ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. 2. Justețe, exactitate. Viitorul a confirmat adevărul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevărul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netăgăduit, incontestabil, real. ◊ Loc. adv. Cu adevărat = într-adevăr. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opoziție cu greșit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefăcut. – V. adevăra.

AIDOMA adv. 1. La fel, ca și. 2. (Rar) Aievea, într-adevăr. – A³ + sl. vidomŭ „vizibil”.

AIEVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevărat, într-adevăr. 2. Lămurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În văzul tuturor, pe față; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aieve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.

STRÂMB, -Ă, strâmbi, -e, adj., adv. I. Adj. 1. (Despre lucruri) Care prezintă neregularități sau abateri de la forma normală, dreaptă; diform. ♦ (Despre drumuri) Lipsit de aliniere, cotit, întortocheat. 2. Lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. ♦ (Despre oameni sau părți ale corpului lor) Încovoiat, îndoit, gârbovit; adus de șale; p. ext. deformat, pocit. 3. Fig. Nedrept, injust, incorect. ♦ Făcut pentru a înșela. II. Adv. 1. Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte, sucit. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) strâmb și a judeca drept = a recunoaște adevărul. 2. Într-o parte, pieziș; p. ext. în neorânduială, dezordonat. ◊ Expr. A râde (sau a surâde, a zâmbi) strâmb = a râde (sau a surâde, a zâmbi) în silă, forțat, nesincer. A privi (sau a se uita) strâmb = a privi, a se uita urât, dușmănos. A călca strâmb = a avea o comportare incorectă, imorală. 3. În mod fals, mincinos, neadevărat. – Lat. pop. strambus (=strabus).

ADEVĂR ~uri n. 1) Ceea ce corespunde realității. A spune ~ul. ◊ Într-adevăr sau în ~ de fapt; în realitate. 2) filoz. Reflectare fidelă a realității obiective în conștiința omului. ◊ ~ obiectiv reflectare a realității existente, independent de conștiința omului. ~ relativ reflectare justă, dar limitată, aproximativă a realității. /<lat. ad de verum

ADEVĂRAT² ~tă (~ți, ~te) 1) Care este în concordanță cu adevărul și cu realitatea; drept; just. Știre ~tă. 2) Care este veritabil, nefalsificat. Iscălitură ~tă. ◊ Cu ~ într-adevăr; drept. 3) (despre persoane) Care acționează în conformitate cu adevărul; drept. Prieten ~. Om ~. /Din adevăr

AIDOMA adv. 1) La fel; întocmai; egal. A fi ~ la chip. 2) În realitate; aievea; într-adevăr. /a + sl. vidomu

CHIAR¹ adv. 1) Tocmai; întocmai; anume; exact. ~ el. ~ acum. 2) Până și; încă și. Și-ar da ~ și viața. 3) Într-adevăr; cu adevărat; în realitate. ~ pleacă! 4) Încă. ~ din prima zi. 5) (precedat de nici) Nici măcar. Nici ~ părinții n-au ce-i face. 6) (urmat de o propoziție concesivă introdusă prin dacă) Și dacă. Intru ~ dacă nu mă poftește nimeni. /<lat. clarus

POCHER ~e n. Joc de cărți în care fiecare participant, dispunând de 5 cărți, poate să câștige, dacă are într-adevăr combinația cea mai bună sau dacă reușește să-i facă pe parteneri să creadă în aceasta. /<fr., engl. poker

aidoma, adv. – 1. Aievea, într-adevăr. – 2. La fel, ca și; identic. – Var. (av)idoma, ag(h)idoma. Sl. vidomŭ „vizibil”, tratat ca adv., deci, cu a- protetic și cu a- paragogic (Cihac; DAR).

aieve, adv. – 1. Deschis, fățiș. 2. Într-adevăr, efectiv. – Var. a(i)eve(a), îndeaieve(a). Sl. jave „deschis”, cu a- caracteristic adv.; cf. sb. na jave (Cihac, II, 163; Berneker 34).

al adj. și pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

istina adv. (reg.) adevărat, drept, într-adevăr.

FALS s.n. Neadevăr, contrafacere. ♦ Schimbare a adevărului într-un act scris prin adaosuri sau ștersături, prin imitarea semnăturii; substituire de persoane etc. [< lat. falsum, cf. it. falso, germ. Falsch].

ADEVĂR adj. și adv. 1. Adv. (Mold., Trans. SV) Cu adevărat, într-adevăr. A: Dumnedzău miluiaște și ne spăseaște adevăr. DVS, 22r; cf. STOICA. C: Adevăr, și noi oameni sîntem și am putut și greși. N TEST. (1648); cf. VCC, 286. 2. Adj. (Mold., Criș.) Adevărat. A: Pentru plîns..., carea iaste... făcătoriu bucuriei ceii adeveare. L SEC. XVII, 72v; cf. VARLAAM; URECHE; ARSENIE DIN BISERICANI; DOSOFTEI, PS; L SEC. XVII, 16v. ◊ (Substantival) Am mărturisit adevara. VARLAAM; cf. DOSOFTEI, PSALTIRE, 1680. ◊ Loc. adv. Cu adevară, De adevară, Într-adevară = cu adevărat, într-adevăr. Cf. DOSOFTEI, PS. C: Tu ești adevăru Dumnedzu. MISC. SEC. XVII, 59r. Etimologie: ad + de + verum. Cf. așași (2), bizuit; fireș (2), prisne (2).

băiat (băieți), s. m. – 1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr așa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiare › bailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuși modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împărat < imperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, țăran”, bajazza „servitoare; femeie ușoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let și lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. și lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenței în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenței în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” și „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de ușor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puțin probabilă soluția admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Pușcariu, Dacor., IV, 808 și Lr., 546; Rosetti, I, 163), și care pleacă de la același etimon, dar urmînd o evoluție semantică diferită. Această explicație pleacă de la prezența în rom. a vb. a băia „a crește”, slab reprezentat în regiunea Banatului și în Hațeg (cf. ALR, 235), și pe care autorii menționați îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a crește” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul acelorași modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. crío < criar. Totuși, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a crește” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; și, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepția regiunii Crișanei și a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a crește”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrșit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) și de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s. f. (Trans., fată); băietan, s. m. (băiat, flăcău); băiețandru, s. m. (băiat, flăcău); băiețaș, s. m. (băiat, copil); băiețea, s. f. (Trans., fată); băiețel, s. m. (băiețaș); băiețesc, adj. (de băiat); băiețește, adv. (ca băieții); băiețică, s. f. (Trans., fată); băiețică, s. m. (Mold., băiat); băiețime, s. f. (mulțime de băieți); băiețoi, s. m. (vlăjgan); băiețos, adj. (de băiat).

ban (bani), s. m. – 1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către tîrguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han („monedă” și „conte”) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány „monedă” (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- „viață”, de unde se deduce și mr. a băna, „a trăi.” Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- „vite” (ca lat. vita › rom. vită), și apoi „bani” (ca lat. pecus › pecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).

barză (berze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus › rug; lingua › limbă; nebula › negură; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.

bine adv. – 1. Perfect, în mod sau în cantitate satisfăcătoare. – 2. Așa cum se cuvine, potrivit. – 3. Da, într-adevăr, așa e (formulă de aprobare). – 4. (Fam.) Elegant, fercheș, arătos (cu acest sens se folosește numai ca adj.) – 5. (S. m.) Bunăstare, fericire. – 6. (S. m.) Avere, bunuri. – 7. Beneficiu (împreună cu vb. a face). – 8. Element care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, pentru a exprima ideea de „bine”: binecredincios, binevesti; în general este traducere din gr. εὐ -. – Mr. gine, megl. bini, istr. bire. Lat. bĕnĕ (Pușcariu 203; REW 1028; Candrea-Dens., 160; DAR), cf. it. bene, prov. ben, fr., sp. bien, port. bem. Der. binețe, s. f. (formulă de salut, bună ziua), de la formula de salut bine ați venit sau bine v-am găsit (pentru posibilitatea de derivare a acestui cuvînt, megl. ghineață, megl. bineață, cu suf. -eață, cf. Pascu, Beiträge, 15); binișor, adv. (potrivit, așa și așa; încet, cu băgare de seamă).

calce (calce), s. f. – Gălbenele (Caltha palustris). Probabil din lat. caltha, cuvînt care apare la Plaut, și care înseamnă „plantă cu flori galbene”, cum sînt într-adevăr gălbenelele. Pentru a explica fonetismul, ar trebui plecat de la un der. *calthea › *calțe (pentru țe › ce, cf. arici). În general se admite că acest cuvînt calce reprezintă lat. calx, acuz. calcem (Candrea, Rom., XXXI, 273; Pușcariu 256; REW 1534; Candrea-Dens., 215; DAR); însă semantismul este mai puțin clar.

chiar adv., adj. – 1. (Înv.) Clar, pur, curat. – 2. Clar, evident. – 3. Exact, tocmai, întocmai. – 4. Realmente, efectiv, într-adevăr. – 5. Însuși, singur, nu altcineva. – 6. Pînă și, încă și. – Istr. kl’or. Lat. clarus, claro (Pușcariu 356; Candrea-Dens., 334; REW 1963; DAR), cf. it. chiaro, prov. clar, fr. clair, sp., port. claro, în sp. cu același uz adv. Uzul adj., este frecvent și comun în textele vechi; s-a păstrat în cîteva expresii, din chiar senin, sau apă chioară (în loc de apă chiară): îndepărtîndu-se de sensul curent, cuvîntul a fost confundat cu chior „cu un singur ochi”, ceea ce, pe lîngă alterarea fonetică, a modificat și sensul, astfel încît astăzi apă chioară înseamnă „zeamă lungă” sau „poșircă” (totuși, după P. Tănase, RLR, LXX, 41-5, este vorba de chior „cu un singur ochi”; și, după Buescu, RPF, II, 337, de un cuvînt diferit, în legătură cu sp. chirla, port. chilra). Pentru semantismul lui chiar, adv., cf. it. (ep)pur(e), lat. pure, germ. rein, și uzul adv. al lui curat (Șeineanu, Semasiol., 182). – Din rom. provine rut. tjar (Candrea, Elemente, 407).

cîrpător (cîrpătoare), s. n. – 1. farfurie de lemn, tavă. – 2. Lopățică de brutar. – Mr. crăpitor, cărpitor, cripitor; megl. călpitor, cripitor. Lat. coŏpĕrtōrium „capac” (Pușchilă, Conv. lit., XLIII, 91; Pușcariu 375; Tiktin; Pușcariu, Dacor., I, 415; DAR). Cu sensul al doilea, pare a fi intervenit o confuzie cu cîrpă; într-adevăr, una dintre lopățelele folosite de brutari se învelește de obicei într-o cîrpă umedă, înainte de a se introduce în cuptor. Sb. krpàtur (sec. XVII), pe care Daničič, V, 627, îl derivă din it. copritore, ar putea proveni din rom.

