X s. m. invar. A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă, care redă pe cs (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; în sintagma) Radiație (sau raze) X = radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează (2) placa fotografică. [Pr.: ics]

PARANTEZĂ ~e f. 1) lingv. Semn de punctuație constând din două arcuri de cerc puse unul la începutul cuvântului sau textului ce se izolează din anumite motive (explicație, completare etc.), iar altul la sfârșitul lui. ◊ ~ pătrată paranteză constând din două linii îndoite la capete una spre alta. 2) fig. Digresiune în cadrul unei comunicări. ◊ În ~ printre altele. 3) mat. Semn care se pune înaintea și la sfârșitul unei expresii algebrice, arătând că o operație se referă la întreaga expresie. /<fr. paranthese

PREPOZIȚIE f. lingv. 1) (în opoziție cu postpoziție) Poziție a unui element înaintea cuvântului la care se raportează sau la începutul cuvântului din componența căruia face parte. 2) Parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. [G.-D. prepoziției; Sil. -ți-e] /<fr. préposition, lat. praepositio, ~onis

PROCLIZĂ ~e f. gram. (în opoziție cu encliză) Fenomen care constă în alipirea unui element neaccentuat la începutul cuvântului accentuat (formând cu acesta corp fonetic comun). /<fr. proclise

PROTEZĂ ~e f. 1) Aparat sau piesă care înlocuiește un organ sau un segment al acestuia din corpul omenesc. 2) Operație chirurgicală prin care se înlocuiește un organ sau un segment al acestuia printr-un astfel de aparat. 3) lingv. Fenomen accidental de limbă constând în adăugarea unui sunet la începutul cuvântului, fără a-i produce schimbări în sens. /<fr. prothèse

PALISILABIE s. f. tulburare de vorbire caracterizată prin repetarea involuntară, explozivă și sacadată, a aceleiași silabe (de la începutul cuvintelor). (< fr. palissyllabie)

X s. m. invar. A douăzeci și șasea^[1] literă a alfabetului, numită „ics”; redă pe „cs” (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe „gz” (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru cifra 10.^[2]

X, x, s. m. 1. A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă, care redă pe cs (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.). ♦ Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. ♦ (Fiz.; în sintagma) Radiație (sau raze) X = radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează placa fotografică. [Pr.: ics. – Pl. și (1, n.) x-uri]

AFEREZĂ s. f. (< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis „îndepărtare”, „cădere”): fenomen fonetic din evoluția unei limbi, constând în suprimarea vocalei inițiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvântului. Astfel, lat. occassionare a dat în limba română forma cășunare (prin a. lui o-, prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c, prin transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-, prin reducerea grupului consonantic -ss- la -s- și transformarea acestuia, sub influența lui i, în -ș- și prin transformarea diftongului -io- în -iu- și apoi în -u-, cu reducerea lui -i- semivocalic); lat. agnellus a dat în limba română forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul consonantic -mn- și prin trecerea lui -n-, în această poziție, la -i- semivocalic, prin reducerea consoanei duble -ll- la -l-, prin căderea consoanei finale -s și prin amuțirea vocalei finale neaccentuate -u); în limba română, de la forma astâmpăra (cf. lat. *ex-temperare) s-a ajuns prin a. lui a- înițial la stâmpăra, iar de la forma Niculae, prin a. lui Ni-, la forma Culae (ambele în limba populară).

H s. m. invar. A noua literă a alfabetului și sunetul pe care-l reprezintă; este o consoană, fricativă surdă, care, la începutul cuvintelor, înainte de vocale (afară de «i») e fricativă laringală, la sfîrșitul cuvintelor, precum și înainte sau după consoane, e fricativă velară, iar înainte de (uneori și după) «i» e fricativă palatală; în grupurile che, chi, ghe, ghi nu se pronunță, fiind numai semn grafic. În «ham», «horă», «h» este fricativă laringală; în «ah», «mîhnit», h» este fricativă velară; în «arhivă», «h» e fricativă palatală; în «ghindă», «chel», «h» nu se pronunță. ◊ Ora H = oră secretă, în legătură cu executarea unei operații militare. – Pronunțat: ha.

POZIȚIE s f (cf. fr. position, lat. positio, germ. Position): loc ocupat de o unitate lingvistică în raport cu alte unități lingvistice. Astfel, se vorbește despre p. anumitor consoane sau vocale în cuvinte, despre p. articolelor în raport cu substantivele și cu adjectivele din propoziții, despre p. vocativelor în cadrul propoziției, despre p. adjectivelor în raport cu substantivele din propoziție, despre p. pronumelor și adjectivelor interogative în cadrul propoziției și a pronumelor și adjectivelor relative în cadrul frazei, despre p. adverbelor în raport cu verbele din propoziții, despre p. adverbelor relative în cadrul frazei, despre p. prepozițiilor în raport cu regentul și subordonatul în cadrul propoziției, despre p. conjuncțiilor în raport cu părțile de propoziție din propoziții și cu propozițiile din frază, despre p. interjecțiilor în cadrul propoziției, despre p. unor propoziții în raport cu alte propoziții din frază etc. ◊ ~ inițială: locul de la începutul cuvântului, al propoziției sau al frazei. ◊ ~ medială: locul de la mijlocul cuvântului, al propoziției sau al frazei. ◊ ~ finală: locul de la sfârșitul cuvântului, al propoziției sau al frazei.

SILABĂ s. f. (cf. fr. syllabe, lat. syllaba, gr. syllabe): parte dintr-un cuvânt care se rostește cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranșă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent. Între s., pe de o parte, și accent și intonație, pe de altă parte, există un raport de dependență: s. poate fi accentuată sau intonată (sau și accentuată, și intonată); s. reprezintă elementul constant iar accentul și intonația – elementul variabil; s. constituie elementul independent, accentul și intonația – elementele dependente. ◊ ~ proeminentă: s. care se deosebește de celelalte s. ale unui cuvânt prin intonația ei specifică, diferită de a celorlalte. Ea poate fi alcătuită dintr-o vocală sau dintr-un grup de sunete între care se află obligatoriu o vocală, ca de exemplu u- din ușă, a- din are, -ta- din cântare. ◊ ~ deschisă: s. care se termină în vocală, ca de exemplu pre-gă-ti-re din cuvântul pregătire. ◊ ~ închisă: s. care se termină în consoană, ca cele din cuvântul pigmentat – pig-men-tat. ◊ ~ primă: s. care se găsește la începutul cuvântului, ca de exemplu stră- din stră-du-in-ță. ◊ ~ antepenultimă: s. care se găsește pe locul al treilea de la sfârșitul cuvântului (înainte de penultima), ca de exemplu -du- din -stră-du-in-ță. ◊ ~ penultimă: s. care se află înaintea ultimei silabe dintr-un cuvânt, ca de exemplu -in-din străduință. ◊ ~ ultimă: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -ță din stră-du-in-ță. ◊ ~ tonică (accentuată): s. pe care cade accentul în cuvânt, ca de exemplu -la- din cuvântul can-de-la-bru. ◊ ~ atonă (neaccentuată): s. pe care nu cade accentul în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu can-, -de- și -bru din același cuvânt can-de-la-bru. ◊ ~ omofonă: s. care se pronunță la fel cu alta, dar de care este diferită ca scriere, ca de exemplu nea- din cuvântul nea-mu-ri-le, luată în raport cu ne-a din ne-a trimis; sa- din (cărțile) sa-le, în raport cu s-a din s-a dus etc. ◊ ~ posttonică: s. care urmează după o silabă accentuată, ca de exemplu -re din cân-ta-re, -pe- din re-pe-de, -de- din în-tin-de-re etc. ◊ ~ protonică: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu silaba a- din cuvântul i-ni-ți-a-ti-vă.; -ci- din cuvântul per-spi-ca-ci-ta-te etc. ◊ ~ scurtă: s. cu o durată mică de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată numai printr-o vocală, ca de exemplu a- din cuvântul a-re, e- din e-ra, i- din i-ni-mă, o- din o-ră etc. ◊ ~ lungă: s. cu o durată mai mare de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată prin mai multe sunete, ca de exemplu car- din car-te, pris- din pris-mă, struc- din struc-tu-ră etc. ◊ ~ oxitonă: s. pe care cade accentul, indiferent de poziția ei în cuvânt, ca de exemplu sal- din sal-vă, -re- din pe-re-te, -mea din du-șu-mea etc. ◊ ~ paroxitonă: s. accentuată și penultimă în cadrul cuvântului, ca de exemplu -re- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ proparoxitonă: s. care se află înaintea paroxitonei, ca de exemplu -ne- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ de reduplicare: s. care apare în plus în rădăcina unei forme verbale, pentru a-i da o altă valoare temporală decât aceea a infinitivului prezent sau a prezentului indicativ, evitând astfel confuzia cu acestea din urmă, ca de exemplu -deam și -team din dădeam și stăteam, -du- și -tu- din dădusem și stătusem, luate în raport cu da, sta, dau, stau, dam, stam. (Pentru regulile de despărțire a cuvintelor în s. v. regulă.)

SUNET s. n. (cf. fr. sonitus): vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. ◊ ~ articulat (vorbit): element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat; s. pronunțat deslușit prin mișcarea organelor vorbirii, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu m în mamă. ◊ ~ nearticulat: s. pronunțat nedeslușit, fără mișcarea normală a organelor vorbirii; s. neintegrat în cuvânt, reprezentant al unui strigăt, al unei interjecții, ca de exemplu mm! ◊ ~ epentetic: s. care a apărut prin epenteză (v.) ca de exemplu c în forma adjectivală regională sclab (slab). ◊ ~ eufonic: s. care produce eufonie (v.), o impresie auditivă plăcută, după apariția sa prin epenteză (v. sunet epentetic). ◊ ~ consonantic: s. care se identifică cu o consoană, ca de exemplu d în cadă. ◊ ~ interconsonantic: s. plasat între două consoane. El poate fi vocală (de obicei) sau consoană, ca de exemplu a în bar, e în bec, i în mir, o în coc, u în dud, ă în măr, î în țâr; t în prefixul stră- etc. ◊ ~ vocalic: s. care se identifică cu o vocală, ca de exemplu e în lemne. ◊ ~ intervocalic: s. plasat între două vocale. El poate fi consoană (de obicei) sau semivocală, ca de exemplu n în Ana, p în apă, r în ară, ț în ață etc.; o în leoaică, i în croială, etc.; ◊ ~ gutural (velar): s. emis din fundul gâtului (prin apropierea bazei limbii de vălul palatului gurii), ca de exemplu g în fugă și u în tură. ◊ ~ labial: s. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu p în drapel și o în om. ◊ ~ labiovelar: s. pronunțat cu ajutorul buzelor și al părții posterioare a vălului palatului gurii, prin rotunjirea buzelor și atingerea limbii de vălul palatului, ca de exemplu qu în lat. aqua. ◊ ~ aspirat: s. pronunțat cu ajutorul unei puternice emisiuni de aer, care produce un anumit zgomot. ◊ ~ laringal: s. care se articulează în laringe, ca de exemplu c, g, h. ◊ ~ oral: s. în pronunțarea căruia aerul trece numai prin gură, ca de exemplu vocalele a, e, i, o. ◊ ~ protonic: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu ă din silaba -nă- a cuvântului sănătate. ◊ ~ labializat: s. care se pronunță însoțit de o rotunjire a buzelor, asemănător vocalei u, ca de exemplu c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> fac^u). ◊ ~ labiodental: s. care se pronunță prin atingerea buzei inferioare de dinții incisivi superiori, ca de exemplu f în rafală și v în zvon. ◊ ~ bilabiodental: s. articulat cu ajutorul buzei superioare și a dinților superiori, atingând buza inferioară, ca de exemplu grupul final de consoane în cuvântul german fünf (pronunțat „fiunf” – cinci). ◊ ~ palatal: s. care este articulat în regiunea palatului gurii, care se pronunță prin atingerea cerului gurii cu limba, ca de exemplu k’ în unchi și g’ în unghi. ◊ ~ palatalizat: s. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din s. nepalatal în s. palatal, ca de exemplu b în cuvintele gine (bine) și algină (albină); f în cuvintele hérbe (fierbe) și hir (fir). ◊ ~ înalt (ascuțit, subțire): s. care are un număr mare de oscilații pe secundă, ca de exemplu i. ◊ ~ jos (gros, profund): s. care are un număr mic de oscilații pe secundă, ca de exemplu u. ◊ ~ uvular: s. care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei (omușorului); sunet care se pronunță graseiat, ca de exemplu r de către francezii din nord și de aromânii fărșeroți din Albania. ◊ ~ protetic: s. adăugat la începutul unui cuvânt pentru a face pronunțarea mai ușoară, ca de exemplu a- în alămâie și alăută. ◊ ~ inițial: s. care se află la începutul cuvântului, ca de exemplu a- în arc, b în bunic etc. ◊ ~ medial: s. care se află în mijlocul cuvântului, ca de exemplu -e- în dilemă, -l- în căldură etc. ◊ ~ final: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -i în fugi, -c în hamac etc. ◊ ~ clar: s. limpede, distinct, precis, deslușit, curat, lămurit, ușor de înțeles. ◊ ~ dezarticulat: s. prost articulat, rău pronunțat, neclar; s. modificat sub influența altui sunet, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu p, modificat regional sub influența lui i în cuvântul piept (> kept), f în cuvântul fir (> hir) etc. ◊ ~ iodizat: s. pronunțat înmuiat, rostit cu un iod (v.), (cu) un i la începutul unui cuvânt care începe cu e; s. e inițial pronunțat ie în cuvintele economie, ecou, educație, el, electric, epocă, eram etc. ◊ ~ iotacizat: s. palatalizat, modificat sub influența unui iot (v.) următor, a unui i (semivocalic) sau a unui e (vocalic) în hiat, în verbele latine moștenite de limba română audio > *audiu > audziu > auz (aud); salio > *saliu > saiu> sai (sar); teneo > *tenio > teniu > ținiu > țiu (țin) etc. ◊ ~ nazalizat: s. pronunțat pe nas, transformat în sunet nazal, ca de exemplu o în fr. cotton (pronunțat õ: cotõ). (Pentru clasificarea s. în limba română v. criteriu).

