cam mult, dar măcar am făcut un lucru bun. 40 c Motivarea nerealizării a unei acțiuni, a unei intenții etc. Ar mai fi rămas, clar se grăbea să ajungă la gară. 41 c Prezentarea unei explicații pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Scuză-mă, dar ți-am adus o carte de la prietena ta. 42 c Invocarea unei scuze pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Cred că ești supărat, dar nu sunt eu de vină. 43 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă consecința săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. Văd ce frumos se prăvălește apa în cascadă, dar mi-e tare frică. 44 c Enunțarea unei restricții concesive care compensează un aspect, o apreciere (de obicei negative), în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. E tânără, dar deșteaptă Si: cu toate acestea. 45 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi trebuit să declanșeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le declanșează S-a înnorat, dar nu a plouat Si: cu toate acestea, totuși. 46 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să favorizeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le favorizează Ne cunoșteam, dar nu ne vorbeam. 47 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice săvârșirea unei acțiuni, nu o împiedică Cetatea a fost distrusă, dar, în mai puțin de două decenii, a renăscut. 48 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice constatarea unei stări, nu o împiedică E o zi senină de toamnă, dar cât de trist e totul! 49 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși cunoscut, nu este luat în considerare Mi-ai spus de atâtea ori, dar nu te-am crezut. 50 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o hotărâre care, deși luată, nu este respectată Am stabilit așa, dar vom face altfel. 51 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un resentiment care, deși există, nu poate împiedica manifestarea unei stări de spirit contrare Se teme de el, dar nu-l urăște. 52 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o interdicție care, deși exprimată, nu este respectată Ți-am spus să taci, dar tu n-ai ascultat. 53 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o consecință negativă care apare în ciuda desfiderii ei Ție îți arde să glumești, dar nu-i de glumit. 54 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă manifestarea unei atitudini de indiferență, în ciuda evidenței care ar trebui să o împiedice Ai dreptate, dar te-ascultă cineva? 55 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un factor care, deși favorabil, este, totuși salutar Au fost înfrânți, dar înfrângerea i-a ferit de alte nenorociri. 56 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un impediment care, deși luat în considerare, este sau trebuie să fie depășit Mi-e greu, dar voi rezista. 57 c Enunțarea unei restricții concesive ce privește un impediment care va fi depășit prin resemnare sau acceptare Scrâșni din dinți, dar n-avea încotro. 58 c Enunțarea unei concesii ce privește imposibilitatea atingerii unui grad maxim de manifestare a unei stări, a unei însușiri etc., în ciuda oricărei comparații Am mai văzut femei frumoase, dar ca asta niciodată. 59 c Imposibilitatea obținerii unui lucru în ciuda oricărei concesii Cere-mi orice, dar asta nu se poate. 60 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza ineficienței oricărui efort în acest sens L-am dojenit, dar în zadar. 61 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza inutilității oricărui efort depus în acest sens Căută din nou, dar nu găsi nimic. 62 c (În legătură cu un imperativ) Evidențierea manifestării unei stări de nerăbdare Dar deschideți odată! 63 c Evidențierea manifestării unei stări de admirație Măi, da’ frumos mai cânți! 64 c Evidențierea unei mustrări Da’ nu ți-e rușine? 65 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui aspect nou Știu că s-a accidentat, dar cum s-a întâmplat asta? 66 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui subiect nou Eu plec la mare, dar tu ce vei face? 67 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea către un interlocutor nou Voi puteți pleca, dar tu mai rămâi. 68 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin completarea unei relatări cu noi elemente, explicații etc. Asta era situația cumpărărilor, dar, în privința vânzărilor, lucrurile nu mai erau atât de bune. 69 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei dorințe Am auzit, dar aș vrea să văd cu ochii mei. 70 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei rugăminți Am greșit, dar nu te supăra, căci voi rezolva problema. 71 a Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei aprecieri E un om așa voinic, dar cât de blânde îi sunt privirile! 72 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de entuziasm Mai întârziem puțin, dar ce bine că plecăm! 73 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui îndemn Unii reușesc, alții nu, dar încearcă și tu. 74 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui ordin Operațiunea a eșuat; dar să lăsăm asta, căci avem altele de făcut. 75 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui avertisment Pleacă dacă vrei, dar o să ai necazuri. 76 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unei amenințări Nu va păți nimeni nimic, dacă faceți ce spun eu, dar vai de cei ce n-ascultă. 77 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de indignare Dar cum îndrăznești să faci așa ceva? 78 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de iritare Am așteptat o lună, două, un an, dar cât să mai aștept? 79 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de regret Eram tânăr și viața mi se părea un joc, dar s-au dus acele vremuri. 80 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de surprindere Dar e cu neputință ceea ce spui! 81 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de incertitudine Au sosit cumpărătorii casei; dar oare-s cumpărători sau doar vor s-o vadă? 82 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestare unei stări de nehotărâre Știu că nu prea am timp de pierdut, dar dacă aș merge și eu cu voi? 83 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de nedumerire Sunt bune fructele, dar de unde să mai iau acuma? 84 c (Adesea cu caracter deictic) Concentrarea unei comunicări afirmative sau interogative într-o concluzie Să facem, dar, așa cum ni se spune Si: așadar. 85 c (Îvp; îcs) ~ însă Manifestarea unei atitudini cu nuanță emfatică Dar însă și eu am crescut pe câmpul Bărăganului. 86 c Enunțarea unei concluzii cu caracter opozițional față de ceea ce a fost anterior exprimat Mie dar prea puțin îmi pasă dacă se va întâmpla așa. 87 c Enunțarea unei concluzii cu caracter concesiv față de ceea ce a fost anterior exprimat Să-ți povestesc eu dar, deși n-am fost acolo. 88 c Enunțarea unei concluzii care reprezintă o replică dată cuiva într-o comunicare Dar, ia spune, mâine ce ai de gând să faci? întrebă el Si: așadar, deci. 89 c (Îf da) Introducerea unui comentariu incident (conținând o anumită apreciere) S-a întâmplat odată – da-i mult de atunci – să lipsească nemotivat. 90 c (Înaintea unui termen care se repetă) Insistența asupra unei idei într-o comunicare Mă apuc serios de lucru, dar serios! 91 c Întărirea unui răspuns afirmativ Da’ sigur că da! 92 c (Îe) D’apoi (bine) sau ~ cum să nu Răspunsul negativ la o propunere. 93 c (Îe) ~ aș! Nici gând! 94 c (Înv) Afirmație categorică în cadrul unui dialog El ți-a dat scrisoarea? – Dar; l-am întâlnit la poartă. 95 av (Pop; îs) Păi ~! Bineînțeles. 96 av (Pop; îas) Desigur. corectat(ă)

pace, s. f. – Situație, stare fără război. Lat. pacem (Pușcariu 1235; Candrea-Dens., 1297; REW 6317), cf. alb. pakjë, it. pace, prov. patz, fr. paix, cat. pau, sp., port. paz. – Der. nepace, s. f. (înv., neliniște); păciui (var. împăciui), vb. (a face pace, a pacifica); păceluit, adj. (înv., pacific); pacefăcător, s. m. (înv., pacificator); pașnic (var. pacinic), adj. (pacific); pășnicie, s. f. (liniște). – Der. neol. (din fr.) pacific, adj.; pacifica, vb.; pacificator (var. păcinicie), adj.; pacifism, s. n. După Buescu, R. Études roum., III, 158-63, folosirea lui pace ca interj. trimite la lat. pax, gr. πάξ, interj., distincție care ni se pare prea subtilă. Mai probabil este formula de salut sau de rămas bun, folosită pentru a indica ideea de „problemă tranșată” sau „să nu mai vorbim de asta”, ca în cazul lui sănătate.

