26 de definiții pentru duh duf duu

duh1 sn [At: PSALT. HUR. 40v/2 / Pl: ~uri, (îrg) ~ure / E: vsl дочхъ] 1 (Îvp) Răsuflare. 2 (Îvp; pex) Viață. 3 (Grm; îvr) Accent. 4 (Îvr) Vânt. 5 (Îvp) Duhoare. 6 (Tlg) Existență materială primordială care a creat universul. 7 (Spc) Dumnezeu. 8 (Tlg; îs) Sfântul ~ Una dintre cele trei ipostaze ale trinității divine creștine. 9 (Îas) Spirit sfânt. 10 (Îvr; îs) ~ ceresc (sau sfânt) înger. 11 (Îvp; îs) ~ necurat (sau rău, al răului, al întunericului) Diavol. 12 (Îvp) Substanță nematerială de sine stătătoare, considerată ca esență veșnică, care sălășluiește în corpul omului în timpul vieții Si: spirit, suflet. 13 (Îe) A-și da ~ul A muri. 14 Stafie. 15 (În mitologia populară, urmat de determinări care arată felul) Ființă imginară care are rolul să păzească apele, pădurile, comorile etc. 16 (Îoc materie) Spirit. 17 (Îoc materie) Conștiință. 18 Cuget. 19 (Pex) Rațiune. 20 (Prc) Inteligență. 21 Vioiciune. 22 Umor. 23 Ingeniozitate. 24 (Îla) De ~ Spiritual. 25 (Îla) Cu (sau plin de) ~ Inteligent. 26 (Îal) Subtil. 27 (Îlav) Cu ~ul blândeții (sau, înv, blândețelor) Blând. 28 (Îal) Binevoitor. 29 (Înv; lpl) Opinie publică. 30 (Înv) Concepție care determină o anumită atitudine caracteristică pentru caracterul sau temperamentul cuiva Si: spirit. 31 (Înv; îlav) Într-un ~ cu... Conform cu... 32 (Înv) Fond de idei, de sentimente care constituie caracteristica, felul de a fi, de a se manifesta al unei persoane, al unei colectivități, al unei epoci etc Si: spirit. 33 (Înv) Caracter particular, specific, distinctiv ce constituie caracteristica a ceva Si: spirit. 34 (Îe) Sărac cu ~ul Prost. 35 (Îae) Naiv. 36 (Îae) Simplu. 37 (Înv) Idee. 38 (Înv) Aspirație. 39 Sens adevărat al unui text Si: esență, intenție, spirit. modificată