X s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului, numită ics; redă pe «cs» (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca «explozie», «expoziție» etc.) sau pe «gz» (în cuvinte ca «exemplu», «examen» etc.). Raze X v. rază.

AFEREZĂ Accident* fonetic constând în căderea unui sunet sau a unei silabe de la începutul cuvântului. Tipurile curente de afereză sunt: a) dispariția unei vocale, cel mai adesea înregistrându-se pierderea lui a- (colo, coperi, mestica). Uneori se pot găsi în aceeași situație și alte vocale, de ex. i-(talieni); b) dispariția unei consoane (mai rar); s- (feștanie, feșnic, fârșit), z- (ice) etc.; c) dispariția unei silabe sau a mai multora la începutul cuvântului (rar): fr. bus pentru autobus, rom. Saveta, Veta pentru Elisaveta etc. • Afereză este în limba română un fenomen de limbă vorbită / populară. Afereza apare în poezia populară și este cerută de necesități ale versificației: „Nu-m da drumu să mă duc // Șterne-m patu să mă culc” (folclor): „Știi tu bade amu-i un an / dintr-un măr mândoi mâncam” (folclor). Afereza vocalică (în special cea a vocalei a-) este considerată caracteristică pentru dialectele meglenoromân: ( mr. veam: dr. aveam, mr. daug: dr. adaug) și istroromân (ir. fla: dr. afla, ir. prope: dr. aproape). • Într-o serie de cuvinte românești, raportarea la etimonul latin permite identificarea diferitelor tipuri de afereză: lat. aranea > rom. râie; lat. *hirundinella > rom. rândunea; lat. *umbulicus > rom. buric. C.C.

afereză (gr. aphairesis, lat. remotio „îndepărtare”, „înlăturare”), figură fonologică de ordinul economiei de expresie, care constă în suprimarea unui sunet la începutul cuvântului: stâmpăr (astâmpăr), stâmpăra (astâmpăra). La numele de persoane poate fi și silabică: Culae (Niculae), Fănel (Ștefănel), Tuța (Petruța). Dacă la apelative sau la verbe, a. este generată, în economia enunțului, de factorul eufonic, în cazul numelor proprii de persoană hotărâtoare este și nuanța hipocoristică pe care o capătă numele prescurtat (P).

sinalefă (gr. synaloiphe „redare coerentă”, „fuziune”), figură care constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârșitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire se ajunge, în general, la dispariția uneia din cele două vocale care se întâlnesc, dar s. se numește numai contopirea prin dispariția vocalei finale (A): „Lună, tu, stăpân-a mării...” (Eminescu) Când prin contopire dispare vocala inițială a cuvântului următor, avem de a face cu o ecthlipsă (gr. ekthlipsis): „Căci întreb la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?” (Eminescu) Cf. lat.: conjugio Anchise: a) s.: „conjugi-Anchise”; b) ecthlipsă: „conjugio-nchise” ( → L., & 1244-1246) Contopirea vocalelor în hiat sintactic este generată nu numai de nevoia economisirii efortului de articulare, ci și de necesitatea eufonică, adică „un fel de melodie ce se adaugă la rostirea cuvântului” – cum spune Demetrios, & 70. Sin. sàndhi

h smi [At: DA / E: lat h] 1 A opta literă a alfabetului limbii române Si: haș (1). 2 Consoană spirantă laringală la începutul cuvintelor și între două vocale, între care a doua nu este i Si: haș (2). 3 Consoană spirantă velară la sfârșitul cuvintelor sau în vecinătatea unei consoane. 4 Consoană spirantă palatală când e urmată de i. 5 Semn grafic fără pronunție în grupurile che, chi, ghe, ghi.

x s.m. invar. I 1 A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române. 2 Grup consonantic corespunzător acestei litere, alcătuit dintr-o velară și o siflantă, care redă pe „cs” (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție”) sau pe „gz” (în cuvinte ca „exemplu”, „examen”). 3 Semn grafic pentru această literă (x, X). II (mat.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații și pentru variabila independentă a unei funcții. ♦ fig. Persoană, loc etc. necunoscut sau al cărui nume este lipsit de importanță ori de semnificație. III Simbol literal pentru cifra romană cu valoarea numerică 10 (X). IV (genet.) Cromozom special care conține gene determinante pentru sex. V (fiz.) Raze (sau radiație) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă situată, în spectru, în imediata vecinătate a radiațiilor ultraviolete, care impresionează placa fotografică, întrebuințată mai ales în medicină. • pronunț. și ics.

MASÁRE² s. f. Acțiunea de a (s e) m a s a². Masarea energiei de rostire la începutul cuvintelor. PUȘCARIU, L. R. I, 70. - V. masa².

X s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului, numită «ics»; redă pe «cs» (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca «explozie», «expoziție» etc.) sau pe «gz» (în cuvinte ca «exemplu», «examen» etc.). ◊ Simbol matematic pentru cifra 10.

ARUNCA A arunca (pe cineva) pe drumuri sau pradă mizeriei ori foamei = a) A lipsi pe cineva de cele necesare traiului: Căpitanul ar fi căzut în cea mai neagră mizerie, dacă nu găsea pe prietinul tatălui său, pe Psaridi, mare om de afaceri... (I. L. CARAGIALE) b) A da pe cineva afară din serviciu: Or, expropierea i-ar atinge grozav pe acești modești proprietari, cărora le-ar lua pâinea de la gură, și în plus le-ar arunca familiile pe drumuri. (http://www.cocoon.ro) A arunca anatema = A anatemiza: La Ploiești, ca și la Galați, burghezimea cosmopolită de nevoie și șovinistă din interes ne-a aruncat anatema ei și s-a zburlit de atitudinea noastră. (ANTON BACALBAȘA) A arunca banii pe fereastră (pfm.) = A cheltui fără socoteală: Și nici măcar nu era vorba despre remușcarea de a arunca banii pe fereastră. (CRISTIAN ARDELEAN) Este milionar, dar nu aruncă banii pe fereastră: Nunta lui George Clooney va fi plătită de familia miresei. (http://www.ziarelive.ro/) A arunca bobii (pfm.) = A ghici în bobi: Ai căzut geniu mândru, plin de ndărătnicie / În spații făr de margini, în evi de veșnicie! / Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii, / La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue, / Te rog soarte mă scapă, de alții nu − de mine. (MIHAI EMINESCU) A arunca cărunteață (nob.) = A încărunți: Arde-mi-te-ai, codre des! / Văd bine că s-a ales / Din tine să nu mai ies! / Am intrat făr' de musteață / Ș-acum arunc cărunteață. (VASILE ALECSANDRI) A arunca ceva în aer = A distruge ceva cu explozibil: Pirotehniștii au aruncat clădirea în aer. A arunca cu funia (înv.) = A măsura în lungime: A durat ceva timp până să arunce cu funia pe suprafața țăranului, dar i-a ieșit socoteala exactă. A arunca jargoane (arg.) = a) A încerca să convingă pe cineva: Individul arunca jargoane în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu se uita la el. b) A minți: E bună apa aici. Degeaba aruncă ei jargoane că apa nu e bună, apa e bună. Sunt oameni care au trăit la 96 de ani. (http://rra.srr.ro) A arunca literele = A scrie în grabă, neîngrijit: Mereu arunci literele și de aceea nu înțeleg întotdeauna ce mi-ai scris. A arunca lumină (într-o problemă) = A lămuri (o problemă): Investigațiile repetate n-au putut să arunce lumină asupra cazului în discuție. [sistema filozofică] aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluțiunii, atavismului, personalității etc. (I. L. CARAGIALE) A arunca o ochire = A cerceta sumar: Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. (NICOLAE BĂLCESCU) A arunca o pastilă (sau pastila) (fam.) = A face o aluzie, a aduce vorba: Cel cu reclamele mai aruncă câte o pastilă: „Avem pantofi pentru bărbați cu botul lat... Avem ciorapi pentru femei cu găuri” […] (M. CĂRTĂRESCU) A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = A spune ceva în treacăt: Aruncase o vorbă unul dintre țărani. (ION PAS)Un cuvânt aruncat la vreme pregătește ochiul pentru un tablou. (G. CĂLINESCU) În sfârșit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, își zise că dis-de-dimineață se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, așa ca din întâmplare, să știricească gândurile lui și pe-ale flăcăului. (LIVIU REBREANU) A arunca ochii(șorii) (pop.) = A trage ocheade: Băiatul arunca mereu ochii asupra fetei și, în cele din urmă, se hotărî să-i vorbească. A arunca pe cineva la închisoare (sau în temniță) = A băga pe cineva la închisoare, a întemnița: […] o vorbă imprudentă descoperă totul și conspiratorii sunt aruncați în temniță. (G. CĂLINESCU) Să nu se întâmple ceva și să piardă tot. Avocații câte șuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mână. (LIVIU REBREANU) A arunca pe ușă afară (fam.) = A goni din casă: Tipul pe care tocmai l-ai aruncat pe ușă afară, pe motiv că eu sunt prea mică pentru un prieten, este fiul șefului tău!. (FLORENTIN SMARANDACHE) L-am aruncat pe ușă afară și a fost ultima oară când l-am văzut în viață... (http://www.alcohelp.ro) A arunca pisica (moartă) în ograda altcuiva = A da vina pe altcineva, a pasa răspunderea altcuiva: Roman și Băsescu renunță la imunitatea parlamentară, demascând în acest fel manevra guvernului de a arunca pisica moartă în ograda vecinului. (ION LAZU) A arunca prosopul (În box) = a) A solicita oprirea meciului, recunoscând superioritatea netă a adversarului: Când un antrenor aruncă prosopul, în box înseamnă un singur lucru: sportivul nu mai poate continua lupta. (http://www.sport.ro/) b) (fig.) A abandona o competiție, a-și recunoaște înfrângerea:În fotbal, prosopul aruncat este un gest care a intrat în istorie și are un singur înțeles: Rapid, învinsă de Dinamo cu 4-1 în Giulești, acum 11 ani, când Cornel Dinu i-a aruncat ostentativ prosopul lui George Copos, care trăia cea mai aspră înfrângere. (http://www.sport.ro/) A arunca sorții (înv.) = A trage la sorți: Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice […] n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. (MIHAI EMINESCU) A arunca vina asupra cuiva (sau pe cineva) (pfm.) = A învinovăți: Acolo − în maturul Corp − onorabilul stâlpnic nu a contestat doar adevărul denunțărilor d-lui Moldoveanu, nu, le-a confirmat, ridicând un colțuleț al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. (MIHAI EMINESCU) A arunca vorbe (d. retori, oratori) = A vorbi pompos și fără conținut: Stimabile, nu vezi că arunci vorbe. Treci la subiect! Mai sorbi repede din paharul cu vin și, mirându-se parcă de el însuși, aruncă aceste vorbe: − Cine este el? [...] (EUGEN BARBU) A arunca vorbe-n vânt = A promite și a nu se ține de cuvânt: Se știa că românii nu aruncă vorbe în vânt. (PAUL NICULESCU-MIZIL) Iar pentru a demonstra că nu aruncă vorbe-n vânt, Hagicalil Erghin a demarat deja discuțiile pentru a ridica un spital în Capitală. (http://www.forbes.ro) A fi aruncat cu sorții (pop.) = A fi tras la sorți: El a aruncat sorții pentru ele și mâna Sa le-a împărțit pământul cu funia de măsurat;ele îl vor stăpâni pentru totdeauna și-l vor locui din generație în generație. (https://www.biblegateway.com/) Apoi au aruncat sorții, iar sorțul a căzut pe Matia care a fost adăugat la numărul celor unsprezece apostoli. (http://www.bible.is/) A (i) se arunca în brațe (sau în brațele) cuiva = A se îndrăgosti de cineva: […] e fascinată subit de el și la sfârșitul actului i se aruncă în brațe. (G. CĂLINESCU) În visările lui, Titu întrezărise o zi când Eugenia, pe care la Sângeorz o văzuse ca o rară frumusețe, îi va cădea în brațe, cucerită de versurile lui devenite celebre. (LIVIU REBREANU) A (i) se arunca la picioare (sau la picioarele) cuiva = A se umili în fața cuiva: Aruncându-i-se la picioare, îi destăinuie cine e. (G. CĂLINESCU) A-i (sau a-l) arunca cuiva în spinare (fam.) = A încerca să te descotorosești de cineva, dându-l în răspunderea altuia: Apoi, orice ar face dânsul și oricâte fantazii ar arunca el în spinarea dobitoacelor, îi e indiferent să știe că dobitoacele nu vor putea protesta, deoarece le-a luat de la început cuvântul. (d. ANGHEL) A-i arunca cuiva sare (sau praf) în ochi (pfm.) = A încerca să-l faci pe cineva să nu vadă starea adevărată a lucrurilor:[...] pe lângă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. (MIHAI EMINESCU) Ne aruncă praf în ochi la tv-urile lor, că uite fraților stârpim corupția. (http://comunicarepersonala.com/) A se arunca în partea (sau în sămânța) cuiva = A semăna la chip sau la fire cu cineva: S-a aruncat în partea mâne-sa. (ION CREANGĂ) Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânța cea ră [rea] a mâne-ta. (A. MATEEVICI) A se arunca la (sau de) gâtul (cuiva) = A îmbrățișa (pe cineva): Dan s-aruncă la gâtul lui plângând ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. (MIHAI EMINESCU) A se arunca pe cal = A încăleca dintr-o săritură: Flăcăul s-a aruncat pe cal și i-a dat pinteni. A(-și) arunca ochii (sau o ochire, o privire, o căutătură) la (ori asupra, pe, prin, spre, peste etc.) (pfm.) = a) A privi repede, în treacăt: Baba, care simțise de unde venise piatra își aruncă ochii la fereastra împăratului și vede pe fiul de împărat făcând haz; (P. ISPIRESCU) Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. (MIHAIL SADOVEANU) b) A examina, a cerceta sumar: Măcar din deal, așa ca-n zbor, / S-arunce ochii-n jos spre văi, / Spre sat, spre casa lor. (G. COȘBUC) Când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... (ION CREANGĂ) Castelmare ieși nemulțumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. (MIHAI EMINESCU) A(-și) arunca retina peste umăr (arg.) = A observa ce se întâmplă în jur, a se asigura că nu este urmărit: Și-a aruncat retina peste umăr și s-a îndreptat în direcția opusă. A-și arunca (ca buhaiul) țărâna după (sau în) cap (ori pe spinare) (pop.) = A se păgubi prin acțiuni necugetate, făcute la mânie: După aceea începe a-și arunca țărnă după cap, ca buhaiul, și apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologește jos pe pajiște [...] (ION CREANGĂ) Oșlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după cap, ca buhaiul. (IDEM) A-și arunca viața în șanț (înv.) = A-și risca viața: Trebuie să ne mirăm și astăzi de orbul curagiu tineresc cu care acei tineri, prin ținuta lor, își aruncau viața în șanț. (G. BARIȚ) Arză-te-ar focul! (În blesteme) = Să dea Dumnezeu să te mistuie flăcările (iadului)!: Frunză verde, mărăcine, / Arză-te focul, pădure! (POP.) Parcă arunci în Olt (pop.) = Lucrezi fără spor, cu pierdere de mult timp, material: Orice ar fi făcut, parc-ar fi aruncat în Olt.

