DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău; drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală; minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost; naiv; simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură; temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică; specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ.

duh² sm vz dolf

duh¹ sn [At: PSALT. HUR. 40^v/2 / Pl: ~uri, (îrg) ~ure / E: vsl дочхъ] 1 (Îvp) Răsuflare. 2 (Îvp; pex) Viață. 3 (Grm; îvr) Accent. 4 (Îvr) Vânt. 5 (Îvp) Duhoare. 6 (Tlg) Existență materială primordială care a creat universul. 7 (Spc) Dumnezeu. 8 (Tlg; îs) Sfântul ~ Una dintre cele trei ipostaze ale trinității divine creștine. 9 (Îas) Spirit sfânt. 10 (Îvr; îs) ~ ceresc (sau sfânt) înger. 11 (Îvp; îs) ~ necurat (sau rău, al răului, al întunericului) Diavol. 12 (Îvp) Substanță nematerială de sine stătătoare, considerată ca esență veșnică, care sălășluiește în corpul omului în timpul vieții Si: spirit, suflet. 13 (Îe) A-și da ~ul A muri. 14 Stafie. 15 (În mitologia populară, urmat de determinări care arată felul) Ființă imaginară care are rolul să păzească apele, pădurile, comorile etc. 16 (Îoc materie) Spirit. 17 (Îoc materie) Conștiință. 18 Cuget. 19 (Pex) Rațiune. 20 (Prc) Inteligență. 21 Vioiciune. 22 Umor. 23 Ingeniozitate. 24 (Îla) De ~ Spiritual. 25 (Îla) Cu (sau plin de) ~ Inteligent. 26 (Îal) Subtil. 27 (Îlav) Cu ~ul blândeții (sau, înv, blândețelor) Blând. 28 (Îal) Binevoitor. 29 (Înv; lpl) Opinie publică. 30 (Înv) Concepție care determină o anumită atitudine caracteristică pentru caracterul sau temperamentul cuiva Si: spirit. 31 (Înv; îlav) Într-un ~ cu... Conform cu... 32 (Înv) Fond de idei, de sentimente care constituie caracteristica, felul de a fi, de a se manifesta al unei persoane, al unei colectivități, al unei epoci etc Si: spirit. 33 (Înv) Caracter particular, specific, distinctiv ce constituie caracteristica a ceva Si: spirit. 34 (Îe) Sărac cu ~ul Prost. 35 (Îae) Naiv. 36 (Îae) Simplu. 37 (Înv) Idee. 38 (Înv) Aspirație. 39 Sens adevărat al unui text Si: esență, intenție, spirit. corectată

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În concepțiile religioase și mitologice) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, fantomă, nălucă, strigoi, stafie. Unde vedeți lumini și duhuri? Ele umblă prin închipuirile voastre. CAMILAR, T. 151. Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd. ALECSANDRI, P. A. 40. Este miezul nopții, cînd duhurile vin. NEGRUZZI, S. II 65. ♦ Ființă imaterială, binevoitoare sau dușmănoasă omului. Duhul acestor locuri... iese din văgăuni. BOGZA, C. O. 57. În neguri se retrage al nopții tainic duh. MACEDONSKI, O. II 155. ♦ (În superstiții, determinat prin «necurat», «rău», «viclean» etc.) Spirit rău, drac, diavol. Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine! SADOVEANU, P. M. 47. Făcuse o casă cu duh necurat sub temelii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 188. Duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat. ISPIRESCU, L. 254. 2. Suflet, spirit. Dădea puțin trupului, ca să rămîie duhului său îmbielșugarea. SADOVEANU, D. P. 158. Veghea, vițiul îi mistuiseră trupul, fără a-i vătăma însă duhul. M. I. CARAGIALE, C. 157. Oh! simt nevoia să ți-o fi mărturisit Ție, vina ce astă-noapte duhul mi l-a ispitit. DAVILA, V. V. 85. Suflă asupra lor și le dete duh de viață. ISPIRESCU, L. 226. ♦ (Învechit) Respirație, suflare, răsuflare. (Fig.) Iarba grasă, tomnatecă, e arsă de duhul rece al brumei. DAN, U. 114. ◊ Loc. adv. Într-un duh = într-o răsuflare, într-o clipă, repede. Și-ntr-un duh pe Pralea numai ți-l ajung. CONTEMPORANUL, II 359. ◊ (Astăzi numai în expr.) A-și da duhul = a muri. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Lovit fiind... își dete duhul pe dată. ISPIRESCU, M. V. 26. Am șăzut lîngă el pînă ce și-a dat duhul. NEGRUZZI, S. I 33. ♦ (Învechit, determinat prin «rău») Duhoare, miros greu. Sufla pe nări un duh rău. ISPIRESCU, U. 39. 3. Capacitate intelectuală; spirit, minte, inteligență, înțelepciune. Alerga ca prin vis cu duhul treaz și așteptînd să iasă din desișurile întunecoase de pe marginea drumului cine știe ce făptură primejdioasă. DUMITRIU, N. 152. Duh din duhul său a dat școlarilor săi. CREANGĂ, A. 135. În loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșurat. RUSSO, S. 66. ◊ Vorbă de duh sau (rar, depreciativ) duhuri = vorbă spirituală, cu haz. Rîde silit și cu greu îi scapă cîte o vorbă de duh din gură. STĂNOIU, C. I. 113. Fiecăruia i-a spus... cîte o vorbă de duh potrivită. CARAGIALE, O. III 73. M-am săturat de duhurile d-tale. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ Expr. Cu duh (sau plin de duh) = cu spirit, fin, inteligent, subtil, spiritual. Acel sec, în judecata-i, e cu duh și e frumos. EMINESCU, O. I 164. Iaca băietul, vezi-l, îi frumos... cu duh. ALECSANDRI, T. I 348. Fieșcine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. ALEXANDRESCU, P. 91. Slab de duh = greoi la minte; (neobișnuit) lipsit de personalitate. La bună ziua prefectului nu răspunseră decît cîțiva, mai slabi de duh. DUMITRIU, N. 13. ♦ Fig. Idee, aspirație. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume și omul ce gîndește Aleargă către tine, căci vremea a sosit. ALEXANDRESCU, P. 78. 4. (Învechit) Caracter, fire, natură. Purici mulți nu făcea el într-un loc... căci era duh neastîmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. CREANGĂ, A. 135. Vino acum de față și stăi la judecată Tu, care le faci aste, duh, ființă ciudată. ALEXANDRESCU, P. 89. ♦ Notă caracteristică; specific. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. DACIA LIT. XI. ♦ Temperament, pornire. Luînd în privire... duhul războinic al oltenilor... putem încheia că oștirea banatului era destul de însemnată. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ (Azi în expr.; adesea ironic) Cu duhul blîndeții (sau, mai rar blîndețelor) = cu vorbe bune, cu blîndețe, cu binișorul. Enache făcea și el politică, știind să aducă voturi pentru «ai noștri», fie cu duhul blîndeții, fie punîndu-și oamenii să convingă cu toroipanul. PAS, Z. I 152. Cu duhul blîndețelor să-i iertați Și să-i binecuvîntați. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. Acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie. RUSSO, O. 26. 5. (Învechit) Fel, mod (de a fi, de a se purta, de a gîndi). Gluma și gluma groasă era duhul de atuncea. RUSSO, S. 20.