DEPUNE vb. I. tr. 1. a pune, a lăsa (un obiect) undeva (în păstrare). ♦ a ~ bani = a încredința bani spre păstrare (unei instituții); a ~ mandatul = a renunța la o demnitate, la o însărcinare specială pe care cineva nu o poate îndeplini; a ~ jurământ = a) a spune tot adevărul într-un proces; b) (despre unii funcționari, despre militari) a jura în mod solemn pentru respectarea anumitor angajamente. 2. a desfășura, a executa, a presta (o muncă, un efort). II. tr., refl. a cădea, a lăsa să cadă la fund (substanțe solide în stare de suspensie sau dizolvare într-un lichid care formează un sediment pe fundul vasului). III. intr. (jur.) a face o depoziție. (< lat. deponere, după fr. déposer)

FALS, -Ă I. adj. 1. care este contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat. ◊ care are numai aparența adevărului; contrafăcut, imitat; artificial. 2. (despre oameni) prefăcut, ipocrit. 3. (muz.) care sună contrar legilor armoniei. II. s. n. 1. neadevăr, contrafacere. 2. schimbare a adevărului într-un act, prin imitarea semnăturii; substituire de persoane etc. (< lat. falsus, it. falso)

grîu (-îie), s. n. – 1. Plantă erbacee din ale cărei boabe se face făină (cu toate varietățile sale). – 2. (S. f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grîne. – Mr. grăn, găr(n), megl. grǫn, istr. grăwu. Lat. granum (Pușcariu 740; Candrea, Éléments, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(ë), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie să fie *grîn; în aceeași situație se află și cuvintele brîu și frîu. Dificultatea fonetică pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 să considere acest cuvînt drept autohton. Explicațiile neregularității fonetice sînt diferite, și nu absolut convingătoare. După Meyer-Lübke, ZRPh., XL, 559, alterația se datorează timbrului velar al vocalismului î... u; însă același timbru, chiar dacă nu cu aceeași alterație, apare și la sîn(u), bătrîn(u), etc. După Skok, À propos du nasalisme, în Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 325-29, explicația ar trebui căutată în poziția finală a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, consideră că „prezența lui u final este o condiție a inovației”, soluție cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lübke și a lui Skok. În sfîrșit, Graur, BL, III, 52, pleacă de la o formă rotacizată *brîn › brîr, în care ar fi intervenit o „fascie” *brîur(i), de unde un nou sing. brîu. Această laborioasă explicație se bazează pe ideea susținută de autor a necesității unei „despicări” a 2 r, cf. greer, prooroc. Totuși, explicația nu pare suficientă, fiindcă în celelalte cazuri de „fascie” apare reduplicarea vocalei, pe cînd aici efectul este diferit; și întrucît pl. brîuri, frîuri, grîuri, care constituie o verigă necesară a demonstrației, este excepțional și anormal, deoarece forma curentă și tradițională este brî(n)e, frî(n)e, grî(n)e. Credem că este mai curînd vorba de o formă *grîru, pl. *grîre, alterată fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilări, unde r secundar ar fi dispărut ca efect al unei disimilări posterioare (*grîru › grîu ca impăratru › Împărat(u) sau fratrem › frate). Esre remarcabil, într-adevăr, faptul că la cele trei vocale la care apare această particularitate, apare și un r în silaba anterioară, a cărui prezență pare a condiționa fenomenul. După cît se pare, aceeași schimbare a început să se schițeze în bătrîn › bătrîior (în loc de bătrînior), fără a se fi propagat însă la alte forme der. sau flexionare. – Cf. grăunț. Der. grînar (mr. grînar), s. n. (hambar), de la grîne, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (după Pușcariu 737, Candrea-Dens., 766 și REW 3839, direct din lat. granārium); grînar, s. m. (negustor de grîne); grînărie, s. f. (comerț de grîne; hambar; cantitate de grîne).

jale (-jeli), s. f. – Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. – Mr. jale, megl. Jal’. Sl. žalĭ „durere” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. žalja. Se folosește în Arg. cu un sens mai mult sau mai puțin echivalent celui de „treabă proastă”. Sensul înv. de „dorință, dor” indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voronețean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorință” în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere” și „dorință”. Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. žalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamenta), din rut. žalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîrnește milă; de doliu), cf. bg. žalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorință; durere, chin, necaz; plîngere, lamentație), din sl. želanije „dorință”, confundat în parte cu sl. želenije „doliu, durere” (DAR), cf. bg. želanie „dorință”; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. žalja; jelitor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simți compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. žalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; reclamație), din sl. (rus.) žalovanije, înv.

mantică s. f. – Grăsime, unt. Cuvînt dubios, citat numai de Damé. Dacă a circulat într-adevăr, trebuie să se explice prin it. manteca (REW 5326; Corominas, III, 242).

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. (În opoziție cu eroare) Concordanță desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoștință autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, și este independent de conștiința omului. Adevăr relativ = adevăr obiectiv condiționat istoricește, susceptibil în permanență de transformări și perfecționări. Adevăr absolut = suma adevărurilor relative privite în devenirea lor infinită. 2. (În opoziție cu minciună) Ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întîmplat în realitate. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. 3. (În opoziție cu inexactitate) Justețe, exactitate. Viitorul a confirmat adevărul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (În opoziție cu mincinos; adesea adverbial) Conform cu adevărul. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, real. ◊ Loc. adv. Cu adevărat = într-adevăr. ♦ Autentic, original, nefalsificat. ♦ Netăgăduit. 3. (În opoziție cu inexact; adesea adverbial) Just, corect, drept. – V. adevăra.

AIDOMA adv. 1. La fel, asemenea, exact, întocmai. Arată... o scrisoare de amenințare aidoma celeilalte (DUMITRIU). 2. Aievea, într-adevăr. Tot ce auzim din gura ei, ni se pare că vedem aidoma (VLAHUȚĂ). – Din a³ + v. sl. vidomŭ „vizibil”.

AIEVEA adv. I. Adv. 1. În realitate. Înțelese... că... tot ce i se întîmpla nu-i în vis, ci aievea (CARAGIALE) ♦ Cu adevărat, într-adevăr. Credeam aievea în basmul Cosînzenei (BENIUC) ♦ Ca și cum ar fi sau s-ar întîmpla în realitate. Închise ochii și-l văzu pe Mitrea aievea în față (SADOVEANU) ♦ (Adjectival) Real, palpabil, concret. 2. În văzul tuturor, pe față; deschis. ♦ Limpede, lămurit. [Var.: aieve adv.] – Slav (v. sl. javĕ, bg. jave).

BA adv. 1. În nici un caz, de loc, nicidecum; (negînd o frază întreagă) nu. Oană, ție ți-e foame. – Ba (DELAVRANCEA). ◊ Loc. adv. (Reg.) Ce mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ Expr. A zice ba = a se opune; a refuza. A nu zice (sau a nu spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă. 2. (În dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Era mișel? – Ba nu, de loc! (COȘBUC). 3. (Arată o gradație) Ba Peneș-împărat văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! (COȘBUC). ♦ (Servește pentru a completa sau a rectifica o expresie) a) (Arată că ceva nu este numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat (COȘBUC). b) (Arată o ezitare în alegerea unei alternative) Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea (ALECSANDRI). 4. (În corelație cu alt ba) Cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci... Abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul (SADOVEANU). 5. (În expr.) Ba bine că nu! = firește (că da)! desigur! Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși; să fim drepți! Ba că bine zici! = într-adevăr! – Bg., sb. ba.

cercul cvintelor, dispunere a sunetelor sistemului muzical pe un cerc sau o spirală la un interval de cvintă*. Această imagine a c., ce acoperea sistemul diatonic* antic, corespundea și concepției pitagoreice de obținere a tuturor intervalelor din reduplicarea cvintei. În acest din urmă caz, c. devenea într-adevăr o spirală deschisă, deoarece din reduplicarea a 12 cvinte peste 7 octave (de ex. la locul de întâlnire a sunetelor fa și mi diez) lua naștere un interval foarte mic (coma* pitagoreică). În sistemul egal temperat*, diferența aceasta nu există (fiecare cvintă fiind „corectată” cu 1/12 din valoarea ei), c. păstrându-și totuși aceeași imagine de spirală pentru a facilita ilustrarea enarmoniei (2) tonalităților (2). Denumit pentru sistemul temperat și cadran tonal, c. arată ordinea crescătoare a diezilor* (spre dreapta) și a bemolilor* (spre stânga) pentru tonalitățile majore și paralelele lor minore, „enarmoniile” însemnând, de fapt, tocmai această dualitate grafică (diezi-bemoli) a tonalităților armonic-sinonime.

energetism, teorie a procesualității muzicale, datorată lui Ernst Kurth, axată, în egală măsură pe datele psihologiei* muzicii și pe acelea ale fenomenului sonor. Deși nu și-a denumit teoria ca atare, Kurth așază în centrul ei ideea de energie, o energie nu de ordin fizic (chiar dacă „explozia energetică” de la începutul sec. 20 a caracterizat eforturile cercetării fundamentale în fizică și a interesat gnoseologia în genere), ci una implicită procesului muzical. Punctul de pornire, forță motrice, și finalitatea oricărui proces îl constituie energia, materializată în variate forme (mișcare, tensiune, forță, dinamică etc.) la nivelul tuturor elementelor muzicii, prin intermediul unor reacții psihice dirijate și autodirijate. Pentru Kurth, ca și pentru teoreticienii contemporani ai artelor plastice (Worringer), obiectele estetice au o viață internă, atribuită de cel ce le percepe, fiind vorba deci de o confundare a obiectului în subiect prin efectul intropatiei (Einfühlung). Strict muzical, elementul primordial în viziune e. este melodia*, care, identificată cu linia, este în concordanță cu necesitatea de contur, de precizare a desenului, proprie atât artelor plastice cât și muzicii de după impresionism* (precedând în plan ideologic reacțiile de tip neoclasic*, expresionist* și constructivist). Melodia-linie (considerată ca un întreg indivizibil) conține în structura ei tot ceea ce este necesar pentru a face să se manifeste un important factor al energiei, care este mișcarea; de aceea: Melodie ist Bewegung („melodia este mișcare”). Această mișcare nu este doar rezultatul unor date acustic-sonore (și nici numai tempoului (2) sau al aglomerării de valori) conținute în melodie ci, mai ales, acelor al unei „voințe de mișcare”, al „relațiilor dintre tonuri percepute ca senzații ale unui fenomen al energiilor”. Dacă linia-melodie girează desfășurarea oricărui proces („întreaga muzică este o melodie în mare”), această melodie este cu atât mai mult implicată în contrapunct* – prima fază cu organizare spațială a facturii muzicale – care este văzut ca o multiplicare de linii melodice ce nu se stânjenesc în concomitența lor. Ideea liniarismului* neoclasic și-ar fi putut găsi opus-ul lui Ernst Kurth Grundlagen des linearen Kontrapunkts (1917) un sprijin. Deși acuzat (Knud Jeppesen) de a fi repudiat orice aluzie la relațiile verticale existente în cadrul c. punctului, Kurth nu elimină noțiunea de funcție* în domeniul specific al acesteia, armonia (III, 1, 2) (Romantische Harmonik und ihre Krise in Wagners „Tristan”, 1920). Numai că această funcție este investită cu virtuți în primul rând energetice, care, pe rând, sunt „extrase” din ceea ce, în fond teoria armonicului presupusese mai de mult a fi surse ale mișcării și tensiunii: disonanța* și rezolvarea* ei, tendința D spre T, caracterul evaziv al Sd, contrastul dintre acordul* major și cel minor, caracterul disonantic al sensibilei* naturale și caracterul asemănător al cromatizării* unor trepte* devenite sensibile; însuși acordul* – această simultană „oprire” a liniilor pe verticală, dar permanent raportată la linia pură și determinantă a melodicului dă naștere forțelor armonic-tonale prin succesiune: „fiecare legătură a unui acord oarecare al tonalității cu acordul fundamentalei sau cu acela al unei trepte constituie deja în sine un factor de tensiune”. Analiza* aplicată de către Kurth mai ales domeniului armonic nu este, nu numai principial, ci și în amănuntele ei, contrară metodelor tradiționale, ca pentru a proba imposibilitatea (sau lipsa de necesitate) a trecerii unei bariere pur tehnice. Faptul este semnificativ pentru întrebarea fundamentală pe care o ridică e. cu privire la anterioritatea factorului psihologic sau al celui propriu-zis muzical sau, în alți termeni, prin ce anume din realitatea facturii muzicale și din procesele ei se justifică anume senzații energetiste, care pot fi în cele din urmă doar proiectări subiective (intuitive) asupra obiectului (de aceea teoreticianul nici nu poate opta hotărât pentru substituirea definitivă a noțiunii de melodie – într-adevăr, fără acoperire „sistematică”, în sens dogmatic, a inefabilului și – cu aceea de linie – tot pe atât de inefabilă și susținută doar de „indicibilele” reflexe ale psihicului). Tot în sfera speculației se înscriu și noțiunile de energie cinetică și potențială; potrivit acestora, energia cinetică – aspectul cel mai dinamic al muzicii – se identifică cu datul cel mai simplu (dar și cel mai bogat în rezerve energetice): melodia și, invers, datul elaborat, precum armonicul, conține energia potențială. Dincolo de aceste aserțiuni, e. a luminat într-un chip creator rolul melodicului într-o seamă de fenomene – între care, ca o realizare pozitivă, trebuie menționată relevarea polifoniei latente din monodia* bachiană (ceea ce are drept rezultat și considerabila înnoire a metodei analitice la acest capitol) – a conceptualizat o seamă de tendințe tehnic-stilistice ce se manifestaseră în epocă, a stimulat chiar axarea unor viitoare curente pe construcția riguroasă, în aceeași măsură în care a eliminat zgura conținutistă a unor estetici (precum hermeneutica kretschmariană) care priveau procesele psihice nu ca pe date proprii și intrinsece, ci extrinsece fenomenului muzical: v. fenomenologia muzicii; psihologie muzicală.

