ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. Care se află în antagonism (unul față de altul); antagonic. ◊ Contradicție antagonistă = contradicție antagonică. – Din fr. antagoniste, lat. antagonista.

COASOCIAT ~ți m. Fiecare dintre doi sau mai mulți asociați în raport unul față de altul. [Sil. co-a-so-ci-at] /<fr. coassocié

COLEGATAR ~ă (~i, ~e) m. și f. Fiecare dintre moștenitorii (legatarii) unei averi, lăsate prin testament, în raport unul față de altul. /<fr. colégataire

CONDRUMEȚ ~eață (~eți, ~ețe) m. și f. Fiecare dintre doi sau mai mulți drumeți în raport unul față de altul; tovarăș de drum. /con- + drumeț

CORELIGIONAR ~ă (~i, ~e) m. și f. Fiecare dintre adepții aceleiași religii în raport unul față de altul. [Sil. -gi-o-] /<fr. coreligionnaire

ECHILIBRAT ~tă (~ți, ~te) 1) Care ține de echilibru; propriu echilibrului. 2) Care se află în stare de echilibru. 3) fig. (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește cumpătare; sobru; auster; cumpătat. 4) (despre valori, prețuri, bugete) Care este proporționat unul față de altul. /v. a echilibra

OMONIM² ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul față de altul) Care este identic ca formă (dar se deosebește radical ca sens). /<fr. homonyme

TWIST [pr.: tuist] ~uri n. 1) Dans modern (de origine americană), în care partenerii dansează unul în fața altuia, mișcând ritmic brațele. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Monosilabic] /Cuv. engl.

REFERINȚĂ s.f. 1. Informație, lămurire dată asupra cuiva pentru a-l caracteriza. 2. Faptul de a raporta un lucru la altul sau o chestiune la alta. ♦ (Mat., fiz.) Sistem de referință = sistem de coordonate sau totalitatea sistemelor de coordonate imobile unul față de altul la care se raportează pozițiile corpurilor; referențial. [< fr. référence].

HEXATONIC, -Ă adj. (muz.) gamă ~ă = gamă din șase sunete distanțate la un ton întreg unul față de altul. (< germ. hexatonisch)

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. În antagonism (unul față de altul). – Fr. antagoniste (lat. lit. antagonista).

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. (Despre două noțiuni opuse) Care se află în luptă, în antagonism (unul față de altul). Orînduirea economică a tuturor formațiunilor antagoniste este bazată pe exploatare, pe asuprirea unei clase de către alta. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/2. În societățile de clasă lupta se dă între clasele antagoniste, între acea clasă care reprezintă viitorul și duce societatea înainte și clasa care reprezintă trecutul și caută să oprească dezvoltarea. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/4. ◊ Contradicție antagonistă = contradicție la baza căreia stă lupta de neîmpăcat dintre vechi și nou și care nu se poate rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative.

DECALAJ, decalaje, s. n. Distanțare în spațiu a două obiecte în raport cu poziția pe care o aveau unul față de altul; distanțare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente. ♦ Lipsă de armonie, dezacord între situații, concepții, evenimente sau fapte; nepotrivire. Această modalitate concretă urmărită oferea în cazul de față încă o zonă de studiu, și anume gradul decalajului dintre actul de vorbire... și actul comportare. CAMIL PETRESCU, T. II 37.

ECHILIBRA, echilibrez, vb. I. Tranz. A pune, a ține, a aduce în stare de echilibru; a cumpăni. Forța A poate echilibra forța B. Refl. Ca să se echilibreze, mă apuca de braț. IBRĂILEANU, A. 156. ♦ (Cu privire la valori, prețuri, bugete etc.) A face ca două lucruri să fie în proporție justă unul față de altul. Am echilibrat cheltuielile și veniturile.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

BLOC¹, blocuri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Bucată foarte mare dintr-o materie solidă și grea; masă solidă (de materie) dintr-o singură bucată. Văzui... cum crapă A stîncilor întunecate blocuri. TOPÎRCEANU, B. 92. În cămășile lor albe de pînză, oamenii păreau niște blocuri de marmoră. SANDU-ALDEA, D. N. 242. 2. Grămadă de lucruri (de același fel) considerate ca alcătuind o masă unică. Organe, haine, groază, la un loc, Nu sînt decît un bloc. CAMIL PETRESCU, V. 79. ◊ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă, formînd un tot. ♦ (În expr.) Bloc de desen = teanc de foi de hîrtie tăiate egal, ușor lipite una peste alta și întrebuințate la desenat. Bloc de calendar = calendar format din mai multe foi detașabile (după numărul zilelor sau al săptămînilor dintr-un an). Bloc de birou = teanc de foi de hîrtie tăiate egal, legate la o margine a lor, de obicei perforate (ca să poată fi ușor desprinse) și folosite pentru a face însemnări. 3. Clădire de dimensiuni mari, cu mai multe etaje, cuprinzînd un număr important de apartamente, birouri, magazine etc. Pe colbuitul șes al ăstor locuri, Din strîmbele bordeie, astăzi cresc Și cată-n soare falnicele bloctcri Din cartierul nou muncitoresc. CASSIAN, H. 23. 4. (De obicei determinat prin «al cilindrilor») Parte principală a motoarelor cu ardere internă, la care doi sau mai mulți cilindri sînt turnați împreună. 5. Alianță, înțelegere (între state, partide, grupări etc.) încheiată în vederea realizării unor scopuri politice comune. Organizatorii unui nou război fac totul pentru a împărți statele în blocuri ostile unul față de altul. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2968.

RAR, -Ă, rari, -e, adj. (În opoziție cu des) 1. Care se află, unul față de altul, la o distanță mai mare decît cea obișnuită. Plopi cu frunza rară S-au zbătut ușor în vînt Zile lungi de vară. TOPÎRCEANU, S. A. 15. Pe furiș, prin frunza rară, Ca un zgomot de șopîrle, Drăcușorii se strecoară. IOSIF, PATR. 21. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. (Despre un întreg). Care are elementele componente mai depărtate unele de altele decît de obicei. Ai țesut o pînză rară, Patru luni într-o cămară. HODOȘ, P. P. 192. La luncuța rară-n jos, Trece Ghiță cel frumos. ȘEZ. II 80. A scos o sită de sfară Și-i păru că-i prea rară. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Care se petrece, se efectuează sau se succedă la intervale mai depărtate sau într-un timp mai lung decît cel obișnuit, care se desfășoară într-un ritm lent; (despre persoane) care efectuează acțiuni într-un astfel de timp. Făt-Frumos intră-n pădure cu păși rari. EFTIMIU, Î. 108. Și însuși bunicul, cel rar la vorbe, azi rîde și-nchină. COȘBUC, P. II 47. [Mergea] cu pas rar, încet și gînditor. CREANGĂ, A. 133. ◊ (Adverbial) Cînd am plecat un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. Doi țărani îngîndurați oftează rar. REBREANU, I. 11. Ana citește rar și foarte deslușit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. 4. Care este puțin numeros, se găsește numai în puține locuri sau apare la intervale depărtate. Cîte-un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare, între picioarele rarilor trecători. REBREANU, R. I 43. În rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui. NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Adverbial, adesea, la comparativ) În trup [zmeii] erau tare puternici, rar cine se putea trînti cu ei. SBIERA, P. 314. Ehei! ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. CARAGIALE, O. I 90. Mai rar om care să poată lua [din aceste sălăți]. CREANGĂ, P. 211. ♦ Neobișnuit, excepțional. Un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. BOLINTINEANU, O. 331. 5. Distins, ales, scump, prețios (prin faptul că nu se găsește des); superior (ca merit sau ca valoare). Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu, Cezar Bolliac și toți acei rari bărbați, cu ale căror nume literatura noastră... este în drept a se mîndri. MACEDONSKI, O. IV 27. Mai un hotar tot a fost plin De mese, și tot oaspeți rari... De neam străin. COȘBUC, P. I 57. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ◊ Piatră rară = nestemată. Pămînturi rare = grup de oxizi metalici ai unor elemente care se aseamănă prin proprietățile lor chimice și au numerele atomice cuprinse între 57 și 71.