DUH ~uri n. 1) (în superstiții) Ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă; fantomă; spirit; vedenie; nălucă; arătare; stafie. 2) Latura psihică a omului; suflet. 3) Facultate mintală; minte. ◊ Sărac cu ~ul naiv. Vorbă de ~ vorbă spirituală. 4) înv. Proces fiziologic prin care organismul folosește oxigenul și elimină bioxidul de carbon pentru întreținerea vieții; răsuflare; respirație. ◊ A-și da ~ul a muri. Într-un ~ într-un suflet; într-o fugă. 5) înv. Fel de a fi al omului; caracter; fire; natură. /<sl. duhu

duh n. 1. spirit; duh rău, sfântul Duh; 2. suflare de vieață, suflet: a-și da duhul; 3. agerime de minte, istețime: om cu duh, vorbă de duh; 4. pornire sufletească, pasiune: duhul blândeții. [Slav. DUHŬ].

duh n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. duhŭ. V. nă-, pro- și ză-duf, văzduh, dihanie, duhnesc, dușcă, înăduș). Spirit, inspirațiune: duhu sfînt. Spirit, diavol: un duh necurat. Spirit, vorbă de spirit: om cu (saŭ de) duh. (Iron.) A-țĭ da duhu, a muri. Cu duhu blîndețiĭ, cu blîndeță (în vorbă, în procedură). – În vest și duf, puterea vinuluĭ la beție (Iov. 142).

duf sn vz duh¹

duu sn vz duh¹

duf V. duh.

duh s. n., pl. dúhuri

duh s. n., pl. dúhuri

duh, -huri.

Sfấntul Duh s. propriu n.

Sfântul Duh adj. + s. n.

Sfântul Duh.

DUH s. 1. v. fantomă. 2. (BIS.) spirit. (Sfântul ~.) 3. v. spirit. 4. v. haz.

DUH s. v. apucătură, calcul, caracter, comportament, comportare, conduită, deprindere, deșteptăciune, duhoare, fire, gând, idee, infecție, intelect, inteligență, intenție, împuțiciune, judecată, maniere, miasmă, minte, moravuri, natură, năravuri, obiceiuri, plan, pricepere, proiect, purtare, putoare, rațiune, răsuflare, respirație, socoteală, spirit, suflare, temperament.

duh s. v. APUCĂTURĂ. CALCUL. CARACTER. COMPORTAMENT. COMPORTARE. CONDUITĂ. DEPRINDERE. DEȘTEPTĂCIUNE. DUHOARE. FIRE. GÎND. IDEE. INFECȚIE. INTELECT. INTELIGENȚĂ. INTENȚIE. ÎMPUȚICIUNE. JUDECATĂ. MANIERE. MIASMĂ. MINTE. MORAVURI. NATURĂ. NĂRAVURI. OBICEIURI. PLAN. PRICEPERE. PROIECT. PURTARE. PUTOARE. RAȚIUNE. RĂSUFLARE. RESPIRAȚIE. SOCOTEALĂ. SPIRIT. SUFLARE. TEMPERAMENT.