20 de definiții pentru rost

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rostul = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

ROST, rosturi, s. n. 1. (Urmat de determinări în genitiv) Sens, tîlc, scop, menire, justificare (a unui lucru, a unei acțiuni). Trecu fără zăbavă în birou și-l invită să-i spună numaidecît rostul telegramei. VORNIC, P. 170. Numai cei nepricepuți nu pot pătrunde rostul cuvîntului. REBREANU, R. I 162. În curtea mitropoliei, Ion cunoaște rostul tuturor lucrurilor. SP. POPESCU, M. G. 82. Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii și splendorile naturii ? VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Fig. Ce vorbe-ar fi putut să-nșire Adîncul rost din ochii tăi ! VLAHUȚĂ, O. A. 62. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) rost. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură. DUMITRIU, N. 57. Alerg fără rost în toate părțile. CAMIL PETRESCU, U. N. 259. Oameni mulți se vor opri o clipă-n drum Și s-or descoperi în fața ta fără rost, Între- bîndu-se-ntre ei abia acum Cine-ai fost. D. BOTEZ, P. O. 154. ◊ (În construcție cu verbul «a avea») Are mult de lucru la birou și n-are rost să-l întrerup. DEMETRIUS, C. 8. Atunci ce rost are, după d-ta, codicilul ăsta ? CAMIL PETRESCU, U. N. 35. [Cîntecul] nu-și avea rost în casa lor. C. PETRESCU, A. R. 56. ♦ Atribuție, rol, misiune, slujbă. Se trudi... să-și aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice care avea rostul să-ncarce sobele. DUMITRIU, B. F. 83. 2. Întocmire, înjghebare, mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, familiară sau materială; p. ext. gospodărie. Fierul nenorocirii spintecase in trei rînduri rostul și viața romînului Dănilă. GALACTION, O. I 156. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maștere și rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plîngă-n lacrimile mele. GOGA, P. 6. Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost Și Bardeș cel cu adăpost Prin munți sîlhui. COȘBUC, P. I 55. ♦ (În construcție cu verbele «a avea», «a găsi», «a pierde»,«a face») Ocupație, post; sursă de cîștig. Un băiat care muncește, încet-încet își face un rost. PREDA, Î. 113. El i-a făgăduit că se căsătoresc îndată ce-și face un rost. PAS, Z. I 93. Unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai bănui, de știut cu certitudine este însă greu. CĂLINESCU, E. 79. Grigore le spuse că tînărul Herdelea ar dori să-și găsească un rost în țară. REBREANU, R. I 41. Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut și tu vreun rost. IOSIF, PATR. 33. ◊ Expr. A (nu) ști de rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. Nu-i știa de rost de vreo trei zile. ISPIRESCU, la CADE. A fi (sau a face, mai rar a simți) rost de ceva = a exista (sau a găsi) modalități pentru a-și procura ceva (greu de obținut, de realizat). Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent. CAMIL PETRESCU, U. N. 318. Azi o întoarce, pentru că simte rost de chilipir. REBREANU, R. I 237. Dacă poți face rost de un sutar, am o afacere minunată, o afacere din care putem pune mîna pe trei miișoare. VLAHUȚĂ, O. A. 484. 3. Mod de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune, plan de executare a unui lucru. Și tot rostul gospodăriei, pentru ziua întreagă, îl regula cuconu Ioniță, de cu revărsatul zorilor. HOGAȘ, DR. II 88. Îi lipsea rostul obicinuit și ticna de toate zilele. SLAVICI, N. I 125. Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. ISPIRESCU, L. 63. