MINTĂ s. f. (Și în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. ◊ Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esență extrasă din această plantă. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I 285. Își dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. Mintă-creață = izmă-creață. A, iaca mintă-creață, și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196. Ș-apoi foaie mintă-creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I 167. – Variantă: mentă s. f.