REFERINȚĂ, referințe, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Informații, lămuriri, explicații. Am adăugat unele referințe bibliografice la articole sau lucrări apărute ulterior. ROSETTI, S. L. 3. 2. (În expr.) Sistem de referință = a) (Geom.) sistem de coordonate la care se raportează pozițiile figurilor geometrice; b) (Fiz.) grup format din toate sistemele de coordonate imobile unul față de altul, la care se raportează pozițiile corpurilor sau pozițiile în cîmpurile de forță.

PERIE, perii, s. f. 1. Obiect format dintr-o placă de lemn, de os, de metal etc., în care sînt fixați peri de animale, fire textile, de sîrmă etc. și care servește la frecat și curățat diverse obiecte. Era bărbierit proaspăt, cu mustața tunsă și țepoasă ca o perie de dinți, cu părul pentru moment domesticit de foarfece și pomadă. C. PETRESCU, Î. II 70. Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite și vechi o cute, o perie și o năframă. EMINESCU, N. 21. ◊ (În metafore și comparații) De o parte și de alta a drumului se ridicau pădurici dese, perii scheletice, vinete. DUMITRIU, N. 31. În mai dedeau micsandrele și în iunie se îndesau ca peria la un loc cu rozetele și verbinele. BASSARABESCU, V. 221. Arendașul era vesel; meiul lui era încheiat perie și făgăduia mult. SANDU-ALDEA, D. N. 73. 2. Unealtă sau organ de mașină, formată dintr-un suport pe care sînt fixate fire metalice, fire textile, fire de peri animali etc., folosită la netezirea și curățirea suprafeței unui corp sau la înăsprirea suprafeței lui. 2. Unealtă asemănătoare cu o perie (1), cu care se bate hîrtia așezată pe un șpalt, cu scopul de a imprima pe ea textul; p. ext. hîrtia pe care s-a imprimat textul. ♦ Piesă conductoare care asigură legătura dintre două organe de mașină, de aparat sau de instrument electric, care se pot deplasa unul față de altul.

HEMI- (EMI-) „jumătate, doime, înjumătățire”. ◊ gr. hemi „pe jumătate” > fr. hémi-, germ. id. engl. id., it. emi- > rom. hemi- și emi-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere limitată la o singură parte a corpului; ~ambliopie (v. ambli-, v. -opie), s. f., scădere a acuității vizuale la nivelul centrilor nervoși, afectînd jumătate din cîmpul vizual; ~angiocarp (v. angio-, v. -carp), adj., (despre fungi) cu fructificații pe jumătate închise; sin. hemiangiocarpie^[1]; ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., grupă din clasa ascomicete, cuprinzînd ciuperci cu asce descoperite pe jumătate și lipsite de hife ascogene sau de ascocarp; ~atrofie (v. -atrofie), s. f., atrofiere limitată numai la o jumătate a corpului sau a unui organ; ~autofite (v. auto-, v. -fit), s. f. pl., plante parazite cu clorofilă; ~cardie (v. -cardie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența a numai două din cele patru camere normale ale inimii; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., anomalie congenitală reprezentînd o anencefalie parțială, caracterizată prin absența creierului; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., distribuție anormală a cromozomilor în procesul anafazei; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) la care elementele florale sînt dispuse în cercuri concentrice, iar altele în spirală; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., construcție sau spațiu mare în formă de semicerc; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a unei jumătăți din vezica urinară; ~cleistocarp (v. cleisto-, v. -carp), adj., (despre ciuperci) cu carposomul la început acoperit, din care, la maturitate, ies organele de fructificare; ~cleistogam (v. cleisto-, v. -gam), adj., (despre flori) care în perioada polenizării se deschide numai pe jumătate; ~clonie (v. -clonie), s. f., contracție musculară bruscă și involuntară, manifestată la o jumătate de corp; ~colectomie (v. col/o-₁, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din colon; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. n., substanță coloidală polimerizată într-un grad de pînă la 100; ~cranie (v. -cranie), s. f., durere localizată la o jumătate a craniului; ~criptofite (emicriptofite) (v. cripto-, v. -fit), adj., s. f. pl., (plante perene) cu organele vegetative hibernante situate la suprafața solului sau în pămînt, în stratul de frunze moarte; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom constituit dintr-o singură cromatidă, prezent în unele celule; ~dibioză (v. di-, v. -bioză), s. f., dibioză relativă, deoarece epibiotul depinde de hipobiot, de la care primește seva; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., inaniție parțială; ~edrie (v. -edrie), s. f., caracteristică a unor cristale de a nu prezenta modificări decît pe jumătate din muchii; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., aplazie cerebrală limitată la o emisferă cerebrală; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., semiarbuști numai cu părțile vegetative inferioare lemnoase și cu muguri de reînnoire aproape de suprafața solului; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., incapacitate de a vorbi cu voce tare; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundare incompletă, în cadrul căreia are loc numai plasmogamia nu și cariogamia. 2. Inducere a germinării gametului feminin sau a ovulului de către mascul fără copulație; ~gamotrop (v. gamo-, v. -trop), adj., 1. Cu mișcări gamotropice incomplete pentru ușurarea polenizării. 2. (Despre flori) Cu mișcări incomplete de deschidere și de închidere; ~gnatie (v. -gnatie), s. f., absență congenitală a unei jumătăți a maxilarului inferior; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., (despre celule) cu jumătate din numărul de cromozomi haploizi; ~laringectomie (v. laring/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din laringe; ~macroencefalie (v. macro-, v. -encefalie), s. f., hipertrofie limitată la o emisferă cerebrală; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care prezintă hemimelie; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin absența extremității mîinilor și picioarelor; ~morf (emimorf) (v. -morf), adj., care prezintă hemimorfie; ~morfie (emimorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cristalizate de a avea axe polare de simetrie; sin. hemimorfism^[2]; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a unuia din cei doi rinichi, în cazul unei malformații congenitale renale; ~opie (v. -opie), s. f., restricție a vederii unei părți laterale a cîmpului vizual binocular; ~pag (v. -pag), s. m., monstru dublu monomfalian, cu aderența laterală a regiunii toracice și a gîtului; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., imposibilitate de copulație completă, datorită malformației organelor genitale feminine; ~pareză (v. -pareză), s. f., reducere a forței, vitezei și amplitudinii mișcărilor voluntare numai într-o jumătate a corpului; ~patie (v. -patie), s. f., boală localizată într-o jumătate de corp, consecutivă unor leziuni cerebrale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre sedimente) care aparține adîncurilor marine și oceanice între 800-2 400 m; ~pentacotil (v. penta-, v. -cotil), adj., care are cinci cotiledoane, din care unul este despicat; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unei jumătăți laterale a corpului; sin. hemiplexie; ~plexie (v. -plexie), s. f., hemiplegie*; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu aripile anterioare chitinizate în jumătatea bazală și membranoase în jumătatea terminală; sin. heteroptere; ~saprofite (v. sapro-, v. -fită), s. f. pl., plante saprofite care mai posedă și aparat clorofilian; ~sferă (v. -sferă), s. f., emisferă*; ~somatognozie (v. somato-, v. -gnozie), s. f., tulburare a somatognoziei; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică produsă cu intensitate redusă; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., anomalie congenitală care constă în lipsa unei jumătăți a coloanei vertebrale; ~terie (v. -terie), s. f., anomalie a organelor axiale și apendiculare ale plantelor; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen de ascensiune termică numai la o jumătate a corpului; ~terofite (v. tero-₁, v. -fit), s. f. pl., plante bianuale care la sfîrșitul primului an hibernează, iar în al doilea an înfloresc și fructifică; ~trop (v. -trop), adj., 1. Cu ovulul curbat pe jumătate și aflat pe partea hilului. 2. (Despre flori) Care este semiadaptat pentru polenizare prin anumite grupe de insecte; ~tropie (emitropie) (v. -tropie), s. f., proprietate a unor macle de a avea poziția indivizilor unul față de altul, obținută prin rotirea unuia dintre aceștia în jurul unui ax; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., plante adaptate parțial la condiții de sol cu umiditate scăzută.

referință sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 427 / V: (înv) ~ren~ / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: fr référence, ger Referenz] 1 (Înv) Legătură. 2 Raportare (4). 3 Informație pe care o dă cineva în legătură cu o persoană. 4 (Pgn) Informație. 5 (Gmt; îs) Sistem de ~ Sistem de coordonate la care se raportează pozițiile figurilor geometrice. 6 (Fiz; îas) Grup format de sistemele de coordonate imobile unul față de altul, la care se raportează pozițiile corpurilor sau pozițiile în câmpurile de forță. 7 (Îla) De ~ Important.