PUȚI, put, vb. IV. lntranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puțea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puțeau, mai rău ca stîrvurile. CAMIL PETRESCU, O. I 618. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. ◊ Fig. După ce i-au făcut curte – adecă lăzei cu galbeni – face în sfîrșit, dar tocma în urmă, și fetei declarație ce pute a aur și a precupeț, două ceasuri de departe. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 35. ◊ (Impersonal) Aici pute. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți (cuiva) și urma, se spune despre cineva foarte leneș. Leneșă bre, și urîtă, să te ferească dumnezeu, îi puțea și urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOȘ, P. P. 191. A puți a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, și-apoi și asta pute-a pustiu. CREANGĂ, P. 45. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă tot îi pute ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulțumitul. Viitorul țării nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ♦ (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămîntean. SBIERA, la CADE. ♦ Fig. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute tîrgul de mere.

STRÎNSĂ, strînse, s. f. (Popular) Agonisită, avere; provizie, recoltă. Albina vrednică însă d-orce floare face strînsă. PANN, P. V. I. 137. ◊ Expr. A face strînsa = a ajunge la un rezultat bun, a se pricopsi, a face pricopseală. Aoleo! ce bătăioasă! Îmblă tot năbădăioasă; Nici cu asta nu fac casă, Nici cu dînsa Nu fac strînsa. ALECSANDRI, P. P. 352.

predicat psihologic, orice segment al unui enunț, care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, poartă accentul predicativ (este elementul nucleu sau suport) al comunicării (A): „- Nu e vorba despre asta, domnule.” „- Dar despre ce, mă rog matale?” „- E vorba despre un bun al meu [...]” (M. Sadoveanu) Orice enunț este alcătuit din două unități sau segmente fundamentale: unul – reprezentând cuvântul ori grupul de cuvinte „prezent în mintea vorbitorului” înainte de a vorbi – este elementul cunoscut (determinatul), respectiv subiectul (așezat în fruntea enunțului), și celălalt, necunoscut înainte de a i se asocia (determinantul), pe care-l numim predicat, situat în enunț, după primul (cf. și A. Philippide, p. 126). Dacă aceste două unități ale enunțului au anumiți indici lexico-gramaticali consacrați, se numesc subiect gramatical și predicai gramatical, iar enunțul propoziție; dar se numesc, dacă ele corespund, în adevăr, descrierii de mai sus, și subiect psihologic și p. p. Este cazul când între unitățile gramaticale și psihologice ale propoziției există o concordanță. Așa, de exemplu, dacă vrem să spunem (să comunicăm) ceva despre „copil” vom zice „Copilul / este cuminte” ori: „se joacă”. Segmentele „este cuminte” și „se joacă” aduc un spor de informație față de subiectul „copilul”, a cărui cunoaștere se poate limita și numai la numele de „copilul”. Deseori însă segmentul determinant (elementul necunoscut) poate fi altul decât predicatul, și anume una din părțile secundare ale propoziției, ori chiar subiectul! în acest caz, avem de-a face cu o discordanță între predicatul gramatical și cel psihologic. Concordanța ori discordanța între unitățile gramaticale și cele psihologice o constatăm cu ajutorul unor întrebări analizatoare, dictate de situația ori contextul dialogului locutor-interlocutor ori al „dialogului” cu textul supus analizei gramaticale. Structura întrebării analizatoare este aceasta: ea cuprinde un pronume ori adverb interogativ însoțit de acel element preluat din enunț care reprezintă determinantul, în timp ce particula interogativă reprezintă un substitut al p. p. căutat în analiză. Astfel, dacă p. p. este atributul din propoziție, vom întreba „ce fel de...?” sau „care?”, cum ar fi: – „Ce fel de fructe... ?” Răspuns: „Fructe exotice am cumpărat”, sau: – „Care fructe... ?” Răspuns: „Fructele exotice sunt mai scumpe.” Atributul „exotice” reprezintă p. p. din propozițiile de mai sus. Dacă p. p. este complementul direct, întrebarea analizatoare va fi: „ce” („pe cine”, „pe care”) + verbul regent sau un sinonim: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinței biruință căta orice cavaler.” (Eminescu) Dacă p. p. este un complement circumstanțial, întrebarea sa ar fi „cât timp”? („câți ani” etc.)? sau „unde?” etc. + verbul regent: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” (Eminescu) sau: „Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.” (Eminescu) Când chiar subiectul (gramatical) este p. p., întrebarea va fi „cine?” + verbul predicativ (sau un sinonim al său): -„Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră... ” (Eminescu) S-a spus că unitățile gramaticale fundamentale ale propoziției sunt la origine unități psihologice ale comunicării, care s-au cristalizat în forma unor anumite construcții lexico-gramaticale, numite subiect (gramatical) și predicat (gramatical): construcții stereotipe legate de tradiția limbii; unitățile psihologice însă au rămas încă vii, exprimând determinantul și determinatul, într-un enunț, dincolo de îngrădirile subiectului gramatical și predicatului gramatical (cf. Hermann Paul, § 180). Determinarea lor în analiza gramaticală a propoziției și frazei înseamnă determinarea reliefului stilistic al enunțului și, prin aceasta, identificarea mesajului fiecărei unități compoziționale a unei opere. Observăm, așadar, că p. p. nu se conservă numai în predicatul gramatical, ci și în alte construcții în care poate fi identificat ca fenomen sintactic permanent în sintaxa propoziției și frazei, legat și de anumiți indici gramaticali, cu valoare constantă (în opoziție cu indicii predicatului gramatical care nu totdeauna este, totuși și p. p.!). Astfel, în sintaxa propoziției, mai ales, atributul predicativ sau elementul predicativ suplimentar este totdeauna un p. gramaticalizat. De asemenea, unele propoziții subordonate cum ar fi cauzala introdusă prin „pentru că”, „fiindcă”, circumstanțiala de excepție introdusă prin „decât că”, circumstanțiala opozițională exprimată printr-o falsă finală ș.a., iar dintre propozițiile regente, principala unei cumulative sunt, iarăși, un p. p. al frazei. Analiza gramaticală, care-și propune să constate concordanța ori discordanța între unitățile psihologice și cele gramaticale în propoziție, să identifice funcția de predicat psihologica unor propoziții în frază, va ajunge la o clasificare supragramaticală sau stilistică a unităților vorbirii. Este vorba de analiza stilistică a propoziției și frazei, care ține de domeniul „gramaticii expresive”. • Morier (p. 308-310) definește astfel p. p.: „Membru al unei propoziții prin care se exprimă, cu privire la ceva, ceea ce vrem să spunem.” Dar aceasta este definiția la care are dreptul, în primul rând, predicatul gramatical. Definiția nu conține diferența specifică. Exemplele discutate de autor ilustrează însă, în adevăr, p. p.; dar Morier le analizează din punctul de vedere al „melodiei sintactice și semantico-afective”, pornind de la o observație a lui Bally, care a arătat că „melodia propoziției tinde să pună în evidență le propos”, respectiv „ceea ce ținem să spunem despre un obiect, le thème”: „Bonjour, Monsieur!” „Entrez, Mesdames et Messieurs!” În adevăr, p. p. este subliniat nu numai prin accent, ci și prin nivelul melodic mai ridicat decât restul enunțului, care reprezintă ceea ce trebuie să numim subiectul psihologic al propoziției sau frazei (cf. Gh. N. Dragomirescu, „Limba română”, 1972, nr. 2).

