miruit² sn [At: KLEIN, D. 101 / Pl: ~uri / E: mirui²] (Trs) Câștig.

miruit³, ~ă [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: mirui¹] 1-2 smf, a (Persoană) unsă pe frunte cu mir¹ (2). 3 (Reg; d. cai) Care are o pată în frunte.

miruit¹ sn [At: CADE / Pl: (rar) ~uri / E: mirui] 1-4 Miruială (1-4). 5 Omorâre.

MIRUIT s. n. Acțiunea de a mirui; ungere cu mir. Minunea aceasta o trăi sufletește Popa Tonea, în răstimpul ce trecu cu miruitul a douăzeci-treizeci de creștini. GALACTION, O. I 175.

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioșii creștini cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc. prin ungerea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

merui v vz mirui²

mirui² [At: CORESI, ap. DHLR II, 540 / V: mer~, am~ (Pzi: amirui) / Pzi: ~esc / E: mg myer] (Îrg) 1 vtf(a) (Trs) A obține. 2 (Reg) A ieși învingător într-o măsurare de forțe Si: a întrece. 3 (Mar) A cuceri. 4-5 vim, vt A merita să...

mirui¹ [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 54^v/9 / V: (nob; cscj) ~ia / Pzi: ~esc, (reg) mirui / E: slv мировати] 1 vt A unge cu mir¹ (1). 2 (Rel) A unge pe frunte cu mir¹ (2). 3 (C. i. domnitori, clerici etc.) A consfinți în funcție, ungând fruntea cu mir¹ (2). 4-5 vtrp (Pex) A împuternici pe cineva. 6 vt (Fig, fam) A lovi pe cineva în frunte sau la cap, pentru a-l ucide. 7 vt (Fig, fam) A omorî.

miruia v vz mirui¹

miruia v vz mirui¹

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir¹ (de obicei pe frunte). Popa Tonea a început să miruiască pe credincioși. GALACTION, O. I 174. Creștini miruiau Și blagosloveau. BIBICESCU, P. P. 243. În cel [rîu] de vin l-om boteza. Cu mirul l-om mirui. Cu vestmînt l-om premeni. TEODORESCU, P. P. 27. ◊ Refl. pas. [Caragea] s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GHICA, S. 28. 2. Fig. A lovi pe cineva în cap. Mai întîi să stingem datoriile, fraților, și să-i miruim pe ciocoi. DUMITRIU, B. F. 111. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. II 418. Prez. ind. și: mirui (EMINESCU, O. IV 48).

MIRUI², miruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A cîștiga. După acela s-a mărita care i-a mirui banii în joc de cărți. RETEGANUL, la CADE.

A MIRUI ~iesc tranz. 1) rel. (credincioși) A unge cu mir pe frunte. 2) (clerici, domnitori) A supune ritualului de consfințire în funcție. 3) fig. fam. A lovi puternic drept în frunte. /<sl. mirovati

miruì v. 1. a unge cu sfântul mir: Caragea s’a miruit în biserica Curtea Veche GHICA; 2. fam. a lovi drept în frunte: l’a miruit cu ghioaga POP. [V. mir, uleiu sfințit].

meruĭésc, V. miruĭesc 2.

2) miruĭésc și me- v. tr. (ung. nyerni, a cîștiga). Trans. Cîștig, strîng, agonisesc. – Și amiruĭesc (Trans. Olt.): nu putem amirui nimic de rău șobolanilor (NPl. Ceaur, 105).

1) miruĭésc v. tr. (d. mir 1 orĭ vsl. mirovati, rus. -átĭ). Ung cu mir. Fig. Iron. Lovesc în frunte (unde preutu te unge cu mir): l-a miruit cu ghĭoaga.

miruit s. n.

miruit s. n.

miruit s. n.

mirui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, 3 sg. miruiește, imperf. 1 miruiam; conj. prez. 1 sg. să miruiesc, 3 să miruiască

mirui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, imperf. 3 sg. miruia; conj. prez. 3 să miruiască

mirui (a unge cu mir, a câștiga) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiesc, imperf. 3 sg. miruia; conj. prez. 3 sg. și pl. miruiască

miruesc.

mirui (miruiesc, miruit), vb. – (Trans.) A cîștiga, a profita. – Var. merui. Mag. nyerni (Cihac, II, 515). – Der. mirișug, s. n. (Trans., cîștig, profit, utilitate), din mag. nyeréség.

mirui, miruiesc v. t. 1. a numi într-o funcție importantă 2. a lovi (pe cineva) în cap

MIRUIT s. 1. v. miruire. 2. v. miruire.