irațională, valoare ~, valoare* rezultată din diviziunea (1) excepțională a duratelor* (triolet*, cvintolet*) etc. Termenul a fost împrumutat din matematică pentru a defini raportul dintre divizorul obișnuit al măsurilor* (2, cu multiplii săi, pentru cele binare*, 3, cu multiplii săi, pentru cele ternare*) și un divizor străin (5, 7, 9 etc.) apărut ocazional. Dar dacă trioletele, sextoletele*, septoletele* etc. dau într-adevăr raporturi iraționale (căci 2/3, 4/6, 4/7 nu pot fi exprimate prin fracții zecimale finite), în cazul duoletelor*, cvartoletelor* sau cvintoletelor, termenul de „irațional” e aplicat într-un mod arbitrar, raporturile create (3/2, 3/4, 4/5) fiind, matematic vorbind „raționale”.

liniaritate (liniarism), scriitură orizontală, întâlnită în muzica primei jumătăți a sec. 20, preponderent polifonică*, controlată numai aproximativ de relații vertical-armonice. Ea constă, așadar, în independența (ce se vrea absolută) a liniilor melodice suprapuse, revendicându-se filogenetic de la practicile polif. ale școlii neerlandeze*. Singurele principii ordonatoare în sânul l. devin, în cazul structurii sale modale, polimodalitatea*, iar în cazul celei (a-)tonale, politonalitatea*; dacă în planul orientării artistice, atonalismul* a constituit (inițial) suportul tehnic al expresionismului*, tot astfel este de stabilit o corespondență între l. – devenită „liniarism” – și operele neoclasice* ale unor Stravinski, Hindemith, Milhaud, Hába, Martinu, Orff. Ideea liniei – în sine și ca fundament al polif. – plutea într-adevăr în atmosfera de reprezentări teoretice a acelor decenii, dar este puțin probabil că principala contribuție sistematică de acest tip, energetismul*, a influențat nemijlocit asemenea atitudini de ordin componistic.

melodie (< gr. μελῳδία, de la μελῳδός, v. melod), succesiune coerentă de sunete al cărei sens muzical poate fi perceput ca un întreg: sie-și suficientă, independentă, în principiu, față de alte elemente (cu excepția ritmului*), m. poate fi concepută ca element primordial și în același timp definitoriu al muzicii* (punct până la care noțiunea de m. se suprapune pe aceea de monodie*). În desfășurarea sa considerată, în chip mai mult metaforic, drept orizontală (dacă se ține seama de structura ei intervalică) m. întrunește – la nivelul unor legi spontane ori consacrate de arta profesionistă – o seamă de raporturi intervalice (cu deosebire pe acelea accesibile în cântare), structură modală*, ambitus (1), durată (I, 1), dinamică (1), timbru, atac (1). ♦ Acoperind sub forma sa monodică o arie de timp considerabilă și conviețuind cu formele de multivocalitate* (de ex. în folclor*), fiind sin. deci cântecul (I, 1), m. are în muzica greacă*, în muzicile tradiționale ale Orientului și în etapele de dinaintea apariției polifoniei* europ. caracterul unei desfășurări logice, bazată pe fluxul articulat al intervalelor*, prin salturi sau printr-un profil treptat preponderent descendent în muzica gr. sau în folc. rom., „pe un fond de liniște” (André Souris), fond pe care apariția isonului* sau a burdonului (1) nu-i afectează încă esența. Acest „fond” de liniște dispare practic în momentul afirmării polif., fie sub formele sale spontane (la unele popoare polineziene, la cele slave, la gruzini sau la aromâni) fie organizate ca în muzica Europei occid. Chiar dacă în polif. primitivă occid., impunea condiția asocierii vocilor (2) (pe baza intervalelor primare, pornind deci de la ideea consonanței*) această polif. era, în fond, o poli-m., liniile melodice concurente respectând o anumită autonomie modală (v. polimodalism). Modificările survenite în sânul polif.: precizarea unor raporturi vertical-acordice (viitoarele funcții*) centrate în jurul treptelor* de T, D și Sd, tipizarea cadențelor (1) și, o dată cu aceasta, restrângerea modurilor la tonalitatea (1) major-minoră prin generalizarea sensibilei* au dus la apariția armoniei (III). Fenomenul a avut consecințe directe asupra m., aceasta însumând în chiar structura sa noile relații. Pentru prima dată, m. era subordonată unui alt element: armonia – și aceasta în ciuda situației paradoxale a situării superioare a m. în eșafodul multivocal, ceea ce l-a determinat pe Rameau să afirme că „m. se naște din armonie”. Într-adevăr, muzica clasică ilustrează această dependență de armonic, m. fiind construită nu numai în strânsă legătură cu cele trei funcții pilon (T, D și Sd) ci și ca o proiectare în orizontal a acordului. Contunua accentuare a cromatismului* în armonie și generalizarea funcției dominantice au drept consecință „sensibilizarea” corespunzătoare a duetului melodic. Acele curente care, începând cu impresionismul*, au readus în actualitate m. de tip modal, reacționând tocmai la hipertrofierea funcției dominantice, au repus în drepturi desfășurarea liniară, prin intervale „melodice”, precum și profilul pentatonic* al acestor m. La rândul ei, dodecafonia*, care se situa istoric la finele unui proces de cromatizare, anihilând, prin chiar acest proces, ideea de funcție, imagina m. ca o „ritmizare” a elementelor seriei*. Ceea ce trebuie însă accentuat, este apariția, o dată cu muzica lui Webern, a unui tip de m. care, prin salturile intervalice mari, tot mai îndepărtate de idealul vocalității, prin spațierea de ordin ritmic – un fel de discontinuizare a „figurativului” melodic – a fost comparată cu imaginea plastică punctualistă*. ♦ În ciuda imponderabilului ce o guvernează (ca fiind supusă cea dintâi „inspirației”, unui simț special al melodicului), m. a constituit obiectul unor disociații de ordin muzical sau științific pozitiv, concordante cu gândirea predominantă a momentului istoric. Pentru teoreticienii greci, ideea de melos – în condițiile unei muzici ce se presupune a fi fost exclusiv monodică (v. greacă, muzică – a se remarca și extinderea noțiunii de melos la cântecul pop. – Breazul) se referea, în sensul ei cel mai larg, la știința complexă a muzicii, cuprinzând, după Aristoxenos, armonica, ritmica, metrica; spre deosebire de pitagoreici, care puneau accentul pe raporturile (intervalice) în sine din interiorul m., Aristoxenos relevă raporturile ei concrete, premisa constituind-o nu atât entitățile numerice cât mai ales stabilirea și înțelegerea lor (într-o viziune ce precede psihologia* muzicală) pe baza muzicalității. Mai toate explicațiile ce au avut în obiectiv m., într-o epocă în care viziunea armonioasă era în declin și cercetătorii luau din nou legătura, mai ales prin folc., cu monodicul, au fost, la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, de nuanță psihologică. Astfel, reprezentanții Școlii muzicologice din Berlin (Stumpf, von Hornbostel, Lachmann, Sachs) ca și cei ai Școlii din Viena (Lach) au apelat la mai vechiul principiu al consonanței, considerat însă nu în sensul unui dat aprioric-ezoteric ci al unuia nativ, inconștient, stipulând totodată existența unui principiu distanțial* ce dirijează nașterea și evoluția m. Observarea melodiilor primitive (prepentatonice și pentatonice) a pus cel mai direct în evidență preponderența unor intervale, rolul lor generativ (Breazul), mecanismul asocierii lor, mecanism ce se menține, în general, și în m. mai dezvoltate: „Treptele alăturate ale unei scări sunt îndepărtate unele de celelalte fie prin mărimea saltului, fie prin aceea a pasului. Terțele dobândesc astfel un loc central: ele apar fie ca pași mari fie ca salturi mici” (Wiora). Gestaltismul a atras atenția asupra unității elementului melodic, element ce se percepe întotdeauna global, indiferent de contextul arm. sau polif. căruia i se integrează. Derivat din teoria funcționalistă riemanniană, dar opunându-i-se în aceeași măsură, ca și din psihologismul școlii berlineze, energetismul* (Mersmann, Kurth) acordă m. o accentuată autonomie, chiar și în contextul armoniei romantice „în criză” sau a polif. -armonice bachiene, considerând-o ca purtătoarea unei energii proprii („evoluția melodică este un joc al tensiunilor”, Kurth) sau ca expresie pură a mișcării („melodia este mișcare”, Kurth) în raport cu caracterul mai mult static al elementelor armonice. Muzicologia fr., prelungind ramismul dar resimțindu-se și ea de aceeași influență a teoriei funcționale, imaginează la rându-i o altă explicație a dinamismului interior a m. prin legea atractivității (Chailley, Costère), lege ce acționează preponderent orizontal (sunetele „slabe” și instabile sunt atrase de treptele mai „tari”, stabile), începând chiar cu melodiile bi-, tri-, tetra-, și pentatonice (-cordice). V. metabolă; pien. ♦ Din punct de vedere didactic, m. „era privită drept un element fie prea spontan fie prea particular pentru a putea fi sistematizat” (L. Comes), ceea ce a condus abia în anii din urmă la studierea m. în afara tratatelor de arm. sau c. punct, fără neglijarea, firește, a raporturilor ei cu aceste discipline.

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Și zici că nu dorești nimica? (SADOVEANU). b) (Introduce propoziții subiective) Așa-i c-a venit și rîndul meu? (CREANGĂ). c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea (ISPIRESCU). d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă. Hai la culcuș, că se face ziuă (CREANGĂ). e) (Introduce propoziții consecutive) Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede (COȘBUC). f) (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, măcar că. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe (JARNÍK-BÎRSEANU). g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă. 3. Și. Ce-or mai fi dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă (CREANGĂ). 4. (În expr.) Nici că = nu. Și nici că l-a mai putut ajunge. 5. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă, asta s-o facem (CREANGĂ). 6. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor (JARNÍK-BÎRSEANU). 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele (CREANGĂ). ◊ (Cu sens restrictiv) Nu (sau nici) (doară) că... 8. (În formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vînt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNÍK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzînd pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cît (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cît pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cît... cu atît. Din ce în ce = cu cît trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de rîs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sînt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cît; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întîmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricît. Zică cine ce va vrea (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. quid.

CHIAR¹ adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Acum hora era chiar în șosea (REBREANU). ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui (EMINESCU). 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn... își urmărea gîndul hotărît (C. PETRESCU). ♦ (Precedat de „ba”) Ba încă, ce e mai mult. ♦ (Precedat de „nici”) Nici măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni (SADOVEANU). 3. Încă (de pe vremea aceea). Chiar de-acum un an. 4. În realitate, de fapt, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine (CREANGĂ). – Lat. clarus.

ternar, structurare pe baza raportului 1/3 sau 3/1. Determinarea de t. se folosește: 1. În domeniul duratelor (I, 1): ritm t., ritm* format din 3 unități; măsură t., măsură* formată din trei timpi (I, 2); diviziune (1) t., împărțirea unei valori în trei (ex. triolet*) – de notat că subîmpărțirea fiecărei treimi continuă mai departe binar* (în caz că nu e specificat contrariul). Notația (I) modernă are într-adevăr la baza principiul diviziunii (I) binare, cealaltă păstrând un caracter fortuit (în ev. med. era invers – v. mod (I, 3); musica mensurata). 2. În domeniul formei, deși aici se preferă termenul de „tripartit” (v. formă).

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = corespunzător realității, în realitate, de fapt. ♦ Conștiința absolută a autenticității și valabilității conținutului credinței religioase; realitatea spirituală ca subiect al revelației și obiect al credinței. 2. Justețe, exactitate. – Lat. ad + de + verum.