FIRE sf. 1 Natură, făptură, totalitatea lucrurilor create ¶ 2 Viețuitoarele, ființele din natură, lumea însuflețită ¶ 3 Organizația particulară a fie-cărei ființe: ori-ce dobitoc lucrează după ~a sa ¶ 4 Fel de a fi (al omului: constituție, temperament, caracter, apucături, aplecare sufletească: așa e ~a omenească; e slab de ~; e iute la ~, dar tare bun la inimă VOR. ¶ 5 Minte, pricepere, cuget; cumpăt; în toată ~a, în toate mințile, cu mintea întreagă, sănătoasă: nu ți-e rușine obrazului, om bătrîn, în toată ~a! I. -GH.; a se frămînta cu ~a, a-și încorda mintea, a-și bate capul: frămîntîndu-se cu ~a ca să afle ca ce-ar putea să fie în nevoiașul acela de tron ISP.; a se pierde cu ~a, a se trece cu ~a, a-și pierde cumpătul: dacă simți că fata se pierde cu ~a, o îmbărbătă iarăși ISP.; dînd de băuturică din belșug, s’au trecut cu ~a MERA.; a-și ținea ~a, a se stăpîni, a nu-și pierde cumpătul, răbdarea, curajul: ține-ți firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ș{casta,0c} DLVR.; a scoate din ~, a) a scoate din minți, a face să alunece cu mintea; b) a scoate din sărite, a face să-și piarză cumpătul, răbdarea: căta să scoată din ~ pe cucoanele cele tinere I. -GH.; a-și veni în ~, a reveni la starea normală de mai ’nainte, a-și recăpăta curajul, sîngele rece: mai pe urmă, îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în ~ CRG.; ¶ 6 Period, soroc, menstruație ¶ 7 ‡ Prespre ~, p(r)este ~, a) supranatural; nefiresc; b) peste măsură, afară din cale ¶ 8 † De-a firea, deosebit (de bun, de vrednic, de priceput, de frumos): de va fi, cum am zis, om de-a ~a, atunce să fie scos și gonit den locul lui PRV. -MB. [inf. lui a fi].

CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

ba adv. 1 (fam.) În nici un caz, nicidecum. ♢ (negînd fraza întreagă) Ți-e sete? – Ba! ♢ (în interog.; urmînd după un vb. afirm., pune în fața celui chestionat o alternativă) Mănînci ori ba? – Ba! ♢ (arată că ceva poate fi și altfel decît s-a spus înainte) E lung pămîntul, ba e lat (COȘB.). ♢ Expr. Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba!, nici ba! = nici nu poate fi vorba! nici pomeneală! A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală (CR.). A zice ba = a) a se opune, a se împotrivi. Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.); b) a refuza. Nu accept să zici ba. (A nu zice sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța (într-o problemă), a nu spune nimic. Da sau ba? = răspunde clar! Ba una, ba alta = multe și de toate. La soare te poți uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba v. soare. Vodă da (sau vrea) (și sau iar, dar) Hîncu ba v. vodă. ♢ Nici vorbă!, nici pomeneală! Bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba (ISP.). 2 (exprimă opoz. față de ideea din prop. anterioară; de obicei cu reluarea vb.) Nu vreau să merg. – Ba vrei! ♢ (întărind pe „nu”) Mă duc la film. – Ba n-ai să te duci! ♢ (întărind pe „da” prin care se răspunde la o prop. interog.-neg. sau se rectifică ideea din prop. neg. anterioară) N-ai voie. – Ba da, am. N-ai bani? – Ba da, am. 3 (arată o gradație, de obicei întărind adv. sau loc. adv. „încă”, „chiar”, „unde mai pui că...” etc.) Mai mult, în plus, pe deasupra. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă (EMIN.). ♢ Loc.conj. Ba și (sau chiar) = a) chiar și; b) încă și. 4 (în corelație cu el însuși, avînd rol de conj. disj.) Sau... sau; cînd... cînd; acum... acum; aci... aci. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic (EMIN.). ♢ Expr. Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = a) nu știi ce să mai crezi; b) se contrazice singur. Ba ceea..., ba ceea... v. cela. (Ba) că(-i) teacă, (ba) că(-i) pungă v. teacă. Ba (că) (e) tunsă, ba (că) (e) rasă sau c-o fi tunsă, c-o fi rasă v. tuns. 5 Expr. (cu slăbirea ideii de opoz.) Ba bine că nu! = sigur că da! evident! se-nțelege! Ba că chiar! = (iron.) n-ai prea nimerit-o! Ba asta-i vorbă! = nicidecum! deloc! nici nu mă gîndesc! Ba că bine zici! = a) este o idee bună; b) ai dreptate! Ba (nu) zău sau nu zău v. zău. • /<bg., ucr. ба, pol., srb. ba.

UMBLA, †ÎMBLA (-blu) I. vb. intr. 1 A se mișca dintr’un loc într’altul cu picioarele, a merge: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.); i-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani (CRG.); ~ încet, iute, cu pași mari, de-a bușile; de cîteva zile el umbla mai încet și legănîndu-se oare-cum din călcîie (SLV.); copilul a început să umble, nu umblă încă; nu umbla cu un picior desculț și cu unul încălțat, că tragi a văduvie (GOR.); Ⓕ: ~ pe calea virtuții ¶ 2 A se transporta cu o trăsură, cu vaporul, călare, etc.: ~ cu căruța; ~ călare; plutele începuse a umbla (CRG.); cine umblă în două luntri cade în apă (ZNN.) ¶ 3 A se mișca încoace și încolo: Ca la șerpi îi umblă ochii (COȘB.); Ⓕ: a-i umbla prin gură, prin limbă, a nu-și putea aduce aminte pentru moment de un lucru, de un cuvînt, de un nume, cu toate că-l știe bine: cîte un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură (VLAH.); ajutați-mi a spune, că nu-mi aduc aminte, dar îmi umblă prin limbă (ȚICH.) ¶ 4 A se mișca cu ajutorul unui mecanism : ceasornicul umblă, nu umblă bine ¶ 5 A fi în mișcare, a funcționa: moara umblă, adecă merge, macină; moara stă, cînd e stricată sau n’are apă (PAMF.); Ⓕ F: îi umblă gura ca o moară stricată, se zice despre un guraliv, un flecar ¶ 6 A se duce des într’un loc, a frecuenta: Sasul... îmblă la biserică cu cartea de rugăciuni și de cîntări (RET.) ¶ 7 A călători, a colinda, a cutreiera: umblă fiul împăratului din țară în țară, ca și un pribeag, pînă ce învăță toate meseriile (ISP.); mult umbli, multe vezi (ZNN.) ¶ 8 A circula: banii aceia odată intrați în stăpînirea lui, parcă n’ar fi fost bani de rînd, de cei cari umblă din om în om, din pungă’n pungă (DEM.); umblă ca banul cel rău (ZNN.); numele lui umblă din gură în gură (RET.) ¶ 9 A avea curs: Uite, eu din ăștia îți fac napoleoni. – Și umblă? nu-i cunoaște lumea? (VLAH.) ¶ 10 Trans. A avea căutare: făurăria e bună și pentru aceea că ea umblă iarna, vara, în fie-ce timp are căutare (RET.) ¶ 11 A căuta să afle, să capete, să descopere ceva: umblă după potcoave de cai morți, adică umblă după treburi care nu pot să-i aducă nici un folos (ISP.) ¶ 12 A pune mîna pe un lucru, a se ocupa de el, a căuta prin el, a-l scotoci: dac’odată au prins hoții a îmbla la banii mei, nu s’or lăsa pînă mi-i vor căra frumușel (RET.); a umblat cu ceasornicul meu și mi l-a stricat; sipetul lui cu hrisoave, la care nu umbla decît el (BR.-VN.); mi-a umblat cineva prin sertare ¶ 13 A mînui, a mania, a manipula: nu pune mîna pe sculele mele, dacă nu știi să umbli cu ele; de cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați umblat cu furca, cu acul, cu războiul (ISP.); dacă-ți ruginește pușca neumblînd cu ea, n’ai noroc la vînat (GOR.) ¶ 14 A se folosi, a se servi de ceva, a întrebuința: ~ cu minciuni, cu înșelăciuni, cu mofturi, etc.; Dumnezeu n’ajută celui care umblă cu furtușag (CRG.); nu băgă de seamă că zmeul începuse a umbla cu șotia (ISP.) ¶ 15 A încerca, a căuta: Unde nu te’nțelege, Nu mai umbla să dai lege (PANN); dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănînci tot (ZNN.); mi-a dat acest inel... ca să ți-l dau numai atunci cînd voiu vedea că mîhnirea umblă să te birue (ISP.) ¶ 16 A avea de gînd, a avea intențiunea: umblă să se însoare ¶ 17 A se purta: să umbli cuviincios cu lumea; tu umbli după el cu mila și el după tine cu sila (ZNN.) ¶ 18 A se purta îmbrăcat, încălțat într’un fel oare-care: ~ cu capul gol; umblă vara cu cojoc și iarna cu pieptul gol. II. vb. tr. A cutreiera, a colinda: (Isus) îmbla satele împrejur învățînd (BIBL.); cîte sate a umblat, atîtea meșteșuguri a învățat (PANN); după ce umblase toate țările, se întorsese acasă mai cuminte (ISP.); ș’o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul (CRG.); Și de cînd m’am depărtat, multă lume am umblat (EMIN.) [lat. ambŭlare].

