MIRUͲ vb. IV. (Învechit și regional, mai ales în Transilv.) 1. T r a n z. A obține, a dobîndi; a cîștiga; a strînge, a agonisi. Dobîndim și miruim ertâciunea păcatelor. CORESI, ap. DHLR II, 540, cf. LB, BARCIANU, V. Nu putea nici urul, nici altul, mirui (cîștiga) lupta, FRÎNCU-CANDREA, M. 275. A zis fata împăratului că ea numai după acela s-a mărita care i-a mirui (cîștiga) banii în joc de cărți. RETEGANUL, P. II, 73, cf. VAIDA, VÎRCOL, V. 89, PAMFILE, A. R. 8, CABA, SĂL. Banii ce bruma-i amiruie și el îi dă pe gît. CIAUȘANU, V. 140, cf. GR. S. VI, 232, LEXIC REG. 9. Am miruit o sută de lei. MAT. DIALECT, I, 181. ◊ A b s o l. Hristos cu suitul lui la ceriu noao au dobîndit ș-au miruit. CORESI, ap. DHLR ii, 540. Cine îndrăznește, meruiește. ap. CIHAC, II, 515. ♦ (Regional) A întrece (pe cineva), a ieși învingător (într-o măsurare de forțe) (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 181. ♦ (Prin Maram.) A cuceri, a ocupa. Cf. DR. IV, 1 086. Apoi ginâraru nost grof Radețki o miruit Italia. T. PAPAHAGI, M. 157. 2. I n t r a n z. i m p e r s. A face să . . . , a fi vrednic să. . . ; a merita. Nu mńiruiește să fac lucrul acesta. Com. din fostul județ BIHOR. ◊ T r a n z. Adevăr care meruiaște (e vreadnic) să se cunoască a fi adevăr. ȚICHINDEAL, f. 349/8. - Prez. ind.: miruiesc. – Și: merui, amiruí (prez. ind. amírui) vb. IV. – Din magh. nyer.