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă „apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip” (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit „travaliu variantic” – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].

aparatcic s. m. (peior.) Membru marcant al partidului comunist ◊ „În cadrul plenarei foștii «aparatciki» au discutat probleme de strategie și tactică.” R.l. 9 X 91 p. 8. ◊ „Incredibil este tupeul comuniștilor. Într-adevăr, «nu se uită ușor» viața de aparatcik a lui Lukianov, absurdul puci din 1991 [...]” R.l. 6 V 93 p. 3. ◊ „Între mine [M. Botez] și un aparatcik al vechiului regim eventual reconvertit în național-securist PRM, cine e mai bine [pentru a reprezenta România în Statele Unite]?” D. 148/95 p. 15; v. și R.l. 39/96 p. 3 [scris și aparatcik] (cuv. rus; din fr. apparatchik; PR, DMC 1965)

cartelat, -ă adj. Reunit într-un cartel ◊ „[...] recenta lovitură de teatru de la Roma [...] pentru o clipă a întărit – aparent – atât de mult poziția celor două grupări ale promotorilor, acum «cartelate» – W.C.T. (cu turnee în curs de desfășurare până la 14 mai) și W.T.T. (cu turnee între 15 mai și sfârșitul lui august) încât la un moment dat s-a crezut că, într-adevăr «Marele premiu» va deceda.” Mag. 23 III 74 p. 8 (din cartela)

comă s. f. în expr. de comă (lb. arg.) ◊ „Nu trebuie uitată expresia de comă – extraordinar, nemaipomenit (cf. [este] de comă, [este] mortal – este foarte bun, frumos, interesant.” R.lit. 19 VII 79 p. 9. ◊ „Omul [un mut] nu-și poate striga marfa, de aia are hârtia pe piept. Nu-i de comă? [...] Într-adevăr, e de comă.” R.l. 27 X 92 p. 6 (din fr. coma; DEX-S)

debusolat, -ă adj. (livr.) Dezorientat ◊ „Mulți din cei pe care «societatea de consum» îi aruncă în brațele mizeriei și disperării, mulți din cei debusolați, tineri și vârstnici lipsiți de orice perspectivă în viață, ființe omenești ajunse pe treapta cea mai de jos a decăderii fizice și psihice, narcotici, alcoolici, își găsesc refugiul pe Bowery [...]” Sc. 22 V 77 p. 6. ◊ „Mai sunt, într-adevăr, și debusolați ai timpului liber, tineri pe care orice inițiativă sau perspectivă îi găsește nepregătiți.” I.B. 21 XII 79 p. 1; v. și Sc. 16 XI 79 p. 4 (din fr. déboussolé; PR 1961; DN3)

enzimatic, -ă adj. (biol.) Referitor la enzime ◊ „În momentul de față, într-adevăr, prin diferite artificii, este posibil să accelerăm sau să încetinim reacțiile enzimatice.” Cont. 16 III 79 p. 5 (din fr. enzymatique, engl. enzymatic; PR sec. XX; DEX-S)

folclorizat, -ă adj. Influențat de folclor ◊ „Din plutonul de artiști folclorizați, L.I. se numără într-adevăr printre cei care au renunțat la «zeul etnografic», căutând să se plaseze pe coordonatele unui stil.” R.lit. 10 VI 71 p. 26 (din folcloriza)

lot-model s. n. Serie de obiecte fabricate cu deosebită îngrijire ◊ „În ultima vreme s-au introdus în fabricație «loturile-model». Ele sunt într-adevăr excepționale din punctul de vedere al calității.” Sc. 25 XI 60 p. 2 (din lot + model; Fl. Dimitrescu în LL 10/65 p. 233)

mini adj. inv., s. ♦ 1. (modă) (Despre fuste, paltoane) Scurt, mult deasupra genunchiului ◊ „De la Casa de mode din București am aflat ce vom purta în 1974. «Mini» și «maxi» au pierdut teren. Se poartă rochiile cu lungimea sub genunchi la 5 cm.” R.l. 31 III 74 p. 7; v. și Săpt. 28 IX 79 p. 6. ♦ 2. (De obicei adăugat la mărcile de mașini) De mici dimensiuni și de mic litraj ◊ „Noul automobil «mini» italian este «Bianchi-Baby» denumit pe scurt BB-112. Din desenul de mai sus se poate vedea că mini-ul italian [...] este într-adevăr un «baby» în familia automobilelor.” Mag. 15 XI 69 p. 8 (din fr., engl. mini; PR 1965, BD 1968; L. Seche în SMFC V p. 76, atestări din 1967)

nediseminare s. f. în sint. nediseminare a armelor atomice/nucleare Nerăspândire ◊ „Este necesară netezirea drumului printr-o serie de măsuri tranzitorii, parțiale, între care se află și mult controversata problemă a nerăspândirii armelor nucleare. Într-adevăr, problema unui tratat de nediseminare a armelor nucleare a ridicat în fața tuturor statelor posesoare sau nu de bombe atomice, o serie de probleme [...]” Sc. 27 VII 67 p. 4. ◊ „Tratat de nediseminare a armelor atomice.” Emisiune TV 16 VIII 79 (din ne- + diseminare; DEX, DN3)

sacrificial, -ă adj. Cu caracter de sacrificiu ◊ „N-a venit încă momentul ca actul sacrificial al scriitorului ce și-a părăsit masa de lucru să fie întrerupt.” R.l. 5 X 93 p. 2. ◊ „Ce-a spus Virgil adineauri (starea sacrificială) este într-adevăr o realitate.” ◊ Rev. 22 38/93 p. 8 (din fr. sacrificiel; PR sec. XX)

surdina vb. I A diminua ◊ „Educația [sa] profund creștină îi surdinează impulsurile brutale.” R.l. 1 X 68 p. 20. ◊ „Clay a pierdut într-adevăr și credem că îl va face să mediteze la croșeul stâng al lui Frazier, surdinând fanfaronada sa un pic medievală.” R.lit. 18 III 71 p. 27 (din fr. sourdiner; L; L. Vasiliu în SMFC III 116)

telecronicar, -ă s. m. f. Cronicar al emisiunilor de televiziune ◊ „Telecronicari și telecronicare, ascuțiți-vă creioanele.” Fl. 14 I 67 p. 2. ◊ „În curând telespectatorii vor avea prilejul să-și spună cuvântul. Iată și pentru confrații telecronicari un prilej fericit de a privi cu atenție o realizare ambițioasă și care a cerut într-adevăr sacrificii.” Săpt. 13 VI 75 p. 4; v. și Cont. 9 V 69 p. 1 (din tele-1 + cronicar; DEX-S)

1) adevăr n., pl. urĭ (d. adevăr 2). Calitatea lucruluĭ adevărat, realitate. Principiŭ, axiomă, maximă: adevărurĭ matematice. Sinceritate: a vorbi cu accentu adevăruluĭ. Pict. și sculpt. Expresiune fidelă a naturiĭ: e adevăr în acest cap. – în adevăr, într’adevăr, în realitate, adevărat, chear cum este. – Vechĭ -ară, f. pl. ere (ca vară, vere, fem. d. văr). și de-adevăr (ea dift.) pl. urĭ. În vest adăvăr.

ZWAR WEISS ICH VIEL DOCH MOCHT’ICH ALLES WISSEN (germ.) într-adevăr, știu multe, dar aș vrea să știu totul – Goethe, „Faust”, I, Noaptea.

într-adevăr/(pop.) în adevăr loc. adv.

Agamemnon, erou grec (cunoscut din Iliada). Era regele cetății Mycenae și urmaș al lui Atreus. Cînd Atreus a fost ucis de către Aegisthus, Agamemnon a fost izgonit din Mycenae împreună cu fratele său, Menelaus. Cei doi fugari s-au îndreptat către Sparta. Acolo Agamemnon s-a căsătorit cu Clytaemnestra, cu care a avut patru copii: trei fiice, pe Iphianassa (Iphigenia), Chrysothemis și Laodice (Electra), și un fiu, Orestes. Cu ajutorul lui Tyndareus, regele Spartei, Agamemnon reușește să-și recucerească tronul și se înapoiază la Mycenae. Menelaus, care se căsătorise între timp cu Helena, fiica lui Tyndareus, îi urmează acestuia la tron și rămîne în Sparta. Cînd Helena a fost răpită de către Paris, Agamemnon a fost numit căpetenia oștilor grecești care au pornit la asediul Troiei. Pentru a o îndupleca pe Artemis să dezlănțuie vînturi prielnice care să îngăduie flotei grecești să iasă în larg, Agamemnon a sacrificat-o la Aulis pe propria lui fiică, pe Iphigenia. În felul acesta grecii au putut ajunge pe țărmurile Troiei. În cursul luptelor care au urmat, Agamemnon a dat dovadă de multă vitejie și curaj. Dar cearta lui cu Achilles în cel de-al zecelea an de război (v. și Achilles) a provocat mari pierderi grecilor. După distrugerea Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre altele, drept pradă de război Cassandra, fiica lui Priamus. Cassandra i-a prorocit că va fi ucis la întoarcere de către soția lui Clytaemnestra. Nedînd crezare spuselor ei, Agamemnon s-a înapoiat acasă, unde a fost într-adevăr omorît de Clytaemnestra și de amantul acesteia, Aegisthus. Moartea sa a fost răzbunată mai tîrziu de Orestes (v. și Clytaemnestra, Aegisthus, Orestes).

Cassandra, fiica lui Priamus și a Hecubei și soră geamănă cu Helenus. Apollo, care o îndrăgise, i-a făgăduit să-i împlinească orice dorință dacă va consimți să se unească cu el. Cassandra i-a cerut s-o înzestreze cu darul profeției dar, de îndată ce zeul i-a împlinit vrerea, ea i-a refuzat dragostea. Mînios, Apollo i-a lăsat atunci darul făcut, luîndu-i însă înapoi puterea de a-și convinge semenii. Într-adevăr, toate profețiile ei în legătură cu destinele Troiei, cu răpirea Helenei sau cu Calul Troian n-au fost luate în seamă de troieni, deși pînă la urmă s-au adeverit. În noaptea incendierii cetății, Cassandra s-a refugiat în templul Athenei. A fost smulsă însă chiar de la picioarele statuii zeiței de către Aiax, fiul lui Oileus, ca s-o necinstească. Mai tîrziu, revenind ca pradă de război lui Agamemnon, Cassandra i-a dăruit doi fii: pe Teledamus și pe Pelops. Prezicîndu-i lui Agamemnon nenorocirile care-l așteptau cînd avea să se întoarcă acasă, Cassandra își vede, o dată mai mult, prorocirile nesocotite. Agamemnon ține cu orice preț să se înapoieze la Mycenae și o ia și pe Cassandra cu el. Acolo însă sînt uciși amîndoi de mîna Clytaemnestrei (v. și Agamemnon).

Eos, la greci, zeița dimineții, corespunzătoare Aurorei din mitologia romană. În fiecare dimineață ea cobora din ceruri și alerga printre nouri într-un car tras de cai iuți, vestind ivirea zorilor și răsăritul primelor raze de soare. Era fiica lui Hyperion și a Theiei și soră cu Helius și cu Selene. Cu Astraeus a avut mai mulți copii, printre care vînturile, pe nume: Boreas, Notus și Zephyrus. Se spunea că Eos și-ar fi atras mînia Aphroditei, care a surprins-o odată cu zeul Ares. Ca să se răzbune, zeița dragostei a făcut din Eos o veșnică îndrăgostită. Într-adevăr, existența ei este plină de episoade amoroase: l-a răpit pe Orion și l-a dus cu ea în insula Delos, l-a răpit pe Cephalus și l-a dus cu ea în Syria, unde i-a dăruit un fiu – Phaëthon, l-a răpit, în sfîrșit, pr Tithonus și l-a dus cu ea în Aethiopia, unde i-a dăruit doi fii, Emathion și Memnon. La rugămintea ei, Zeus l-a făcut pe Tithonus nemuritor, uitînd însă să-i dăruiască și tinerețe veșnică. Tithonus a devenit într-adevăr nemuritor, dar a îmbătrînit atît de rău încît Eos, rușinată, l-a zăvorît în palatele ei, de unde n-a mai ieșit niciodată.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

Lycaon 1. Fiul lui Pelasgus și rege al Arcadiei. Lycaon era vestit, atît el cît și cei cincizeci de fii ai săi, pentru mîrșăvia sa, care devenise celebră. Vrînd să se-ncredințeze de ceea ce se zvonea, părintele zeilor i-a cerut odată găzduire. Lycaon l-a primit și l-a ospătat la masă cu carne de om. El voia să se convingă dacă avea într-adevăr de-a face cu un zeu și dacă acesta e în stare să ghicească ce bucate are dinainte. Mînios de această fărădelege, Zeus îl transformă, drept pedeapsă, pe Lycaon într-un lup (sau, după altă versiune, îl ucide cu trăsnetul său). 2. Fiul lui Ares și al Pyrenei. A fost ucis de către Heracles.