MÂNCARE ~ări f. 1) v. A MÂNCA. * De ale ~ării alimente, hrană. A tăia cuiva pofta de ~ a face să nu mai poată mânca. A fi de ~ a fi comestibil. 2) Preparat culinar care servește drept hrană. ~ de pește. ~ăruri reci. ~ăruri calde. ◊ A strica ~area degeaba a nu aduce nici un folos; a nu fi bun de nimic. 3) la pl. Feluri de hrană; bucate. 4) fig. fam. Soi de lucruri, de obiecte. * Asta-i altă ~ (de pește) a) asta-i cu totul altceva; b) acum mai înțeleg. [G.-D. mâncării; Pl. și mâncăruri] /v. a mânca

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

PENTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat. ◊ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire. ◊ Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu niciun preț, în niciun caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

VEDEA vb. 1. a observa, a zări, (arg.) a gini. (Ce ~ la orizont?) 2. a (se) zări. (Îl ~ venind spre noi; munții se ~ la orizont.) 3. a cuprinde, a prinde, (fig. ) a îmbrățișa. (Cît ~ cu ochii, cu privirea.) 4. a privi, a se uita, (Olt. și Ban.) a se zăuita. (Vino să ~ ce-am cumpărat.) 5. a privi, a urmări, a viziona. (A ~ un film la televizor.) 6. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se zări, (italienism înv.) a spunta. (Nu se ~ cu săptămînile pe stradă.) 7. a (se) întîlni, (pop.) a (se) găsi, (înv. și reg.) a (se) întîmpina, a (se) tîlni. (Cînd v-ați ~ ultima oară?) 8. a se revedea. (Să ne ~ sănătoși.) 9. a observa, a percepe, a remarca, a reține, a sesiza, a zări, (înv.) a privi. (N-ai ~ nici o schimbare?) 10. a (se) cunoaște, a (se) observa, a (se) remarca. (Se ~ că ai fost tu aici.) 11. a (se) vizita. (Ne ~ în fiecare săptămînă.) 12. a constata, a observa, a remarca, a sesiza, (Mold., Transilv. și Ban.) a zăpsi. (A ~ că e supărată.) 13. a se afla, a se găsi, a se pomeni, a se trezi. (S-a ~ încolțit de creditori.) 14. a apuca, a prinde, a trăi. (Simțea că nu va mai ~ ziua de mîine.) 15. a căuta, a îngriji, (înv. și reg.) a (se) griji, (Transilv.) a (se) cîștiga. (A ~ de toate ale casei.) 16. a se interesa, a se îngriji, a se ocupa, a se preocupa. (~ tu de asta.) 17. a îngriji, (înv. și reg.) a socoti. (~ de orătănii.) 18. a căuta, a încerca. (~ dacă poți să dezlegi problema.) 19. a cerceta, a examina. (Trebuie să ~ cum stau lucrurile.) 20. a cerceta, a se documenta, a se informa, a studia, (înv.) a se pliroforisi. (~ dacă nu s-a mai scris despre asta.) 21. a considera, a crede, a găsi, a socoti. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 22. a se considera, a se crede, a se închipui, a se socoti, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 23. a concepe, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui. (Cum ~ tu realizarea acestui lucru?) 24. a-și imagina, a-și închipui, a-și înfățișa, a-și reprezenta, (înv.) a-și figura. (Cum o ~ tu pe ea?) 25. a (se) visa. (Se și ~ în fruntea unui regiment.) 26. a căpăta, a obține, a primi, a scoate. (Nu mai ~ un ban de la el.) 27. a încasa, a primi. (N-am ~ chiria de la el de un an.)

MOȘÍC¹ s. m. (Folosit mai ales ca apelativ) Diminutiv al lui m o ș (I 1, 2); moșuleț. Moșicule ! știi prea bine că noi toate te iubim Și ca pe un tată tocma te avem și te cinstim. PANN, Ș. I, 21/7. Dar ce e lumea asta, moșicule ! HELIADE, O. I, 272. Să vii sîmbătă, moșicule, că astăzi nu face boierul milostenii. FILIMON, O. I, 256. Om bun, moșicule; sînt călător. ISPIRESCU, L. 262, cf. 335. Moșicule, fă bine de pune mîna pe-o cazma și scoate-mi pustia de comoară. DELAVRANCEA, ap. CADE. Moșicule și păiețică, Vă roagă și moșiu Ionică Să-i faceți o trebșoară mică. TEODORESCU, P. P. 131, cf. A V 15. – Pl.: moșici. – Moș + suf. -ic.

acél, aceá pron demonstrativ, pl. aceĭ, acele (lat. eccu-ílle). Arată persoana orĭ lucru depărtat, în opoz. cu acest: acel om, acea femeĭe; omu acela, femeĭa aceĭa; aceĭ oamenĭ, acele femeĭ, oameniĭ aceĭa, femeile acelea. O bătaĭe ca aceĭa (Fam.), o bătaĭe țeapănă (ca aceĭa pe care o știțĭ.) Un bețiv ca acela, un mare bețiv. Eŭ nu-s de aceĭa, de acelea, îs om onest orĭ bun (nu din aceĭ oamenĭ orĭ din acele femeĭ cu nume răŭ). De aceĭa, pentru aceĭa, din acest motiv, de asta. După aceĭa (nord), după asta, pe urmă, apoĭ. Tot acela, acelașĭ. V. și cel.

