MOCOFAN s. m. 1. (Peiorativ) Om prost, bleg, tont; om bădăran, necioplit, mocîrțan (2), (regional) mocodan, mogîldan (I 2). Știi, nobila mea consoartă, că mîncările bădăranilor ăstora au citeodată gust bun, mai ales după plimbare . . . Ia să-ți văz brînza, mocofane ! CARAGIALE, O. I, 6. De ce să se mărite cu boieri de ăștia de țară, niște mocofani cari n-au decît curțile pline de urzici. AL LUPULUI, P. G. 74. Aide, nu te codi, mocofane ! REBREANU, R. I, 115. Îi pufnise de rîs în nas și-i întorsese spatele. Iar aceasta, numai din pricina unui mocofan ca Gheorghieș Tâlpâligă, argat cu cămașa cîrpită în spate și cu opincile flendurite. C. PETRESCU, R. DR. 203. M-am lămurit ! Ești cu dînșii . . . Cu briganzii de teapa mocofanului care și-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. id. A. R. 22. Mocofanii abia mișcă picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele. STANCU, D. 169. Iritat, îl amenința cu umbrela și-l numea mocofan. PAS, Z. IV, 192, cf. I, 125, CR. VII, 88, CIAUȘANU, GL. Nu știe mocofanu ce e șofranu. Cf. TDRG. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de”) Mocofanul de cioban râmase uimit cînd. . . se și înfățișară zeițele. ISPIRESCU, U. 8. ♦ (Regional) Om de nimic. Com. din fostul județ NEAMȚ. 2. (Regional) Epitet pentru un cîine bleg (Balș). ALR II 3 721/876. – Pl.: mocofani. – Etimologia necunoscută. Cf. m o c².