pică³ sf [At: STAMATI, D. / Pl: pici / E: ger Pik, fr pique] 1 Semn de pe cărțile de joc, colorat în negru, în formă de frunză având o codiță sau de vârf de lance stilizat. 2 (Pex) Carte de joc care are acest semn.

PICĂ², pici, s. f. Una dintre cele patru culori ale cărților de joc (purtînd desene în formă de inimă cu o codiță, colorate în negru). Doamna Vorvoreanu puse ultima carte pe fața de masă brodată: un zece de pică. DUMITRIU, B. F. 37. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Neagră ca un as de pică Sub nemărginitul cer. TOPÎRCEANU, M. 9.

PICĂ² s.f. Unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză colorată în negru și avînd o codiță. [< fr. pique].

PICĂ² s. f. unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză cu codiță, colorată în negru. (< fr. pique)

PICĂ² pici f. 1) (la cărțile de joc) Semn distinctiv (unul din patru) având forma unei inimi sau a unei frunze de culoare neagră. 2) Carte de joc marcată cu acest semn. Valet de ~. /<germ. Pik, fr. pique

pică f. 1. Zool. bibilică; 2. materie de bumbac cu puncte colorate (ca penele păsării). [Onomatopee].

pică f. 1. ură mare și ascunsă: are pică pe tine; 2. una din cele patru colori în jocul de cărți: damă de pică (= fr. pique).

2) *pícă f., pl. ĭ (fr. pique, suliță). Una din cele doŭă figurĭ negre ale cărților de joc și care are forma unuĭ vîrf de lance.

pică² (semn pe cărțile de joc) s. f., g.-d. art. picii; pl. pici (as de pică, a tăia la pici)

pică² (la cărțile de joc) s. f., g.-d. art. picii; pl. pici

pică (la cărțile de joc) s. f., g.-d. art. picii; pl. pici

pică (pici), s. f. – 1. Vîrf de lance, la jocul de cărți. – 2. Resentiment, ciudă, necaz. – Mr. pică „resentiment”. Fr. pique, sensul al doilea poate prin intermediul ngr. πίϰα și numai indirect din it. picca (Cihac, II, 254; Meyer, Neugr. St., IV, 71), ven. pica. – Der. picador, s. m. (la luptele cu tauri, asistent al toreadorului), din sp. prin intermediul fr.; picant, adj. (condimentat), din fr. piquant; picher, s. m. (vînător călare; cantonier), din fr. piqueur; pichet, s. n. (țesătură de bumbac), din fr. piqué, cf. rus. piket; pichet, s. n. (joc de cărți; par, țăruș; clădire de grăniceri), din fr. piquet, it. picchetto, ultimul sens cu var. bechet, din tc., rus. beket; picheta, vb. (a marca prin picheți, a trasa), din fr. piqueter; pichetaș, s. m. (soldat de la un post de frontieră).

pică, pichirisi Conform sistemului, pică „necaz” e explicat prin fr. pigue: DU, CADE, la care de astă dată se alătură și TDR și SCriban. Dar în franțuzește pique înseamnă „ceartă superficială” și este puțin folosit, iar în românește are și valoarea de „ură” și nu face impresia unui element prea recent (vezi expresiile ca a purta pică, a avea pică etc.). Ciorănescu pornește tot de la fr. pigue, dar admite un intermediar grecesc, πίϰα. Într-adevăr, în grecește există acest cuvînt e de origine italiană: picca), cu același înțeles ca în românește, deci de aici vine pică la noi. Cu această ocazie să-mi fie îngăduit să mă refer și la verbul a se pichirisi „a se simți jignit”, pe care în BL, IV, p. 103, l-am explicat prin gr. πιϰρίζω „a amărî”, destul de diferit ca sens. Punctul de plecare just gr. πιϰάρω (din it. piccare), aor. ἐπιϰάρισα, este dat de DLR (deși, în mod curios, pentru pică, din aceeași familie, același dicționar pornește de la germ. Pike !). Forma așteptată în românește este picarisi, care, dealtfel, este atestată; pichirisi se explică, desigur, prin asimilare. În orice caz, această ipoteză mi se pare mai verosimilă decît cea propusă de Scriban: fr. piguer cu sufixul -irisi.

pică² s.f. (reg.) 1. câță, bibilică, pichere. 2. material textil cu buline, asemănător penelor bibilicii (picăi).

PÍCĂ³ (< fr.; {s} lat. pica „coțofană”) s. f. Aberație a gustului la animale, manifestată prin tendința de a consuma obiecte necomestibile. Este un simptom în unele boli datorate carențelor minerale.