Memnon, regele Aethiopiei, era fiul troianului Tithonus și al zeiței Eos. A participat la războiul troian, de partea lui Priamus, și l-a ucis în luptă pe Antilochus, fiul lui Nestor (v. și Antilochus). Moartea lui Antilochus e răzbunată însă de prietenul acestuia, Achilles, care-l provoacă pe Memnon la luptă. În Olympus Thetis și Eos vin deopotrivă la Zeus spre a-i cere îndurare pentru fiii lor. Talerul stăpînului lumii înclină greu însă de partea lui Memnon, arătînd prin aceasta că eroul e sortit să moară. Memnon cade într-adevăr ucis și Eos îi răpește cadavrul de pe cîmpul de luptă. Prin rugăminți, ea l-a înduplecat între timp pe Zeus să-i facă fiul nemuritor. Se spunea că după moartea lui Memnon, tovarășii săi de luptă au fost transformați în niște păsări, numite Memnonides, nedespărțite de atunci încolo de mormîntul său. Lacrimile mamei îndurerate stropeau în fiecare dimineață țărîna sub forma picăturilor de rouă, iar statuia uriașă ridicată în amintirea lui – spunea legenda – cînta de fiecare dată la ivirea zorilor.

Palamedes, erou grec care a participat la războiul troian. Palamedes era fiul lui Nauplius și al Clymenei și unul dintre oamenii de încredere ai lui Menelaus. Cu ocazia războiului a făcut parte din mai multe solii: una care avea menirea s-o ceară pe Helena de la troieni, alta care avea drept scop să-l aducă pe Odysseus pe cîmpul de luptă. Cu această ocazie Palamedes a dat în vileag nebunia simulată de Odysseus ca să nu participe la război, fapt pentru care acesta din urmă nu-l va ierta niciodată. Într-adevăr, răzbunarea lui Odysseus atrage moartea lei Palamedes. Odysseus ticluiește o scrisoare, din care reieșea că Palamedes s-ar fi pregătit să-i trădeze pe greci și să treacă de partea lui Priamus. El aranjează ca această scrisoare să cadă în mîinile lui Agamemnon. Planul său perfid izbutește: Palamedes este lapidat de către greci. Moartea sa constituie un exemplu de moarte injustă, iar el însuși e prototipul omului integru care cade victimă uneltirilor mîrșave. Mai tîrziu, uciderea lui Palamedes a fost răzbunată, în parte, de către tatăl său (v. Nauplius).

Psyche, tînără vestită pentru frumusețea ei și care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde – spunea oracolul – avea să vină s-o ia de nevastă un mostru înspăimîntător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vînt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo un necunoscut, care n-o întîlnea decît noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă – a făcut-o soția sa și stăpîna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă jurămîntul. O dată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor cum bănuia, un tînăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros – căci acesta era frumosul tînăr – mînios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărînd în văzduh. Cuprinsă de desperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude pînă în ziua cînd, făcîndu-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

Telephus, fiul lui Heracles și al lui Auge. Abandonat imediat după naștere de către mama sa pe muntele Parthenius, Telephus a fost găsit și crescut de niște păstori. Gonită între timp de acasă de regele Aleus, care descoperise dragostea vinovată a fiicei lui pentru Heracles, Auge află adăpost la curtea lui Teuthras, regele Mysiei. Acolo o regăsește Telephus, îndrumat de un oracol, după trecerea anilor. Mai tîrziu el se căsătorește cu una dintre fiicele regelui Priamus. E rănit o dată de către Achilles, dar eroul îl vindecă apoi el însuși, deoarece oracolul prezisese că Troia nu va putea fi cucerită, dacă, printre altele, nu se va recurge la ajutorul lui Telephus. Într-adevăr, o dată vindecat, Telephus a fost cel care le-a servit drept călăuză grecilor, arătîndu-le drumul și conducîndu-i de la Aulis spre Troia.

în adevăr v. într-adevăr

adevăr n. 1. caracterul lucrului adevărat; 2. însuș lucrul adevărat, principiu sigur; într’adevăr, în realitate; 3. imitațiune exactă, expresiunea fidelă a naturei (într’un tablou). [Lat. AD DE VERUM].

ba adv. 1. particulă negativă și contradictorie, nu (dar mai energic): da ori ba? ba nu, nicidecum; ba că chiar? ce se potrivește (ironic), d’apoi cum nu? ba da, ba zău, într’adevăr; ca mai ba, nicidecum; 2. dar, cu totul din potrivă (ca corectiv): vecinul nu prea vede, ba e orb cum se cade; 3. (opozițiune) când... când: ba la unii, ba la alții. [Slav. BA].

real a. 1. care există într’adevăr; 2. cu aplicațiune practică: liceu real, în opozițiune cu clasic; 3. opus lui ideal. ║ m. mică monedă spaniolă de argint în valoare de 25 centime.

realitate f. existență efectivă, lucru real; în realitate, într’adevăr.

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevărul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netăgăduit, incontestabil, real. ◊ Loc adv. Cu adevărat = într-adevăr. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opoziție cu greșit) Drept, just, corect. 4. Sincer. – V. adevăra.

AIDOMA adv. 1. La fel, ca și; identic. 2. (Rar) Aievea, într-adevăr. – A³ + sl. vidomŭ „vizibil”.

AIEVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevărat, într-adevăr 2. Lămurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În văzul tuturor, pe față; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Var: aieve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.^[1]

STRÂMB, -Ă, strâmbi, -e, adj., adv. I. Adj. 1. (Despre lucruri) Care prezintă neregularități sau abateri de la forma normală, dreaptă; diform. ♦ (Despre drumuri) Lipsit de aliniere, cotit, întortocheat. 2. Lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. ♦ (Despre oameni sau părți ale corpului lor) Încovoiat, îndoit, gârbovit; adus de șale; p ext. deformat, pocit. 3. Fig. Nedrept, injust, incorect. ♦ Făcut pentru a înșela. II. Adv. 1. Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte, sucit. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) strâmb și a judeca drept = a recunoaște adevărul. 2. Într-o parte, pieziș; p. ext. în neorânduială, dezordonat. ◊ Expr. A râde (sau a surâde, a zâmbi) strâmb = a râde (sau a surâde, a zâmbi) în silă, forțat, nesincer. A privi (sau a se uita) strâmb = a privi, a se uita urât, dușmănos. A călca strâmb = a avea o comportare incorectă, imorală. 3. Fig. În mod fals, mincinos, neadevărat. – Lat. pop. strambus (= strabus).

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului; mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, prin intermediul căruia se articulează coastele pe stern. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Incorect ca intonație; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut: a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. (În opoziție cu eroare) Concordanță desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoștință autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. Antitezele dintre adevăr și eroare, bine și rău, identitate și diversitate, necesitate și întîmplare, pe care vechea metafizică, încă răspîndită, nu le-a învins, nu mai impresionează pe nimeni, căci acum se știe că aceste antiteze nu au decît o valabilitate relativă, că ceea ce a fost recunoscut acum ca adevărat are latura sa greșită, azi ascunsă, dar care se va ivi mai tîrziu, întocmai cum ceea ce a fost recunoscut acum ca greșit are și latura sa adevărată, în virtutea căreia a putut să treacă pînă acum drept adevăr. MARX-ENGELS, O. A. II 353. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective și este independent de conștiința omului. Afirmația științelor naturii că pămîntul a existat înaintea omenirii este un adevăr obiectiv. LENIN, MAT. EMP. 131. Adevăr relativ = adevăr admis de știință într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat și precizat și care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut. Pentru materialismul dialectic nu există o linie de demarcație de netrecut între adevărul relativ și cel absolut. LENIN, MAT. EMP. 145. Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult. Prin natura ei, gîndirea omenească e, prin urmare, în stare să ne dea și ne dă adevărul absolut, care se alcătuiește din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării științei adaugă noi grăunțe Ia această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărui postulat științific fiind totodată relative, și anume cînd lărgite, cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoștințelor. LENIN, MAT. EMP. 144. 2. (De obicei în opoziție cu minciună) Ceea ce corespunde realității, ceea ce în fapt este adevărat. În toate adevărurile vieții, în tot ce e freamăt puternic și nou, Răzbate, străbate mărețul ecou Al zilei mărețe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie șapte din șaptesprezece! DEȘLIU, G. 46. Adevărul... nu-i decît unul, dar dumneata nu-l pricepi. SADOVEANU, N. F. 46. Ne-am jucat de-a «adevărul și minciuna» și, cînd mi-a venit mie rîndul, i-am spus că-i urîtă și frumoasă; treaba ei dac-o luat pe «urîtă» drept adevăr și pe «frumoasă» drept minciună. HOGAȘ, H. 86. Se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. ◊ (întărit prin «adevărat») Nu umblau cu vicleșuguri... Rosteau adevărul adevărat. PAS, L. I 111. Adevărul adevărat e că are două mari slăbiciuni. CAMIL PETRESCU, T. II 74. ♦ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. Într-adevăr, bunicule... acuma mi-am adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. SADOVEANU, N. F. 30. Mă uit... în adevăr, la cîțiva pași înaintea calului, zăresc o mogîldeață mică, sărind și țopăind. CARAGIALE, O. I 334. (Învechit) Cu adevăr = cu adevărat. Iănache Văcărescu fu cu adevăr un om în veci memorabil. ODOBESCU, S. I 327. 3. (În opoziție cu inexactitate) Justețe, exactitate. Fenomenele... să confirmeze adevărul calculelor sale. BĂLCESCU, O. II 10.

ADEVĂRAT, -Ă, adevărați, -te, adj. 1. (În opoziție cu mincinos) Conform cu adevărul. Multe se vorbiră Multe, lele Firă, Dar adevărate Nu-s în lume toate. COȘBUC, P. II 157. Nu se știe care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Adverbial) Adevărat! încuviințară oamenii. PAS, L. I 11. Adevărat e că te-nsori? D. ZAMFIRESCU, R. 40. Care e capitala județului Buzău? – Mizilul... – Nu e adevărat... e Buzăul. CARAGIALE, O. II 182. Mă... cheamă nineaca... – Nu-i adevărat... Stai aici. ALECSANDRI, T. I 210. Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 254. 2. (În opoziție cu fals) Veritabil, real. Din clocotul fierbinte al vieții celei noi Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Așa, poete, Cîntă viața Cea adevărată, Socialistă. FRUNZĂ, S. 53. El este adevăratul nepot al Împăratului-Verde. CREANGĂ, P. 278. ◊ (Adverbial) O istorie adevărat națională ne lipsește. BĂLCESCU, O. I 7. ◊ Loc. adv. Cu (sau de) adevărat = Într-adevăr. Vă cutremurați... evocînd sumbra dramă cu Țepeș, neînțelegîndu-vă între voi dacă atunci cînd domnitorul a dat cu pumnalul în pieptul turcului... l-a omorît de-adevărat. PAS, Z. I 188. Să știi, cumnate...că acest fecioraș al dumitale e cu adevărat năzdrăvan. SADOVEANU, N. F. 13. Se încredința că cel adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. NEGRUZZI, S. I 83. ◊ Autentic, original, nefalsificat. Diamant adevărat. ◊ Aceasta este iscălitura noastră adevărată. DUMITRIU, B. F. 11. ♦ Netăgăduit, în toată puterea cuvîntului. Ai să pricepi mai tîrziu, cînd vei fi pescar adevărat. SADOVEANU, N. F. 30. Cine a aflat în lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viața sa a cîștigat. PANN, P. V. III 19. 3. (În opoziție cu greșit) Just, corect, drept. ◊ (Adverbial) Și adevărat, îți pare Că pe bolta lucitoare, Ca-ntr-o mină uriașe, Joacă focuri de lămpașe. DEȘLIU, M. 61. Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtișor. REBREANU, R. I 99. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. I 64.