IOTACISM s. n. (Fon.) 1. Evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare. – Din fr. iotacisme.

IOTACIZARE, iotacizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.

ANAFORĂ¹, anafore, s. f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze sau părți de frază pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii. – Din fr. anaphore, lat. anaphora.

PROTETIC, -Ă, protetici, -ce, adj. 1. (Med.) Care ține de proteză (1), privitor la proteză (1). 2. (Fon.; despre sunete) Care se adaugă la începutul unui cuvânt, fără a-i schimba înțelesul. – Din fr. prothétique.

AFEREZĂ ~e f. Suprimare a unui sunet sau a unui grup de sunete la începutul unui cuvânt. /<fr. aphérese, lat. aphaeresis

ANAFORĂ ~e f. Figură de stil care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul a mai multor versuri, propoziții sau fraze. /<ngr. anaforá

EPANODĂ s.f. (Lit.) Figură de stil care constă în reluarea unui cuvînt sau grup de cuvinte la începutul unor unități sintactice; regresiune (6) [în DN]. [Cf. fr. épanode, gr. epanodos – întoarcere].

TAUTACISM s.n. Figură de stil care constă în repetarea aceluiași semn la începutul unor cuvinte sau silabe succesive. [< fr. tautacisme, cf. gr. tauto – același lucru].

AFEREZĂ s. f. 1. suprimare a vocalei inițiale, a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 2. poezie rebusistă din două părți, prima definind un cuvânt-bază din care, suprimând prima literă, se obține un alt cuvânt, definit în a doua parte. 3. figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enunțându-se ceea ce este demn de reținut. (< fr. aphérèse)

ANAFORĂ s. f. procedeu stilistic constând în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor unități sintactice sau metrice; epanaforă. (< fr. anaphore, lat. anaphora)

EPANODĂ s. f. procedeu retoric constând în reluarea unui cuvânt, sau grup de cuvinte la începutul unor unități sintactice; regresiune (6). (< fr. épanode, gr. epanodos)

PREFAȚĂ s. f. 1. cuvânt la începutul unei cărți, care conține lămuriri, explicații etc. legate de opera respectivă. 2. ceea ce precedă sau anunță un eveniment. (< fr. préface, lat. praefatio)

PROTEZĂ s. f. 1. aparat, piesă medicală care înlocuiește un membru sau (o parte dintr-) un organ al corpului. ♦ ~ dentară = proteză pe care se fixează dantura falsă. 2. (fon.) adăugare a unui sunet la începutul unui cuvânt, fără ca acesta să-și schimbe înțelesul. (< fr. prothèse, lat., gr. prosthesis)

TAUTACISM s. n. figură de stil constând în repetarea aceluiași semn la începutul unor cuvinte sau silabe succesive. (< fr. tautacisme)

transplant s. n. (med.) ♦ 1. Transplantare de organe, țesuturi printr-o intervenție chirurgicală ◊ „Congresul mondial consacrat problemei transplantului de organe a reunit la New York somități mondiale.” Fl. 21 IX 68 p. 28; v. și L. 24 IV 69 p. 2122, Sc. 30 XI 79 p. 5; v. și bancă (de transplantologie), imunologie. ♦ 2. Trecere dintr-un domeniu în altul ◊ „Alt transplant de inteligență și perseverență umană: sonda Surveyor-7.” Luc. 13 I 68 p. 3. ◊ „Transplanturi se pot face în orice domeniu, după cum vedem în zilele noastre, dar culturile naționale refuză soluri străine.” Luc. 6 IV 68 p. 10 (din engl. transplant; cf. fr. transplant; DMC 1950; Th. Hristea în LR 3/72 p. 198199; DZ; DEX, DN3; cuvântul a început să fie folosit frecvent numai după ce la 3 XII 67 a fost efectuat primul transplant de inimă de la om la om)

PANFILOV, Gleb (n. 1934), regizor rus de film. Pelicule înfățișând momente de viață cotidiană, în care se împletesc umorul, tandrețea, tristețea și drama („Prin foc nu se trece”, „Începutul”, „Cer cuvântul”, „Tema”, „Valentina, Valentina”, „Mama”).

ANAFORĂ¹, anafore, s. f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii. [Acc. și anaforă] – Din fr. anaphore, lat. anaphora.

PROTETIC, -Ă, protetici, -ce, adj., s. f. 1. (Med.) Care ține de proteză (1), privitor la proteză (1). 2. (Fon.; despre sunete) Care se adaugă la începutul unui cuvânt, fără a-i schimba înțelesul. 3. s. f. Disciplină care studiază protezele. – Din fr. prothétique.

DERAIERE LEXICALĂ s. f. + adj. (< deraia < fr. dérailler – cf. fr. lexical, germ. lexikalisch): deviere a sensului unui cuvânt sub influența altui cuvânt. Fenomenul a fost studiat de acad. Al. Graur. După părerea sa, d. l. este concretizată într-o construcție tipic populară, familiară sau de argou, care presupune înlocuirea sfârșitului sau a începutului unui cuvânt cu sfârșitul sau începutul altui cuvânt (de obicei identic cu al celuilalt), pentru a păcăli pe interlocutor și a crea un efect comic. Ea se produce dintr-un anumit punct al cuvântului, care este comun cu al celor doi termeni. Astfel: telegrabnică (< telegramă – grabnică), animabil (< amabil – animal), banchior (< bancher – chior), cașcavaler (< cavaler – cașcaval), lumânaștere (< lumânare – naștere), autopas (< autobuz – pas), felicitocuri (< felicitări – tocuri), scrumbieră (< scrumieră – scrumbie), poimarți (< poimâine – marți) etc. D. l. privește modificarea unuia sau a mai multor sunete din interiorul cuvântului, sfârșitul rămânând același: izbit (< iubit – izbi), lătrătură (< literatură – lătra), scrofulos (< scrupulos – scrofuri) etc. Există d. l. create prin adăugarea unui singur sunet de la cuvântul al doilea: suspinul (< supin – suspin), măntăluță (< mătăluță – măntăluță), Costiclă (< Costică – sticlă) etc. sau prin adaos de cuvinte: cald nemțesc (< germ. kalt „frig”), franceză de baltă, caii de la bicicletă, cu ghetele de la botez, să-ți strâng mâna cu ușa, o cărămidă poștală, umblă pe jos! (pentru: umblă sănătos!) etc. Există și d. l. create prin substituirea unor elemente care au comun unul sau mai multe sunete, la început: unele aduc o notă peiorativă; altele aduc o atenuare a intenției; unele exprimă menajarea conveniențelor, îndulcirea raporturilor, evitarea obscenităților; altele sunt simple glume. Să se compare: cât e ceapa? (pentru: cât e ceasul?), ești copoi! (pentru: ești copil!), mămăligă cu brânci (pentru: mămăligă cu brânză), nepurcel (pentru: nepoțel), inel de aoleo (pentru: inel de aur), îmi pare băț (pentru: îmi pare bine), o faci pe nervosu (pentru: o faci pe nebunul), fir-ai al neichii (pentru: fir-ai al naibii), fir-ai al cucului sau fir-ai al ciorilor (pentru: fir-ai al dracului), hai sifon! (pentru: hai sictir!), mă doare-n cot (după ureche, în călcâie etc.), vai de cozonacul tău, mănânci ciuperci!, dumicatu măsii, Dumnezeu să-l iepure (...să-l ierte), ce spui Franț! (...frate), dați-vă la o paișpe (...la o parte), fii solemn! (...serios), stai un plic (...un pic), n-am în cotor (...încotro), cu tonții (cu toții) etc. Procedeul acesta are o valoare socială, deoarece se bazează pe asociații premeditate.

IOD s. n. (< fr. yod): sunetul semivocalic ĭ, care apare la începutul unui cuvânt ce începe cu vocala e; sunetul i care apare înaintea lui e inițial, ca semn al înmuierii (palatalizării) acestuia. Astfel, cuvintele economie și epocă sunt pronunțate cu i înaintea lui e vocalic, adică iodizat (înmuiat, palatalizat): „ieconomie”, „iepocă” (în opoziție cu scrierea acestora: economie, epocă).

IODIZARE s. f. (< iodiza < iod + suf. -iza): rostirea lut e inițial ca diftongul ie; apariția în pronunțare a unui iod (a unui ĭ înaintea vocalei e, la începutul unui cuvânt ca economie, ecou, edificiu, educație, el, electric, element, enumerare, epocă, eram etc. (pronunțate „ieconomie”, „iei”, „ieram” etc.).

PROTEZĂ s. f. (< fr. prothèse, cf. gr. prothesis < pro „înainte” + thesis „așezare”): modificare fonetică condiționată care constă în adăugarea unui sunet la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-și schimbe înțelesul. Astfel, verbul românesc amesteca provine din verbul mesteca prin p. lui a; alămâie < lămâie, amiroase < miroase etc. P. lui a este frecventă în dialectul aromân (chiar în denumirea dialectului) < a + român; acumpru „a cumpăra”, alăvdare „lăudare”, arău „rău”, aroșu „roșu”, arâd „a râde”, arăcoare „răcoare” etc.

