proteză (prosteză) (gr. prosthesis „punere în față”), figură care constă în adăugarea unui sunet (în limba română, a unei vocale), la începutul unui cuvânt, dintr-o necesitate eufonică (uneori poate fi și semantică), legată fie de cuvânt, fie de context (I): aista (lat. iste), alăută (lăută), alămâie (lămâie), amirosi (mirosi). Oricum s-ar explica lingvistic., p. trebuie considerată ca un fenomen de amplificare fonică a cuvântului care răspunde nevoii de echilibru, de ritm și de măsură a cuvântului în vorbire. Deși lingvistul o consideră „sunet parazitar” (cf. S. Pușcariu, II, p. 134 passim), p. este, ca și epiteza sau paragoga, expresia unei simetrii acustice (cu motivare idiomatică!) în cuvânt, enunț sau vers. În latina vulgară a avut loc o p. vocalică, în cuvinte ca: „espicum” (spicum), „estabulum” (stabulum), moștenite în limbile romanice (cf. fr. épi, étable; la fel „iscala” (scala) > fr. échelle).