ajúng, -júns, a -júnge v. tr. (lat. adjungere, a uni, d. jugum, jug). Ating, vin pînă la: ajung fructele cu mîna, potera ĭ-a ajuns pe hoțĭ. Apuc, nemeresc: rele timpurĭ am ajuns! A ajunge pe cineva din urmă, a-l ajunge în mers, a veni pînă la el. V. intr. Ating, vin pînă la: ajung cu mîna’n pod. Sosesc, vin pînă la: am ajuns acasă. Sînt destul: ajunge o măcĭucă la un car de oale (Prov.). Devin: am ajuns să traduc bine. Parvin. Vin la cineva să-l rog (Vechĭ). Valorez: asta nu ajunge o ceapă degerată (Vechĭ). A ajunge bine, a sosi fără accident, (fig.) a fi fericit, în situațiune bună. A ajunge la aman, la mare nevoĭe. A ajunge la cineva, la mîna cuĭva, a ajunge să cerĭ ajutor de la el, să trăĭești din ceĭa ce-țĭ dă el. A se ajunge v. refl. A se atinge: ramurile copacilor se ajung. Fig. A se înțelege, a se învoi: nu ne-am ajuns din preț. A te ajunge cu leafa, a-țĭ fi suficientă (maĭ elegant a-țĭ ajunge leafa).

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc. ◊ Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. ♦ Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? – Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

COORDONATĂ s. f. (< adj. coordonat, -ă, cf. fr. coordonné, it. coordinato): propoziție care se află în raport de coordonare cu o altă propoziție (principală sau subordonată). ◊ ~ juxtapusă (asindetică, paratactică): propoziție coordonată prin alăturare, fără elemente de legătură. Astfel: „Ne îmbolnăvim de friguri, în fiecare vară ne îmbolnăvim de friguri toți copiii din casă” (Z. Stancu); „Eu voiesc să știu cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice” (I. Slavici). ◊ ~ joncțională: propoziție coordonată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirile de c. copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă, după felul conjuncției coordonatoare). Astfel: „Mirosuri vechi se ridicară și, deodată, în larma aceea un sunet cristalin căzu” (D. Anghel); „Așa-s gârlele pe aici... seacă de tot, dar... câteodată... se umple din mal în mal” (L. Rebreanu); „Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul.” (P. Ispirescu); „Caii fluturau din cap... ori își încetineau mersul” (D. Anghel); „Ignat se apropia de patruzeci de ani, era deci cu vreo șaptesprezece ani mai mare ca Ion” (Camil Petrescu); „Ați auzit, oameni buni,... că domnia Tomșei s-a petrecut de pe lumea asta și a venit în scaunul țării Alexandru vodă” (M. Sadoveanu); „Nu se caută ce-ai fost, ci ceea ce ești” (Folclor); „Se gândește dacă să vină sau să nu vină”; „Țăranii între ei vorbesc... că ei asudă... muncindu-l..., deci al lor... să fie” (L. Rebreanu). v. conjuncție și coordonare. ◊ ~ regentă: propoziție care se află în raport de coordonare cu o altă propoziție și de care depinde o propoziție subordonată, ca în exemplul „Budulea cel bătrân venea acum... la oraș și le spunea drumeților că are un fecior, care e dascăl...” (I. Slavici).

SUCIT, -Ă, suciți, -te, adj. 1. (Despre fire textile) Răsucit în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. Tortul... sucit se deapănă... pe diferite mosoare. ANTIPA, P. 169. Foaie verde fir sucit. ȘEZ. IV 225. ◊ (Prin analogie) Că ș-asară l-am văzut, Cu cizmele vixuite, Cu mustețele sucite. HODOȘ, P. P. 186. ◊ Expr. Că-i sucită, că-nvîrtită, se spune cînd cineva caută pretexte, ca să se eschiveze; ba că-i una, ba că-i alta; că-i cîr, că-i mîr. Că-i sucită, că-nvîrtită, acela n-avu încotro... și a cătat să scoață găina și să i-o aducă. ȘEZ. IX 114. ♦ Învîrtit în formă de sul; învălătucit. Corola cu cinci petale... întregi sau crestate, late sau sucite. NEGRUZZI, S. I 102. 2. Cu corpul întors într-o parte. Acum veneau față în față și erau nevoite să stea tot sucite într-o parte ca să nu se vază. STĂNOIU, C. I. 199. 3. Strîmb, încovoiat. Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. GALACTION, O. I 79. Mătușă! de ce ai dinți așa de lungi și degete așa sucite? RETEGANUL, P. I 58. Toate crăcile copacilor astii păduri erau strîmbe și sucite. POPESCU, B. II 85. ♦ (Despre drumuri) Cu cotituri; șerpuit. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stînga. VLAHUȚĂ, R. P. 76. Niște cărări sucite și cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunțică, de părea că era niște covoare așternute. ISPIRESCU, L. 243. ♦ În formă de spirală. Stăpînă sînt p-Alhambrei portice strălucite; Am grota încîntată cu-a ei coloni sucite. NEGRUZZI, S. II 133. 4. Fig. Care nu este sau nu se poartă ca toată lumea, cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda; cu ciudățenii, ciudat. Uite, ce sucită ești! Înainte te văitai toată ziua, iar acum, cînd îți spune doctorul, nu vrei să înțelegi. CAMIL PETRESCU, T. II 134. Mai văzut-ai tu, de cînd ești, un om așa de sucit și de hursuz ca nepotul ista al căpitanului? HOGAȘ, H. 78. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. CARAGIALE, M. 13. 5. Fig. Care nu-i cum trebuie să fie, care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. Eu, răspunde celălalt, sînt mintea, umblu prin lumea asta sucită și direg ce strică blăstămatul de noroc. RETEGANUL, P. IV 21. Nu știu în ce-ntunerec se pierde-a mea gîndire, Cît viața mi-e amară, cît traiul mi-e sucit. BOLINTINEANU, O. 207. ♦ Neobișnuit, nefiresc, nepotrivit. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate, în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245.