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi astîmpăr, a nu avea liniște. Alelei, tu Costeo, frate, spune-ne ce gînd te bate ? – Măi fîrtați, nu-mi aflu rost; Vesel eu ca voi am fost. Mă gîndeam la maica, biata, Eu în foc, sub cruce tata. COȘBUC, P. I 130. A-și pierde rostul = a se zăpăci, a-și pierde cumpătul. Pentru aceasta le trebuia un sol îndemănatic, carele să nu-și piardă rostul în curțile împărătești. ODOBESCU, S. III 526. Jian rostul nu-și pierdea, El se aruncă înot, Cu suflet, cu cal cu tot. ALECSANDRI, P. P. 159. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine sau se potrivește să fie. Sabie și șușanea, vechi și în neputință de a mai sluji, mi se înfățișau nepotrivite... mai degrabă era în rostul ei o carabină scurtă cu repetiție, răzimată de părete și la îndemînă. SADOVEANU, O. L. 35. (De obicei în construcții negative) A ști de rostul bogăției = a ști cîtă avere are, a cunoaște firul, capătul unei averi (mari). Zice că erau odată doi frați: unu bogat tare, că de bogat ce era singur nu-și mai știa de rostul bogăției. ȘEZ. I 239. ♦ Ordine stabilită, cunoscută, stare de lucruri; rînduială. Ziceau unii mai bătrîni și mai îndărătnicide ce să schimbăm rosturile vechi ? PAS, L. I 144. ◊ (În construcție cu verbele «a cunoaște», «a ști», «a pierde», «a afla») Ei știu mai bine rosturile. DUMITRIU, N. 118. Deschideți, bre, careva, poarta... Nedelca, dumneata cunoști rosturile... Vîră-ți mîna printre ostrețe. GALAN, Z. R. 195. 4. Spațiul în formă de unghi format la război între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură; p. ext. activitatea țesătorului, țesut. Marița ca o nevastă vrea rostul să și-l pornească. ȘEZ. IX 187. ♦ Spațiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre scîndurile unei dușumele, dintre țiglele unui acoperiș etc. (uneori astupat cu un material de umplutură). Face să curgă printre rosturile bagdadiei sămînță de cînepă. SADOVEANU, O. VIII 179. Țiglele se pun rînduri-rînduri una lîngă alta, și rîndul de deasupra încalecă peste rosturile celui de jos. La TDRG. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. ◊ Expr. A pune (un lucru) în rost = a pune (un lucru) la locul pe care trebuie să-l aibă într-un mecanism, pentru ca mecanismul să poată funcționa bine. Decît să mă rog de prost, Pîn-a pune podu-n rost... MAT. FOLK. 166. 5. (Învechit) Gură; (astăzi livresc) grai, vorbire. Îi ascultam rostul greu și încîlcit. SADOVEANU, O. III 516. Ah ! ce frumoase vorbe din rostul lui răsar. COȘBUC, P. I 160. Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învățat. CREANGĂ, P. 212. ◊ (Azi în expr.) A ști (sau a spune, a recita) pe de rost (rar de rost) = a ști (sau a spune, a recita etc.) din aducere-aminte (și nu citind sau repetînd după alții). Asta era scrisoarea lui Gheorghiță și Vitoria o știa pe de rost. SADOVEANU, B. 15. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi țin la el urechea și rîd de cîte-ascult. EMINESCU, O. I 71. Un răvaș pică pe genunchii-mi... Îl știu de rost. ALECSANDRI, O. P. 22. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea recita din memorie. Învățasem pe de rost aproape toate cuvintele normale, și-n fața mea era tot pîclă de nepătruns. SADOVEANU, E. 110. Dar severul Iorgu Carpen a înghițit de trei ori pînă să înceapă cuvîntarea, pe care o învățase pe de rost. POPA, V. 215. A lua (pe cineva) la rost v. lua. (Neobișnuit) De rost = (în opoziție cu în scris) prin viu grai, verbal. Totodată rog pre milostivul ziditoriu ca să mă învrednicească în puțînă vreme de a vă vide sănătos și mulțămit, ca să pot a vă zice di rost că sînt cu multă fiiască plecăciune. KOGĂLNICEANU, S. 93. ♦ (Învechit și arhaizant) Facultatea de a vorbi. Voise să vorbească ceva cu veselie, ș-acuma parcă-i amorțise rostul limbii. SADOVEANU, O. V 220.