AIDOMA adv. 1. (De obicei urmat de un termen de comparație în dativ sau introdus prin prep. «cu» sau «ca») La fel, asemenea, întocmai, exact, leit. Arătă... o scrisoare de amenințare aidoma celeilalte. DUMITRIU, N. 172. Sfîntul Mercorie al lor e aidoma Mercur... zugrăvit în icoană. SADOVEANU, N. F. 40. Născu și roaba un copil, aidoma ca al împărătesei. ISPIRESCU, L. 381. Află că la arăpoaica cutare se găsește un petec de mătăsărie, aidoma celeia ce căuta. ISPIRESCU, L. 399. 2. Aievea, într-adevăr, în realitate. Trîntit pe spate, roșcovanul asculta cu luare-aminte... Vedea aidoma, printre constelații, oști din vechime mergînd împotriva turcului, și vedea în frunte generali strunindu-și ducipalii și sunînd din goarne aurite. GALAN, Z. R. 378. Nu cred să mai fie cineva pe lume care să poată povesti ca ea: tot ce auzim din gura ei ni se pare că vedem aidoma. VLAHUȚĂ, CL. 111. Peste noapte, aidoma ai să-ți vezi ursitul. SEVASTOS, N. 9.

AIEVEA adv. 1. (În opoziție cu în închipuire) În realitate, de fapt. Să se arate mai albă și mai rumenă de cum era aievea. ISPIRESCU, U. 21. Ceea ce spune [un vînător] nu a fost niciodată și nici se poate aievea întimpla. ODOBESCU, S. III 48. ♦ Într-adevăr, cu adevărat. Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosînzenii. BENIUC, V. 23. ♦ Ca și cum ar fi sau s-ar întîmpla în realitate. Închise ochii și-l văzu pe Mitrea aievea în față. SADOVEANU, M. C. 194. ♦ (Adjectival, invar.) Real, concret, palpabil. Soarele, abia ridicat deasupra, îi răsfrînge în ochii lui, de pe acoperiș, de pe pereți, de pe ferestre, din tot cuprinsul lui, atîta lumină și în atîtea culori, încît nici nu-i vine a crede un moment că poate fi vorba despre un lucru aievea. SP. POPESCU, M. G. 54. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. EMINESCU, O. I 141. 2. (În opoziție cu pe ascuns, în secret) În văzul tuturor, pe față; deschis. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea. ISPIRESCU, L. 184. ♦ (Pleonastic) Deși nu mai vorbeau de rău aievea, în fața împăratului, pe din dos însă... își dădeau coate de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. ♦ Limpede, lămurit. Iarăși văd aievea ce nu este, Dincolo de negurile sure. BENIUC, V. 49. O șoaptă de sus Aievea mi-a spus ALECSANDRI, P. P. 188. – Variantă: aieve (HOGAȘ, M. N. 14, COȘBUC, P. I 205) adv.

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, în cazul că. Iar de va fi ca steaua mea să cadă... Un alt fecior... Va duce mai departe drumul meu! BENIUC, V. 72. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ (Introduce propoziții condiționale negative, eliptice) Mai repede, că de nu, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 394. De-i izbuti, bine... iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine... CREANGĂ, P. 187. ♦ (Cu nuanță temporală) De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce o propoziție concesivă, precedat de «și») Deși, cu toate că, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. Nu-s piedici să-i oprească de-ar crește-n cale stînci. VINTILĂ, O. 20. De-aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. 3. (Introduce o propoziție finală a cărei acțiune este realizabilă) Ca (să), pentru ca (să). Haide! Luați-l de-l dați norodului. NEGRUZZI, S. I 156. Face-m-aș privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare! ALECSANDRI, O. 63. ◊ (Introduce o finală a cărei acțiune este reală) În toate zilele se ducea el la un puț de aducea apă pentru casă. ISPIRESCU, L. 386. Apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu și o arse. BĂLCESCU, O. II 171. 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încît, că. Mircea izbucnește în plîns, de i se scutură ghiozdanul în spate. SAHIA, N. 52. Viscolul ridica omătul în valuri și-l spulbera în văzduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pusă să-i facă un buzdugan... îl aruncă în sus, de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. Ce-ai pățit, unchiașule, de încaleci pe mine? ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adesea în corelație cu «atît (de)», «astfel (de)», «așa (de)»). Și era atît de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră. RETEGANUL, P. IV 7. Miile de paseri cîntau... cîntece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. 5. (În legătură cu «ce»; introduce o propoziție cauzală) Pentru că, fiindcă. Harap-Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276. De-abia umbli de slabă ce ești. ALECSANDRI, T. 1582. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. Și în farmecul vieți-mi Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. EMINESCU, O. I 113. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. Te-a întreba de nu mai știi de vreun leac. SBIERA, P. 27. Dorul prinse-a mă-ntreba: Drag mi-e bădița ori ba?... De mi-i drag, de nu mi-i drag, Nu poci spune peste sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 8. (Introduce o propoziție subiectivă) Că. Dar al nostru împărat, Tot mergînd pe la vînat, Într-o seară s-a-ntîmplat Pe la noi d-a înnoptat. TEODORESCU, P. P. 116. 9. (Introduce o propoziție completivă directă și indirectă) Să. Oușoare că scotea Și-ncepea De le-mpărțea. TEODORESCU, P. P. 532. 10. (Introduce o propoziție atributivă) [Zmeul] are obicei de aruncă buzduganul. ISPIRESCU, L. 85. 11. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încît, în situația să. Cînd eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. POP. II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Învechit și popular, leagă două propoziții copulative) Și. Stai de nu mă săgeta. TEODORESCU, P. P. 40. 2. (Introduce propozițiile disjunctive) Sau... sau, ori... ori. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. De lucram, de nu lucram, Mamei tot dragă eram. ALECSANDRI, P. P. 308. III. (În propoziții independente) 1. (Introduce propoziții optative, uneori precedat de numai) O, dacă...! Numai de nu i-ar muri mulți înainte. CREANGĂ, P. 250. Ah! meștere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameți mintea! EMINESCU, N. 49. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puțină umbră! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. 2. (Uneori în corelație cu numai, abia etc.) Poate că... numai prin căsuțe de se mai afla ceva veselie. DUNĂREANU, N. 80. IV. (Numai în loc. conj.) De ce... de ce... sau de ce... de aceea... sau de ce... tot... = cu cît... cu atît... De ce se îmbogățea, tot mai lacom era și mai ahtiat de bani. VLAHUȚĂ, O. A. 215. De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieși cumva la largul, dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare. RETEGANUL, P. II 72. Cum de v. cum.

AȘA¹ adj. invar. 1. (Precedă substantivul determinat) Asemenea, astfel de..., atare; (cu nuanță de intensitate) atît de mare (sau mult, frumos etc.). Făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. Așa nuntă și așa veselie, mai rar. ISPIRESCU, L. 344. Îl mănîncă cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Lucru negîndit, dragul tatei, s-aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. Oare pe unde se pot găsi așa pietre? CREANGĂ, P. 217. Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, M. 16. Gruie mi-l apropia, Mîna-n coamă că-i punea Ș-in podele-l azvîrlea. Așa cal nu-i trebuia! ALECSANDRI, P. P. 79. La așa cap, așa căciulă. ◊ Expr. Așa ceva = un lucru ca acesta, o faptă ca aceasta. Așa ceva mi-ar trebui. ▭ Am auzit de așa ceva. ISPIRESCU, L. 341. ◊ (Precedă un substantiv determinat de un adjectiv) Ziseră că de cînd sînt ei nu mai mîncaseră așa bucate bune. ISPIRESCU, L. 22. Pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. (Urmează după substantivul determinat; adesea precedat de prep. «de») În felul acesta, cum se vede. Hei, hei, călătorule! Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblînd și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta. CREANGĂ, P. 202. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Dac-am văst (= văzut) lucru de-așa, Mă făcui o păsărea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Urmează după un substantiv sau un adjectiv; de obicei precedat de «numai») Simplu, obișnuit, de rînd. Aci erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai așa. ISPIRESCU, L. 21. Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 1. ♦ (Precedat de «mai») Nu prea bun (sau frumos, muit etc.). Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și cu o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe o sculă frumoasă.. VLAHUȚĂ, la TDRG. De-i lua una frumoasă, Dumnezeu să-ți facă casă; De-i lua una mai așa, Să nu ai parte de ea! TEODORESCU, P. P. 328.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

FALS¹, falsuri, s. n. (Jur.) Alterare a adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, substituire de persoane etc. Nu-i vinovat, că n-a făcut nici un fals în acte publice. SADOVEANU, P. M. 54. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații.

FAPT, fapte și (4, rar) fapturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric. ▭ O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. ◊ Fapt divers v. divers. ◊ Loc. adv. De fapt (rar, cu faptul) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele și cu faptul grînarul sultanului. GHICA, S. V. ◊ Expr. Fapt e că... = nu-i mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... ♦ Fenomen. În baza faptelor de limbă de astăzi și din textele vechi, am susținut că «u» final a dispărut la o epocă anterioară primelor documente de limbă romînă. ROSETTI, S. L. 64. 2. Acțiune, act săvîrșit (de cineva); faptă. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Nu ne-or judeca pe dat, Ci ne-or judeca pe fapt. ȘEZ. I 15. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în fața unui fapt împlinit = a obliga pe cineva să accepte o situație dată. 3. (În legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 98. ◊ Loc. adv. În faptul zilei (dimineții, serii etc.) sau în fapt de zi (de seară etc.). Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. Mergi, dragă, plutind vesel ca pasărea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, O. 85. (Fig.) Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții, Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereții! ALECSANDRI, P. III 183. 4. (În superstiții) Farmece, vrăji. Și aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de șură, Să-mi arunce fapt și ură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

BOB³, (1, 3) boabe, s. n. și (2) bobi, s. m. 1. Sămînță de mazăre, de fasole, de porumb, de mac etc. (scoasă din păstaie, din spic, din capsulă etc.); grăunte, boabă. Împarte o grămadă de boabe de fasole. CĂLUGĂRU, O. P. 441. Părinții mei dau țării bob din spic! BENIUC, V. 91. Într-o dimineață cum mătura prin casă... iată vede un bob de piper jos și se pleacă de-l ridică și-l pune pe masă. RETEGANUL, P. V 26. Pe la noi pe la Heleu... Patru boabe pe-un ștuleu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 471. ◊ (Cu sens colectiv) Spicele răscoapte... încărcate cu bob mare și greu. DELAVRANCEA, S. 195. ◊ Loc. adv. Bob cu (sau de) bob = pe încetul, cu grijă, cu răbdare, unul cîte unul. În această culă neagră, bob cu bob am adunat Rodul bun. DAVILA, V. V. 135. Din bob în bob = amănunțit. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul. EMINESCU, O.I 174. ◊ Expr. A nu zice bob = a nu zice nimic. Nu zise nici măcar bob. ISPIRESCU, la TDRG. A nu pricepe bob = a nu pricepe nimic, a nu înțelege de loc; a nu pricepe boabă. 2. (La pl.) Semințe de porumb, fasole, mazăre etc. din a căror așezare (pe fundul unei site) cred cei superstițioși că se poate ghici viitorul. Nici baba cu bobii, nici oștenii cu roibii Nu știu care-i peșterea Unde-i Cloșca și Horea. BENIUC, V. 162. Și într-adevăr mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. SLAVICI, O. I 56. ◊ Loc. adv. Bob numărat = Întocmai, clar, limpede, lămurit, deslușit, amănunțit, exact. Catargiu șezu, bob numărat, treizeci de minute, după care ieși. PAS, L. I 281. Nenea Hristodor... dovedește, bob numărat, că arenzile au scăzut. DELAVRANCEA, S. 144. Le-au povestit toate, bob numărat, după cum s-au fost întîmplat. SBIERA, P. 277. ◊ Expr. A trage (sau a întinde, a pune) bobii sau a da (în) bobi = a face pretinse prevestiri cu ajutorul bobilor. Dar poate da ea bobi cu sîta! O fierbe ciuda pe urîta Că-s mai frumoasă decît ea, Și-atîta! COȘBUC, P. I 129. Babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la care căutase pentru mine... îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în cap. CREANGĂ, A. 12. 3. (Adesea în metafore și comparații) Obiect mic (de obicei rotund) izolat dintr-o mulțime de obiecte asemănătoare (v. fir, grăunte); cantitate mică dintr-un lichid, strop. Și bobul de nisip sub furia uraganelor Nu e întreg deșertul? BARANGA, V. A. 9. Noaptea era fără lună și stelele erau așa de multe, ca boabe nenumărate de aur. SADOVEANU, C. II 437. Lacrămile alunecau în boabe mari de pe obraz pe piept. BASSARABESCU, V. 13. Lin desface umbra și de crengi anină Scînteieri albastre, boabe de lumină. TOPÎRCEANU, B. 78. Frunzele verzi, fragede, pline de boabe de apă, sub razele soarelui, aveau sclipiri de diamante. DUNĂREANU, N. 134. Printre crengi pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare, Aruncînd pe flori de gheață Boabe de mărgăritare. IOSIF, PATR. 45. S-adun flori în șezătoare De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72.