VOCALĂ s. f. (< it. vocale, lat. vocalis, germ. Vokal): sunet care se produce prin scurgerea nestânjenită și continuă a curentului de aer sonor prin canalul vorbitor. ◊ ~ simplă: v. pronunțată și notată o singură dată, ca de exemplu a și e în parte, o și ă în zonă, u și i în puțin, î din până. ◊ ~ dublă: v. pronunțată și notată de două ori, ca de exemplu ee în alee și epopee, ii în ființă și viitor, oo în coopera și zoologie, uu în atuuri și continuu. ◊ ~ plenisonă: v. care are caracter silabic (adică poate forma singură o silabă), ca de exemplu a în ață, e în era, i în ițar, o în oră, u în ușă. ◊ ~ semisonă: v. care nu are valoare silabică, care nu poate forma singură o silabă, ca de exemplu ă în bă-iat și mi-lă, î în dâ-ră și mâ-nă. ◊ ~ în hiat: v. care se întâlnește cu o altă v. în cadrul aceluiași cuvânt sau cu o v. din alt cuvânt, ca de exemplu e și a în cuvântul crea (cre-a), iar o și o în cuvinte diferite ca o operă. ◊ ~ palatală: v. articulată în regiunea palatului gurii prin apropierea limbii de această zonă, ca de exemplu e în cuvântul estuar și i în cuvântul istm. ◊ ~ anterioară (prepalatală): v. care se articulează într-un punct situat în partea de dinainte a cavității bucale, ca de exemplu e în cuvântul era și i în cuvântul imun. ◊ ~ medială (neutrală, centrală): v. care are ca punct de articulație partea de mijloc a cavității bucale, ca de exemplu a în aur, ă în ăștia și î în înalt. ◊ ~ posterioară (postpalatală, velară): v. care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale, ca de exemplu o în odor și u în unic. ◊ ~ deschisă: v. care se articulează cu maxilarele mai depărtate și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mai larg decât la o v. închisă, ca de exemplu a din baclava. ◊ ~ semideschisă (mijlocie): v. care se articulează cu maxilarele pe jumătate deschise și cu canalul dintre limbă și palatul gurii strâmtat pe jumătate, ca de exemplu ă din țări, e din fler și o din corp. ◊ ~ închisă: v. care se articulează cu maxilarele apropiate unul de celălalt și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mult mai strâmtat decât în pronunțarea unei v. deschise, ca de exemplu i din in, î din încă și u din una. ◊ ~ labială (rotunjită): v. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu o în onoare și u în unește. ◊ ~ nelabială (nerotunjită): v. care se articulează fără participarea buzelor, ca de exemplu a în arc, ă în soră, e în era, i în inimos și î în mâine. ◊ ~ mobilă: v. din rădăcina unui cuvânt flexibil care apare numai în unele forme ale acestuia, ca de exemplu o în cuvântul rusesc son „vis” (N. sg. son – G. sg. sna). ◊ ~ mută: v. care nu se pronunță deloc sau care se pronunță foarte slab, ca de exemplu e (finală și medială) din cuvintele franțuzești femme „femeie” și petit „mic” (în primul caz nu se pronunță, iar în al doilea se pronunță foarte slab). ◊ ~ accentuată (tonică): v. care este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în tare, e în fermă, i în ține, o în voie, u în sună, ă în zările și î în săptămâni. ◊ ~ neaccentuată (atonă): v. care nu este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în canistră, e în trecător, i în direcție, o în colonel, u în bucuros, ă în ciupercă și î în câmpie. ◊ ~ protonică: v. care se află înainte de silaba accentuată, ca de exemplu a în calibru, e în ferigă, i în vioară, o în colțat, u în sulfină, ă în măsea și î în câtime. ◊ ~ posttonică: v. care se află după silaba accentuată, ca de exemplu a în vremea, e în mare, i în fabrică, o în radio, u în abur și ă în salbă. ◊ ~ iodizată: v. care primește în pronunțare un iod (v.) anterior, la început de cuvânt, ca de exemplu v. e din cuvintele el (pron. „iel”), este (pron. „ieste”) etc.

afereză sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr aphérèse, lat aphaeresis] 1 (Med) Tăiere a unei părți a corpului Vz amputare. 2 (Grm) Fenomen lingvistic constând în suprimarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 3 Poezie rebusistă formată din două părți, prima definind un cuvânt-bază, din care, dacă suprimăm prima literă, obținem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 4 Figură retorică prin care se respinge ceea ce nu trebuie admis, enunțându-se ceea ce este demn de reținut.

anaforă¹ sf [At: DEX² / Pl: ~re / E: fr anaphore, lat anaphora] Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze succesive pentru accentuarea unei idei sau pentru obținerea unor simetrii.

conduplicație sf [At: DEX² / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr conduplication] 1 (Bot) Stare a unui organ conduplicat. 2 (Înv) Repetiție a unui cuvânt la începutul sau la sfârșitul unei fraze.

proteză (prosteză) (gr. prosthesis „punere în față”), figură care constă în adăugarea unui sunet (în limba română, a unei vocale), la începutul unui cuvânt, dintr-o necesitate eufonică (uneori poate fi și semantică), legată fie de cuvânt, fie de context (I): aista (lat. iste), alăută (lăută), alămâie (lămâie), amirosi (mirosi). Oricum s-ar explica lingvistic., p. trebuie considerată ca un fenomen de amplificare fonică a cuvântului care răspunde nevoii de echilibru, de ritm și de măsură a cuvântului în vorbire. Deși lingvistul o consideră „sunet parazitar” (cf. S. Pușcariu, II, p. 134 passim), p. este, ca și epiteza sau paragoga, expresia unei simetrii acustice (cu motivare idiomatică!) în cuvânt, enunț sau vers. În latina vulgară a avut loc o p. vocalică, în cuvinte ca: „espicum” (spicum), „estabulum” (stabulum), moștenite în limbile romanice (cf. fr. épi, étable; la fel „iscala” (scala) > fr. échelle).

iot sn [At: DA / Pl: ~uri / E: ger Jot] (Fon) Sunet asemănător cu semivocala i, foarte scurt, apărut la finalul cuvintelor după o consoană sau înaintea unei vocale palatale la început de cuvânt sau de silabă, notat de obicei în diverse alfabete fonetice cu y, j sau i Si: iod².

iotaciza vtr [At: DA ms / Pzi: 3 ~zează / E: cf iotacism] 1-2 (D. consoane) A (se) palataliza sub influența unui iot Si: a (se) iodiza (1-2). 3-4 (D. vocale) A primi un iot înaintea sa, la început de cuvânt sau de silabă Si: a (se) iodiza (3-4).

iotacizare sf [At: DA ms / Pl: ~zări / E: iotaciza] (Fon) 1 Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot Si: iodizare (1), iotacism (1). 2 Apariție a unui iot înaintea unei vocale palatale la început de cuvânt sau de silabă Si: iodizare (2), iotacism (2).

x¹ smi [P: ics ] 1 A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române. 2 Sunetele corespunzătoare literei x¹ (1), care reprezintă un grup consonantic alcătuit dintr-o velară și o siflantă, redând pe cs (la început de cuvinte sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție” etc.) sau pe gz (în cuvinte ca „exemplu”, „examen” etc.)

tautacism sn [At: DN³ / P: ta-u~ / Pl: ? / E: fr tautacisme] Figură de stil care constă în repetarea aceluiași semn de la începutul unor cuvinte sau silabe succesive.

protetic¹, ~ă a [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (înv) proste~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr prothétique] 1 (Med) Referitor la proteză (1). 2 (Fon; d. sunete) Care se adaugă la începutul unui cuvânt ce începe cu o consoană, fără a-i schimba sensul.

proteză sf [At: TURNESCU, C. 3 / S și: (înv) ~the~ / V: (înv) proste~ / Pl: ~ze / E: fr prothèse] 1 Aparat sau piesă medicală care înlocuiește un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului sau pe care se fixează o dantură falsă. 2 Operație chirurgicală prin care se înlocuiește un organ, un membru, o parte dintr-un membru al corpului printr-o proteză (1). 3 (Fon) Apariție accidentală a unui sunet la începutul unui cuvânt care începe cu consoană, fară a se schimba sensul acestuia.

ANAFORĂ 1. Fenomen sintactico-semantic constând în reluarea printr-un substitut* (sau anaforic*) a unui termen plin referențial, exprimat anterior, numit antecedent*. Relația antecedent-substitut, numită „relație anaforică” sau „interpretativă”, procură referința substitutului, component care, în afara contextului, este lipsit de referință proprie. 2. În lucrări mai noi, după model englezesc, este desemnată prin anaforă și clasa de cuvinte fără referință proprie, alcătuită, mai ales, din pronume și adverbe pronominale, care primesc referința de la un component exprimat anterior, numit antecedent; sin. cu anaforic; substitut. 3. În GB*, anafora primește o accepție mai restrânsă și mai tehnică în raport cu 2; caracterul mai restrâns pleacă de la clasificarea expresiilor nominale în trei categorii: anafore, pronominale, nominale referențiale, GB introducând o distincție conceptuală între anafore și pronominale. ● Anafora, în accepția GB, păstrează din accepția clasică trăsătura lipsei de referință proprie, fiind obligată să-și procure referința prin legare* de un nominal referențial, numit antecedent, altfel spus, prin coreferențialitate cu antecedentul. Această legare se realizează tehnic prin coindexare*. ● Anafora adaugă la accepția clasică o condiție tehnică a domeniului de legare, al cărei rol este de restrângere, pe baze sintactice (prin relațiile de guvernare*), a domeniului în care anafora și antecedentul pot fi legate și, implicit, de delimitare față de clasa pronominalelor. Astfel, principiul (a), destinat legării anaforelor (vezi LEGARE), cere ca anafora să fie legată în categoria ei guvernantă, în timp ce principiul (b), destinat legării pronominalelor, cere ca pronominalele să fie libere în categoria lor guvernantă. De ex., în fraza: Profesorul_i crede că elevii_j lui_i nu se_j ajută destul (unul pe altul)_j, reciprocele* se și unul pe altul sunt anafore, fiind legate (vezi indicele j) de nominalul referențial elevii în limitele aceleiași propoziții, în timp ce nominalul lui nu are trăsăturile unei anafore, ci ale unui pronume, fiind liber în limitele aceleiași propoziții (este coindexat cu nominalul profesorul aparținând altei propoziții). 4. ~ textuală Elemente de recurență, de reluare, într-o formă sau alta, a temei* (vezi TEMĂ₄), asigurând coeziunea* și coerența* textului. Vezi COERENȚĂ; COEZIUNE₂; GRAMATICĂ (A TEXTULUI). 5. În retorică, figură* sintactică realizată prin repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la începutul unor fragmente succesive de enunț, fie ele unități sintactice ori metrice: propoziții în frază, fraze în context*, versuri în strofă (vezi COLON); anafora realizează un paralelism* sintactic după schema x.../x.../x...: Căci toată a mea viață îți fu ea închinată,/ Căci alt decât iubirea ea nu avu mai sfânt/ Căci tu ești încă astăzi dorința-mi neschimbată/ Și visu-mi cel din urmă aicea pe pământ (Alexandrescu). Anafora are o dublă funcție în text: emfatică sau de intensificare (vezi EMFAZĂ) – prin repetiție; de creare a simetriei specifice paralelismului – prin poziția fixă a elementului reluat. Termenul care realizează anafora se numește anaforic*. ● În funcție de numărul construcțiilor sintactice afectate, anafora poate fi actualizată ca: bicolon (două reluări): Și de-ai călca nouă țări/ Și de-ai trece nouă mări/ Floricică n-ai găsi... (Alecsandri); Dar soarele, aprins inel/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală (Barbu); tricolon (trei reluări); Sunt ne-nțelese literele vremii... ?/ Suntem plecați sub greul anatemii...?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers? (Eminescu); repeteție multiplă: De-aș fi pașă sau vizir/ N-aș avea sileaf de fir./ Nici seraiul de granit/ Cu pridvorul aurit;/ Nici bogate caicele,/ Nici eunuci privighetori;/ Nici harem cu cadânele, /Nici grădini cu scumpe flori (Bolintineanu) – transpunere a unui paralelism de tip popular enumerativ. În poezia romantică, anafora multiplă are funcție retorică, adesea rezultată din combinarea cu interogații*/ exclamații*: Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?/ Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?/ Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?/ – Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!... (Eminescu). În limbajul poetic modem, anafora cu mai mulți termeni favorizează acumularea* enumerativă: Uite-n livadă-n stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii/ Uite firul ierbii (Arghezi). ● După poziția elementului repetat în cadrul untăților sintactice/ metrice, se disting mai multe tipuri anaforice: la început de vers sau de propoziție (vezi exemple supra); la începutul și la mijlocul versului: Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva (Arghezi); la începutul unor fraze succesive, într-un context mai larg: Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide (...). Acela ar face să răsune fanfara vânătorilor triumfale (...). Acela ar clădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie altarul vânătorilor (Odobescu). În frază, anafora este sursă de ritm*, segmentând enunțul în grupuri sintactice; de aceea, constituie un procedeu predilect al prozei poetice: Și clopotele, clopotele acelea care în orașul tăcut al Iașilor întovărășesc toate împrejurările vieții, clopote pentru viață și clopote pentru moarte, clopote pentru dureri și clopote pentru bucurii, au început parcă să sune iarăși... (Anghel); vezi EPIFORĂ; PARALELISM. G.P.D.(1-3); M.M.(4)