ROST s. 1. v. semnificație. 2. justificare. 3. rațiune, socoteală. (Are și aceasta un ~.) 4. socoteală, (înv. și reg.) șart. (Toate au ~ul lor.) 5. v. rânduială. 6. rânduială, (pop.) seamă, (prin Transilv.) agod. (Știe ~ul nunții.) 7. v. socoteală. 8. v. situație. 9. ordine, organizare, rânduială. (~ul lumii nu se schimbă cu pamflete.) 10. v. menire. 11. v. scop.

ROST s. v. cioc, clonț, cuvânt, dispoziție, glas, grai, gură, normă, plisc, prescripție, prevedere, tăiș, ușor, voce, vorbă, vorbire.

rost (rósturi), s. n.1. (Înv.) Gură. – 2. (Înv.) Limbă, vorbire. – 3. Spațiu lăsat între firele de urzeală prin care trece suveica. – 4. Legătură, articulație, unire. – 5. Sens, semnificație, scop, rațiune. – 6. Ordine, regulă, normă, rînduială. – 7. Plan, proiect. – 8. Mod, modalitate, manieră. – Mr. rost. Lat. rŏstrum (Diez, Gramm., I, 20; Pușcariu 1476; REW 7386; Șeineanu, Semasiol., 194; Densusianu, GS, II, 315; Weigand, Jb., XII, 95), cf. cat., port. rosto, sp. rostro.Der. rosta, vb. (a năvădi); rosti, vb. (a pronunța, a se exprima, a zice; a ordona, a rîndui; a schimba ițele; a prepara); rostui, vb. (a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi); rostuială, s. f. (rostuire); rostuitor, s. m. (zidar care rostuiește); rostitor, adj. (care rînduiește, aranjează). – Cf. răsti.

ROST ~uri n. 1) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea lui; noimă; sens. A ști ~ul vieții. 2) Bază rațională care justifică existența unui lucru sau realizarea unei acțiuni; sens. ◊ Fără ~ fără folos; degeaba. A-și avea ~ul a) a fi îndreptățit; b) a avea o anumită destinație. N-are ~ nu face. Ce ~ are? a) nu are nici o bază rațională; b) la ce folosește? la ce bun? 3) Situație în societate. ◊ Om cu ~ om aranjat în viață; gospodar. A-și face un ~ în viață a se aranja. A face ~ de ceva a procura ceva care nu se găsește ușor. 4) Stare de lucruri. ◊ A fi în ~ul lui a fi la locul cuvenit. A nu-și afla ~ a fi cuprins de neastâmpăr. A-și pierde ~ul a se pierde cu firea. 5) (la războiul de țesut) Spațiu (în formă de unghi) format de cele două plane ale firelor de urzeală, prin care se trece suveica cu bătătura. ~ul pânzei.Să crească ~ul mare formulă de urare spusă într-o casă unde se lucrează la războiul de țesut. 6) Spațiu îngust, lăsat între două elemente ale unei construcții sau ale unui sistem tehnic. 7) înv. Cavitatea dintre maxilarul superior și cel inferior, mărginit de buze; gură. ◊ A învăța pe de ~ a însuși un text pentru a-l putea reproduce din memorie. A lua la ~ a cere cuiva socoteală pentru cele înfăptuite, certându-l. /<lat. rostrum

rost n. 1. gură (sens învechit): pe de rost, oral; 2. vorbă, vorbire: rostul ei cel blajin ISP. sfânt să fie rostul tătănă-meu CR. [Vechiu-rom. rost, gură («din rostul direptului izvorește înțălepciune», Miron Costin) = lat. ROSTRUM, bot].

rost n. 1. unghiu format de firele urzelii în care s´aruncă suveica: rostul pânzei; 2. fig. a) ordine, regulă: om cu rost, fără rost; b) dispozițiune, preparative: a face rost de călătorie; c) noimă, rațiune: vorbă fără rost, toate își au rostul lor; d) folos, spor: a avea rost, fără rost; e) mod, plan: a da de rost, a ști rostul. [Vorbă identică cu cea precedentă; sensurile de sub 2 sunt metafore luate din tehnica țesutului].

