UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

ȘIROI¹, șiroaie, s. n. 1. Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. ◊ Expr. A curge șiroaie (sau șiroi) = a curge din abundență. 2. Torent de apă care se scurge cu repeziciune și abundență pe locurile înclinate (în urma ploilor mari sau a topirii zăpezilor); șuvoi. – Et. nec.

NĂBOI¹, năboiuri, s. n. (Înv. și reg.) Puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). – Cf. scr. naboj.

DEBIT¹, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură într-o anumită cantitate de timp. ♦ Fig. Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.

TORENT, torente, s. n. Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care curge vijelios pe povârnișurile munților sau ale dealurilor, având o mare forță de eroziune; puhoi, șuvoi. [Pl. și: torenți] – Din fr. torrent.

NĂBOI s. v. puhoi, șuvoi, torent.

NOIAN s. v. abis, adânc, apă, mare, ocean, prăpastie, puhoi, șuvoi, torent.

PUHOI s. 1. v. torent. 2. râu, șiroi, șuvoi, torent. (~ de vin.) 3. v. mulțime.

SEL s. v. puhoi, șuvoi, torent.

ȘUȘOI s. v. puhoi, șuvoi, torent.

ȘUVOI s. 1. v. torent. 2. v. puhoi. 3. v. șiroi. 4. șiroi, (înv. și reg.) șirlău. (~ de sudoare.)

TORENT s. 1. puhoi, șuvoi, (pop.) noian, zăpor, (înv. și reg.) năboi, (reg.) șușoi, (prin Dobr. și Munt.) sel. (~ de ape.) 2. puhoi, râu, șiroi, șuvoi. (~ de vin.)

ZĂPOR s. v. puhoi, șuvoi, torent.

torent s. n./s. m., pl. torente/torenți

FURIOS¹ ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care manifestă furie în comportare. 2) (despre fenomene) Care se manifestă cu (mare) violență; care se produce foarte puternic. Torent ~. [Sil. -ri-os] /<fr. furieux, lat. furiosus

GALET ~ți m. Fragment de mineral sau de rocă, șlefuit și rotunjit de torentul apelor, care intră în componența pietrișului și conglomeratelor. /<fr. galet

GARNISAJ ~e n. 1) Strat de material cu care se acoperă un obiect, o construcție, un teren, în scop protector. 2) Material constând din diferite ramuri (mărăcini, nuiele etc.) care se așază la fundul unui torent de apă pentru a-i micșora acțiunea distructivă. /<fr. garnissage

NĂBOI ~uri n. înv. Curs vijelios de apă, format în urma ploilor mari sau a topirii zăpezii; puhoi; torent; șuvoi. /cf. sb. naboj

PUHOI ~oaie n. 1) Curs vijelios de apă format în urma ploilor mari sau a topirii zăpezii; torent; șuvoi. 2) Ploaie torențială. 3) fig. Mulțime nenumărată (de oameni sau de alte ființe) care se îndreaptă năvalnic în aceeași direcție. /<sl. povoni

ȘUVOI ~oaie n. 1) Curent vijelios de apă care vine cu repeziciune la vale; torent; puhoi. 2) pop. Ploaie abundentă și repede; puhoi. 3) fig. Mulțime de oameni care se mișcă într-o direcție; puhoi. /cf. ung. sió

TORENT ~e n. 1) Curs de apă temporar și puternic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezilor și vine la vale cu o mare viteză și forță de eroziune; șuvoi; puhoi. 2) fig. Cantitate mare (de ceva) apărută brusc. ~ de lacrimi. ~ de oameni. /<fr. torrent, lat. torrens, ~tis

TORENȚIAL ~ă (~i, ~e) 1) (despre ploaie) Care se manifestă ca un torent; abundent, repede și de scurtă durată. 2) (despre ape curgătoare) Care curge cu viteză și cu debit mare (ca un torent). [Sil. -ți-al] /<fr. torrentiel