MARE¹ ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obișnuite; de proporții considerabile. Râu ~. Sat ~. ◊ Literă ~ literă inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor de la începutul unei propoziții. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mână și de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobită în care se primesc oaspeții. 2) Care întrece cantitatea obișnuită. Recoltă ~. 3) (despre intervale de timp) Care durează mult; îndelung. Nopți ~i. ◊ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifestă cu intensitate. Temperatură ~. Furtună ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ◊ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamități) Care se produce pe neașteptate, cu repeziciune și violență. Vânt ~. Cutremur ~. Secetă ~. 7) (despre ființe) Care a ajuns la vârsta maturității. Băiat ~. Fată ~. ◊ A se face ~ a crește; a se dezvolta. Tată ~ bunic. Mamă ~ bunică. Socru (soacră) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care posedă calități excepționale și se bucură de o faimă deosebită; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanță sau de o valoare deosebită. Zi ~. Faptă ~. 10) Care ocupă o treaptă mai înaltă într-o ierarhie; superior. Funcționar ~. ◊ ~ și tare care are putere și influență. A se ține ~ a fi mândru. Mai ~ele șeful; conducătorul. Să crești ~! urare cu care o persoană mai în vârstă mulțumește unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni deșarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteală lucru fără importanță, care nu merită atenție. Cu ~ ce cu greu. Săptămâna ~ săptămâna care precedă sărbătoarea Paștilor la creștini; Săptămâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris

PRECUVÂNTARE ~ări f. înv. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; predoslovie; prefață; prolog. /pre- + cuvântare

PREDOSLOVIE ~i f. înv. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prefață; precuvântare; prolog. [G.-D. predosloviei] /<sl. prĕduslovije

PREFAȚĂ ~ețe f. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio

PRIMITIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de stadiile cele mai timpurii ale societății umane; de la începutul omenirii. Om ~. 2) (despre oameni) Care a rămas mult în urmă în privința nivelului de dezvoltare; necivilizat; sălbatic. 3) Care se prezintă simplu de tot; elementar; rudimentar. Construcție ~ă. 4) fig. (despre oameni sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de educație și de cultură; grosolan; necioplit. 5) Care a rămas așa cum a fost la început. Formă ~ă. * Cuvânt ~ cuvânt de la care, cu ajutorul afixelor, sunt formate alte cuvinte. Culori ~e culorile de bază ale spectrului solar. /<fr. primitif, lat. primitivus

PROLOG² ~uri n. 1) (în teatrul antic) Parte a unei piese de teatru, care preceda intrarea corului în scenă și în care se expunea subiectul piesei. 2) Parte introductivă a unei opere literare sau muzicale; introducere. 3) Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prefață. /<fr. prologue, lat. prologus

LIGAMENT s.n. 1. Fascicul rezistent de fibre care leagă oasele între ele sau ajută la susținerea sau la legarea altor organe. 2. (La pl.) Joc care cere dezlegătorului să afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicată, unind într-o serie de propoziții sfîrșitul unor cuvinte date cu începutul celor următoare. [Pl. -te, -turi. / < fr. ligament, cf. lat. ligamentum].

EPANADIPLOZĂ s. f. figură retorică constând în reluarea unui cuvânt sau grup de cuvinte de la începutul unei unități sintactice sau metrice la sfârșitul ei; epanastrofă; prozapodoză; rediție². (< it. epanadiplosi, gr. epana-diplosis)

LIGAMENT s. n. 1. fascicul rezistent de fibre care leagă oasele între ele ori ajută la susținerea sau la legarea altor organe. 2. (pl.) joc de inteligență care cere dezlegătorului să afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicată, unind într-o serie de propoziții sfârșitul unor cuvinte date cu începutul celor următoare. (< fr. ligament, lat. ligamentum)

SIMPLOCĂ s. f. figură de stil constând din reunirea anaforei cu epifora, astfel încât în mai multe fraze consecutive cuvântul de la început este același cu cel de la sfârșit. (< fr. symploque, gr. symploke)

HORRESCO REFERENS (lat.) mă înfior povestind – Vergiliu, „Eneida”, II, 204. Cuvintele de la începutul povestirii lui Enea despre moartea cumplită a lui Laocoon.

PISAREV, Dmitri Ivanovici (1840-1868), critic literar și publicist rus. Unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai nihilismului rus. Colaborator de seamă al revistei radicale „Cuvântul rus” (la începutul anilor ’60). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecția lui Schedo-Ferroti” în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras arestarea și închisoarea la fortăreața Petropavlovsk (1862-1867). Promotor al realismului în estetică („Distrugerea esteticii”).

LITERĂ s. f. (< lat. littera): semn grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii și care face parte din alfabetul unei limbi. ◊ ~ aldină: l. de tipar cu conturul mai plin, folosită la culegerea titlurilor, a subtitlurilor, a unor cuvinte-titlu etc. ◊ ~ cursivă: l. de tipar cu conturul subțire, aplecat spre dreapta, care imită scrisul de mână și este folosită la sublinieri în texte. ◊ ~ dreaptă: l. de tipar cu conturul subțire și drept (vertical). ◊ ~ minusculă: l. mică, de dimensiune redusă față de cea de dimensiune obișnuită. ◊ ~ majusculă: l. mare, de dimensiune ridicată față de cea de dimensiune obișnuită, folosită la scrierea numelor proprii, a cuvintelor de la începutul propoziției sau al titlurilor etc. I se spune și verzală (în limbajul tipografilor). ◊ ~ inițială: l. cu care începe orice cuvânt.

epanadiploză (gr. epanadiplosis „dublare la sfârșit și la început”), figură care constă în folosirea aceluiași cuvânt (grup de cuvinte) și la începutul și la sfârșitul unei unități sintactice sau metrice; altfel spus, repetiția aceluiași cuvânt și în anaforă, și în epiforă, în aceeași propoziție, frază sau vers: x... x / y... y (R): „Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură.” (Eminescu)

simplocă sf [At: DN³ / Pl: ~oce / E: fr symploque cf gr συμπλοκή] Procedeu retoric constând din reunirea anaforei cu epifora, astfel încât în mai multe fraze consecutive cuvântul de la început și, respectiv, cel de la sfârșit rămân același.

Das Alte stürzt... (germ. „Ce este vechi se năruie”) Fr. Schiller, Wilhelm Tell (act. IV, sc. 2). Sînt primele cuvinte din versurile pe care le rostește cu limbă de moarte căpitanul Attinghausen: „Das Alte stürzt, es ändert sich die Zeit, Und neues Leben blüht aus den Ruinen” care înseamnă: Ce este vechi se năruie, vremurile se schimbă și o viață nouă înflorește din ruine. Se citează parțial (cele trei cuvinte de la început sau primul vers). LIT.

Il ny a que le premier pas qui coûte (fr. „Nu-i decît primul pas care costă” – în sensul că: numai începutul e greu). Cuvintele aparțin Suzannei Necker, mama d-nei de Staël. Se presupune că ar fi prelucrarea în franceză a unui citat din opera istoricului englez Edward Gibbon (1737-1794) History of the decline and fall of the Roman Empire (Istoria decăderii și prăbușirii imperiului roman, vol. 4). Fraza a devenit proverb în diferite limbi. Germanii spun: „Jeder Anfang ist schwer”. Iar noi: „Începutu-i anevoie”. IST.

*AFIX (pl. -xe) sn. 📖 Particulă ce se pune la începutul sau sfîrșitul cuvintelor spre a le modifica înțelesul: ~ele se împart în prefixe și sufixe [fr.].

Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă. Psalmul 115 (versetele 5 și 6), unde se spune de fapt: „ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud” – Se referă la idolii altor neamuri, ciopliți din piatră, lemn etc. și împotriva cărora psalmistul punea în gardă pe credincioși, vrînd să-i ferească de idolatrie. Poporul a „actualizat” aceste cuvinte și a început să le aplice acelora care, din patimă, din ignoranță sau din reacționarism nu voiau pur și simplu să vadă și să audă, făcînd pe orbii și pe surzii în fața realităților sau a primejdiilor. Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et non videbunt. Quis habet aures audienti audiat. În tableta Momente, Tudor Arghezi folosește expresia în traducere: „Cîteodată chiar simpla onestitate a modestiei echivalează cu talentul. Se speră că cine are urechi de auzit o să audă!” („Contemporanul”, nr. 763). BIB.

PRIMITIV, -Ă, primitivi, -e, adj. 1. Din perioada de la începutul societății umane; străvechi. ♦ Care se află pe treapta cea mai de jos a dezvoltării (sociale). 2. Care are un caracter simplu, rudimentar; (despre oameni și despre manifestările lor) sălbatic; p. ext. necivilizat, necioplit, grosolan. 3. Care se referă la începutul istoric al existenței sale, care se află în starea de la început; originar, primar. ♦ (Despre cuvinte) Care servește ca element de bază pentru formarea de derivate; primar. ♦ (În sintagma) Culori primitive = cele șapte culori ale spectrului solar. ♦ (Substantivat, m. pl.) Denumire dată pictorilor adepți ai primitivismului (2). – Din fr. primitif, lat. primitivus.

*prolegómene n. pl. (vgr. pro-legómena, lucrurĭ spuse în ainte). Rar. Cuvinte preliminare puse la începutu uneĭ cărțĭ, introducere. V. prefață, predoslovie.

PRIMITIV, -Ă, primitivi, -e, adj. 1. Din perioada de la începutul societății umane; străvechi. ♦ Care se află pe treapta cea mai de jos a dezvoltării (sociale). 2. Care are un caracter simplu, rudimentar; (despre oameni și despre manifestările lor) sălbatic; p. ext. necivilizat, necioplit, grosolan. 3. Care se referă la începutul istoric al existenței sale, care se află în starea de la început; originar, primar. ♦ (Despre cuvinte) Care servește ca element de bază pentru formarea de derivate; primar. ♦ (În sintagma) Culori primitive = cele șapte culori ale spectrului solar. ♦ (Substantivat, m. pl.) Pictori adepți ai primitivismului (2). – Din fr. primitif, lat. primitivus.

fițe, fițăraie Fițe este înregistrat în DLRM, în expresia familiară: a face fițe „a face mofturi, a se sclifosi”; fițăraie apare la Udrescu cu sensul de „fasoane, nazuri, mofturi, toane, capricii”. Ambele au fost foarte mult folosite, în deceniile trecute, în limbajul familiar bucureștean. Acad. Iorgu Iordan le-a studiat în BPh., VII-VIII, p. 258-260, unde a dat un mare număr de exemple din texte, mai ales pentru cel de-al doilea, și le-a explicat: fiță ar fi la origine Numele unui pește (cu acest sens cuvîntul apare numai sub forma fîță), derivat-regresiv de la a fîțîi, iar fițăraie ar fi derivat de la fiță. Se mai adaugă acum derivatul fîțos „mofturos” (Lex. reg. I, p. 116, din Bucovina), care pare că ar sprijini explicația dată. Totuși vocalismul creează dificultăți. După părerea mea, la bază este germ. Fitze „fleac” și, de asemenea, diminutivul acestuia, Fitzlein. În argoul bucureștean, la începutul secolului, erau multe cuvinte de origine germană, introduse eventual de evrei.

î smi 1 A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române. 2 Vocală închisă, nerotunjită, din seria medială. 3 Sunet î (2), notat cu litera î (1) când apare la începutul sau la sfârșitul cuvintelor ori într-un derivat cu prefix de la o bază începând cu litera î.

oi i [At: (a. 1669) GCR I, 187/38 / E: fo] Cuvânt care exprimă: 1 (Pop) Mâhnire. 2 (Pop) Compătimire. 3 (Pop) Nemulțumire. 4 (Pop) Dorință. 5 (Pop) Îndemn. 6 Cuvânt care servește ca început de refren în colinde. 7 (Înv) Exclamație folosită în invocații.

Ex cathedra (lat. „De la catedră”) – Aceste cuvinte au servit la început pentru a caracteriza hotărîrile papilor în materie de dogmă și disciplină, hotărîri care erau date „ex cathedra”, fără drept de apel, de la înălțimea tronului pontifical. De aici, expresia s-a extins, mai ales în ironie, la adresa celor ce vorbesc în mod pedant, cu pretenții de erudiție, socotindu-se infailibili în tot ce spun. În acest sens, artista poporului Lucia Sturdza Bulandra, vorbind în „Amintirile” ei despre seminariile teatrale de altădată, scrie: „Acele seminarii se destășurau ex cathedra, erau prea savante”... (pag. 34).

EPANADIPLOZĂ s.f. (Lit.) Figură retorică care constă în repetarea unui cuvînt (sau a unui grup de cuvinte) la sfîrșitul și la începutul unei unități sintactice sau metrice; epanastrofă; prosapodoză; rediție. [< it. epanadiplosi, cf. gr. epanadiplosis – dublare].