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău; drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală; minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost; naiv; simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură; temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică; specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În concepțiile religioase și mitologice) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, fantomă, nălucă, strigoi, stafie. Unde vedeți lumini și duhuri? Ele umblă prin închipuirile voastre. CAMILAR, T. 151. Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd. ALECSANDRI, P. A. 40. Este miezul nopții, cînd duhurile vin. NEGRUZZI, S. II 65. ♦ Ființă imaterială, binevoitoare sau dușmănoasă omului. Duhul acestor locuri... iese din văgăuni. BOGZA, C. O. 57. În neguri se retrage al nopții tainic duh. MACEDONSKI, O. II 155. ♦ (În superstiții, determinat prin «necurat», «rău», «viclean» etc.) Spirit rău, drac, diavol. Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine ! SADOVEANU, P. M. 47. Făcuse o casă cu duh necurat sub temelii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 188. Duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat. ISPIRESCU, L. 254. 2. Suflet, spirit. Dădea puțin trupului, ca să rămîie duhului său îmbielșugarea. SADOVEANU, D. P. 158. Veghea, vițiul îi mistuiseră trupul, fără a-i vătăma însă duhul. M. I. CARAGIALE, C. 157. Oh ! simt nevoia să ți-o fi mărturisit Ție, vina ce astă-noapte duhul mi l-a ispitit. DAVILA, V. V. 85. Suflă asupra lor și le dete duh de viață. ISPIRESCU, L. 226. ♦ (Învechit) Respirație, suflare, răsuflare. (Fig.) Iarba grasă, tomnatecă, e arsă de duhul rece al brumei. DAN, U. 114. ◊ Loc. adv. Într-un duh = într-o răsuflare, într-o clipă, repede. Și-ntr-un duh pe Pralea numai ți-l ajung. CONTEMPORANUL, II 359. ◊ (Astăzi numai în expr.) A-și da duhul = a muri. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Lovit fiind... își dete duhul pe dată. ISPIRESCU, M. V. 26. Am șăzut lîngă el pînă ce și-a dat duhul. NEGRUZZI, S. I 33. ♦ (Învechit, determinat prin «rău») Duhoare, miros greu. Sufla pe nări un duh rău. ISPIRESCU, U. 39. 3. Capacitate intelectuală; spirit, minte, inteligență, înțelepciune. Alerga ca prin vis cu duhul treaz și așteptînd să iasă din desișurile întunecoase de pe marginea drumului cine știe ce făptură primejdioasă. DUMITRIU, N. 152. Duh din duhul său a dat școlarilor săi. CREANGĂ, A. 135. În loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșurat. RUSSO, S. 66. ◊ Vorbă de duh sau (rar, depreciativ) duhuri = vorbă spirituală, cu haz. Rîde silit și cu greu îi scapă cîte o vorbă de duh din gură. STĂNOIU, C. I. 113. Fiecăruia i-a spus... cîte o vorbă de duh potrivită. CARAGIALE, O. III 73. M-am săturat de duhurile d-tale. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ Expr. Cu duh (sau plin de duh) = cu spirit, fin, inteligent, subtil, spiritual. Acel sec, în judecata-i, e cu duh și e frumos. EMINESCU, O. I 164. Iaca băietul, vezi-l, îi frumos... cu duh. ALECSANDRI, T. I 348. Fieșcine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. ALEXANDRESCU, P. 91. Slab de duh = greoi la minte; (neobișnuit) lipsit de personalitate. La bună ziua prefectului nu răspunseră decît cîțiva, mai slabi de duh. DUMITRIU, N. 13. ♦ Fig. Idee, aspirație. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume și omul ce gîndește Aleargă către tine, căci vremea a sosit. ALEXANDRESCU, P. 78. 4. (Învechit) Caracter, fire, natură. Purici mulți nu făcea el într-un loc... căci era duh neastîmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. CREANGĂ, A. 135. Vino acum de față și stăi la judecată Tu, care le faci aste, duh, ființă ciudată. ALEXANDRESCU, P. 89. ♦ Notă caracteristică; specific. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. DACIA LIT. XI. ♦ Temperament, pornire. Luînd în privire... duhul războinic al oltenilor... putem încheia că oștirea banatului era destul de însemnată. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ (Azi în expr.; adesea ironic) Cu duhul blîndeții (sau, mai rar blîndețelor) = cu vorbe bune, cu blîndețe, cu binișorul. Enache făcea și el politică, știind să aducă voturi pentru «ai noștri», fie cu duhul blîndeții, fie punîndu-și oamenii să convingă cu toroipanul. PAS, Z. I 152. Cu duhul blîndețelor să-i iertați Și să-i binecuvîntați. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. Acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie. RUSSO, O. 26. 5. (Învechit) Fel, mod (de a fi, de a se purta, de a gîndi). Gluma și gluma groasă era duhul de atuncea. RUSSO, S. 20.

Sfấntul Duh s. propriu n.

DUH s. 1. v. fantomă. 2. (BIS.) spirit. (Sfântul ~.) 3. v. spirit. 4. v. haz.

DUH s. v. apucătură, calcul, caracter, comportament, comportare, conduită, deprindere, deșteptăciune, duhoare, fire, gând, idee, infecție, intelect, inteligență, intenție, împuțiciune, judecată, maniere, miasmă, minte, moravuri, natură, năravuri, obiceiuri, plan, pricepere, proiect, purtare, putoare, rațiune, răsuflare, respirație, socoteală, spirit, suflare, temperament.

duh (dúhuri), s. n.1. Respirație, suflare. – 2. Suflet, spirit. – 3. Spirit, suflet fără trup. – 4. Spirit, inteligență, agerime. – 5. Intenție. – 6. (Mold.) Reputație, faimă. – Mr. duh. Sl. duchŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg. duh „spirit”, slov. duh „miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu buh. Este dublet de la duși, s. m. pl. (dispoziție). – Der. duhăi (var. duhli, duhlui, duhni), vb. (a mirosi urît, a puți), prin intermediul suf. expresive, cf. sl. dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”, rus. tuchnutĭ „a putrezi”; duhl(u)it, adj. (Mold., puturos); duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător); duhoare, s. f. (putoare, miros urît), der. cu suf. -oare (după Conev 98, din sl. dŭchorĭ; după Pușcariu, Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate), cf. dihor; duhorî, vb. (a puți); duhoniță, s. f. (sac pentru seu), cf. dohotniță; duhnet, s. n. (putoare); tihoare (var. tigoare), s. f. (lighioană, vietate), formație paralelă cu duhoare și dihor, ca rus. tuchnutĭ „a putrezi”, rut. tuchnuti „a mirosi urît”, față de slov. duhneti; tihoarcă (var. tohoarcă), s. f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din Mold. și Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. – Cf. dohot, duhovnic, dușcă.