ZĂPOR ~oare n. 1) Îngrămădire de sloiuri de gheață, formată primăvara în anumite locuri, pe cursul unui râu. 2) Baraj construit special pentru a putea porni plutele sau morile. 3) Torent mare de apă care se formează la spargerea unui baraj. /<bulg. zapor

DEJECȚIE s.f. 1. Evacuarea excrețiilor din corp (mai ales a excrementelor); materia evacuată. 2. Scurgeri provenite din industrii, din gospodării, care degradează apele naturale în care se scurg. 3. Con de dejecție = grămadă, îngrămădire de pietriș, de nisip etc. care se depune în regiunea inferioară a unui torent și are forma unei jumătăți de con foarte turtit; agestru. [Gen. -iei, var. dejecțiune s.f. / < fr. déjection, cf. lat. deiectio].

RAVENĂ s.f. Vale de eroziune săpată de un torent. [Var. ravină s.f. / < fr. ravine].

kurumă s. f. (geogr.) Torent de piatră.

CASCADĂ s.f. 1. Torent de apă care cade de la o mare înălțime; cataractă. ◊ Cascadă de rîs = rîs sacadat și prelungit. 2. Montaj în cascadă = mod de legare a unor aparate, mașini sau circuite electrice astfel încît curentul de la intrare să fie egal cu cel de la ieșirea elementului anterior. [< fr. cascade, cf. it. cascata – cădere].

DEBIT² s.n. 1. Desfacere, vînzare a unor mărfuri. 2. Local, loc unde se vinde cu amănuntul; prăvălie; tutungerie. 3. Cantitate de lichid, de fluid pe care o lasă să se scurgă un izvor, un rezervor etc. ◊ Debit solid = cantitatea de material solid transportat de un curs de apă în unitatea de timp în suspensie. ♦ Cantitate de curent electric dată de o sursă de electricitate într-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (Fig.) Șuvoi, torent de cuvinte, flux verbal. [Pl. -te, -turi. / < fr. débit].

jirlău s.n. (reg.) 1. șiroi de apă; șuvoi, torent. 2. râpă foarte lungă cu maluri pline de iarbă.

GARNISAJ s.n. (Constr.) Strat așezat pe suprafața unui obiect, a unei construcții etc. ♦ Strat de mărăcini, de nuiele etc. care se așază la fundul unui torent pentru a-i micșora acțiunea distructivă. [< fr. garnissage].

năboi¹, năboaie, și năboiuri, s.n. (înv. și reg.) 1. puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). 2. grămadă, ceată, mulțime de oameni. 3. lipsă de aer.

năboială, năboieli, s.f. (reg.) șuvoi, puhoi, torent.

nămăș, nămășuri, s.n. (reg.) torent (de apă).

sel, seluri, s.n. (reg.) 1. torent. 2. șanț prin care se scurge apa unui șuvoi.

șopor, șopoare, s.n. (reg.) torent, puhoi.

TORENT s.n. Apă de munte cu debit variabil, care curge impetuos peste creste în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezilor; puhoi, șuvoi. ♦ Formă de relief care ia naștere ca urmare a acțiunii apelor torențiale. ♦ (Fig.) Șuvoi, șiroi, năvală. ♦ În torent = din belșug. [Pl. -nte, (s.m.) -nți. / < fr. torrent, it. torrente, lat. torrens].

DEBIT¹ s. n. 1. cantitate de fluid sau de material pulverulent care trece în unitatea de timp printr-o secțiune dată a unei conducte, a unui canal ◊ cantitate de material transportată, prelucrată sau furnizată de o mașină, instalație etc. în unitatea de timp. ♦ ~ cardiac = cantitatea de sânge expulzată din ventricolul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii; ~ de foc = numărul de lovituri trase de o gură de foc în unitatea de timp; (inform.) ~ de informație = cantitatea de informații transmise în unitatea de timp, dintr-un sistem de comunicație. ◊ numărul de vehicule ce trec printr-un punct al unui drum în unitatea de timp. ◊ cantitatea de forțe și mijloace care pot trece în unitatea de timp peste un curs de apă. 2. cantitatea de calorii pe care o produce o instalație în unitatea de timp. 3. (fig.) șuvoi, torent de cuvinte, flux verbal. 4. vânzare (de mărfuri) cu amănuntul. ◊ local unde se vinde cu amănuntul; tutungerie. (< fr. débit)