CONDUPLICAȚIE s. f. 1. stare a unui organ conduplicat. 2. repetiție a unui cuvânt la sfârșitul sau la începutul unei fraze. (< fr. conduplication, lat. conduplicatio)

vide (cuv. lat. „verzi”), termen ce desemnează, într-o partitură*, un fragment prin înlăturarea căruia se propune o variantă scurtată a lucrării. Cuvântul, despărțit în silabe, indică începutul (vi-) și, respectiv, sfârșitul (-de) saltului propus. Abrev. v.s. (v. sequens sau v. subito). V. salto.

shogun s. m. (cuv. jap.) La origine, cuvântul desemna casta dictatorilor militari japonezi dintre secolele XII-XIX, care au constituit adevărate dinastii; autohtonizat, termenul desemnează un șef, boss al unei organizații criminale ◊ „[...] dl. C.M., zis Shogunul, a fost învoit, părăsind arestul poliției, pentru a participa la funeraliile mamei sale.” R.l. 14 II 94 p. 16. ◊ „Shogunul se destăinuie” R.l. 26 II 94 p. 16; v. și 17, 18 II 94 p. 1 [pron. și scris și șogun](DN3 – cuvânt larg difuzat de la începutul anilor ’90 mulțumită unei cărți și unor ecranizări)

HIC JACET... (lat.) aici zace..., aici odihnește – Cuvinte care constituie, de obicei, începutul unei inscripții pe o piatră funerară.

INDEX, indexuri, s. n. Listă alfabetică sau sistematică pusă la sfîrșitul sau la începutul unei cărți și cuprinzînd cuvintele (nume proprii ori comune) sau materiile conținute în ea, cu indicarea paginilor respective; indice. ♦ Lista cărților interzise de biserica catolică. ◊ Expr. A pune la index = a trece o carte în lista cărților interzise; fig. (familiar) a socoti pe cineva nedemn, a-l nesocoti, a nu-i acorda atenție.

SCHIȚA, schițez, vb. I. Tranz. 1. A desena ceva în mod schematic, a face o schiță preliminară, fugitivă, din cîteva linii generale. Căuta... să-l schițeze în diferite momente expresive, cu creionul. CAMIL PETRESCU, O. II 555. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus, ca să schițeze cîteva scene din viața de bord a emigranților. BART, S. M. 32. ♦ Fig. A contura, a descrie prin cîteva trăsături caracteristice. În linii repezi, schița figurile scriitorilor mai însemnați și felul lor de a înțelege arta. VLAHUȚĂ, O. A. 271. La începutul operei schițarăm în cîteva cuvinte generale starea Europei de atunci. HASDEU, I. V. 8. ♦ (Cu complementul «gest», «zîmbet», «surîs») A executa, a face în mod vag, incomplet. Ion Ozun schiță un gest modest de apărare. C. PETRESCU, C. V. 38. Adineaori am lăsat Chitila – observă conductorul schițînd un zîmbet drept răspuns. REBREANU, R. I 12. Și cînd buzele lui schițau un fin surîs... ea înțelese, fără cuvinte, impresia ce făcuse înfățișarea ei. BART, E. 49. 2. A fixa punctele principale ale unei lucrări ce urmează a fi dezvoltată, a proiecta în linii mari, a concepe. Mi-a schițat o dramă pe care va scri-o. VLAHUȚĂ, O. A. 225.

epanadiploză sf [At: DN³ / Pl: ~ze / E: it epanadiplosi, cf gr ἐπαναδίπλωσις] (Lit) Figură retorică constând în repetarea unui cuvânt (sau a unui grup de cuvinte) la sfârșitul și la începutul unei unități sintactice sau metrice Si: epanastrofă, prosapodoză, rediție.

protozeugmă, zeugmă în care cuvântul subînțeles se află la începutul enunțului: a (x / y) (A).

regresiune (lat. regressio „întoarcere”, „revenire”), figură care constă în reluarea, la sfârșitul enunțului, a cuvintelor inițiale, în ordine inversă (R): „Je vous salue, Marie, Reine de charité, vous qui dans les cachots éclairez l’opprimé, vous qui dans les eaux glauques souries aux noyés. Reine de charité, Marie, je vous salue.” (M., p. 344) • După cum se vede, r. este o conversie distanțată: abc... cba. • Morier (ib.) mai atribuie termenului și accepțiunea de figură, care ar consta În „a relua la sfârșitul frazei cuvintele care se găsesc la început, explicându-le unul câte unul”. Nu dă exemplu, dar definiția este, cu oarecare aproximație, a figurii numită epanodă, pe care n-o înregistrează. Despre această r. ne spune că „este de-o aplicație mai prozaică”, utilă de preferință în barou și în stilul didactic. Când r. este, în adevăr, un sinonim al epanodei, reprezintă o figură tipic retorică și, folosită cu talent, poate avea efecte strălucite.

iotacizat, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: iotaciza] (Fon) 1 (D. consoane) Palatalizat sub influența unui iot Si: iodizat (1). 2 (D. vocale) Care primește un iot înainte, la început de silabă sau de cuvânt Si: iodizat (2). 3 (Îs) Verb ~ Verb din limbile romanice care în latină avea un e sau un i înaintea terminației -o a persoanei întâi de la indicativ prezent.

SINAGRAMĂ s. f. problemă enigmistică constând în prezentarea unui cuvânt din care trebuie să se extragă o literă, ce urmează să fie adăugată la începutul sau sfârșitul unui sinonim al cuvântului nou format^[1], obținându-se un cuvânt nou. (< sin/onim/ + /ana/gramă)

rom s. m. țigan v. șmenar (1995) (din țig. rom „om”; DEX; cuvântul este mai vechi, dar a început să fie folosit frecvent după 1989)

*introductív, -ă adj. (d. lat. introductus, introdus, cu sufixu -iv; fr. introductif). Care servește la introducere: cuvinte introductive. Jur. Care servește ca început uneĭ procedurĭ: cercetare introductivă de instanță.

PARAFRAZA, parafrazez, vb. I. Tranz. A exprima prin alte cuvinte (și mai pe larg) conținutul unui text; a expune prin cuvinte proprii ideile unui text. La început îl vedem [pe Neculce] parafrazînd sfîrșitul cronicii lui Miron Costin. IORGA, L. I 250.

ALITERAȚIE (< fr. allitération ; cf. lat. ad, la și littera, literă) Repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete la începutul sau în interiorul mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a sugera o mișcare sau de a crea efectul unei armonii imitative. Teoreticienii atribuie denumirea de aliterație jocului consoanelor, prin opoziție cu asonanța. Ex. 1 Care vine, vine, vine calcă totul în picioare... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) 2 Prin vulturi vîntul viu vuia... (G. COȘBUC, Nunta Zamfirei) 3 Argint e pe ape și aur în aer... 4 Cînd sorii se sting și cînd stelele pică... (M. EMINESCU, Mortua est) Primul exemplu, prin reluarea aceluiași verb vine, sugerează ideea de repetiție a mișcării: aliterație simplă. În al doilea exemplu, prin repetarea sunetului v inițial, în patru cuvinte succesive, se evidențiază, onomatopeic, vuietul vîntului (aliterație expresivă imitativă), iar în al treilea, prin frecvența vocalei a, care sugerează un înțeles mai adînc, acela al unui cadru feeric, de vis și lumină, găsim o expresivă aliterație vocalică. În al patrulea exemplu, repetarea consoanei s susține imaginea sumbră a stingerii sorilor și a căderii stelelor: aliterație expresivă simbolică. Datorită efectului său muzical, aliterația e numită de unii teoreticieni armonie imitativă. Procedeu folosit de poeții greci și latini, pentru a imprima cadenței versului o mai mare vigoare. Un rol deosebit l-a avut în poezia scandinavă și germană, precum și în cea simbolistă. În poezia românească întîlnim aliterații izbutite în Mihnea și Baba de D. Bolintineanu, în Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în Nunta Zamfirei de G. Coșbuc. Șt. O. Iosif, în traducerea poemei Cataracta Lodorei a lui Southey, realizează o amplă aliterație numai din folosirea verbelor la gerunziu, reușind sa evoce mișcarea învolburată a apelor: Galopînd și săpînd, și rupînd și surpînd Unduind, șerpuind și suind și vuind, Spumegînd, fumegînd, răpăgînd și strigînd Dănțuind, chefuind, duduind și huind... Mereu, mereu coboară, domoală sau zglobie, Bătrîna cataractă, vulcan de apă vie. (ȘT.O. IOSIF, Tălmăciri)

țura i [At: ARH. FOLK. I, 172 / V: ~ră, țiu~, ~i / A și: țura / E: fo] 1 (Mar; de obicei repetat sau întărit prin „țup”, „hai” etc.) Cuvânt care servește, de regulă, ca început de vers în chiuituri, atrăgând atenția asupra ceea ce urmează. 2 (Reg) Cuvânt cu care se semnalează prezența lupului.

ANTOGRAMĂ, -e, s. f. Problemă enigmistică constând în prezentarea unui cuvânt din care trebuie să se extragă o literă, ce urmează să fie adăugată la începutul sau sfârșitul unui antonim al cuvântului nou format^[1], obținându-se un cuvânt nou. – anto[nim] + [ana]gramă.

*ALITERAȚIUNE, *ALITERAȚIE sf. 📖 Repetarea aceluiași sunet, aceleiași silabe, la începutul a două sau mai multe cuvinte care stau aproape într’o expresiune, într’o frază: „în lung și în lat” formează o ~ [fr.].

Carte blanche (fr. „Bilet alb”). Semnificația acestor cuvinte este: „a da mînă liberă”. La început a fost o expresie referitoare la dueluri: offrir la carte blanche însemna a provoca la duel. Apoi, ea s-a răspîndit o dată cu obiceiul iscălirii în alb a unor hîrtii, pe care semnatarul îți dădea libertatea să completezi orice. Cînd acorzi o asemenea permisiune, se spune că dai persoanei respective „carte blanche”. În romanul Ana Karenina (partea a III-a, cap. 21) de Tolstoi, personajul Serpuhovskoi îi spune lui Wronski: „pentru viitor îți cer carte blanche”. IST.

lease s. (cuv. engl.; ec.) Sistem de finanțare prin închirierea sau concesionarea unui aparat, utilaj etc., pe o perioadă determinată, după care se dobândește proprietatea asupra acestuia ◊ „Tarom a început lupta cu Ministerul Finanțelor. Cuiul polemicii este cuvântul englezesc «lease».” Ev.z. 1 VI 93 p. 8 [pron. liz] (cf. fr. leasing; PR 1960)

inițial, ~ă [At: EMINESCU, N. 44 / Pl: ~i, ~e / E: fr inițial, lat initialis] 1-2 a, av (Care este) de început. 3 sf Literă cu care se începe un cuvânt. 4 sf (Spc) Literă mare cu care începe un nume. 5 sf (Pex) Literă mare. 6-7 sf Abreviere (a prenumelui și) a numelui unei persoane, formată din inițiale (2). 8 sf Text cules cu inițiale (5).

RESTABILI, restabilesc, vb. IV. 1. Tranz. A stabili din nou, a readuce în starea de la început (sau în alta mai bună). 2. Tranz. A reconstitui cuvinte, texte, manuscrise etc. în forma (presupusă) originară. 3. Refl. A-și reface sănătatea zdruncinată, a se întrema; a se însănătoși; a se înzdrăveni. – Re¹ + stabili (după fr. rétablir).

INIȚIAL, -Ă I. adj. (și adv.) de (la) început. II. s. f. literă cu care începe un cuvânt. (< fr. initial)

RESTABILI, restabilesc, vb. IV. 1. Tranz. A stabili din nou, a readuce în starea de la început (sau în alta mai bună). 2. Tranz. A reconstitui cuvinte, texte, manuscrise etc. în forma (presupusă) originară. 3. Refl. A-și reface sănătatea zdruncinată, a se întrema; a se însănătoși; a se înzdrăveni. – Pref. re- + stabili (după fr. rétabilir).

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

Ça ira – Aceste două cuvinte franțuzești (care traduse literar înseamnă: „o să fie bine!”, iar literal: „o să mergă”) constituie primul vers al unui faimos cîntec revoluționar, compus pentru cea dintîi aniversare a Revoluției Franceze. Se pare că autorul textului era un cîntăreț de stradă, anume Ladré, iar al muzicii – toboșarul Operei din Paris, pe nume Bécourt. Cîntecul a cucerit toată Franța, a trecut și granițele, exprimînd optimismul poporului și încrederea lui în victoria revoluției. Ritornela melodiei (Ça ira!) a devenit o deviză și apoi o expresie aproape universală, care rezumă în două scurte cuvinte convingerea că ceva, care se află abia la început, va reuși. Altă versiune pretinde că expresia e mai veche și că aparține lui Benjamin Franklin, care încă în 1776, pe cînd era ministru la Paris, răspundea cu „ça ira! ça ira!” la întrebările ce i se puneau în legătură cu revoluția americană și cu începuturile noilor state independente de peste ocean. MUZ.

