MIRU͹ vb. IV. Tranz. 1. A unge cu mir¹ (1). S-au răpâosat Pelaghie. . . și si adunară . . . vrînd să o miruiască cumu-i obicia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 54^v/9, cf. ANON. CAR. 2. (În practicile religiei creștine) A unge cu mir¹ (2). Cf. DDRF. Popa Tonea a început să miruiască pe credincioși. GALACTION, O. 174. Popa. . . miruie clienții care au mai venit între timp. STANCU, D. 358. N cel d-apă l-om scălda N cel de vin l-om boteza, Cu mirul l-om mirui, Cu vestmînt l-om premeni. TEODORESCU, P. P. 27. Sint mir să făcea, Creștini miruiau. BIBICESCU, P. P. 243. Cu vin am clătit-o, Cu mir am miruit-o, Cu miere am îndulcit-o. PĂSCULESCU, L. P. 117. (R e f l. p a s.) Cade-se celor a ce să botează, după botez să se miruiască cu unsoare cerească (a. 1 652). ap. MURNU, GR. 37. Mergînd și domnul și sărutând sfintele moștii, să miruiește de mitropolitul. GHEORGACHI, LET. III, 318/30, cf. LB, POLIZU. E cea dintâi scăldătoare de cînd s-a miruit. MARIAN, NA. 265. În apă se limpezește . . . , Cu mir că se miruiește (a. 1 879). GCR II, 325. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apă ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Să scaldă și să-mbăiază, Tot cu mir să miruiază. PĂSCULESCU, L. P. 7. (Glumeț) Smerit i-am sărutat mîna care i se miruise de lacrimile mele. CIAUȘANU, R. SCUT. 12. ◊ F i g. Din ochiu-i albastru se vede o stea, Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise. EMINESCU, O. IV, 48. 3. (Complementul indică domnitori, clerici etc.) A consacra, a consfinți în funcție (ungîndu-i fruntea cu mir¹ 2); p. e x t. a împuternici (pe cineva). Au rămas la domnie fiul seu Ștefan Vodă. . . și l-au miruit Teoctist mitropolitul. URECHE, LET. I, 153/13. D[u]hul Domnului pre mine să opri și mă mirui (a. 1 675). GCR I, 221/14. Domnul încă plecîndu-și capul, și mitropolitul puind omoforul asupra creștetului domnului. . . după săvîrșirea molitfei îl și miruiește (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 90/37, cf. PONTBRIANT, D. Domnu țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. GANE, N. III, 6. Câzînd Lăpușneanu în letargie, încunjurimea lui se grăbi de a-l mirui, punîndu-i numele de Pahonie. XENOPOL, I. R. V, 84. ◊ R e f l. p a s. Caragea. . . și-a făcut intrarea în București cu alai domnesc . . . După ce a descălecat la sfîntul Spiridon cel Nou din podul Beilicului. . . s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. GHICA, S. 28. 4. F i g. (Familiar) A lovi (pe cineva) în frunte sau la cap (pentru a-l ucide); p. e x t. a omorî. I-am miruit pe amândoi, zise el așezîndu-se spre odihnă pe un trunchi de copac. GANE, N. III, 140. Mi se pare că le-a miruit cineva feciorul cu parul. CAMILAR, N. II, 418. (A b s o l.) A mirui cu ghioaga. DDRF. ❖ (În context figurat) S-a ridicat norodul mințit și silnicit Și-a miruit cu pumnul domnia îmbuibată. DEȘLIU, G. 52. – Prez. ind.: miruiesc și (regional) mirui. – Și: (probabil din necesități prozodice) miruiá vb. I. – Din slavonul мировати.