DUH ~uri n. 1) (în superstiții) Ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă; fantomă; spirit; vedenie; nălucă; arătare; stafie. 2) Latura psihică a omului; suflet. 3) Facultate mintală; minte. ◊ Sărac cu ~ul naiv. Vorbă de ~ vorbă spirituală. 4) înv. Proces fiziologic prin care organismul folosește oxigenul și elimină bioxidul de carbon pentru întreținerea vieții; răsuflare; respirație. ◊ A-și da ~ul a muri. Într-un ~ într-un suflet; într-o fugă. 5) înv. Fel de a fi al omului; caracter; fire; natură. /<sl. duhu

duh n. 1. spirit; duh rău, sfântul Duh; 2. suflare de vieață, suflet: a-și da duhul; 3. agerime de minte, istețime: om cu duh, vorbă de duh; 4. pornire sufletească, pasiune: duhul blândeții. [Slav. DUHŬ].

duh n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. duhŭ. V. nă-, pro- și ză-duf, văzduh, dihanie, duhnesc, dușcă, înăduș). Spirit, inspirațiune: duhu sfînt. Spirit, diavol: un duh necurat. Spirit, vorbă de spirit: om cu (saŭ de) duh. (Iron.) A-țĭ da duhu, a muri. Cu duhu blîndețiĭ, cu blîndeță (în vorbă, în procedură). – În vest și duf, puterea vinuluĭ la beție (Iov. 142).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DUH s. 1. apariție, arătare, fantasmă, fantomă, nălucă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, umbră, vedenie, viziune, (înv. și pop.) nălucitúră, năzăritúră, (pop.) iázmă, morói, (reg.) arătánie, necurățénie, páter, (Ban.) năhoádă, (Mold. și Bucov.) vídmă, (înv.) vedére, záre. (Li se pare că un ~ bîntuie pădurile.) 2. (BIS.) spirit. (Sfîntul ~.) 3. spirit, suflet. (~ și materia.) 4. haz, spirit, umor, (fig.) pipér, sáre. (Glumă plină de ~.)

duh s. v. APUCĂTURĂ. CALCUL. CARACTER. COMPORTAMENT. COMPORTARE. CONDUITĂ. DEPRINDERE. DEȘTEPTĂCIUNE. DUHOARE. FIRE. GÎND. IDEE. INFECȚIE. INTELECT. INTELIGENȚĂ. INTENȚIE. ÎMPUȚICIUNE. JUDECATĂ. MANIERE. MIASMĂ. MINTE. MORAVURI. NATURĂ. NĂRAVURI. OBICEIURI. PLAN. PRICEPERE. PROIECT. PURTARE. PUTOARE. RAȚIUNE. RĂSUFLARE. RESPIRAȚIE. SOCOTEALĂ. SPIRIT. SUFLARE. TEMPERAMENT.

duhuri (echiv. gr. πνεῦματα [pneνmata], „sufluri”) (Biz.) v. notație (IV).

BEATI PAUPERES SPIRITU (lat.) fericiți (sunt) cei săraci cu duhul – Matei, 5, 3. Expresie care se folosește ironic pentru cei care, fără a fi inteligenți, reușesc în acțiunile lor.

DUHUL SFÂNT (SFÂNTUL DUH), al treilea ipostas al Sfintei Treimi, alături de Tatăl și Fiul. Doctrina despre D. S. a fost fixată de cel de-al doilea sinod ecumenic (Constantinopol, 381). D. S. poartă diferite denumiri: D. Tatălui, D. lui Hristos, D. Domnului, D. adevărului, Mângâietorul. Potrivit învățăturii creștine, i-a inspirat pe profeți, apostoli și pe scriitorii cărților „Noului Testament” și lucrează asupra Bisericii. În iconografie, D. S. este reprezentat ca un porumbel pogorându-se peste Iisus botezat, ca nor luminos când are loc Schimbarea la față a Domnului, în chip de limbi de foc la Cincizecime.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a țâșni duhul (din cineva) expr. (er.) a ejacula.

a-și da duhul expr. 1. (pop.) a muri. 2. (er.) a ejacula.

sărac cu duhul expr. (d. oameni) lipsit de inteligență / de spirit, prost.

Intrare: duh
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular duh duhul
plural duhuri duhurile
genitiv-dativ singular duh duhului
plural duhuri duhurilor
vocativ singular
plural
duf
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.
duu
Nu există informații despre flexiunea acestui cuvânt.