AN², ani, s. m. I. 1. Măsură sau perioadă de timp cuprinzînd 12 luni: a) (intervalul de timp se socotește de la 1 ianuarie) Anul 1954. ◊ Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. A. 78. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul viitor = anul care începe la 1 ianuarie viitor. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ (În legătură cu recolta) An bun. An rău. ♦ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... Eminescu s-a născut în anul 1850. La anul = în anul viitor, peste un an. Dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, ți tot trebuie să se termine o dată. DUMITRIU, B. F. 134. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, T. 673. ♦ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an); b) (intervalul de timp se socotește cu începere de astăzi, privind în trecut sau în viitor) Peste un an va termina școala medie. ◊ Loc. adv. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. Acum trei ani a fost o iarnă grea. (Precedat de prep. «de a», adjectival) Cu mîndra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. ◊ Loc. adv. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Toată lumea se bucură de pace. D-ta ești un om liber și poți să te duci unde vrei... Așa îi spuneam tatei de 18 ani. SAHIA, N. 25. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an. TEODORESCU, P. P. 551. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de vreme îndelungată. De ani și ani glasul meu tace. BENIUC, V. 140. Unchiul... îl întrebă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut, de ani și ani. STANCU, D. 142. ◊ Expr. (La) mulți ani! = să trăiești mulți ani! să fie (pentru) mulți ani!; c) (intervalul de timp se socotește de la o dată din trecut) Bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21; d) (intervalul de timp se socotește de la o dată oarecare, neprecizată) (Cu determinările «tot», «întreg», «de zile», care accentuează durata, lungimea anului). E rău cînd anu-ntreg ți-e prost Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. A ținut veselia ani întregi. CREANGĂ, P. 279. [își luă] merinde ca să-i ajungă un an de zile. ISPIRESCU, L. 13. ◊ (Urmat de determinări indicînd un ciclu de munci sau lucrări) An bugetar. ◊ La sfîrțitul anului școlar, mergînd acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit. REBREANU, P. S. 37. ◊ Loc. adv. An de (sau cu) an = în fiecare an, în tot anul, mereu. An de an vas roșu-naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. BENIUC, V. 42. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. (Rar) An devreme = amar de vreme, mulți ani, îndelung. Era un hat larg, un fel de drumușor bătucit an de vreme de roțile carelor, de picioarele vitelor și ale oamenilor. CAMILAR, TEM. 330. Într-un an = în intervalul de un an. Toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Într-o lună Toarce-o lină Și-ntr-un an Țese-un suman! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Cu anii = ani întregi, ani de-a rîndul,vreme îndelungată. Dacă pleci acum, nu ne vom mai vedea cu anii. (în sistemul de angajări din trecut, în legătură cu verbele «a angaja», «a tocmi» etc.) Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-)un an (sau la doi ani etc.) o dată = o singură dată într-un an (sau în decursul a doi ani etc.); rar. Ne intîlnim la un an o dată. ◊ Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el!a șapte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 2. (Alai ales la pl., precedat de un număr, indică vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru) Cal de 5 ani. Stejar de 100 de ani. ◊ Țîțaca Leona uita prea des că împlinisem cinsprezece ani. SADOVEANU, N. F. 7. Am un unchi bătrîn, de 999 de ani și 52 de săptămîni. CREANGĂ, P. 52. ♦ (La pl.) Vîrstă (înaintată). La anii mei nu mai pot urca pe munte. ◊ Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ♦ (La pl.) Epocă din viață; viață. [Bătrînii] buciumă din creasta depărtării Un cîntec pentru anii mei frumoși. Pentru toate nădejdile și izbînzile țării! DEȘLIU, G. 24. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători. MACEDONSKI, O. I 75. 3. (La pl.) Perioadă de timp de un oarecare număr de ani (l); epocă, vreme. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I 140. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. II. (Astron.; cu determinări precizînd lungimea intervalului de timp) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. (Ținînd seamă de nevoia practică de a cuprinde un număr întreg de zile, fracțiunea se suprimă și anii se împart astfel:) An comun sau an calendaristic = an de 365 de zile. An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obișnuiți, an de 366 de zile (și care revine la fiecare patru ani). ♦ An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an.

BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe; cu un puternic conținut afectiv) Vrednic de milă, de plîns. Bieții boișorii mei s-au... dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, P. 44. De aci înainte vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! ODOBESCU, S. III 22. Bietei coțofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Rar, formînd un compus cu substantivul pe care îl determină) Ar fi bine... să cumperi haine și încălțări biet copilului ăstuia. SADOVEANU, P. M. 26. ◊ (Substantivat, numai ca apoziție, articulat sau nu, adesea legat prin prep. «de» de pronumele sau de substantivul pe care îl determină) Și nu pricep ce-i asta, Și nu știu, biata, cum? COȘBUC, P. I 60. Biet de tine!- grăi bătrînul-nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. SLAVICI, N. II 4. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Invariabil) Ea, biet, care știa ce este necazul și lipsa, își plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului. ISPIRESCU, L. 123. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Predicativ, despre morți) Regretat. L-am auzit pe tata șoptind: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta. SADOVEANU, N. F. 6. Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! CREANGĂ, A. 40. Eu n-am uitat... nici pe bietul Gheorghe Geantă. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Depreciativ; și despre lucruri) Vrednic de dispreț, neînsemnat, mizerabil. Le păream [uriașilor] prin vale poate Niște biete de furnici. COȘBUC, P. I 296. Nu puteți da gios o biată ușă? ALECSANDRI, T. 1050.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