MIRUIT s. 1. miruire, ungere, (înv.) pomăzanie, pomăzuire. (~ unui domn, unui episcop.) 2. (BIS.) mir, miruială, miruire. (Taina ~.)

MIRUI vb. a unge, (înv.) a pomăzui. (L-a ~ domn, mitropolit.)

MIRUI vb. v. acumula, aduna, agonisi, câștiga, cuceri, dobândi, economisi, face, obține, realiza, repurta, strânge.

mirui vb. v. ACUMULA. ADUNA. AGONISI. CÎȘTIGA. CUCERI. DOBÎNDI. ECONOMISI. FACE. OBȚINE. REALIZA. REPURTA. STRÎNGE.

MIRUI vb. a unge, (înv.) a pomăzui. (L-a ~ domn, mitropolit.)

miruít, -ă, miruiți, -te, adj. 1. Uns cu mir. 2. (fig.) Lovit. 3. (fig.) Omorât. – Din mirui¹.

miruí², miruiesc, v.t. (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: „Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni „a câștiga” (DEX); din magh. myer (MDA).

miruí¹, miruiesc, v.t. 1. A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap): „Măi, femeie, hai să ne rugăm lui Dumnezău în genunchi, că ia, dracul s-a apropiat de noi și ne-a miruit” (Bilțiu, 1999: 405). 3. A omorî. – Din sl. mirovati (DEX, MDA).

mirui¹, miruiesc, vb. tranz. – 1. (bis.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati (Scriban, DEX, MDA).

mirui², miruiesc, vb. tranz. – (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: „Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni „a câștiga” (Cihac, cf. DER; Scriban, DEX); din magh. myer (MDA).

mirui², -esc, vb. tranz. – 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. – Din magh. myer (MDA).

mirui¹, -esc. vb. tranz. – 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati.

MIRUIT³, -Ă adj. 1. Care este uns cu mir¹. Cf. PONTBRIANT, D., LM. ◊ Fig. (Substantivat) Dascălul nostru s-a crezut că este și miruitul muzelor. CIAUȘANU, R. SCUT. 38. 2. (Regional, despre cai) Care are o pată în frunte. Com. din COMOȘTENI-CORABIA. – V. mirui¹.

MIRUÍT¹ s.n. Acțiunea de a m i r u i; mir¹ (3), (rar) miruire, miruială. Cf. m i r u i¹ (2). Cf. CADE. Minunea aceasta o trăi sufletește Popa Tonea, în răstimpul ce trecu cu miruitul. GALACTION, O. 175, cf. DM. - V. mirui¹.

MERUÍ vb. IV v. mirui².

