MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai rațional. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să spună. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-odată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata, a zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

MÍNTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felini său la trebi de aieste, se potrivește spinului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rărnîne. EMINESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, P. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Expr. A-și bea și mințile v. b e a. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. i e ș i. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracid mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. b ă g a (I 1). ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ Fig. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = memorie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele povestite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere amețitoare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III 13.

mínte s. f., g.-d. art. mínții; pl. minți

mínte s. f., g.-d. art. mínții; pl. minți

MÍNTE s. 1. gând, rațiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deșteptăciune, intelect v. inteligență. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, rațiune, spirit. (Operă a ~ții.) 4. v. judecată. 5. judecată, rațiune, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raționament, rațiune, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.

MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoștințe, instrucție, învățătură, pregătire, studii.

mínte (mínți), s. f. – Înțelegere, spirit, inteligență, rațiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Pușcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înțelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-și aduce în memorie; a menționa); amintire, s. f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care amintește); cuminte, adj. (înțelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminți, vb. (a fi cuminte); cumințenie (var. cuminție), s. f. (prudență, înțelepciune, înțelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cumințesc, adj. (înțelept).

MÍNTE ~ți f. 1) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; judecată; rațiune. ◊ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înțelept. Fără (de) ~ lipsit de rațiune; nebun. A-și ieși din ~ți a-și pierde cumpătul; a înnebuni. A învăța pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-și frământa ~tea (sau ~țile) a se gândi mult la ceva; a-și bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoșului) pe înțelesul oricui; de la sine înțeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu rațiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experiență; a se face mai înțelept. A-și pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca ființă națională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoașterea și reproducerea în conștiință a experienței din trecut (fapte, evenimente, senzații, cunoștințe etc.); memorie. ◊ A avea în ~ a păstra în memorie. A ține ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ◊ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înțelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ți) lipsit de judecată, de înțelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-și închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minții] /<lat. mens, ~ntis

minte f. 1. facultate de a cugeta, înțelege, concepe și judeca: om ager la minte; 2. dreapta judecată, înțelepciune: om cu minte; a pierde (lua) mințile, a înnebuni; a scoate din minți, fig. a amăgi, a momi; a învăța minte, a mustra aspru pe cineva, a-l bate; a se învăța minte, a se înțelepți singur din pățite; 3. atențiune: a-și încorda mintea;. 4. memorie: a aduce cuiva aminte; 5. pl. cunoștință sau simțire de sine: a-și ieși din minți. [Lat. MENTEM].

minte f. (lat. mens, mentis, minte, din răd. men, care e rudă cu vsl. pomĭenŭ, pomană; it. pg. menge, pv. fr. cat. ment, sp. miente. V. aminte, memorie, mint). Rațiune, inteligență, cuget, facultatea de a pricepe și judeca: om ager la minte. Judecată dreaptă: om cu minte, mintea nu învinge tot-de-a-una pasiunile. Atențiune, gînd: a fi cu mintea la arme, a-țĭ încorda mintea. Memorie: îmĭ vine în minte (îmĭ aduc aminte), îmĭ fuge din minte (uĭt). A perde [!] mintea (saŭ mințile), a înebuni. A învăța minte pe cineva, a-l pedepsi ca să ție [!] minte, ca să prindă minte. A te învăța minte, a prinde minte, a deveni maĭ deștept după o experiență, după o pățanie. A scoate din mințĭ, 1. a amăgi, a seduce, 2. a înfuria grozav, a scoate din fire. A ĭeși din mințĭ, a te înfuria grozav, a înebuni. A-țĭ băga mințile´n cap, a deveni ĭar cuminte, serios, atent. A fi aproape de mintea omuluĭ saŭ a fi la mintea omuluĭ (un lucru), a fi ușor de priceput. A ține minte, a nu uĭta: acest turn e vechĭ de nu se ține minte. A-țĭ pune mintea cu cineva, a-l lua în serios, a te supăra de faptele luĭ: nu-țĭ pune mintea cu copiiĭ. A te duce mintea, a te tăĭa capu, a te pricepe: fie-care face cum îl duce mintea. În minte, în gînd, în cuget: mĭ-am zis în minte. Din minte, din gînd, din cuget: această mașină e scoasă din mintea luĭ.

MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MÉNTĂ s. f. v. mintă.

MÍNTĂ s. f. (Și în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. ◊ Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esență extrasă din această plantă. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I 285. Își dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. Mintă-creață = izmă-creață. A, iaca mintă-creață, și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196. Ș-apoi foaie mintă-creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I 167. – Variantă: méntă s. f.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A afirma în mod conștient un neadevăr, a denatura adevărul, a spune minciuni. De ce mă pune pe mine să mint în locul lui? Să mă fac de rîs? DEMETRIUS, C. 18. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I 55. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii.. D-a mințit și n-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ngheață apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de rușine. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Tranz. (Rar) Te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minț) încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. BOTA, P. 114. ◊ Tranz. A induce în eroare; a amăgi, a înșela. Vai de mine! cum poți minți oamenii astfel! SADOVEANU, Z. C. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Iepurile fricos și vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Absol. Un tînăr – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ Fig. Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început să fumeze. GALACTION, O. I 146. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu puțină mîncare; a-și amăgi foamea. Îmi mai minții nițel foamea cu poamele ce găseam. GORJAN, H. I 133. – Prez. ind. și: mințesc (RETEGANUL, P.III 84), (învechit și regional) minț.