pică⁵ sf vz pichet²

pică² sf [At: BARIȚIU, P. A. II, 454 / Pl: pice / E: ger Pike] 1 (Înv) Lance. 2 (Buc) Unealtă cu care se cojesc copacii tăiați.

pică⁴ sf vz pichere

pică¹ sf [At: STAMATI, D. / Pl: ? / E: ger Pike] 1 (Pop; în legătură cu verbele „a avea”, „a purta”, „a prinde”) Ură ascunsă, nemărturisită Si: ciudă, necaz, ranchiună. 2 Dușmănie împotriva cuiva Si: ciudă, necaz, ranchiună. 3 (Reg; îlpp) În ~a (cuiva) Pentru a necăji pe cineva. 4 (Îal) Pentru a-i crea neplăceri. 5 (Îal) Pentru a supăra pe cineva. 6 (Îal) Pentru a se răzbuna pe cineva.

pică³ sf [At: STAMATI, D. / Pl: pici / E: ger Pik, fr pique] 1 Semn de pe cărțile de joc, colorat în negru, în formă de frunză având o codiță sau de vârf de lance stilizat. 2 (Pex) Carte de joc care are acest semn.

PÍCĂ², pici, s. f. Una dintre cele patru culori ale cărților de joc (purtînd desene în formă de inimă cu o codiță, colorate în negru). Doamna Vorvoreanu puse ultima carte pe fața de masă brodată: un zece de pică. DUMITRIU, B. F. 37. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Neagră ca un as de pică Sub nemărginitul cer. TOPÎRCEANU, M. 9.

PÍCĂ¹ s. f. Ciudă, necaz, dușmănie; ură ascunsă. Așa creștea pica împotriva Sultănichii ca iarba rea și mulți îi purtau ură și-i dospeau gînd rău. DELAVRANCEA, S. 16. De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră, zice cu pică urîtul. CARAGIALE, O. II 161. N-ați văzut și n-ați aflat de viteazul Stanislav?... Numai una le spunea Și cu pică Mi-l pîra. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Loc. prep. În pica (cuiva) = în ciuda cuiva, cu intenția de a supăra pe cineva. Eu zic cucului să tacă, El se mută p-altă cracă, Cîntă hoțul de mă seacă, Tot în pica mea să facă. TEODORESCU, P. P. 345. Expr. A avea (sau a prinde) pică (pe cineva sau asupra cuiva) sau a purta pică cuiva = a avea necaz pe cineva, a purta vrăjmășie cuiva. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean și pizmătareț. STĂNOIU, C. I. 84. Prin această faptă Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii, și [Junona] prinse și mai multă pică pe dînsul. ISPIRESCU, U. 19. Soția lui Keleu prinse pică asupra mamei Demetre. ODOBESCU, S. III 283.

PÍCĂ² s.f. Unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză colorată în negru și având o codiță. [< fr. pique].

PÍCĂ¹ s.f. Ciudă, pizmă. [< fr. pique].

PÍCĂ¹ s. f. ciudă, pizmă, ranchiună. (< germ. Pike)

PÍCĂ² s. f. unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză cu codiță, colorată în negru. (< fr. pique)

PÍCĂ¹ f. Sentiment de animozitate ascunsă (față de cineva); pizmă; ranchiună. /cf. germ. Pike

PÍCĂ² pici f. 1) (la cărțile de joc) Semn distinctiv (unul din patru) având forma unei inimi sau a unei frunze de culoare neagră. 2) Carte de joc marcată cu acest semn. Valet de ~. /<germ. Pik, fr. pique

pică f. 1. ură mare și ascunsă: are pică pe tine; 2. una din cele patru colori în jocul de cărți: damă de pică (= fr. pique).

pică f. 1. Zool. bibilică; 2. materie de bumbac cu puncte colorate (ca penele păsării). [Onomatopee].

2) *pícă f., pl. ĭ (fr. pique, suliță). Una din cele doŭă figurĭ negre ale cărților de joc și care are forma unuĭ vîrf de lance.

1) *pícă f., pl. inuz. ĭ (fr. pique, cĭudă, ură, d. piquer, a împunge, d. pic, cazma, tîrnăcop, pisc. Zic și Rușiĭ píka și Sîrbiĭ pik a. î. Barb. Fam. Cĭudă, ură, animozitate: a avea, a prinde pică pe cineva.