FAȚĂ (pl. fețe) sf. 1 🫀 Partea anterioară a capului omului, unde se află fruntea, ochii, nasul, obrajii, gura și bărbia; obraz: a se spăla pe ~; proverb: uită-te la ~ și mă ’ntreabă de viață: de pe ~ se cunoștea că era bețiv împărătesc ISP.; 👉 CURAT; Fig.: a fi cu două fețe (sau a fi taler cu două fețe), a fi fățarnic, ipocrit; Schimbarea la ~, arătarea măreață a Mîntuitorului pe muntele Tabor dinaintea a trei din apostolii săi; sărbătoare creștină (19 August), în amintirea acestui eveniment, numită și Preobrejenie ¶ 2 familiar (vorb. de divinitate): Dumnezeu și-a întors fața de la dînsul ¶ 3 pr. ext. Toată partea dinainte a trupului omenesc: a sta în fața cuiva; a cădea cu fața la pămînt; baba se culcă pe pat, cu fața la părete CRG. ¶ 4 Fig. A face ~, a ținea piept, a fi în stare să plătească: dar nu știi cît ne costă seratele directorului? cu ce să mai fac ~ Dumnezeu știe! DLVR. ¶ 5 Prezență: a spus-o în fața noastră: a-i spune (verde) în ~, a-i spune curat, deslușit, fără înconjur; la fața locului, chiar pe locul cu pricina, unde s’a întîmplat lucrul; a fi (de) ~, a fi prezent: hanurile gem de lume care a venit să fie ~ la alegerea împăratului ISP.; în timpul de ~, acum, în vremea de astăzi ¶ 6 †Persoană: fețe mari; fețe bisericești; am mai îmblat eu cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite CRG. ¶ 7 Înfățișare, aspect, stare, situațiune: a schimba fața lumii, fața lucrurilor ¶ 8 Punct de vedere, lature: această chestiune are mai multe fețe ¶ 9 Suprafață: aburi deși acopereau fața apei GN.; fața pămîntului; a șterge de pe fața pămîntului, a face să dispară cu desăvîrșire; 🚜 fața ariei, locul unde se treieră cerealele ¶ 10 📐 Fie-care din suprafețele plane ale unui poliedru: cubul are șase fețe ¶ 11 Pagină: fie-care foaie de hîrtie are două fețe ¶ 12 Partea anterioară, dinainte, a unui lucru, aceea care e făcută spre a se înfățișa de preferință vederii: fața casei, fața bisericii; ușa din ~ ¶ 13 Partea exterioară, din afară a unui lucru; în spec.: ~ unei stofe, partea stofei mai netezită, mai lustruită, lucrată mai cu îngrijire, etc. care trebue să se vadă la o îmbrăcăminte; Fig.: mai mult ață decît ~, nu face ața cît fața 👉 AȚĂ 3; ~ de per(i)nă, îmbrăcămintea de pînză, etc. cu care se înfață o pernă; ~ de masă, pînzătura care se așterne pe o masă (🖼 2052); ~ de plapomă, cearceaful cu care se căptușește o plapomă ¶ 14 🌐 Partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare ȘEZ. ¶ 15 Coloare: arendășoaice gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului ODOB.; fața (obrazul) lui fața sfeclei, nasul un ardeiu roș ISP.; a face sau a schimba fețe (fețe), a se îngălbeni, a se înverzi, a se înroși de necaz, de frică, de rușine, etc.: bietul chir Ianulea făcea fețe fețe CAR.; lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe fețe CRG.; Duca-Vodă nu putea nimic să mai răspundă de rușine și de frică, numai ce schimba fețe: uneori se făcea roșu, uneori galbăn NEC.; de-a fețele, un joc copilăresc: jucîndu-se, cînd de-a baba-oarba, cînd de-a leapșa, ori de-a fețele ISP. ¶ 16 🌿 FAȚA-MÎȚEI = TAPOȘNIC ¶ 17 În legătură cu diverse prepoziții: de ~, prezent (👉 mai sus 5); ~ de (mine, tine, etc.), înaintea, în prezența; în ~, a) dinainte; b) în prezența; proverb: în ~ te linge și în dos te frige; c) peste drum: șade în ~; ~ în ~, unul în fața altuia, fie-care cu fața întoarsă spre fața celuilalt; pe ~, deschis, fără a ascunde ceva; a da pe ~, a descoperi; a-și da arama pe ~ 👉 ARAMĂ 1 [lat. vulg. facia = clas. facies].

A SE PERINDA pers. 3 se perindă intranz. A trece unul după altul (prin fața ochilor). /pe + rând

BURDUHĂNOS, -OASĂ, burduhănoși, -oase, adj. Burtos, burduhos. Seara, neamțul cel burduhănos s-a urcat pe malul de țarină proaspătă. GALAN, Z. R. 370. ◊ (Substantivat) Burduhănosul se plimbă cînd călare, cînd cu trăsura. STANCU, D. 50. Ura! Ura! strigară cei de față, împărtășindu-și unul altuia vorbele de duh, ale burduhănosidui. PAS, L. I 115.

șindăr s [At: PĂCALĂ, M. R. 201 / Pl: ? / E: nct] (Trs; îcs) De-a ~ul Joc de copii în care jucătorii, așezați în două rânduri, față în față, își aruncă unul altuia o minge.

chinvale (chimvale), instrument de percuție format din două discuri metalice, puțin bombate la mijoc, de unde se prinde un inel de piele pentru a putea fi ținute în momentul când se lovesc unul de altul, cu întreaga față sau numai parțial. Sunt cunoscute din antic., când au fost întrebuințate în muzica de cult ca și în muzica războinică. La romani se numeau cymbal, la greci χύμβαλον (sg.) [1 Cor. 13.1], la vechii evrei c. (I Cronici, 15.28). Sunetul produs este strident, răsunător și fără o înălțime (2) bine determinată datorită armonicelor* ce se interferează.

OM-SANDVICI, oameni-sandvici, s. m. Om care plimbă două panouri publicitare, unul în spate, altul în față. [Scris și: om-senviș^[1]] – Din fr. homme-sandwich. Cf. engl. sandwich-man.

PUTREZIRE, putreziri, s. f. Faptul de a putrezi. 1. Proces de descompunere a substanțelor organice sub acțiunea bacteriilor de putrefacție etc., în condiții de umiditate și de temperatură favorabilă; putrefacție. Iată-i cum așteaptă, așezați cu fața-n sus, unul lîngă altul, ofițeri și soldați... intrați în putrezire. CAMILAR, N. I 396. Pe neamțul acela gros l-a recunoscut Bocăneț mai tîrziu, mort de opt zile și intrat în putrezire. C. PETRESCU, Î. II 15. 2. Fig. Descompunere (economică, socială etc.), destrămare, dezagregare.

