miruí², miruiesc, v.t. (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: „Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni „a câștiga” (DEX); din magh. myer (MDA).