BONTĂNITURĂ, bontăniluri, s. f. (Mold., Bucov., Transilv.) Ciocănitură, bocănitură. Copiii, auzind bontănitura și ciocănitură aceasta, credea într-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170.

FURTUNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortună (SBIERA, P. 223) s. f.

BURGHEZIE, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpînește mijloacele de producție, exploatează muncă salariată și deține puterea de stat; clasa capitaliștilor. Înainte, burghezia era socotită drept capul națiunii, ea apăra drepturile și independența națiunii, punîndu-le «mai presus de orice». Acum, din «principiul național» nu a mai rămas nici urmă. Acum, burghezia vinde drepturile și independența națiunii pe dolari. Steagul independenței naționale și al suveranității naționale a fost aruncat peste bord. STALIN, C. XIX 7. ◊ Marea burghezie = vîrfurile societății burgheze (industriași, bancheri). Mica burghezie = pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producție (negustori, meseriași, țărani cu proprietate mică și mijlocie), care nu exploatează forță de muncă străină, ocupînd o poziție intermediară între burghezie și proletariat și șovăind între aceste două clase, dar care, convingîndu-se pînă la urmă că interesele lor sînt aceleași cu ale proletariatului, devin aliații acestuia împotriva burgheziei. În țările în care s-a dezvoltat civilizația modernă, s-a format și se formează o nouă mică burghezie, ca o parte întregitoare a societății burgheze, care oscilează între proletariat și burghezie. MARX-ENGELS, M. C. 62. Pentru ca majoritatea poporului să poată deveni într-adevăr majoritate în conducerea statului, să servească într-adevăr intereselor majorității, să devină o adevărată strajă a drepturilor ei etc., pentru acest lucru este necesară o a-numită condiție de clasă. Această condiție este: alăturarea majorității micii burghezii, cel puțin în momentul hotărîtor și în locul hotărîtor, la proletariatul revoluționar. LENIN, O. XXV 180. Burghezia liberală v. liberală. Burghezia sătească (sau țărănească) = chiaburimea. După anul 1907, clasele exploatatoare au adoptat o politică de creare la sate a unei baze sociale de sprijin, prin. întărirea burgheziei sătești. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 263.

BUROAICĂ, buroaice, s. f. (Neobișnuit) Bură. Se uită o clipă la cer și la dealuri și mormăi pentru sine: O să fie iară buroaică... într-adevăr amenința altă «bu- roaică», altă negură cu ploaia măruntă și rece. DUMITRIU, V. L. 5.

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Midora a jurat că nici n-a vorbit... despre asta. CAMILAR, N. I 22. Și zici că nu dorești nimica? SADOVEANU, O. II 120. Au înțeles cititorii că vorbesc despre artiști. IONESCU-RION, C. 37. Turturica ajunsese la Împăratul-Verde și-l înștiințase că vine și Harap-Alb cu fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 277. Știi că m-ai lăsat în locul tău și nu te îndoiești de sîrguința mea. NEGRUZZI, S. I 63. b) (Introduce propoziții subiective; uneori după propoziții eliptice, exclamative) E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Firește că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASSIAN, H. 19. Așa-i c-a venit și rîndul meu? CREANGĂ, P. 54. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Prin grădină, pe cărare, Pagubă că-i iarba mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253 c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea. ISPIRESCU, L. 30. d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă, pentru că. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Ai să dai samă, doamnă! îmi zise, că lași pre bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații. NEGRUZZI, S. I 147. Se sfătuiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (După propoziții eliptice imperative) Hai la culcuș, că se face ziuă. CREANGĂ, P. 268. e) (Introduce propoziții consecutive, adesea în corelație cu «așa», «atîta», «prea») Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede. COȘBUC, P. I 74. Nevasta i-a murit; și-apoi i-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi, Că-n urmă- a-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. Era un senin pe ceri și așa de frumos și cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. CREANGĂ, A. 64. f) (Introduce propoziții concesive; urmat de «și») Deși, cu toate că, măcar că. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa,... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne odihnirăm, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă... Accept invitația, numai că voi veni singur. 3. (Cu valoare de conjuncție copulativă, de obicei după un condițional) Și în sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă. CREANGĂ, P. 255. Mergeau nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau, De ospăț că s-apucau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ (Popular, mai ales în enumerări, ca un fel de adaos ritmic) Frunză verde de alună, Codrenaș cu voie bună Se urca în deal la stînă, Se urca și chiuia... Toți ciobanii că fugea! ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Precedat de «nici») Nu. Și nici că!-a mai putut ajunge. 5. (Întărind o replică) Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă; asta s-o facem. CREANGĂ, P. 175. ◊ Expr. Ba că chiar! = nici vorbă! da de unde! Poate era niscaiva aur? – Ba că chiar și tu ai gîcit! DRĂGHICI, R. 98. 6. (În fraze exclamative, precedînd o negație, exprimă o părere de rău) De ce (nu)! cum (nu)! A! că nu l-am putut eu ajunge! ▭ Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele! CREANGĂ, P. 292. ◊ (întărindu-l pe «doar») Calului meu de pe atunci, cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! – Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. ◊ (Cu înțeles restrictiv în construcțiile) Nu (sau nici) (doară) că... Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. Nu că mă laud, dar puteți întreba și pe cuconu... Cum, doamne iartă-mă, îi zic? ALECSANDRI, T. I 103. 8. (Intră în formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că, pentru că etc. v. c.

DELUȘOR, delușoare, s. n. Diminutiv al lui deal; deal mic. Între cele două delușoare răpăia fără întrerupere o mitralieră sovietică. CAMILAR, N. I 148. Se lumina într-adevăr de ziuă. Lunecase undeva, după un delușor, luna. PAS, L. II 201.

DEPENDINȚĂ, dependințe, s. f. Încăpere accesorie a unei case de locuit (bucătărie, baie, cameră de serviciu etc.); (la pl.) ansamblul acestor încăperi. O încăpere întunecată, o dependință a hotelului Trinacria, pardosită rudimentar cu piatră. CAMIL PETRESCU, B. 234. De fapt conacul, într-adevăr, era cam neglijat, mai ales în privința dependințelor. REBREANU, R. II 48. În partea dreaptă a casei se aflau dependințele, bucătăria, grajdurile. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Dependințele drumului = totalitatea lucrărilor sau a instalațiilor cu care este înzestrat un drum pentru marcarea traseului, reglementarea circulației etc.

DEPLIN¹ adv. De tot, în întregime, pe de-a-ntregul, cu totul, în mod desăvîrșit, complet. Ziua se întunecase deplin și asfințise luceafărul de sară. SADOVEANU, D. P. 24. Voi ce purtați cupa la gură, Ah! deșertați cupa deplin! ALECSANDRI, P. III 84. ◊ (Determinînd un adjectiv) Cînd am fost deplin vindecat... am ieșit în lume și mi-am căutat regimentul. SADOVEANU, P. M. 125. Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus Deplin armat. COȘBUC, P. I 148. ◊ (Precedat de prep. «pe») Era într-un tîrgușor de munte și se simțea pe deplin restabilit. GALACTION, O. I 606. Nu putea să o săvîrșească pe deplin, căci turnul se surpa. ISPIRESCU, L. 295. O frunte... corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută. EMINESCU, N. 35. ♦ (Popular) Așa cum trebuie, cum se cere. Face slujba deplin. HODOȘ, P. P. 164.

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

DESCĂPĂȚÎNA, descăpățînez, vb. I. Tranz. (Învechit și arhaizant) A tăia, a reteza capul (cuiva); a decapita. Încă să zicem că pe stăpînul meu îl descăpățînează; se cheamă că și-a luat de o grijă și atuncea într-adevăr că s-a tămăduit de toate. SADOVEANU, F. J. 297. – Variantă: descăpățina (SADOVEANU, Z. C. 174, ALECSANDRI, P. III 345) vb. I.

CENTRU, (I 1, 2, II 1, 2) centre, s. n., (I 3, II 3) centri, s. m. I. 1. (Geom.) Punct situat în interiorul unui cerc, la egală depărtare de toate punctele circumferinței, iar în interiorul unei sfere, la egală depărtare de toate punctele suprafeței ei. Centrul unui cerc. Centrul unei sfere. ◊ (În expr.) În centrul (unei activități, unei preocupări etc.) = pe primul plan, la loc de frunte. Învățămîntul marxist-leninist al comuniștilor trebuie să stea mereu în centrul atenției tuturor organelor de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2702. Omul cu nevoile lui se află în centrul întregii politici a partidului și a statului democrat-popular. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2598. ♦ Punct de întîlnire a diagonalelor sau a axelor unei figuri. Centrul unui pătrat. Centrul unui dreptunghi. Centrul unei elipse. 2. Punct central al unei întinderi, al unui spațiu. Tibetul este așezat în centrul Asiei. ▭ Cu cît mă depărtam de centrul Europei și mă apropiam de țările d-voastră, curiozitatea mea creștea. ALECSANDRI, C. 109. Partid politic de centru = grupare caracteristică micii burghezii șovăielnice, care oscilează între partidele de dreapta și cele de stînga și care aparent se situează pe o poziție intermediară, dar de fapt este strîns legată de dreapta. ♦ Punct în mijlocul unui teren de sport, de unde se începe întrecerea la anumite jocuri sportive.3. (În expr.) Centru înaintaș = jucătorul care se află în mijlocul liniei de înaintare la anumite jocuri sportive. Mijlocaș (sau half) centru = jucătorul care se află în mijlocul liniei de mijlocași la anumite jocuri sportive.II. 1. Punct în care converg anumite forțe, în care sînt localizate anumite funcțiuni sau acte. Centru de colectare a laptelui. Centru de greutate (sau de gravitate) = punct de aplicație a rezultantei forțelor gravității care acționează asupra părților alcătuitoare ale unui corp. Centrul de gravitate al pămîntului. (Fig.) Rusia Sovietică trebuia inevitabil să devină, și într-adevăr a devenit, stegarul revoluției proletare mondiale, centrul de gravitate al forțelor revoluționare înaintate din Occident și Orient. STALIN, O. IV 255. 2. Loc unde este concentrată o activitate. Centru industrial. Centru politic. Centru de votare. Centru de documentare. Centru artistic. ▭ Ministerul Agriculturii trebuie să ia măsuri pentru lărgirea și completarea centrelor mecanice existente, precum și înființarea de noi centre mecanice care să asigure repararea și întreținerea parcului de mașini și tractoare din S.M.T. și gospodării agricole de stat. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 46. Să depunem toate eforturile pentru a face din cluburi puternice centre de luminare a maselor, care să contribuie din plin la formarea unui om nou, constructor conștient al socialismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. Un oraș, centru de lumini și de activitate. GHICA, S. 229. ♦ (Adesea determinat prin «administrativ») Oraș mare în care se găsesc cele mai importante instituții, în care sînt concentrate organele de conducere ale raionului, ale regiunii etc., în care se desfășoară o vie activitate. București, Cluj, Iași, Timișoara etc. sînt mari centre administrative ale Republicii noastre populare. ♦ Loc în care este concentrată activitatea administrativă și comercială a unui oraș, în care sînt grupate cele mai de seamă edificii publice. Vartolomeu Diaconu salută și luă calea centrului. C. PETRESCU, A. 345. ♦ (În cadrul unui sistem de organizare administrativă) Instituție superioară, conducătoare; putere administrativă centrală (din capitală). Domnul Ghiță Samson zîmbește, căci stă foarte bine cu centrul. SADOVEANU, M. 166. 3. (În expr.) Centru nervos = grup de celule nervoase care se găsesc în encefal, în bulb sau în măduvă, la care vin excitațiile periferice și de la care pornesc excitațiile centrale.