între² pp [At: COD. VOR. 72/12 / E: lat ante] (Înv) 1 În fața. 2 În dreptul. 3 Lângă. 4 (Îlav) ~ ochi În fața ochilor. 5 (Trs; îls) ~ ușă Ogradă. 6 (Îe) Să nu mai dea ~ ochi Să nu se mai vadă unul cu altul. 7 (Îlpp) ~ lumea feței (sau ochilor) Înaintea cuiva. 8 (Înv) Spre. 9 Față de.

SFOARĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung obținut din împletirea sau răsucirea mai multor fibre textile (de in, cânepă, bumbac etc.) și folosit în special la legat. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile, a exagera în ceva. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. A da sfoară în țară = a răspândi o veste, un zvon; a da de știre. Tras cu sfoara = foarte drept, aliniat. ♦ Fâșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante, cu care se poate lega un obiect. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețele de teren (a cărei valoare a variat după epoci). ♦ Bucată (mică) de teren agricol, de pământ de cultură. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică, moșioară. 3. Figură de gimnastică executată șezând, cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = figura de gimnastică descrisă mai sus, executată cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. [Var.: (reg.) șfară, șfoară s. f.] – Probabil din ngr. sfóra.

SFOARĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung obținut din împletirea sau răsucirea mai multor fibre textile (de in, cânepă, bumbac etc.) și folosit în special la legat. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile, a exagera în ceva. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. A da sfoară în țară = a da sfară în țară, v. sfară. Tras cu sfoara = foarte drept, aliniat. ♦ Fâșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante cu care se poate lega un obiect. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețele de teren (a cărei valoare a variat după epoci). ♦ Bucată (mică) de teren agricol, de pământ de cultură. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică, moșioară. 3. Figură de gimnastică executată șezând, cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = figura de gimnastică descrisă mai sus, executată cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. [Var.: (reg.) șfară, șfoară s. f.] – Din ngr. sfóra.

SFOARĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung și gros obținut din împletirea mai multor fibre textile și folosit în special la legat obiecte. La nouă erau în paturi, în aceeași odaie cu geamantanele, care se odihneau în mijloc, lîngă două boccele legate foarte rău cu o sfoară. BASSARABESCU, V. 44. [Părintele Duhu] și-a atîrnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cînepă. CREANGĂ, A. 138. Manole-ncepea, Sforile-ntindea, Lucrul că-mi zorea, Zidul că-mi zidea. TEODORESCU, P. P. 462. ◊ (În metafore și comparații) Vinele gîtului se umflaseră sfori groase. C. PETRESCU, Î. II 106. (Cu aluzie la linia neîntreruptă, dreaptă a firului) Deși era zece noaptea și interogatorul dura de la două după-amiază, totuși magistratul se simțea în stare să-l ție sfoară pînă a doua zi dimineața. POPA, V. 226. Să vină sfoară acasă. RETEGANUL, P. IV 25. ◊ Sfoara apei = sforul apei, v. sfor. Nu aveam cum s-o ținem mereu pe sfoara apei. V. ROM. octombrie 1953, 5. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile. În zadar am rostit: Nu întindeți sfoara prea tare... ALECSANDRI, T. I 304. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). Cine avea curaj mai mult își trăgea pe sfoară patronul la vreo cumpărătură. PAS, Z. I 258. Rîdea-n el cînd se gîndea cum are să tragă toată lumea pe sfoară. SLAVICI, O. I 325. Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? CARAGIALE, O. III 55. A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. Take Georgescu trăgea sforile, cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. Tras cu sfoara = drept, aliniat. Nu poate tăgădui că ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie și obosesc vederea. NEGRUZZI, S. I 70. (Impropriu). A da sfoară în țară = a da sfară în țară, v. sfară. Și-l făcu să dea sfoară în țară că cine se va găsi ca să lecuiască pe împărăteasa... va dobîndi de la dînsul multe daruri și mari bogății. POPESCU, B. II 4. (Cu parafrazarea expresiei) A dat sfoară prin mahala despre cele ce aflase. PAS, Z. I 86. ♦ Fîșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante, cu care se poate lega un obiect. Am mamă-n deal și-albastră-i haina ei, Dar n-are brîu și-adună sfori de tei. COȘBUC, P. I 288. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețe de teren. Pogoanele țăranilor sînt mai mici la măsurătoare și ale proprietarilor sînt mai mari. Sfoara la pogonul omului se scurtează, la a moșierului se lungește. PAS, Z. II 26. ♦ Teren agricol, pămînt de cultură. Fata a adus la casa bărbatului lacra cu țoale, zestrea într-o sfoară de pămînt, în vite. STANCU, D. 278. Micul acest proprietar... are o sfoară ca de 20 pînă la 25 fălci de pămînt. I. IONESCU, D. 194. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică; moșioară. Casa... spunea că e modestă, ca și sfoara de moșie, de nu știu cîte pogoane. C. PETRESCU, Î. II 237. Bine-ți merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie. CARAGIALE, O. I 354. 3. Figură de gimnastică, constînd în șederea pe jos cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = aceeași poziție de gimnastică, cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. – Variante: șfoară (CREANGĂ, A. 33), sfară, sferi (ALECSANDRI, P. P. 103), șfară, șferi (CREANGĂ, P. 236, SEVASTOS, C. 254), s. f.

MIOP, -OÁPĂ adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de miopie; (popular) scurt de vedere; (regional) chiomb. La miopi ochiul este prea convergent și imaginea obiectelor, așezate la distanța viziunii distincte, se formează în umoarea stecloasă dinaintea retinei. PONI, F. 392. Milescu, cu minunata însușire a firii lui de miop, intră în sufletul Nataliei. D. ZAMFIRESCU, R. 160. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru miop. CAMIL PETRESCU, U. N. 159. Păru că descifrează cine știe ce inscripție herogrifă, cu atenție concentrată de egiptolog miop. C. PETRESCU, C. V. 11, cf. 184. Era miop și, pentru că nu voia să poarte ochelari, ținea ochii foarte aproape de hîrtie cînd lucra. STANCU, U.R.S.S. 43. Tînărul, puțin miop, scria cu fața apropiată de caiet. V. ROM. septembrie 1955, 62. ◊ Fig. Luceafărul se clatină-n apus, Iar seara ne învăluie, mioapă. BENIUC, C. P. 42. ◊ (Adverbial) Se apleacă ba spre unul, ba spre altul, dibuind miop o față de om dispus să-i dea lămuririle de care avea nevoie. V. ROM. martie 1954, 38. ♦ F i g. Persoană lipsită de perspicacitate, cu vederi înguste. Nici n-ai să bagi de seamă, că ai să fii miop ca toți părinții, unde și cînd încetează copilăria. BRĂESCU, V. 19. - Pronunțat: mi-op. – Pl.: miopi, -oape. – Din fr. myope.

FRANJ, franjuri, s. n. 1. Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte etc. 2. (Fiz.) Fiecare dintre dungile alternativ luminoase și întunecoase obținute pe un ecran prin fenomenul interferenței luminii. [Var.: (2) franjă s. f.] – Din fr. frange.

FRANJ, franjuri, s. n. 1. Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte etc. 2. (Fiz.; în forma franjă) Fiecare dintre dungile alternativ luminoase și întunecoase obținute pe un ecran prin fenomenul interferenței luminii. [Var.: franjă s. f.] – Din fr. frange.

PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.

franj sn [At: ARDELEANU, D. 147 / V: (2) ~ă sf (pl: ~je) / Pl: ~uri / E: fr frange] 1 Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte Si: (îrg) frânghie¹ (1) Cf canaf ciucure, (pop) țurțure. 2 (Fiz) Fiecare dintre dungile alternativ luminoase și întunecoase obținute pe un ecran prin fenomenul interferenței luminii. 3 (Atm) Formație filamentoasă care alcătuiește marginea unui organ.

spre pp [At: CORESI, EV. 48 / E: ml super] Exprimă: 1 Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial în direcția căruia se află realitatea respectivă Doarme cu fața ~ fereastră. 2 Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial peste care se află extinsă această realitate. Trecătoarea dă ~ Bran. 3 Orientarea poziției unei realități, reprezentată de o exteriorizare comportamentală, o atitudine adoptată sau o manifestare a unei percepții față de un reper spațial, în direcția căruia se află realitatea respectivă. Tu pleci ochii ~ pământ. Țăranul a arătat ~ palatul de peste drum. 4 Orientarea poziției mai multor realități față de un reper spațial, care reprezintă punctul de convergență al acestor realități Apele se unesc ~ vărsare. 5 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care reprezintă un sens de raportare la altă realitate. Arată cu mâna ~ direcția casei. 6 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care este un plan de raportare delimitat în interiorul unei suprafețe, al unui întreg etc. Iese dinlăuntru ~ afară. ~ centrul Pământului. 7 Orientarea poziției unei realități, exprimate sau subînțelese, față de un reper spațial, care este un punct cardinal Este ~ apus de Grecia. Abaterea e uneori ~ răsărit, alteori ~ apus. 8 (Înv) Orientarea poziției unei realități față de un reper spațial, care este cel pe care se suprapune prin contact direct ceva manifestat sau produs de această realitate. Păsările încuibează ~ ramurele lui. Încinși ~ piept cu brâu de aur. 9 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial în direcția căruia se îndreaptă acest fapt. Să sufle vântul ~ mare. Veneau unul ~ altul. 10 Orientarea desfășurării unui fapt sau a manifestării unei percepții față de un reper spațial, care este cel vizat ca destinație a desfășurării acestui fapt sau a manifestării acestei percepții. Vine ~ ei. Întoarce-te ~ mine. 11 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial care este cel asupra căruia este concentrată desfășurarea acestui fapt. Păsările se agitau ~ deal. 12 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este cel împotriva căruia este pornită desfășurarea acestui fapt. Deschid focul ~ noi. 13 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un sens de raportare la o altă realitate, exprimată sau subînțeleasă. Aleargă ~ dreapta. Pragul călătoriei ~ aiurea. 14 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un plan de raportare delimitat în interiorul unei suprafețe, al unui întreg etc. Apucai ~ fundul grădinii. Pornește ~ marginea orășelului. 15 Orientarea desfășurării unui fapt față de un reper spațial, care este un punct cardinal. Ieși ~ răsărit. Soarele cobora ~ asfințit. 16 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporar orar, calendaristic etc. față de care se aproximează prezența acestui fapt. În noaptea ~ 15 august. 17 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal circumstanțial, față de care se aproximează prezența acestui fapt. A venit ~ seară. 18 Orientarea anterioară a vârstei atinse de cineva prin raportare la un reper temporal, reprezentat de o limită cantitativă exprimată în număr de ani. Are ~ patruzeci de ani. 19 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal, precedat de o indicație orală sau calendaristică, care reprezintă limita de extindere a intervalului determinat în raport cu indicația orală sau calendaristică corelată. Noaptea de luni ~ marți. 20 Orientarea anterioară a încadrării unui fapt prin raportare la un reper temporal, care reprezintă o parte a unei unități durative, determinată prin poziția pe care o ocupă în cursul desfășurării acesti unități durative ~ miezul nopții. ~ sfârșitul verii. 21 Orientarea unui fapt față de un reper temporal, care este un plan de perspectivă, sau, mai rar, de retrospectivă apreciat prin raportare la un moment actual, exprimat sau subînțeles, în care se încadrează faptul respectiv O fereastră ~ viitor. ~ ani mai fericiți visăm. 22 Orientarea anterioară a programării unui fapt prin raportarea la un reper temporal orar, calendaristic etc. față de care se aproximează actualizarea acestui fapt. După amiază, ~ ora 16. La sfârșitul lunii, ~ 26. 23 Orientarea anterioară a programării unui fapt prin raportare la un reper temporal, față de care se aproximează actualizarea acestui fapt și care este un plan de perspectivă apreciat dintr-un moment actual, exprimat sau subînțeles, în care se încadrează faptul respectiv. Am mutat speranțele ~ un viitor nu prea îndepărtat. 24 Orientarea ca raportare la un obiectiv căruia i se atribuie sensul manifestării unui fapt. Copiii capătă aplecare ~ învățătură. 25 Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un obiectiv, în raport de care se confirmă, atestă etc. faptul respectiv. L-a îndreptat ~ cercetarea de sine. 26 Orientarea ca raportare la un obiectiv, față de care se apreciază o schimbare de la orientarea normală a sensului de manifestare a unui fapt. N-o da ~ glumă! 27 (Îcs) ~ deosebire, înv, ~ asemănare Orientarea aprecierii unui fapt față de altul, înrudit ori diferit, prin raportare la un obiectiv, față de care se evaluează felul de comparare considerat ca sens al acestei orientări ~ deosebire de mine, el e bine pregătit. 28 (Înv) Orientarea sensului relatării unui fapt, ca raportare la un obiectiv, față de care se fundamentează această orientare ~ zisele lui nu putea să razime cineva. 29 Orientarea sensului de manifestare a unui fapt prin raportare la un obiectiv, față de care se prevede consecința acestei orientări Paguba era prea mare ~ a nu-l îngrijora. 30 Un sens de orientare pentru manifestarea unui fapt, dedus din reacția, de obicei sufletească, provocată asupra cuiva de faptul respectiv, față de un obiectiv, în raport de care se stabilește accidental această orientare. ~ mirarea lui. 31 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un obiectiv, reprezentat de un destinatar și în raport de care se determină această orientare Supunere a pruncilor ~ părinți. 32 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel în beneficiul căruia se manifestă acest fapt S-a milostivit ~ ei. 33 (Înv) Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel împotriva sau în detrimentul căruia se manifestă acest fapt Au rădicat oaste ~ nemți. 34 (Înv; îcs) Unul ~ altul Orientarea sensului de manifestare a unui fapt față de un destinatar, în raport de care se determină această orientare și care este cel care replică prin manifestarea aceluiași fapt Nu mintireți unul ~ altul. 35 Orientarea ca raportare la un obiectiv indicat pentru motivarea sensului manifestării unui fapt ~ pomenirea neamurilor. 36 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv, prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care este petrecerea, producerea, săvârșirea etc. a ceva Să-mi slujească ~ îndreptarea greșelilor. 37 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care se referă la un țel ce urmează a fi atins Silințele neamului ~ adevărata cultură. 38 Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care este intenția de aducere a unei dovezi ~ exemplu.., ~ pildă... 39 (Înv; îcs) ~ semn de (ori că), ~ semnul Orientarea sensului manifestării unui fapt față de un obiectiv prin care este indicată o motivare pentru această orientare și care constă în intenția de a atribui acestui fapt o anumită valoare simbolică Această pungă dăruim ~ semnul mulțumirei noastre.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = oricui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Poveste, întâmplare. ◊ Expr. Alta (acum)!, exprimă dezaprobarea față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a se gândi prea mult. Până una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = orișicui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Amu a scornit alta (CREANGĂ). ◊ Expr. Între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a sta mult pe gînduri. Pînă una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul (ISPIRESCU). ◊ Expr. Pe de o parte..., pe de alta..., (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