ȚINEA, ȚINE (țin, țiu; perf. ținui; part. ținut) I. vb. tr. A. 1 A avea în mînă sau în mîini: ~ condeiul în mînă; ~ un copil în brațe; ședea Craiul la adunare cu Ștefan-Vodă... țiind amînă Ștefan-Vodă steagul țării, cu pecetea ei (GR.-UR.); nebunul ține lingura, iar înțeleptul mănîncă (ZNN.); țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele (CRG.); cine ține doi pepeni într’o mînă rămîne fără nici unul (ZNN.); 👉 PALMĂ¹1 ¶ 2 F ~ în mîini, a avea în puterea, în stăpînirea sa ¶ 3 A avea mîna sau mîinile undeva, pe ceva, în ceva, a sta cu mîna sau cu mîinile în atingere cu ceva: ~ mîna în buzunar; ~ mîinile pe șolduri; a-și ~ capul în mîini; ținînd mîinile la spate și uitîndu-se la o cadră din perete (CAR.) ¶ 4 A avea strîns între dinți, a fi cu gura prinsă de ceva: ~ cu dinții ¶ 5 A sta într’o poziție oare-care: ~ capul plecat ¶ 6 F ~ pe cineva de scurt, ~ pe cineva în frîu, a nu-i lăsa destulă libertate; 👉 SCURT II., FRÎU8; ~ pe cineva de aproape, a-l supraveghia cu grijă ¶ 7 A duce, a purta, a susține: de-abia îl țineau picioarele de trudit ce era (CRG.); De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m’ar ținea (IK.-BRS.) ¶ 8 ~ piept cuiva 👉 PIEPT I. 1 ¶ 9 A poseda, a ocupa, a stăpîni: ~ o țară; află vreme Ștefan-Vodă ca să se mîntuească de frate-său Iliaș și să ție toată țara însuși (GR.-UR.) ¶ 10 F A reține, a domina, a stăpîni: a-și ~ firea 👉 FIRE5 ¶ 11 A avea sub dînsul (în calitate de stăpîn): ~ în slujbă pe cineva; ~ slugi ¶ 12 A avea în posesiunea sa: ~ vite, trăsură; dacă ții oi, să nu dai sare, căci pot să piară (VOR.) ¶ 13 A ocupa un anumit timp: ~ o casă, un apartament cu chirie; sfoară de moșie din Poienița pe care o ține taică-său în arendă (CAR.) ¶ 14 ~ casă cu cineva, a trăi în căsnicie, a duce un traiu comun, în calitate de soți: casă ce o să ție astă păreche are să fie fără seamă (ISP.); mă mir c’am avut răbdare să țin casă cu baba pîn’acum (CRG.) ¶ 15 ~ locul cuiva, a-l înlocui ¶ 16 A conține, a cuprinde, a încăpea, a avea ca întindere: moșia Săndulești care ținea mai bine de o jumătate de plaiu (BR.-VN.); a fost o țară făloasă care ținea o mie de mii de pași împrejur; n’o mai ținea pămîntul de bucurie (ISP.) ¶ 17 A ocupa un loc oare-care pentru a exercita un negoț sau o meserie: ~ prăvălie, un han, o școală, o pensiune ¶ 18 A ocupa un rang, o situațiune: ~ un rang onorabil ¶ 19 A îndeplini (o slujbă): ~ un rol la teatru ¶ 20 A păstra: ~ în bună stare; ~ vinul în pivniță; ~ banii la bancă; Ia cea de sărbătoare Și-o ține după cuptoriu (IK.-BRS.) ¶ 21 A conserva sănătos, în viață; a lăsa să trăească: s’a dus el și s’a dus, multă lungă împărăție, ca Dumnezeu să ne ție (MERA); pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! (SLV.); Doamne, ține pe’mpăratul ani mai mulți a viețui (PANN); cînd vor vedea tine Eghipténii... mine vor omorî, și tine vor ținea (PAL.) ¶ 22 A serba: s’au înțeles tinerii, cînd și cum să-și ție nunta (MERA) ¶ 23 A păzi cu sfințenie, a observa o lege, o datină, anumite orîndueli: Avraam au îngăduit glasului mieu și au ținut... tocmeala mea și légea mea (PAL.); aceasta iaste credința creștinilor, și cine o va ținea, va merge în viața de veci (VARL.); ~ rîndul, a păzi, a observa rîndul; ~ o sărbătoare, a nu lucra în acea zi: ziua de sf. Ilie o țin oamenii ca să fie scutiți de foc (GOR.); Foca e sărbătoare mare, căci doar o țin și păgînii; bătrînii spun c’o țineau și Turcii (RV.-CRG.); ~zile, a posti, a ajuna: Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 24 A îngriji, a administra: ~ bine, rău pe cineva ¶ 25 A întreține: de-aici înainte cu aceste alunele... și-a ținut ea zilele (SB.); N’am nici vin și nici rachiu Zilele să mi le țin (PAMF.); acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii (CRG.); băietul are să ajungă boier și el are să vă ție pe voi toți (VAS.). B. 1 A trata (bine, rău, într’un fel oare-care) pe cineva: la casa tătîni-nostru... așa au ținut noi ca nește striini (PAL.); boierilor le era ca un părinte și la mare cinste îi ținea (GR.-UR.); Dimitrașco-Vodă... s’au arătat cătră toți cu dragoste și cu blîndețe și pre toți boierii îi ținea la cinste (MUST.) ¶ 2 ~ de rău, a mustra, a blama: în loc să mă ții de rău că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine (D.-ZAMF.); Pentru ori-ce rea purtare, nimeni nu-l ținea de rău (PANN) ¶ 3 A considera, a socoti: acel om carile-i acolo acelui pămînt domn... ne ținu așa ca cînd am vrut fi iscoade (PAL.); dacă stătu împărat Adrian, se arăta blînd, ca să-l ție de bun sfetnicii lui (N.-COST.); toți te țin de om drept și cu frica lui Dumnezeu (ISP.); se scîrbește rău bietul Alexandru, că-l țineau frații așa de prost (VAS.) ¶ 4 A avea de soție: Iliaș-Vodă au fost, țiind o soră a crăiesei Sofia (GR.-UR.); au ajuns în sfîrșit la curtea zmeului care ținea de nevastă pe sora lui cea mai mare (MERA) ¶ 5 ~ în gazdă, a găzdui ¶ 6 A face pe cineva să stea într’o poziție, într’o situațiune oare-care: ne-a ținut două ceasuri în picioare; ~ pe cineva cu mintea încordată ¶ 7 A costa: cît te ține casa? mă ține scump ¶ 8 A lua parte cu altul sau cu alții la o consfătuire: ~ ședință, consiliu; ținură sfat în ascuns... șoptind numai ca’n biserică de tare (RET.) ¶ 9 A vorbi: ~ o conferință, un discurs, o predică, a desvolta înaintea publicului subiectul unei conferințe, etc. ¶ 10 A reține, a opri: calul, ținîndu-și răsuflarea, zise: „stăpîne, strînge chinga cît poți de mult” (ISP.); Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu (PANN); ~ pe cineva cu vorba, a-l opri în loc, a-l amîna cu vorba, cu făgădueli ¶ 11 ~ calea, poteca cuiva, a-i aținea calea, a-i sta în cale, a-i pîndi trecerea, a-l opri în drum împiedicîndu-l de a trece înainte: au socotit Skindir-Pașa să le ție calea den frunte și au purces înainte (M.-COST.); lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca (ISP.); Ce e drag fuge de mine Și urîtul calea-mi ține (PANN); tîlnindu-l în cale o femeie, îi ținu calea, rugîndu-l să meargă pre la casa ei să-i blagoslovească casa (DOS.) ¶ 12 ~ drumurile, a umbla pe drumuri; a sta în calea trecătorilor spre a-i jefui: carele va ținea drumurile și căile oamenilor de va fura... pre acesta să-l scoață și să-l gonească dentr’acel loc (PRV.-LP.) ¶ 13 A merge pe un drum, a urma un drum: țapul, fiind pitic, umbla nici pe drum, nici pe lîngă drum, căci țapul nu ținea drumul drept (ISP.); ține-o drept înainte! ¶ 14 F ~ partea cuiva, a urma vederile, părerile cuiva, a fi de partea cuiva; ~ hangul, isonul 👉 HANG1, 'ISON ¶ 15 A executa, a îndeplini o făgăduială, a fi credincios făgăduelii date: a-și ~ cuvîntul, promisiunea, făgăduiala; eu n’oiu șăgui, ci de bună samă am să te taiu, de nu ți-i ținea cuvîntul (SB.); ~ un tractat, o convenție ¶ 16 A urma fără întrerupere, a continua într’una: tot o fugă a ținut pînă ce-a ajuns la apă (VAS.); Gheorghe însă a ținut înainte că soarele răsare dinspre apus (R.-COD.); ceilalți zei țineau într’una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul (ISP.); ~ una și bună, a stărui, a rămînea neclintit: o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonul la biserică (ALECS.); la toate propunerile Iui Vodă, răspundea ținînd-o una și bună cu vorba... (I.-GH.) ¶ 17 A nu lăsa, a nu da pace, a nu slăbi: cînd te-apucă, mult te ține? boala asta l-a ținut două săptămîni; tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult (DLVR.) ¶ 18 A nu pierde, a păstra: ~ mirosul, coloarea ¶ 19 ⚚ ~ casa, registrele, a fi însărcinat cu administrarea banilor, cu înscrierea în registre; ~ socotelile, socoteala, a face toate socotelile, a înscrie tot ce s’a cheltuit, etc.: de cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine (CRG.) ¶ 20 ~ socoteală, ~ cont, a avea în vedere 👉 SOCOTEALĂ9, CONT; ~ seamă 👉 SEAMĂ5; ~ minte 👉 MINTE5. II. vb. intr. 1 A fi prins, legat de ceva: ~ de un fir, de o ață ¶ 2 A fi înțepenit într’un loc, a fi greu de scos, de mișcat, a opune rezistență: ușa ține bine, nu se poate deschide; cuiul nu e bătut bine, n’are să ție ¶ 3 A fi atașat prin legături morale; a fi de partea cuiva: agiungîndu-se cu Leșii, ei îi chemau să vie mai curînd, că ei încă vor ținea cu dînșii asupra Turcilor (LET.); Pînă țineam cu codrul, Eram roșu ca focul, Dar de cînd țiu cu țara, Gălbenit-am ca ceara (IK.-BRS.) ¶ 4 A afecționa, a avea drag, a avea o patimă pentru cineva sau ceva: ~ la viață, la bani, la părerile sale; ~ la cineva ca la ochii din cap; dacă părinții voesc ca un copil născut să țină mai mult la tată, îl înfășoară, cînd se naște, într’o cămașă a tatălui său (GOR.) ¶ 5 A dori, a vrea: țin să te conving; am ținut să arăt că Humuleștenii nu-s trăiți ca’n bîrlogul ursului (CRG.); Vodă... ținea foarte mult să-și lumineze poporul (CAR.) ¶ 6 A depinde de: metohul acesta ținea de mănăstirea Neamțului ¶ 7 A persista, a se menține în aceeași stare, a se prelungi, a continua să fie; a dura: în vîrful muntelui zăpada ține, fără a se topi, pînă în iulie; pieptănătura nu ține; vremea frumoasă n’o să ție mult; trei ani și trei luni și trei zile ținu călătoria pînă să ajungă la satul părinților lui (ISP.); cît ține nunta, slugile sînt scutite de bătaie (ZNN.) ¶ 8 A încăpea, a cuprinde; a se întinde: toarnă din această băutură cît ține lingura; am apucat pe șosea, pînă unde ține ea (ISP.) ¶ 9 A prinde, a servi: haina împrumutată nu ține de cald (ZNN.); ~ de foame, de sete; ~ de urît, a face să-i treacă urîtul, plictiseala: îi ținea de urît spunîndu-i fel de fel de basme și snoave (ISP.) ¶ 10 A merge, a apuca pe un drum: Cotoșmanul... o apucă înainte și zise vizitiilor să ție pe urma lui (ISP.); ~ la dreapta, la stînga. III vb. refl. 1 A sta cu mîna prinsă, lipită de ceva: a se ~ de masă; Dănilă se ținea cu mîna de inimă (CRG.); 👉 MÎNĂ1 ¶ 2 A se ~ de mînă, a sta cu mîna lui prinsă de a altuia: la horă, jucătorii se țin de mînă; F a se ~ de mînă, a fi înțeleși unul cu altul ¶ 3 A fi dus, purtat în mînă: copiii cei mici se țin în brațe; PEPENE1 ¶ 4 A se ~ bine, a) a fi bine conservat ca sănătate, putere: Te afli sdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava Domnului, Măria-Ta, ne ținem și noi cum putem (ODOB.); Paisie era bătrîn, dar se ținea bine (VLAH.); b) a fi cu băgare de seamă, a nu se lăsa a fi doborît: acum ține-te bine și de aci înainte! (ODOB.); strînge chinga cît poți de mult și încălecînd să te ții bine și în scări și de coama mea (ISP.); 👉 PÎRLE(A), PÎNZĂ ¶ 5 A fi legat de ceva, a fi prins unul de altul: Cu antereu de canavață Ce se ținea numa’n ață (CRG.); 👉 'AȚĂ3 ¶ 6 A se sprijini: bourul nu s’a mai putut ținea acum pe picioare și a picat jos (SB.) ¶ 7 A sta: Polcovnicul Ioniță... le împărțea iarbă și alice... desemnînd fie-căruia locul unde să se ție (I.-GH.) ¶ 8 Se zice despre unele dispozițiuni morale, intelectuale; a sta: a se ~ în rezervă ¶ 9 A avea loc (vorb. de adunări, etc.): ședințele Academiei se țin Vinerea; bîlciul se ține la Ispas; examenele se țin la sfîrșitul lui Iunie ¶ 10 A se serba, a se prăznui: la hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată (CRG.) ¶ 11 A se reține, a se opri, a se împiedeca, a se stăpîni: nu mă pot ținea de rîs; tocmai fiindcă mă țineam să nu-l ascult, nu-mi puteam lua gîndul de la el (VLAH.) ¶ 12 A se crede, a se considera: fie-care se ținea mai înțeleaptă și mai iscusită (MERA); fie-care se ține mai cuminte decît altul (PANN); rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva (NEGR.); Bădiță cu părul creț Ce te ții așa măreț (IK.-BRS.); ține-te mare, cît ai mălaiul în căldare (ZNN.) ¶ 13 A fi convins, a socoti, a crede: mă țineam că cheia e la mine (CIAUȘ.) ¶ 14 A se păzi, a se observa cu stricteță, cu sfințenie: Stratenia se ține pentru vite să nu strechie (VOR.); Foca se ține pentru arsuri, focuri; se ține și de Turci (RV.-CRG.) ¶ 15 A se păstra, a se conserva: nerozia se ține cu cheltuială (ZNN.); 👉 CHELTUIALĂ2 ¶ 16 A continua în șir, a urma unul lîngă altul: belelele se țineau mereu de capul lui; din distanță în distanță linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta (I.-GH.); ține-te, pețitori peste pețitori (CAR.) ¶ 17 A stărui, a plictisi cu stăruința, a nu-i da pace: ieșind boierii înaintea Vezirului, se ținea cela de cela să-i aleagă de domnie (NEC.); o urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea, pînă ce... leapădă cinstea ca să s’arunce în brațele voastre (NEGR.) ¶ 18 A se lua după cineva, a nu se deslipi de cineva sau de ceva, a-l urma de aproape: cojile de la ouă să le pui pe un băț, ca să se ție puii de cloșcă (GOR.); vezi tu, măi, ce e norocul cînd se ține de capul omului! (SLV.); mergea înainte... așa de iute, încît căruțele nu se puteau ținea de dînsul (ISP.); 👉 MÎNZ1 ¶ 19 A urma drept înainte, a nu se abate de undeva, de la ceva: ține-te pe calea dreaptă! vechii traducători ai textelor bisericești s’au ținut strict de versiunea slavonă ¶ 20 A se îndeletnici, a se ocupa numai de ceva: a se ~ de carte, de nebunii, de drăcii; se țineau de ștrengării și ajunseră a fi spaima mahalalelor (I.-GH.); ține-te numai de una, nu sări din una într’alta (ZNN.) ¶ 21 A păzi, a nu călca: a se ~ de vorbă, de cuvînt, de făgădueală, de tocmeală: poruncindu-i să se ție de tocmeala ce au făcut bărbatu-său în viața lui (N.-COST.) ¶ 22 A se întreține: vom munci împreună și ne vom ținea cum ne va rîndui Dumnezeu (RET.) ¶ 23 A trăi împreună, a avea raporturi extraconjugale cu cineva: Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpînul-tău se ține cu soră-sa? (FIL.); directorului îi mergea numele că se ține cu acea cucoană (DLVR.); și de tine zicea lumea că te ții cu Floarea lui Stîngă (D.-ZAMF.) [lat. tĕnēre].

