liniaritate (liniarism), scriitură orizontală, întâlnită în muzica primei jumătăți a sec. 20, preponderent polifonică*, controlată numai aproximativ de relații vertical-armonice. Ea constă, așadar, în independența (ce se vrea absolută) a liniilor melodice suprapuse, revendicându-se filogenetic de la practicile polif. ale școlii neerlandeze*. Singurele principii ordonatoare în sânul l. devin, în cazul structurii sale modale, polimodalitatea*, iar în cazul celei (a-)tonale, politonalitatea*; dacă în planul orientării artistice, atonalismul* a constituit (inițial) suportul tehnic al expresionismului*, tot astfel este de stabilit o corespondență între l. – devenită „liniarism” – și operele neoclasice* ale unor Stravinski, Hindemith, Milhaud, Hába, Martinu, Orff. Ideea liniei – în sine și ca fundament al polif. – plutea într-adevăr în atmosfera de reprezentări teoretice a acelor decenii, dar este puțin probabil că principala contribuție sistematică de acest tip, energetismul*, a influențat nemijlocit asemenea atitudini de ordin componistic.