ALTUL, ALTA, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = oricui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Poveste, întâmplare. ◊ Expr. Alta (acum)! exprimă dezaprobarea față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a se gândi prea mult. Până una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

altul, alta pnh [At: COD.VOR 10/13 / Pl: alții, altele / G-D: altuia, alteia, altora / E: ml alter] 1 Înlocuiește un nume de ființă sau de obiect care nu este același cu cel despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit Să răspundă altul. 2 (Îs) Unuia și -uia Orișicui. 3 (Îs) Unii și alții Mulți. 4 (Îe) Unul ca ~ La fel. 5 (Îe) Unul după ~ Succesiv. 6 (La feminin, cu sens neutRU) Problemă, poveste. 7 (Îe) ~ta acum Exprimă dezaprobarea față de cele auzite. 8 (Îe) Unul una, ~ta Fiecare câte ceva. 9 (Îe) Nici una, nici ~ta Cu orice preț. 10 (Îae) Pe negândite. 11 (Îe) Până una-~ta Deocamdată. 12 (Îe) Ba din una, ba din ~ta sau din una-n ~ta Din vorbă-n vorbă. 13 (Îe) Nu de-ta Nu din alt motiv. 14 (În alternanță cu unul, una) Celălalt. corectat(ă)

DIRECȚIE, direcții, s. f. I. 1. (Adesea construit cu prep. «în») Orientare în spațiu a unei persoane sau a unui obiect față de altul. Undeva... în direcția în care se cufundau călăreții înșirați cîte unul, lucea un lac. SADOVEANU, Z. C. 24. Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. ◊ Fig. [În Russo] se găsește tot atîta critică cît în toți ceilalți critici la un loc și în mai multe direcții decît la toți. IBRĂILEANU, SP. CR. 67. ◊ Expr. În toate direcțiile = peste tot. ♦ Sens (al unei acțiuni). Se pare că și Stoican lucrează în aceeași direcție. BARANGA, I. 172. 2. (Fiz.) Proprietate a unei drepte de a avea anumite înclinări față de trei axe date care nu sînt cuprinse într-un singur plan. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc.); conducere. A preluat direcția unei instituții. 2. Postul, funcția de director (într-o administrație, într-o instituție); p. ext. durata acestei funcții. Am luat iar direcția pe trei ani și doresc s-aduc mulțămire publicului. ALECSANDRI, T. I 283. 3. Organul de conducere al unei întreprinderi, instituții sau organizații sociale. ◊ Direcție generală = organ de conducere care cuprinde mai multe direcții în subordine. (Și în forma direcțiune) Șeful îl pusese... la dispoziția direcțiunii generale. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 187. ♦ Subdiviziune (în sistemul de organizare al unei instituții) care conduce o anumită ramură de activitate a instituției. 4. Biroul directorului. III. Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea unui vehicul (automobil, tractor etc.). Podul rulant a ajuns din nou la ușa cuptorului... Bozan strînge în mîini direcția. SAHIA, N. 34. ♦ (Mai ales în expr. bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete (prin două dispozitive speciale) de roțile unui vehicul și servind la îndreptarea roților într-o anumită direcție. – Variantă: direcțiune (pronunțat -ți-u-) (MACEDONSKI, O. II 289) s. f.

prefirare sf [At: TOMICI, C. A. 72 / 20 / Pl: ~rări / E: prefira] 1 (Înv) Trecere printre degete. 2 (Înv) Trecere prin mână unul câte unul a unor obiecte. 3 (Înv) Examinare rând pe rând cu atenție. 4 (Olt) Selecționare trecând prin mână. 5 (Înv) Deplasare. 6 (Înv) Așezare în rând, unul după altul. 7 (Reg) Împrăștiere în diferite direcții, locuri etc. 8 (Înv) Derulare prin fața ochilor sau prin memorie. 9 Mișcare încetul cu încetul, facându-și loc. 10 (Înv; pex) Furișare. 11 (Îvr) Plimbare a oamenilor pentru a se recrea, pentru a lua aer.

ȚEPOS, ❍ȚĂPOS adj. Înțepător, plin de țepi, ghimpos: vrejurile de dovleci se încolăciseră unul peste altul, acoperind gardurile cu foi țepoase (DLVR.); spițerul, un Neamț boțit la față, cu mustățile țăpoase, pline de tabac (GN.); îi dete să mai îmbrace niște haine urîte din piele țepoasă de ariciu (MERA).

FĂȚUI, fățuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A netezi prin cioplire, frecare etc. Tîmplarul fățuiește scîndura cu rindeaua. ◊ Absol. Artiștii lui Neagoie Basarab scormoneau, ferecau, fățuiau și scliviseau subțire cu dăltița. ODOBESCU, S. II 513. ♦ A netezi tencuiala pe ziduri sau pe pereți. 2. (În industria tăbăcăriei) A curăța pielea de ultimele impurități rămase după cenușărit. 3.. (În legătorie) A fălțui. 4. Fig. (Popular, cu privire la o persoană) A bate, a pălmui (peste față). Îl luară din nou la tîrbăceală. Umbla prin mîinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai fățuiră, îl mai trudiră, de credeai că se pierde prin mîinele lor. ISPIRESCU, L. 108. – Variantă: fețui (la TDRG) vb. IV.

SMEAD², -Ă, smezi, -de, adj. Cu fața negricioasă și palidă, lipsită de culori vii. Au fost mai ales doi, unul smead și altul balan, care m-au săpat și m-au prigonit. SADOVEANU, E. 45. Fața lui negricioasă părea mai smeadă. REBREANU, R. I 137. [Avea] o figură blîndă, smeadă, pe care gîndurile își pusese deja marca lor de distincție. VLAHUȚĂ, O. A. 256.

poartă¹ sf [At: CORESI, EV. 54 / G-D și: (înv) porției, porței / Pl: porți, (înv) ~te / E: ml porta] 1 Deschidere amenajată într-o împrejmuire, pentru a permite trecerea din exterior în interior și invers, considerată împreună cu panoul ori panourile mobile care o închid. 2 (Prc) Panou sau ansamblu de panouri care închide acestă deschizătură, împreună cu balamalele. 3 (Pex) Loc de acces într-o cetate, într-un oraș, într-un sat Si: intrare. 4 (Îlav) ~-n-~ Față în față Si: vizavi. 5 (Îlav) Din ~-n~ sau (rar) de la ~ la ~ De la unul la altul. 6 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 7 (Îal) Din casă în casă. 8 (Îe) A sta (sau a se uita, a rămâne) ca vițelul (sau ca vaca, boul) la ~ta (ori la ~) nouă A sta sau a se uita, a rămâne uimit, nedumerit, dezorientat, perplex în fața unei situații noi sau neașteptate. 9 (Îae) A nu putea să reacționeze în nici un fel în fața unei situații (noi sau neașteptate). 10 (Îs) ~ de scăpare Mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. 11 (Îe) A bate la porțile cuiva (sau la toate porțile) A solicita sprijinul sau concursul cuiva într-o împrejurare grea. 12 (Pex; îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 13 (Reg; d. lemne, la transportul pe apă; îe) A se pune ~ A se așeza de-a curmezișul apei împiedicând astfel alunecarea lor la vale. 14 (Bot; Mol; îc) ~ta-raiului Maghiran (Origanum majorana). 15 (Reg; îac) Vetrice (Chrysanthemum vulgare). 16 Regiune periferică din imediata vecinătate a unui oraș, a unui ținut, a unei țări etc. 17 (Fig) Mijloc, posibilitate de a realiza ceva. 18 (Fig) Cale de acces. 19 (Înv) Cetate, oraș întărit. 20 Ușă mare, monumentală, la intrarea sau în interiorul unei clădiri. 21 (Pgn) Ușă. 22 (Îlav) Cu porțile închise În secret. 23 (Îrg; pex) Casă. 24 (Îrg; pex) Gospodărie. 25 (Trs; înv) Unitate administrativă formată din reunirea mai multor familii sau case locuite, în vederea îndeplinirii în comun a obligațiilor față de stat. 26 (Pan) Cadru format din două bare verticale unite la extremitatea superioară printr-o bară orizontală de care atârnă o plasă și care este amplasată pe linia de fund a terenului la unele jocuri sportive, fotbal, handbal, hochei, polo, fiind ținta adversarilor pentru introducerea mingii, a pucului etc. 27 (Pan) Cadru format din două bețe verticale care ridică puncte obligatorii de trecere pe traseul unor probe la schi. 28 (Mol; pan) Urdiniș. 29 (Pan) Deschizătură îngustă la strungă, prin care trec oile la muls. 30 (Pex) Strungă. 31 (Reg; pan) Deschidere special amenajată, la gardul de pescuit, care permite trecerea bărcilor precum și pătrunderea peștelui. 32 (Reg; pan) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 33 (Rar; pan) Vale îngustă, între două șiruri de munți, prin care trece o apă. 34 (Rar; pan) Loc îngust între doi pereți muntoși de stâncă, prin care se poate trece pe alt versant Vz chei, defileu, pas, trecătoare. 35 (Pan) Arc pe care îl formează o conductă de aer comprimat când traversează galeria unei mine. 36 (Reg; pan) Poziție, în formă de boltă, realizată cu ajutorul dosului mâinii stângi, la jocul de-a pietricelele. 37 (Înv; pan) Foaie de titlu a unei cărți. 38 (În Evul Mediu, cu determinările „înalta”, „dublima” etc.; folosit ca nume propriu) Reședință a sultanului sau a unui pașă din Imperiul Otoman. 39 (Pex) Imperiu Otoman.