CERE (cer) I. vb. tr. 1 A exprima cuiva dorința de a i se da, de a i se acorda, de a i se îngădui ceva: cere și ți se va da; ~ dreptate; ~ un sfat; (P): de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere; ~ voie; ~ iertare; ~ cuvîntul ¶ 2 A arăta prețul cît voește să capete, să i se dea pe un lucru: cît ceri pe mîrțoaga asta? ¶ 3 A se ruga să i se dea de pomană, a cerși: ~ de pomană; (P): cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are ¶ 4 A se adresa cuiva spre a lua în căsătorie: ~ o fată de la părinți, ~ de nevastă ¶ 5 A dori, a pofti; (P): ochii văd, inima cere; 👉 ACRU ¶ 6 A căuta ca un lucru de trebuință: grînele au început să se ceară ¶ 7 A avea nevoie, a fi de lipsă: boii cer multă îngrijire. II. vb. refl. 1 A se ruga să i se dea voie să facă ceva: găinăreasa se ceru... să o lase și pe dînsa să se ducă la preumblare (ISP.) ¶ 2 A fi cu tragere de inimă, a dori tare: băiatul se cere la carte ¶ 3 A fi de nevoie, a fi de lipsă: se cere să fim și noi acolo ¶ 4 unipers. se cere, se cuvine, se cade, trebue [lat. quaerĕre].