ANADIPLOZĂ s. f. reluare a unui cuvânt de la sfârșitul unei unități sintactice sau metrice la începutul unității următoare; geminație, reduplicație. (< fr. anadiplose)

ANADIPLOZĂ Figură* sintactică (de construcție) care constă în repetarea unui cuvânt/ grup de cuvinte la sfârșitul unei unități sintactice sau metrice și la începutul celei următoare; numită și reduplicație, are, în general, funcție puternic afectivă*, de insistență; anadiploza creează în text o simetrie după schema ...x/x...: Dai voie bună, voia bună crește./ Dai dragoste și dragostea sporește (Arghezi). Între cele două elemente simetrice care formează anadiploza se conturează un raport de dependență sintactică/ semantică, marcată în grad diferit și limitată spațial de cezură sau de sfârșitul versului: a) coordonare (paratactică ori cu conjuncție): C-ar veni, veni, țigane/ Toate stelele s-asculte (Goga); Cât lumea-i era piscul și-n pisc era Isus (...)/ O stea era pe ceruri. În cer era târziu (Arghezi); b) determinare apozitivă: Și să răsară-n mine stelele/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut (Blaga); Veșnic este numai râul: râul este demiurg (Eminescu); raportul apozitiv este cea mai frecventă realizare a dependenței sintactice în reluarea prin anadiploză; c) dependență sintactică (reciprocă): Ce-ți pasă dacă nu știi ce te-așteaptă/ Când ce te-așteaptă nu-i scris nicăieri (Minulescu). Există și situații în care anadiploza grupează fragmente de enunț independente sintactic: Aceasta e pacea. Pacea în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi (Blaga). Deoarece cuvântul poate fi reluat în altă formă gramaticală sau derivativă, anadiploza se realizează uneori ca poliptoton* în poziție sintactică fixă: vezi mai sus piscul – în pisc, pe ceruri – în cer. Vezi EPANADIPLOZĂ. M.M.

Finis coronat opus (lat. „Sfîrșitul încununează opera”) – Maximă a lui Ovidiu din Heroides (II, 85), am traduce-o liber prin zicala românească: „Urma alege” sau „Ce-ai semănat, aceea vei culege”, cu alte cuvinte sfîrșitul este în direct raport și o consecință a începutului. De aceea ea poate fi folosită și spre lauda și spre condamnarea cuiva. La Fontaine, în fabula Vulpea și țapul, are un vers cu înțeles echivalent: „En toute chose il faut considerer la fin” (În toate treburile, să luăm în seamă sfîrșitul). Proverbe cu conținut asemănător se găsesc în diferite graiuri: Tout est bien qui finit bien (fr. „Totul e bine cînd se sfîrșește bine”) – Ende gut, alles gut (germ.: Sfîrșit bun, toate bune)… LIT.

RESTABILI vb. I. tr. 1. a stabili din nou, a aduce în starea în care a fost la început sau în alta mai bună. 2. a stabili, a reconstitui (un cuvânt, un text). II. refl. a se întrema, a se înzdrăveni. (după fr. rétablir)

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

OBOSIRE s. f. (Rar) Faptul de a obosi; oboseală. După aceste cuvinte... își plecă fruntea cu o tristă obosire. ALECSANDRI, P. 26. Am început a simți obosirea. NEGRUZZI, S. I 317.

Caius Spre deosebire de celelalte limbi indo-europene, latina avea un sistem de denominație personală cu totul aparte, adoptat probabil de la etrusci; fiecare individ purta cel puțin trei nume: praenomen - prenume „ce se pune înaintea numelui” sau numele individual, nomen – numele ginții – și cognomen – supranume, poreclă. Ca nume individuale romanii nu aveau decît 18: Appius, Aulus, Decimus, Caius, Cnaeus, Kaeso, Lucius, Mamercus, Manius, Marcus, Numerius, Publius, Quintus, Servius, Sextus, Spurius, Tiberius, Titus. Foarte rar scrise în întregime, cel mai adesea folosindu-se prescurtările stabilite într-o epocă destul de veche, cînd romanii nu aveau un semn grafic special pentru litera -g explică faptul că prenumele care în realitate suna Gaius a fost scris Caius (și prescurtat ca atare C.), tradiție grafică care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Caius era foarte frecvent – lucru care se explică și prin faptul că din cele 18 prenume, doar 10 erau folosite curent – și este atestat dintr-o perioadă foarte veche a istoriei romane. În ceea ce privește semnificația și originea lui, afirmații cît de cît sigure nu se pot face. Unii specialiști au încercat să-l explice prin gaudium „bucurie” (greu de acceptat din multe motive), iar alții l-au pus în legătură cu numele unei păsări gaius (cf. rom. gaie „coțofană”). Deși numele păsării apare în izvoare mult mai tîrziu decît prenumele (deci ar fi posibil ca pasărea să fi fost denumită cu un nume propriu) e interesant de amintit că și anticii puneau în legătură pe Caius cu numele unei păsări: în inscripțiile latino-etrusce prenumele era tradus prin Vil, cuvînt înrudit cu Velthur, corespunzător lat. voltur sau vultur (de aici rom. vultur). Este posibilă însă și o origine etruscă: ca nume gentilic, Caius, Caia este înrudit cu Caenius, foarte apropiat de numele sau cuvintele etrusce cainnia, caini etc. În timpurile mai noi, Caius a început să fie din ce în ce mai rar folosit. A contribuit la acest fapt și obiceiul juriștilor antici de a folosi cu predilecție în exemplele lor pe Caius, Titus și Sempronius, cele trei nume ajungînd să desemneze o persoană oarecare, să se transforme aproape în nume comune. La noi, Caius a început să fie folosit, dar puțin frecvent, odată cu alte nume latinești introduse în Transilvania ca urmare a mișcării de emancipare a românilor inițiată de Școala Ardeleană. Astăzi apare foarte rar și probabil numai în anumite medii orășenești. ☐ It. Caio, magh. Kajusz etc., rus. Cai, Caia. ☐ Dintre personalitățile romane mai cunoscute care au purtat acest nume: legendarul Caius Mucius Scaevola, ilustrul om de stat Caius Iulius Caesar, poetul liric Caius Valerius Catullus, bogatul protector al artelor Caius Cilnius Maecenas, istoricul, literatul și filologul Caius Plinius Secundus (sau Pliniu cel Bătrîn), împăratul de tristă faimă Caius Caesar Caligula, scriitorul și istoricul Caius Suetonius Tranquillus, împăratul Caius Aurelius Valerius Diocletianus etc.

zbîrnîi vb. IV. intr. 1 (despre insecte) A produce un zgomot vibrant, continuu, caracteristic zborului; a bîzîi, a zumzăi. ◊ Fig. (sugerează ideea de iuțeală, de rapiditate într-o acțiune) Femeia zbîrnie la bucătărie. ♦ (despre obiecte care se deplasează, se învîrtesc) A produce un sunet prelung, caracteristic (asemănător cu vibrarea unei coarde, a unui fus, a unui motor etc.). Priviți acum la mașinile care zbîrnîie mereu (JEB.). ♦ Fig. (sugerează ideea de efect maxim în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces) Am trîntit un reportaj pe trei coloane, să zbîrnîie (BAR.). ♦ Spec. (fam.; despre sonerii, telefon etc.) A suna. Soneria zbîrnîie subțirel și repezit (CAZ.). 2 (despre vînt) A șuiera, a vîjîi. 3 Fig. (despre oameni) A-și arăta nemulțumirea murmurînd; a bombăni, a cîrti. Fata, supărată, a început să trîntească prin casă, zbîrnîind. ♦ Ext. A blestema. 4 Fig. (despre cuvinte, cîntece, glas) A produce vibrații monotone (puternice, stridente, neplăcute). Întrebările, urările, felicitările zbîrnîiau în urechile tînărului (REBR.). ◊ Fig. Prin peretele de scînduri se auzea zbîrnîind restul familiei (GAL.). • prez.ind. zbîrnîi. și zbîrnăi vb. IV. /zbîrn + -îi.

Desinit în piscem (lat. „Se termină în coadă de pește”) – Horațiu (versul 4 din Arta poetică). Marele poet compară opera de artă lipsită de unitate cu trupul frumos al unei femei, care s-ar termina într-o coadă de pește: desinit în piscem formosa superne. Din acest vers nu se mai întrebuințează astăzi decît primele trei cuvinte, devenite o expresie frecventă, spre a critica lucrări al căror început (bustul frumos al femeii) nu corespunde cu sfîrșitul (coada de pește), sau persoane care promit mult, dar realizează puțin. LIT.

lemă s.f. (lingv.) 1 cuvânt-titlu, formă-titlu, intrare. Sub lemă, care se află la începutul unui articol dintr-o lucrare lexicografică, se grupează sensurile, expresiile, variantele, compusele și uneori derivatele acestuia. 2 element lexical. Se face simțită tendința de eliminare a lemelor care nu mai corespund noilor realități sociale.

CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

PREFIXARE (PREFIXAȚIE) s. f. (< prefixa < fr. préfixer): atașare a unui prefix la începutul unei rădăcini sau teme pentru a forma un derivat, un nou cuvânt.

cronografie (gr. chronographie „descrierea timpului”), figură de compoziție care constă în descrierea unor momente, arătându-se împrejurările în care se scurg, cu alte cuvinte cadrul spațial al trecerii unui fragment de timp, cum ar fi: începutul zilei, înserarea etc. (P). În literatura română, găsim exemple strălucite de c. În proza lui Sadoveanu, în Sburătorul lui Heliade Rădulescu, sau Noapte de vară de George Coșbuc, în care ni se descrie înserarea.

Hoc volo, sic iubeo! (lat. „Asta vreau, așa poruncesc!”) – E începutul versului 223 din satiraa VI-a a lui Iuvenal. El pune aceste cuvinte în gura unei femei care spune în continuare: „sit pro ratione voluntas” (voința mea ține loc de orice altă rațiune). E vorba de o femeie dictatoare care nu vrea să știe de nimeni și de nimic în afară de bunul ei plac. De aceea expresia servește pentru a exprima o voință arbitrară. LIT.

acmeísm s.n. (lit.) Curent literar modernist în literatura rusă de la începutul sec. 20, care, contrar simbolismului, promovează ideea clarității și a exactității semantice a cuvintelor. • scris și akmeism. / <rus. акмеuзм.

*stenografíe f. (vgr. stenós, strîmt, și grafie). Sistema de a scrie pin prescurtărĭ. - De această sistemă se foloseaŭ și Greciĭ și Romaniĭ. Dar ĭa s’a dezvoltat maĭ ales în seculu 18 în parlamente, apoi ĭn universitățĭ și comerciŭ. Marile case comerciale din Eŭropa și America aŭ corespondențĭ stenografĭ care scriŭ peste 100 de cuvinte pc minut și care-s foarte bine plătițĭ. În ultimu timp, a început a se întrebuința fonografu, apoĭ placa de gramofon în locu stenografiiĭ.

RĂSTĂLMĂCI, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A explica, a interpreta; (în special) a explica greșit, a denatura voit înțelesul. Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind, ca lumea care n-are ce face. SADOVEANU, B. 257. [Învățații] răstălmăcesc și cată să afle începutul, Pricina și sfîrșitul. NEGRUZZI, S. II 176. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundați în cărțile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. RUSSO, O. 62. ◊ (În corelație cu tălmăci) Au început fel de fel de intrigi, tălmăcind și răstălmăcind misia comisiei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 565. ◊ Refl. pas. De-abia căpătasem convingere că fiecare lege se poate răstălmăci în mai multe sensuri. ALECSANDRI, T. I 371. 2. (Rar) A transpune, a oglindi, a reflecta. Acum... lămuresc ușor tot ce era atunci mister răstălmăcit în imagini. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 14.

anadiploză (gr. anadiplosis, lat. reduplicatio „reduplicare”), figură care constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unități sintactice sau metrice, imediat (sau aproape imediat) la începutul unității sintactice sau metrice următoare: x / x... (R): „Cine face bine, bine găsește” (Pop.); „Vine! vine! vine! și-n sfârșit s-arată Și-n sfârșit s-arată vornicul Moțoc.” (B. P. Hasdeu); „Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg, Veșnic este numai râul: râul este demiurg.” (Eminescu). Cf. lat.: „Deiphobum vidi lacerum crudeliter ora, Ora manusque ambas...” (Vergilius; → L. § 620). Sin. geminație sau reduplicație.

ACOLADĂ s.f. 1. Ceremonial medieval la primirea cuiva în rîndul cavalerilor, constînd dintr-o îmbrățișare și o lovitură ușoară cu latul spadei, dată de învestitor celui învestit. 2. Formă de boltă ca o paranteză culcată, caracteristică stilului gotic și arhitecturii de la începutul Renașterii. 3. Semn grafic care servește la reunirea într-un grup a mai multor cuvinte, formule, portative muzicale etc. [< fr. accolade < lat. ad – la, collum – gît].

barșon, -oane, s.n. – 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria 2001: 81); „Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006, 149): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest „zorzon” modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea”.

