menire sf [At: CORESI, EV. 498 / V: (înv) min~ / Pl: ~ri / E: meni] 1 (Îrg) Recunoaștere. 2 (Înv) Cunoaștere dinainte a unui fapt, a unui fenomen Si: previziune, prevestire. 3 Soartă. 4 Misiune. 5 Chemare. 6 Predestinare.

MENIRE, meniri, s. f. Misiune, rost, chemare, sarcină. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, își închină binelui obștesc talentul și opera, își îndeplinește armonios menirea sa pe pămînt. SADOVEANU, E. 197. Nu se cade ca-n menirea ce croit-o-ne-am senină, Să ne fie spada roasă de-a păcatului rugină. DAVILA, V. V. 45. Rolul criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele și complicatele procese ale minții și vieții omenești. VLAHUȚĂ, O. A. 230. ♦ Ursită, soartă, destin. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalți la soare, Eu la umbră, la răcoare Am menire-nfloritoare. ALECSANDRI, P. P. 31.

MENIRE ~i f. 1) Sarcină, datorie pe care o are sau o îndeplinește cineva. 2) Forță supranaturală despre care se crede că ar determina dinainte desfășurarea evenimentelor; destin; ursită; fatalitate; soartă. /v. a meni

menire f. 1. soartă predestinată; 2. misiune, vocațiune: moartea respectează pe omul cu menire AL. [V. menì].

meníre f. (d. menesc). Soartă, destin.

minire sf vz menire

menire s. f., g.-d. art. menirii; pl. meniri

menire s. f., g.-d. art. menirii; pl. meniri

menire s. f., g.-d. art. menirii; pl. meniri

MENIRE s. v. oracol, prevestire, previziune, prezicere, profeție, prorocie, prorocire.

MENIRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. v. scop. 3. v. soartă.

MENIRE s. 1. chemare, misiune, rol, rost, sarcină, (reg.) menință, (livr. fig.) sacerdoțiu. (Și-a împlinit ~.) 2. obiectiv, rol, rost, scop, sens, țel, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost aceea de a...) 3. destin, fatalitate, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orîndă, parte, rînduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.)

menire s. v. ORACOL. PREVESTIRE. PREVIZIUNE. PREZICERE. PROFEȚIE. PROROCIE. PROROCIRE.

MENIRE s. f. Acțiunea de a m e n i și rezultatul ei. 1. (Învechit și regional) Considerare, recunoaștere ; consfințire. Cf. m e n i (1). Cei ce dobîndesc den credință menirea numelui, aceia-s izrailteani. CORESI, EV. 498, cf. VAIDA. 2. (Învechit) Cunoaștere dinainte a unui fapt, a unui fenomen ; previziune, prevestire. Cf. m e n i (3). Meteorologhia sau minirea timpului este știința de a cunoaște schimbarea timpului viitoriu. AR (1829), 67²/36. Minirea timpului nu este între cele cu neputință, ib. 67²/45, cf. DDRF. 3. Ursită, soartă, destin. Cf. m e n i (4). Ș-acuma că-mplinită îmi este-a mea menire, Născut pentru iubire, eu mor pentru iubire. MACEDONSKI, O. I, 253. Umblat-au Ani îndelungi, prigoniți de menire, prin mările toate. COȘBUC, AE. 12. Nu se cade ca-n menirea ce croit-o-ne-am senină, Să ne fie spada roasă de-a păcatului rugină. DAVILA, V. V. 45. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalți la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am menire-nfloritoare. ALECSANDRI, P. P. 31. 4. Rost, misiune, sarcină, rol, (regional) menință. V. c h e m a r e, p r e d e s t i n a r e. S-au deprins a o socoti ca. . . o menire a unei fericite viitorimi (a. 1835). URICARIUL, VIII, 124. Putem. . . îndeplini menirea morală a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 2. Orice ființă se naște pe pămînt Cu-o tainică menire, c-un dor și cu-n avînt. ALECSANDRI, T. II, 139. Rolul criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele și complicatele procese ale minții și vieții omenești. VLAHUȚĂ, O. A. 230. A întrupa cît mai multă simțire. . . este de bună samă o menire a poeziei. GHEREA, ST. CR. I, 166. Se redeștepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 50. Singurele noțiuni generale cu menirea explicativă de care s-a servit această școală au fost procesul de integrațiune și diferențiere. PETICĂ, O. 485. [Ceasornicul] părea să aibă acum altă menire decît măsura timpului. SADOVEANU, O. IX, 404, cf. BART, E. 42. Clasa muncitoare are menirea istorică să conducă lupta tuturor păturilor muncitoare pentru desființarea proprietății capitaliste. CONTEMP. 1953, nr. 358, 3/3. Înalta menire a cercetării științifice. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6678. – Pl.: meniri. – Și: (învechit) miníre s. f. – V. meni.

MINIRE s. f. v. menire.