MIRU͹ vb. IV. Tranz. 1. A unge cu mir¹ (1). S-au răpâosat Pelaghie. . . și si adunară . . . vrînd să o miruiască cumu-i obicia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 54^v/9, cf. ANON. CAR. 2. (În practicile religiei creștine) A unge cu mir¹ (2). Cf. DDRF. Popa Tonea a început să miruiască pe credincioși. GALACTION, O. 174. Popa. . . miruie clienții care au mai venit între timp. STANCU, D. 358. N cel d-apă l-om scălda N cel de vin l-om boteza, Cu mirul l-om mirui, Cu vestmînt l-om premeni. TEODORESCU, P. P. 27. Sint mir să făcea, Creștini miruiau. BIBICESCU, P. P. 243. Cu vin am clătit-o, Cu mir am miruit-o, Cu miere am îndulcit-o. PĂSCULESCU, L. P. 117. (R e f l. p a s.) Cade-se celor a ce să botează, după botez să se miruiască cu unsoare cerească (a. 1 652). ap. MURNU, GR. 37. Mergînd și domnul și sărutând sfintele moștii, să miruiește de mitropolitul. GHEORGACHI, LET. III, 318/30, cf. LB, POLIZU. E cea dintâi scăldătoare de cînd s-a miruit. MARIAN, NA. 265. În apă se limpezește . . . , Cu mir că se miruiește (a. 1 879). GCR II, 325. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apă ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Să scaldă și să-mbăiază, Tot cu mir să miruiază. PĂSCULESCU, L. P. 7. (Glumeț) Smerit i-am sărutat mîna care i se miruise de lacrimile mele. CIAUȘANU, R. SCUT. 12. ◊ F i g. Din ochiu-i albastru se vede o stea, Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise. EMINESCU, O. IV, 48. 3. (Complementul indică domnitori, clerici etc.) A consacra, a consfinți în funcție (ungîndu-i fruntea cu mir¹ 2); p. e x t. a împuternici (pe cineva). Au rămas la domnie fiul seu Ștefan Vodă. . . și l-au miruit Teoctist mitropolitul. URECHE, LET. I, 153/13. D[u]hul Domnului pre mine să opri și mă mirui (a. 1 675). GCR I, 221/14. Domnul încă plecîndu-și capul, și mitropolitul puind omoforul asupra creștetului domnului. . . după săvîrșirea molitfei îl și miruiește (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 90/37, cf. PONTBRIANT, D. Domnu țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. GANE, N. III, 6. Câzînd Lăpușneanu în letargie, încunjurimea lui se grăbi de a-l mirui, punîndu-i numele de Pahonie. XENOPOL, I. R. V, 84. ◊ R e f l. p a s. Caragea. . . și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc . . . După ce a descălecat la sfîntul Spiridon cel Nou din podul Beilicului. . . s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GHICA, S. 28. 4. F i g. (Familiar) A lovi (pe cineva) în frunte sau la cap (pentru a-l ucide); p. e x t. a omorî. I-am miruit pe amândoi, zise el așezîndu-se spre odihnă pe un trunchi de copac. GANE, N. III, 140. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. II, 418. (A b s o l.) A mirui cu ghioaga. DDRF. ❖ (În context figurat) S-a ridicat norodul mințit și silnicit Și-a miruit cu pumnul domnia îmbuibată. DEȘLIU, G. 52. – Prez. ind.: miruiesc și (regional) mirui. – Și: (probabil din necesități prozodice) miruiá vb. I. – Din slavonul мировати.

MIRUͲ vb. IV. (Învechit și regional, mai ales în Transilv.) 1. T r a n z. A obține, a dobîndi; a cîștiga; a strînge, a agonisi. Dobîndim și miruim ertâciunea păcatelor. CORESI, ap. DHLR II, 540, cf. LB, BARCIANU, V. Nu putea nici urul, nici altul, mirui (cîștiga) lupta, FRÎNCU-CANDREA, M. 275. A zis fata împăratului că ea numai după acela s-a mărita care i-a mirui (cîștiga) banii în joc de cărți. RETEGANUL, P. II, 73, cf. VAIDA, VÎRCOL, V. 89, PAMFILE, A. R. 8, CABA, SĂL. Banii ce bruma-i amiruie și el îi dă pe gît. CIAUȘANU, V. 140, cf. GR. S. VI, 232, LEXIC REG. 9. Am miruit o sută de lei. MAT. DIALECT, I, 181. ◊ A b s o l. Hristos cu suitul lui la ceriu noao au dobîndit ș-au miruit. CORESI, ap. DHLR ii, 540. Cine îndrăznește, meruiește. ap. CIHAC, II, 515. ♦ (Regional) A întrece (pe cineva), a ieși învingător (într-o măsurare de forțe) (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 181. ♦ (Prin Maram.) A cuceri, a ocupa. Cf. DR. IV, 1 086. Apoi ginâraru nost grof Radețki o miruit Italia. T. PAPAHAGI, M. 157. 2. I n t r a n z. i m p e r s. A face să . . . , a fi vrednic să. . . ; a merita. Nu mńiruiește să fac lucrul acesta. Com. din fostul județ BIHOR. ◊ T r a n z. Adevăr care meruiaște (e vreadnic) să se cunoască a fi adevăr. ȚICHINDEAL, f. 349/8. - Prez. ind.: miruiesc. – Și: merui, amiruí (prez. ind. amírui) vb. IV. – Din magh. nyer.

MIRUlT² s. n. (Prin Transilv.) Cîștig, agoniseală. Cf. KLEIN, D. 101. Cum ți e lucrul, așa și miruitul. ap. CIHAC, II, 515. - V. mirui².