CHIAR¹ adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.

CIOCĂNITURĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. Copiii, auzind bantănitura și ciocănitura aceasta, credea într-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170. Făt-Frumos porni... cînd, auzi o ciocănitură groaznică. ISPIRESCU, L. 4.

DIBACI, -E, dibaci, -e, adj. (Despre persoane și despre aptitudinile sau acțiunile lor) Îndemînatic, abil, iscusit. A dat șfoară în țară că are grabnică trebuință de un om în plină putere, țintaș dibaci. POPA, V. 7. Sigură de locul cucerit cu o așa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuțioasă fantezie mustățile, cravata și părul. IBRĂILEANU, A. 18. În sfîrșit, auzind împăratul că este la un sat aproape un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme. ISPIRESCU, L. 1. Mintea sa cea femeiască întotdauna aplecată spre vicleșug și dibace în scornituri meșteșugite, numaidecît îi dete în gînd ce să facă. POPESCU, B. III 83. ◊ Fig. Într-adevăr, avînd pană dibace, m-am îndeletnicit uneori, la petreceri, cu asemenea jocuri. SADOVEANU, Z. C. 163. ◊ (Adverbial) O țeară întreagă scăpată din robie numai prin inima vitează și prin săgeata dibaci mînată ale unui vînător, iată desigur cea mai falnică izbîndă cu care se poate mîndri vînătoria. ODOBESCU, S. III 81. – Variantă: ghibaci, -e adj.

DISPLĂCUT, -Ă, displăcuți, -te, adj. (Rar) Neplăcut, supărător, dezagreabil. Ploaia îmi umple gura de apă. – Într-adevăr... asta-i tot ce poate fi mai displăcut. SADOVEANU, Z. C. 191. Gluma începea să fie displăcută. D. ZAMFIRESCU, R. 197.

DOBÎNDIRE, dobîndiri, s. f. Faptul de a dobîndi; cîștigare, căpătare, obținere. De ce să moară fără să încerce dobîndirea libertății? CAMILAR, N. I 367. A fost o civilizație pentru a cărei dobîndire sute de mii de oameni și-au dat pe rînd tributul. BOGZA, C. O. 94. Se putea într-adevăr încerca ceva... pentru dobîndirea acelor cărți. SADOVEANU, Z. C. 158.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.

CORECT, -Ă, corecți, -te, adj. 1. Conform cu regulile juste (ale artei, ale științei, ale gramaticii etc.); așa cum trebuie. Vorbirea curentă și corectă în limba rusă nu este posibilă fără cunoașterea cît mai completă și mai precisă a structurii gramaticale a limbii ruse. L. ROM. 1953, nr. 1, 67. Gramatica... ne învață a vorbi și a scrie o limbă corect. CREANGĂ, A. 87. Aceste două modeluri, caracterizate unul prin grația corectă și prin vigoarea juvenilă a antichității, celalt prin eleganța mai răsfățată și mai sumptuoasă a Renașterii. ODOBESCU, S. III 58. ◊ (Adverbial) Vorbea limpede, corect, liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Ridicîndu-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atît de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tînărului meu. EMINESCU, N. 35. 2. (Despre persoane) Care are o ținută, o purtare, o atitudine ireproșabilă; cinstit. Te cunosc toți că ești un funcționar corect. CARAGIALE, O. II 237. ◊ (Adverbial) Cu țăranii se purta corect. REBREANU, R. I 54.

IMPOZANT, -Ă, impozanți, -te, adj. Care impune respect sau admirație prin înfățișare, aspect, ținută; impunător. E într-adevăr gravă, impozantă în atitudine. CAMIL PETRESCU, P. 55. Maiorul Tănăsescu, încălecînd un roib impozant, plecase în trap leneș înaintea grosului coloanei. REBREANU, R. II 240.

CREDINȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine. Credință în victorie. 25ad Am chibzuit bine și am ajuns la credința că ne-am putea căsători acum. PAS, Z. I 95. Profesiune de credință = declarație publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). 2. (Învechit și arhaizant) încredere (pe care o inspiră cineva), crezămînt. Ce credință poți avea în niște flăcăi? SADOVEANU, O. VII 44. ◊ Loc. adj. De credință = de încredere, pe care te poți bizui. Doi erau valeții lui de credință. SADOVEANU, Z. C. 6. Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit. ALECSANDRI, P. I 198. ◊ Loc. adv. (Învechit) În credință = Într-adevăr. Îmi plac acele imnuri de broaște fără număr... Atunce, în credință, a mea inimă saltă Ca la un glas prietin. ALECSANDRI, P. A. 72. Florile-acelea în mînă-mi căzură – Favor ce-n credință eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 80. ◊ Expr. A-și mînca credința = a se comporta astfel, încît să nu mai inspire încredere. (Învechit și arhaizant) A bea (sau a lua, a sorbi) credință (sau credința) = a gusta din mîncările servite domnitorului, pentru a-i încredința că nu sînt otrăvite. Cuparul... sorbea credința din cupa aurită și pe urmă o așeza înaintea ștăpînului său. SADOVEANU, Z. C. 135. Paharnicul a luat credința, după aceea a trecut împăratului cupa. SADOVEANU, D. P. 29. 3. Fidelitate, devotament, statornicie (față de o persoană, o idee, o cauză). Credința față de principiile marxist-leniniste a dat partidului nostru posibilitatea de a elabora o linie politică justă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 254. Nu se putea încrede numai în credința morarului. RETEGANUL, P. IV 31. Îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului-Verde, își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Credința lui era bănuită lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Credința nu ț-ai ținut, Că ești, mîndro, prefăcută. HODOȘ, P. P. 125. 4. Speranță, nădejde. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul... Ei mi-au fost credința-n toi de luptă. BENIUC, V. 10. 5. (În concepțiile religioase) Convingere despre existența lui dumnezeu, mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. A credinței biruință căta orice cavaler. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Învechit) Departamentul credinței = ministerul cultelor. Mai tîrziu a fost numit director la departamentul credinței... post important. GHICA, S. 669.

CREZĂMÎNT s. n. 1. (Învechit și arhaizant) Crezare. Nu lua acest aer de blîndețe feciorească și de crezămînt. NEGRUZZI, S. III 352. ◊ Expr. A da (sau a pune) crezămînt (rar crezămîntul) = a da crezare. Nu punea crezămînt pe spusele fiicei sale. ISPIRESCU, L. 121. Rău la turci Că le părea: Crezămîntul Toți îi da, Numai unul Nu credea. TEODORESCU, P. P. 637. A afla (sau a avea) crezămînt = a se bucura de încredere din partea cuiva, a fi crezut. Pîra ei află crezămînt; eu nici că cerc a mă dezvinovăți. RETEGANUL, P. V 83. ◊ Loc. adv. Cu crezămînt = cu adevărat, într-adevăr. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. I 173. 2. Înțelegere (față de cineva sau ceva), considerație, milă. Înjuri ce-avem noi drag și sfînt; Nici milă n-ai, nici crezămînt. COȘBUC, P. I 208.

IREMEDIABIL, -Ă, iremediabili, -e, adj. Care nu se poate remedia, vindeca sau îndrepta; fără leac; p. ext. care nu (mai) trece, durabil. V. ireparabil. Poate nici o altă alăturare de cuvinte, ca a fetelor din Țara Oltului, nu exprimă mai bine sentimentul dragostei definitive și iremediabile pentru un singur om. BOGZA, C. O. 279. Cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. TOPÎRCEANU, S. A. 70. ♦ (Impropriu) Care nu poate fi făcut să dispară. Păreau într-adevăr mult mai vîrstnici... cu hainele îngrijit periate, dar păstrînd un iremediabil miros de naftalină. C. PETRESCU, C. V. 11. ♦ (Adverbial) Cu desăvîrșire, definitiv. Conu Leonida e atît de lipsit... de realism, fiindcă e rupt total și iremediabil de realitate. IBRĂILEANU, S. 69.

IREVOCABIL, -Ă, irevocabili, -e, adj. Care nu se poate revoca sau schimba, asupra căruia nu se poate reveni; hotărît, stabilit, definitiv. V. sigur, ferm. Înțelegere irevocabilă. ▭ Vocea din aparat era slabă și dezolată, tocmai din pricina unei hotărîri care se simțea irevocabilă, definitivă. CAMIL PETRESCU, N. 101. Hotărîrea ta e într-adevăr definitivă și irevocabilă? REBREANU, R. I 258. ◊ (Adverbial) Comunismul învinge, comunismul va învinge definitiv și irevocabil. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563.

CUM² conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Mă ierți, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoței de sanie. Zgomot... Nimic! C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau... Rămase gînditor. COȘBUC, P. I 231. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. conj. (După verbe de declarație și de simțire) Cum că = că. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobișnuit, bizar. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Substantivat) De-or trece anii cum trecură Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură -un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziție modală) M-au văzut cuscrii cum dormeam? CREANGĂ, P. 11. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce în casa cea de aramei înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate, era [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. În acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva; sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condițional) Ca și cînd- Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul... întinzînd gîtul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul. C. PETRESCU, C. V. 277. Loc. conj. Ca (și) cum = ca și cînd, (de) parcă. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mar fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să sică... să iei băietul și să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. 5. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. 6. În măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție temporală) Pe cînd, în timp ce. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd, se strîng la braț mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gîndindu-se... se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. ♦ Îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. ◊ (Precedat de «de») De cum se însera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însuflețită de speranță mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. ◊ (Precedat de «care») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ȘEZ. II 154. ♦ (Repetat în propoziția următoare sau în corelație cu «îndată», «o dată», «și», «așa», «pe loc», arată că două acțiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieșiră călăreții în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mișcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi, cucuieți, Mamei ușa descuieți. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziție finală) Pentru ca. Își va pune toate puterile cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 9. (După cuvinte care exprimă noțiuni temporale, introduce o propoziție atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuță Marghioliță, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54.

CURAT¹ adv. Chiar, precis, într-adevăr, întocmai, absolut. [Tipătescu:] Eu vampir, ai?... Caraghios! [Pristanda:] Curat caraghioz! CARAGIALE, O. I 102. Asta-i curat vorba ceea: poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă. CREANGĂ, P. 234. Casa asta cum mai samănă cu casa mea! curat casa mea! ȘEZ. I 54.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăți etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om... de măsura mea. DELAVRANCEA, O. II 64. Cîți voinici de-a mea măsură, Toți în Moldova trecură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ◊ Loc. adj. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, P. III 387. ◊ Loc. adv. În mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu..., potrivit cu... Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, și pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alții... îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtutei sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310. ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. ◊ Expr. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecționării unor haine, ghete etc. ♦ Operație prin care se măsoară ceva; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Fig. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu... era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adv. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din cale-afară, exagerat, excesiv. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. În măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convențională cu care se măsoară o dimensiune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I 362. Sistem de măsuri și greutăți = sistem de unități de măsură, care servesc la determinarea dimensiunilor, a greutăților etc. În sistemul de măsuri și greutăți, cele mai cunoscute sînt metrul și kilogramul. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = deopotrivă, la fel. Ilenuța îi răspunde voioasă, cu aceeași măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. ◊ Fig. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă mi-e ura în ziua din urmă a ta! COȘBUC, P. I 155. 3. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă la începutul portativului. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. ◊ Bară de măsură = liniuță verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu. mîna sau cu piciorul mișcări egale și regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV 356. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătățire a muncii organizatorice de partid trebuie să contribuie la creșterea forței partidului, la întărirea și mai mare a unității rîndurilor sale. REZ. HOT. I 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede și hotărîtă. BART, S. M. 92. ♦ Expr. A lua măsuri = a împlini o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. – Ce măsuri? – Măsuri, ca la un asemenea eveniment. Facem, cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. SADOVEANU, M. C. 138. Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranță, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? EMINESCU, O. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ Expr. A fi în măsură = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II 168. A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura în versuri. SADOVEANU, E. 60. În aceeași măsură = deopotrivă, egal, la fel. Arhitectura sovietică și, în aceeași măsură, tehnica construcției au avut a-și spune și aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. 3. Moderație, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt și măsură. PANN, P. V. I 3. ◊ Loc. adj. și adv. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. I 178. Fără măsură = nechibzuit, din cale-afară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEȘLIU, M. 40. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II 293. – Pl. și: (învechit) măsure.