rost n., pl. urĭ (lat. rostrum, cĭoc, plisc, din *rodtrum, d. ródere, a roade; it. cat. sp. rostro, pg. rosto. R a căzut ca și în frate și cĭur. De la „cĭoc” s´a dezvoltat înț. de „gură”, apoĭ acela de „înțeles, ordine, regulă”). Gura, vorba (Vechĭ): din rostu direptuluĭ [!] izvorăște înțelepcĭune (Cost. 1, 286), rostu eĭ cel blajin (Isp.), sfînt să fie rostu tătine-meŭ (Cr.). Unghĭu firelor urzeliĭ pe unde trece suveĭca și duce firu bătăturiĭ. Spațiu dintre cărămizĭ, olane, petre [!] și alte lucrurĭ la o construcțiune (ChN. I, 244 și 2, 93). Fig. Înțeles, noĭmă, rațiune, socoteală, explicațiune, scop: toate-șĭ aŭ rostu lor în lume, această vorbă are un rost adînc, tu n´aĭ nicĭ un rost aci. Regulă, ordine, mers normal, mecanizm care merge bine: om cu rost (orĭ fără rost) la treabă. De rost saŭ (ob.) pe de rost (cp. cu rus. na-izust), din gură, din memorie: a spune lecțiunea pe de rost. A face rost de ceva, a îngriji să se aducă, a procura: ĭ-am făcut rost de banĭ. A da de rostu unuĭ lucru, a-ĭ da de capăt, a-l pricepe, a te deprinde cu el. A ști rostu unuĭ lucru, a te pricepe la el (V. ogod): a ști rostu mașinilor. A fi de rost la un lucru, a lua regular parte la el.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

rost s. v. CIOC. CLONȚ. CUVÎNT. DISPOZIȚIE. GLAS. GRAI. GURĂ. NORMĂ. PLISC. PRESCRIPȚIE. PREVEDERE. TĂIȘ. UȘOR. VOCE. VORBĂ. VORBIRE.

ROST s. 1. înțeles, rațiune, semnificație, sens, tîlc, (înv. și pop.) meșteșúg, (pop.) nóimă, (Mold. și Munt.) tocmeálă. (Ce ~ are această afirmație?) 2. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, sens, temei. (Nu văd ~ acestei hotărîri.) 3. rațiune, socoteală. (Are și aceasta un ~.) 4. socoteală, (înv. și reg.) șart. (Toate au ~ lor.) 5. ordine, regulă, rînduială, socoteală, (înv. și reg.) soróc. (Știe ~ lucrurilor.) 6. rînduială, (pop.) seámă, (prin Transilv.) agód. (Știe ~ nunții.) 7. seamă, socoteală, (reg.) ogód. (Nu mai știa ~ averii lui.) 8. situație, stare. (Avea și el acum un ~.) 9. ordine, organizare, rînduială. (~ lumii nu se schimbă cu pamflete.) 10. chemare, menire, misiune, rol, sarcină, (reg.) menínță, (livr. fig.) sacerdóțiu. (Și-a împlinit ~.) 11. menire, obiectiv, rol, scop, sens, țel, țintă, (pop.) nóimă. (~ acestor măsuri este acela de a...)

rost, rosturi, s.n. – 1. Tâlc. 2. Grai. 3. Distanța dintre firele de urzeală. – Lat. rostrum „cioc, plisc” (Scriban; Densusianu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

rost, -uri. s.n. – Distanța dintre firele de urzeală. – Lat. rostrum.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a lua la rapanghel / la refec / la rost / la trei păzește expr. (pop.) a reproșa, a certa.

a ști (ceva) pe de rost / pe din afară expr. v. a ști (ceva) ca pe apă.

a-și pierde rostul expr. a deveni inutil.

Intrare: rost

Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular rost rostul
plural rosturi rosturile
genitiv-dativ singular rost rostului
plural rosturi rosturilor
vocativ singular
plural