JAPONEZĂ s. f. (cf. fr. japonais): limbă mon-khmer – a doua ca importanță, după chineză, în Extremul Orient, vorbită de japonezi, în număr de aproape o sută de milioane, în arhipelag, în insulele Ryukyu, și de cei din S.U.A., Brazilia și insulele Hawaii. Începând cu secolul al VI-lea, influența culturii chineze asupra celei japoneze s-a accentuat, fiind evidentă în folosirea de către japonezi a aceleiași scrieri și în împrumuturile de cuvinte din limba chineză într-o mare proporție. Primele texte japoneze datează din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, când misionari budiști, chinezi și coreeni, au început să noteze cu scriere chineză ideografică limba japoneză. Adoptarea acestei scrieri străine a durat câteva secole, deoarece j. este o limbă flexionară, nu izolantă ca limba chineză. Datorită unui preot japonez care a creat un sistem fonetic silabic – kana – de notare a limbii j., s-a putut realiza apoi o variantă a acestuia – katakana – cu ideograme simplificate, care a devenit scrierea obligatorie în presă și în transcrierea cuvintelor împrumutate din limbile europene (în coloane verticale, de la dreapta la stânga). Sistemul modern de scriere japonez, alcătuit pe baza principiilor fonetic și hieroglific, folosește diverse tipuri de scriere: o scriere pur fonetică, bazată pe semnele silabice kana, în care pot fi scrise toate cuvintele limbii j.; o scriere hieroglifică, tradițională, care însă își îngustează tot mai mult sfera de întrebuințare; o transcriere latină, folosită curent în dicționare bilingve, în ziare, ghiduri etc. Vocabularul limbii j. este foarte bogat, cuprinzând în măsură aproape egală cuvinte japoneze și împrumuturi din chineză, la acestea adăugându-se împrumuturile din limbile europene (portugheză, olandeză, germană, franceză și engleză). În j. există multe expresii pitorești și formule de politețe. Cuvintele indigene japoneze se termină numai în vocală și nu încep cu o oclusivă sonoră (cu excepția lui d); ele sunt în majoritate bisilabice, nu au un accent principal. J. nu cunoaște categoria gramaticală a genului, categoria de număr este destul de vagă, cazurile sunt marcate prin elemente puse după nume, la verb predomină formele impersonale, are multe moduri și timpuri, multe numerale împrumutate din chineză, iar ordinea cuvintelor în frază este fixă. Vechea limbă literară scrisă s-a păstrat până la începutul secolului nostru, iar noua limbă literară j., modernă, fixată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din Tokio – Yokohama, a devenit limbă națională la începutul secolului al XX-lea, păstrând însă și unele forme vechi. J. cuprinde trei mari grupuri de dialecte: din est, din vest și din sud (insulele Ryukyu).

barșon, barșoane, s.n. – (reg.) 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu, 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria, 2001: 81); „Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006: 149): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest „zorzon” modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea” (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

palindrom sn [At: DN² / Pl: ~uri / E: fr palindrome] 1-2 Grup de cuvinte sau cuvânt care poate fi citit de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga fără să-și piardă sensul. 3 (Pex) Joc distractiv constând în găsirea unui cuvânt care, citit normal sau invers, fie să aibă același înțeles, fie să dea un cuvânt cu alt sens. 4 Vers care se poate citi și de la sfârșit către început fără să-și piardă sensul.

PROTAZĂ ~e f. gram. (în opoziție cu apodoză) 1) Grup de cuvinte sau de propoziții secundare care constituie partea întâi a unei perioade. 2) Partea de la început a unei drame antice în care se expune subiectul. /<fr. protase

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. și f., adj. 1 S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franța și Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. ◊ Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se și vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca și paleocreștină. Între sec. 8 și 15. în partea sudică a Pen. Iberice înflorește arta arabă (Moscheea din Córdoba, Alcazarul din Sevilla, Alhambra din Granada). În N pătrunde arta romanică începând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din León), apoi între sec. 12 și 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea sitlului „mudejar” (sinagoga din Córdoba, biserica San Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotnița catedralei din Teruel). La sfârșitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc” (colegiul Santa Cruz din Valladolid palatul Monterrey și fațada principală a Universității din Salamanca). Renașterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 și în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în în Alhambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnación din Madrid, primăria din León). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarán, Murillo, Velásquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montañés, Alonso Cano sunt, în sec. 16 și 17, merile figuri ale a.s. În arhitectură, stilul churrrigueresc ajunge la o decorație luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârșitul sec. 17 și în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de contrucții (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârșitoare a picturii sec. 18 esre Goya. În a doua kumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, personalități ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miró, P. Picasso și S. Dali (în pictură) aduc o contribuție importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-romanic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate țările Americii Centrale și Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mil., 2005) și al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialecticală este foarte bine conturată de dialectele castilian, asturian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 și o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziții lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid” (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). În această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez și leonez; de la sfârșitul sec. 15 se impune dialectul castilian. Etapele de evoluție a limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680) Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularități. Este singura limbă care are semnele ! și ? puse și la începutul propoziției, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene.

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

SIMBOLISM n. (la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX) Curent în literatură și artă, care căuta să sugereze, prin valoarea muzicală și simbolică a cuvintelor, nuanțele cele mai subtile ale vieții interioare. /<fr. symbolisme

mălai, mălaiuri, s.n. – (bot.) Porumb (Zea mays L.), cultură de porumb, boabe de porumb, făină de porumb. Primele culturi de porumb apar în Maramureș la începutul sec. XVIII. Anterior, cultura autohtonă de bază era părincul „mei, mălai mărunt”. „Ploaia de mai, / Face mălai”. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894); Din rom. provin ucr. maljaj, pol. malaj, rus. malai, bg. malai, magh. malé (Macrea, Miklosich, Capidan, Bakos).

fabrică DA, citînd limbile din care au putea veni fabrică, adaugă la fr. fabrique și lat. fabrica, poate rus. фaбpuкa. Dicționarele următoare (CADE, DLRM), făcînd și aici un pas înapoi, pornesc numai de la franceză, dar cel de-al doilea adaugă și germ. Fabrik. Dar ce facem cu accentul? În Transilvania, Unde există și fabrică (exemple la Ursu), se poate vorbi de origine germană, dar în restul țării nu, și nici de origine franceză, decît dacă socotim că forma franceză a fost „latinizată”. Lucrul acesta s-a petrecut, bineînțeles, cu unele cuvinte, dar e greu de văzut de ce s-ar fi întîmplat cu un termen care de la început a pătruns în limbajul general. Se pune problema de unde a venit prima dată noțiunea. După Ursu, prima atestare e într-o traducere din rusește (1785, rămasă însă în manuscris), iar a doua, din italienește (1795). Trebuie să observăm însă că φάμπριϰα există în neogreacă. Mi se pare neîndoios că în secolul al XVIII-lea cuvîntul a fost cunoscut și la noi, pe vremea cînd limba străină cea mai răspindită era greaca. Mai curios este că Lexiconul de la Buda (citat după Ursu) cunoaște forma favrică, și această mi se pare că nu se poate explica decît prin grecește, dacă o asemenea formă există în greacă; ar fi explicabilă ca un arhaism cu v pentru b?

SEMANTIC, -Ă I. adj. referitor la semantică; semasiologic. ♦ câmp ~ = ansamblu de cuvinte aflate într-o strânsă corelație de sens. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția lor în timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificație; semantism. ♦ ă artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor în limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generală = curent apărut la începutul sec. XX în SUA, care cercetează limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic și pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc înțelesul fiecărui program, semnificația propozițiilor într-un limbaj. ◊ teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. sémantique)

terminatio (cuv. lat. „sfârșit”) 1. Termen împrumutat din arta retoricii pentru a desemna o concluzie melodică (spre deosebire de cadență (1) ce desemnează o concluzie armonică). T. este masculină dacă nota finală a melodiei este o notă lungă; ea devine feminină dacă nota finală este scurtă. V. clausula. 2. Într-un tril*, t. arată modul în care este rezolvat acest ornament* melodic. T. trilului, lăsată multă vreme la latitudinea executantului, a început a fi notată de pe la mijlocul sec. 19. 3. (Lingv.) Sunet sau grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt; partea variabilă a unui cuvânt de la sfârșitul lui, prin opoziție cu rădăcina (radicalul), invariabilă.

TEMPO s.n. 1. Mișcare, grad de rapiditate cu care trebuie cîntată o piesă muzicală. ♦ Ritm, cadență. 2. (Lingv.) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. // adv. A tempo (muz.; ca indicație de execuție) = revenind la mișcarea de la început. [Art. tempoul. / < it., fr. tempo].

RUBICON, mic râu în Italia, care forma, la sfârșitul republicii romane, granița dintre Italia propriu-zisă și Galia Cisalpină. Spre a preveni eventualele lovituri de stat militare, Senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste râu în Italia. Pornind din Galia Cisalpină împotriva Senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ian. 49 î. Hr., îndreptându-se asupra Romei, fapt care marchează începutul războiului civil, care a pus capăt regimului republican de la Roma. Cu acest prilej, el ar fi rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarurile au fost aruncate); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărâri irevocabile, decise după îndelungi ezitări.

ESTONĂ s. f. (derivat regresiv din Estonia): limbă ugro-finică europeană, vorbită de estoni, locuitori ai Estoniei. A fost puternic influențată de limba germană și de limba rusă, datorită dominației celor două mari puteri imperiale europene. Cele mai vechi texte estone datează din secolul al XIII-lea. Limba literară estonă a apărut în secolul al XVII-lea, pe baza unei bogate literaturi. Ea s-a format însă definitiv la începutul secolului al XIX-lea. Principalele trăsături ale limbii estone sunt două: alternanțele vocalice, care deosebesc formele unuia și aceluiași cuvânt, după lungimea și calitatea sunetelor din rădăcină, și compunerea cuvintelor, ca principal mijloc de îmbogățire a vocabularului.

Ne sutor ultra crepidam (lat. „Cizmarule, nu mai sus de sandală!”, adică : Cizmarul să nu-și dea părerea decît despre încălțăminte) – Plinius-cel-Bătrîn, în lucrarea sa enciclopedică Istoria naturală (cartea a 35-a, 10, paragraf 36) povestește că pictorul grec Apelles, care a trăit și la Roma, expusese într-o zi un tablou în fața publicului. Un cizmar din mulțime găsi că sandala unui personaj din acea pictură era greșit făcută. Apelles a acceptat critica și a retușat sandala. Dar cînd cizmarul a început să-i judece și restul lucrării, pictorul l-a oprit, spunîndu-i tranșant: „Ne sutor ultra crepidam”. De atunci, cuvintele acestea și-au extins zona de acțiune de la cizmar la orice altă persoană și de la sandală la orice alt subiect. În general expresia se aplică oricui se încumetă să dea lecții și sfaturi într-un domeniu în care nu se pricepe. O întîlnim uneori și în varianta: „Sutor ne supra crepidam”, care are absolut același înțeles. În limba germană găsim proverbul echivalent;: „Schuster, bleib' bei deinen Leisten!” (Cizmarule, rămîi la calapoadele tale!). O zicală românească cu sens apropiat ar fi: „Fiecare cu meșteșugul său”. LIT.

ORIGINE s. f. 1. început, proveniență; izvor, obârșie. 2. apartenență prin naștere la o anumită familie, la un grup social, o națiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvânt). 3. (mat.) punct fix de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. (< lat. origo, -ginis, fr. origine)

tempo sn [At: ENC. ROM. 1076 / A și: ~po / E: it, fr tempo] 1 Grad de rapiditate cu care se execută o compoziție muzicală, conform conținutului și caracterului ei Si: mișcare. 2 Ritm. 3 (Lin) Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii. 4 (Lin; pex) Ritm al vorbirii. 5 (Muz; ca indicație de execuție; îs) A ~ Revenind la mișcarea de la început.

*DICȚIONAR (pl. -re) sn. 📝 1 Carte care cuprinde, în ordine alfabetică, toate cuvintele unei limbi cu explicația lor în acea limbă sau traduse într’o limbă străină ¶ 2 Carte care cuprinde, în ordine alfabetică, toți termenii unei anumite științe, toate numele proprii istorice sau geografice, etc. cu lămuririle necesare: ~ medical; ~ botanic; ~ geografic, etc. ¶ 3 pr. ext. Totalitatea cuvintelor pe care le cunoaște cineva și le întrebuințează în vorbire, lexic, vocabular: ~ul unui copil este foarte, pe sponci la început (VLAH.) [fr.].

CUSTODE s. m. 1. cel care are în grijă paza unor bunuri. 2. lucrător într-o bibliotecă având misiunea de a supraveghea eliberarea și restituirea cărților în sala de lectură. 3. cuvânt, silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetat la începutul paginii următoare pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. (< it. custode, lat. custos, -odis)

PURGATÓRIU (< lat., it., fr.) s. n. Loc sau stadiu de purificare după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viața de apoi, unde sufletele celor care au murit în Harul Domnului ispășesc păcatele ușoare neiertate încă sau îndură pedeapsa temporală pentru păcatele iertate deja. Primele reprezentări despre p. sunt atestate în parsism, în creștinism ideea trecând prin Clement din Alexandria, Origene, Ciprian, Ambrozie, Augustin, Grigorie cel Mare, dar fiind recunoscută oficial doar de biserica romano-catolică prin Conciliul de la Florența (1439); bisericile răsăritene nu au preluat doctrina despre p., iar protestanții au respins-o de la început. În prezent, unii teologici catolici pun la îndoială existența p., în timp ce alții invocă o distincție din „Noul Testament”, prin cuvintele grecești geenna și hades, între focul care arde și devorează (geenna) și focul care purifică (hades). ♦ Fig. Loc, timp etc. de suferință.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.