unu, una [At: PSALT. HUR. 49^r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic² (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic¹ (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor⁴ (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic² (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni³ (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni³ (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic² (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic² (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.

RESPECTA, respect, vb. I. Tranz. 1. A simți și a manifesta respect față de cineva sau de ceva; a cinsti, a stima. ◊ Refl. recipr. Se respectă unul pe altul. ♦ A acorda atenția cuvenită, a ține seamă de..., a nu neglija. ♦ Refl. A-și păstra demnitatea. ♦ A nu păgubi, a cruța. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament etc. – Din fr. respecter.

RESPECTA, respect, vb. I. Tranz. 1. A simți și a manifesta respect față de cineva sau de ceva; a cinsti, a stima. ◊ Refl. recipr. Se respectă unul pe altul. ♦ A acorda atenția cuvenită, a ține seamă de..., a nu neglija. ◊ Refl. A-și păstra demnitatea. ♦ A nu păgubi, a cruța; a nu tulbura, a nu deranja. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament etc. – Din fr. respecter.

AJUSTAJ s. n. (Tehn.) Mărime care măsoară precizia contactului fețelor plane sau cilindrice în contact, aparținînd la două corpuri solide, imobile sau alunecînd unul pe altul.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

ușă sf [At: COD. VOR.² 17^r/13 / Pl: uși, (rar) ușe / E: ml *ustia (plural, devenit singular, al lui *ustium = ostium)] 1 Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, intrarea (și ieșirea). 2 (Prc) Panou (sau ansamblu de panouri) prins de un cadru fix, care închide sau deschide această deschizătură Si: poartă. 3 (Îs) ~ domnească sau uși (ori ușile) împărătești sau ușa răului sau ușile altarului Intrarea principală în altar de care se servește numai preotul, în anumite momente ale slujbei. 4 (Îs) ~ batantă Ușă cu unu sau două canaturi care, la deschidere, execută o mișcare de rotație limitată în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. 5 (Îs) ~ glisantă sau ~ rulantă Ușă cu unu sau cu mai multe canaturi care se închid și se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor de-a lungul unor șine fixate în partea superioară și interioară a ușii. 6 (Îs) ~ pliantă Ușă cu două sau mai multe canaturi, legate între ele cu balamale care se închid și se deschid prin deplasarea canaturilor spre una din marginile tocului ușii, alăturându-se unele altora. 7 (Reg; îs ușa băii) Locul pe unde se coboară în mină. 8 (Îs) Ușa cățelului Ușă secretă. 9-10 (Îljv) Cu ușile închise (În mod) secret. 11 (Îal) Fără ca publicul să fie admis. 12 (Îlav) La (sau, înv, dintre, între, lângă) ~ Foarte aproape (de...). 13 (Îlav) ~ în ~ (sau, înv, de) ~ Foarte aproape. 14 (Îal) Față în față. 15 (Îal) În vecini. 16 (Îlav) În ~ În cadrul ușii (1). 17 (îlav) Din ~ în ~ De la unul la altul. 18 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 19 (Îal) Din casă în casă. 20 (Îal) Din poartă în poartă. 21 (Îlav) Ca la ușa oborului în mod grosolan. 22 (Îe) (D. evenimente, termene etc.) A bate la ~ A fi foarte aproape. 23 (Îae) A fi iminent. 24 (Îe) A avea ușile deschise A permite accesul oricui. 25 (Îe) A (nu) avea ușa deschisă A (nu) avea acces la... 26 (Îe) A (nu) deschide ușa (cuiva) A (nu) vizita pe cineva. 27 (Îe) A deschide (cuiva) amândouă ușile A primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. 28 (Îe) A intra cu ușa în casă A spune lucrurile pe șleau. 29 (La vocativ) Ușa! Se spune pentru a atenționa pe cineva care nu a închis ușa după ce a intrat undeva. 30 (Îe) Închide ușa pe dinafară Ieși! 31 (Îe) A-i rupe (cuiva) călcâiele cu ușa A alunga pe cineva. 32 (Îe) A bate (sau a umbla) pe la toate ușile sau (înv) a umbla pe la alte uși A solicita sprijinul cuiva (într-o împrejurare grea). 33 (Îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 34 (Îe) A strânge (pe cineva) cu ușa A forța (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. 35 (Îe) A pune (cuiva) foc la ~ A produce discordie. 36 (Îe) A ține ușa (cuiva) A fi complice cu cineva. 37 (Îe) A-i pune (cuiva) parul (sau scaiul, spicul) la (sau în) ~ A-i pune cuiva sechestru. 38 (Îae) A sărăci pe cineva. 39 (Îae) A distruge pe cineva. 40 (Îe) A cere cât n-are (cineva) la ușa casei A cere prea mult. 41 (Îe) A ține (pe cineva) (de) odor la ușa casei A ține de pomană pe cineva. 42 (Îae) A nu avea nici un folos de pe urma cuiva. 43 (Îe) A sta după ~ A fi nebăgat în seamă. 44 (Îae) A sta deoparte. 45 (Îe) A lăsa (pe cineva) după ~ A nu acorda nici o atenție cuiva. 46 (Îae) A neglija pe cineva. 47 (Îe) A primi (pe cineva) între două uși A sta cu cineva de vorbă în fugă, căutând să scape de el cât mai repede. 48 (Îe) A închide (cuiva) ușa A alunga pe cineva. 49 (Îe) A arăta (cuiva) ușa sau ușile A da (pe cineva) afară Si: a goni (1). 50 (Îe) A lua ușa-n spate A pleca. 51 (Îe) (A ajunge, a bate, a cere, a crește, a rămâne etc.) pe la (sau prin) ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) (A trăi) din mila altora. 52 (Îe) A ajunge la ușa străinilor A trăi din mila altora Si: a cerși (2). 53 (Îe) A trăi din ~ în ~ A o duce greu. 54 (Îae) A trăi din mila altora. 55 (Îe) A lăsa (pe cineva) pe la ușile oamenilor A părăsi pe cineva. 56 (Îae) A se dezinteresa de cineva. 57 (Îe) A bate ușile A umbla din loc în loc. 58 (Îe) A bate pe la ușile oamenilor A cere de pomană. 59 (Îe) A umbla din ~-n ~ A cerși (2). 60 (Îe) A fi cu ochii stâlpiți după ~ A fi pe moarte. 61 (Reg; îe) A acira (sau a sta) pe (sau la) ușile altora A trăi din munca altora. 62 (îe) Câine de două (sau de nouă, de multe) uși (sau de uși multe) Om fără căpătâi, care trăiește pe socoteala altora. 63 (Îe) Femeie de uși multe Cutră (1). 64 (Îae) Femeie care ponegrește. 65 (Bot; reg; îc) Ușa-raiului Plantă nedefinită mai îndeaproape Si: poarta-raiului. 66 (Fig; înv) Mijloc de a realiza ceva. 67 (Reg; șîs ușa drumului) Portiță la curte. 68 Deschizătură într-un cort care permite intrarea și ieșirea. 69 (Îe) Deschizătură, loc de acces Si: intrare. 70 (Înv; îe) A se vedea (sau a se apropia la) (sau de) ușa mormântului A fi foarte aproape de moarte. 71 (Îvr) Cetate (6). 72 Cortină brodată care acoperă ușa altarului dintr-o biserică. 73 (Pan; reg) Deschizătură îngustă la strungă prin care trec oile la muls. 74 (Pgn) Strungă. 75 (Îe) A băga oile la ~ A strânge la un loc oile ca să se odihnească. 76 (Trs; Mar) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 77 (Trs) Deschizătură în peretele sicriului. 78 (Reg) Vrană la butoi sau la alt vas de lemn.

ALTUL, ALTA, alții, -tele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau alt lucra despre care s-a vorbit, care e de față sau care este cel obișnuit) Lasă să mai răspundă și altul! ◊ Acuma, în începutul acesta de primăvară, parcă se simte altul, o viață nouă îi năvălește în piept. SADOVEANU, O. VI 6. (Familiar) Altul la rînd (= următorul)! (În opoziție cu vorbitorul) Altul în locul meu și-ar fi pierdut răbdarea. ◊ N-aș vrea s-auză alții plînsu-mi. BENIUC, V. 10. Totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-meu. CREANGĂ, P. 38. ◊ (În alternanță cu «unul») Unii supraveghează bagajele, alții scriu telegrame pe colțul meselor din sala de așteptare. C. PETRESCU, A. 277. Sînt cinci degete la o mînă și nu samină toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. Care dincotro Îl ruga: unul să-i deie bănărit, cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție, altul să-i deie fata și împărăția întreagă. CREANGĂ, P. 228. ◊ Expr. Unuia și altuia = orișicui. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîiniie unora și altora? ISPIRESCU, L. 26. Unii (și) alții = mulți. «O, asta nu se poate!» Zic unii, alții-n lume. ALEXANDRESCU, P. 127. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere. ISPIRESCU, L. 7. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de,.. Doi copii, unul mai zburdalnic decît altul. Unul după altul = succesiv, pe rînd. ◊ (În alternanță cu «unul», exprimînd un raport de reciprocitate) Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, incît, fără îndoială, cmd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. ◊ (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanței «unii... alții...») Alții aduseseră donicioare și donițe. Alții, rogojini. PAS, L. I 58. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalți de acolo făină și slănină și altele cîte le mai fac lor trebuință. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. ◊ (În alternanță cu «una», «unele», în expr.) Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alții alta. ISPIRESCU, L. 327. Una (și) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele și de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici una nici alta = cu orice preț, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. ISPIRESCU, L. 382. Pînă una-alta = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac? CREANGĂ, P. 265. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu «unul», «una») Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. Pe de o parte... pe de alta... (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora.

SCUFUNDA, scufund, vb.I. Refl. (Uneori în concurență cu cufunda) 1. A intra cu totul în apă (sau în alt lichid); a se da la fund, a se afunda. Cînd regimentul întră în valuri, cu puștile ridicate în sus... automatele din față prinseră a răpăi din sute de guri deodată – și capete în căști se scufundau unul după altul. CAMILAR, N. I 285. ◊ Fig. Vîntul... venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări. SADOVEANU, O. I 131. Curtea se scufunda în tăcerea dintotdeauna. C. PETRESCU, R. DR. 116. Am tot răbdat, conașule! strigă Marin Stan. Și tot mai rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pămînt. REBREANU, R. I 144. ♦ Tranz. A băga ceva în apă sau în alt lichid, a trimite la fund, a face să se afunde; a cufunda, a afunda. Și iar îl scufundă un val uriaș. DUMITRIU, P. F. 29. ♦ Fig. (Despre aștri) A coborî dincolo de orizont, a apune. V. cufunda. Cînd am ajuns pe un colnic, am avut în față apusul de soare; pe orizontul purpuriu a apărut, puternic conturat, un plugar cu plugul și boii lui, venind spre mine dinspre soarele ce se scufunda. SADOVEANU, L. 7. Și soarele, se vede, s-a scufundat pe undeva În larg. D. BOTEZ, P. O. 54. Soarele se scufundase în desișul tihniților copaci. VLAHUȚĂ, O. A. 121. 2. A se adînci, a intra (adînc) în ceva, a dispărea în...; a se înfunda. Și se scufundă în bordei. DUMITRIU, N. 28. Iepuri... se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. SADOVEANU, O. I 64. Picioarele, la fitece pas, i se scufundă pînă la glezne [în zăpadă]. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ Fig. Tăceau din nou... cum tăcea cătunul scufundat în somnul lui greu. V. ROM. ianuarie 1956, 34. Se uită împrejur la toată curtea scufundată în umbră. DUMITRIU, N. 162. ♦ (Despre pămînt) A se prăbuși. După ce se luptară de credeau că o să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. ◊ Expr. N-are să se scufunde pămîntul = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. N-are să se scufunde pămîntul dacă o muri unul ca el; tot are să moară el odată. ȘEZ. XII 110. ♦ Tranz. Fig. A aținti, a pironi, a adînci. O îmbrățișă și, scufundîndu-și privirea în ochii ei, îngînă răgușit. REBREANU, R. I 247. 3. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de gînduri etc. V. cufunda. Scufundîndu-se în gazete, Titu își uită curînd necazul. REBREANU, I. 66. Se scufunda în gînduri și nu mai spunea nimic cîte o jumătate de ceas. VLAHUȚĂ, O. A. 237.

BIPOLAR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ◊ (Geom.) Coordonate bipolare = sistem de coordonate în care poziția unui punct e determinată prin distanțele față de două puncte fixe (numite poli). ♦ (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord și altul sud.

CONABIU, -IE, conabii, adj. Roșu-închis, de culoarea vișinei coapte; vișiniu. Conabiu la față... [ciobanul] se întoarse cu jale la oițe. GALACTION, O. I 285. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu... și altul pembe. CARAGIALE, O. I 340. ♦ (Substantivat, n.) Culoarea vișinie. Poezia romînă în jumătatea a doua a sutei XIX... ni se prezintă... ca un tapet multicolor... în care milioane de fire de toate culorile... (de la un pembe cît mai spălăcit pînă la conabiul cel mai posomorit)... se întrețes. CARAGIALE, S. U. 87.

PERINDA, perind, vb. I. Refl. 1. A trece unul după altul, a se succeda. Se perindau unii după alții norii cenușii și se buluceau deasupra Dropiilor, astupînd zarea amiezii. SADOVEANU, M. C. 149. La tribuna decorată cu salcie și stegulețe, s-au perindat, cred, mulți oratori. SAHIA, N. 20. Masa Marianei era chiar lîngă scenă. Artistele se perindau pe acolo, chicoteau, schimbau vorbe în treacăt. BART, E. 361. 2. (Despre gînduri, imagini etc.) A trece unul după altul prin conștiință, a se succeda în minte; a defila. Într-o secundă, i se perindară prin fața ochilor mulțimi de întîmplări. Copoul cu tei plini de soare... sălile universității din Iași.... lupte între studenți. CAMILAR, N. I 72. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) Zîmbind își perinda printr-o lumină de vis multe clipe ale trecutului. SADOVEANU, M. 181. – Prez. ind. și: (rar) perindez (ANGHEL, PR. 66). – Variantă: părînda (SLAVICI, N. I 33, RETEGANUL, P. IV 61, CONTEMPORANUL, V 482) vb. I.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).