DEJECȚIE s. f. 1. evacuare a excrețiilor din corp; materia evacuată. 2. scurgeri provenite din industrii, din gospodării, care degradează apele naturale în care se scurg. 3. con de ~ = grămadă de pietriș, de nisip etc. care se depune în regiunea inferioară a unui torent, având forma unei jumătăți de con turtit; agestru. 4. (pl.) materii pe care le aruncă vulcanii. (< fr. déjection, lat. deiectio)

GARNISAJ s. n. 1. lucrare din crengi, pe fundul ogașelor sau ravenelor, pentru reținerea aluviunilor ori a fixării albiei. 2. strat de mărăcini, de nuiele etc. cu care se căptușește fundul unui torent. (< fr. garnissage)

RAVENĂ s. f. vale de eroziune săpată de un torent. (< fr. ravin)

TORENT s. n. 1. curs de apă temporar pe pantele repezi și neregulate ale munților și dealurilor, cu debit variabil, care curge impetuos peste creste, în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezilor. 2. formă de relief care ia naștere ca urmare a acțiunii apelor torențiale. 3. (fig.) șuvoi, năvală. ♦ în ~ = din belșug. (< fr. torrent, lat. torrens)

pîrîu (-îuri), s. n. – Mică apă curgătoare. – Var. Mold. pîrău, -aie, Bucov. părău, -aie, -ăie, Munt., pl. pîrîe. Megl. păroi. Sl. (bg.) poroj „torent” (Miklosich, Fremdw., 119; Tiktin), cf. puroi, alb. përrua. Limba literară a asimilat rezultatul normal, *păroi (ca în megl.), cu rîu, de unde și pl. artificial pîrîuri; limba populară ignoră aceste forme și lexicografi ca Densusianu, GS, VI, 364, Candrea și Scriban le consideră incorecte. Sing. pîrău, în loc de *păroi, provine din pl. pîraie, ca în paralelismul bulfeie-bulfeu. E adevărat că istoria cuvîntului bg. nu este clară; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiași familie cu roi, noroi, și identic cu puroi. După o părere foarte răspîndită, cuvîntul este de origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl, IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici, Dacor., VII, 347), părere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemănări. Alți cercetători se gîndesc la o sursă autohtonă (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic *parau(t), de unde ar proveni și numele de Prut (Pascu, Arhiva, 1921, 133; Pascu, Arch. Rom., VII, 567); la un gr. *παρροή în loc de παραρροή (Diculescu, Elemente, 491); la un lat. aquae rivus (Philippide, Principii, 40) ipoteză evident neinteresantă. Toate aceste intenții de explicare par să păcătuiască prin faptul că se bazează pe un sens de „apă curgătoare” care trebuie să fie secundar; sensul primitiv trebuie să fi fost cel de „șuvoi”, cf. pîraie de lacrimi, ca în sb. roniti suze „a vărsa lacrimi”, față de ponor „loc unde un rîu se pierde în pămînt”.

poroinic (poroinici), s. m. – Specie de orhidee (Orchis speciosa, Orchis fusca). – Var. porănic(i), poranic(i), puroinic. Probabil din sl. pora „forță” cu suf. -nic (Cihac, II, 299), datorită întrebuințării tuberculilor săi ca fortificant, cf. salep; v. și poară, porav. Der. din bg. poroi „torent” (Conev 45) sau din roi (Scriban) este improbabilă. Formele cuvîntului arată o apropiere de roi și puroi.

puhoi (puhoaie), s. n. – Torent, șuvoi. – Var. pohoi, povoi. Sl. povonĭ (Tiktin; Candrea; cf. Cihac, II, 284). – Der. puhoială (var. pohoială, povoială), s. f. (torent); puhoier, s. m. (uliu, Milvus regalis).

vifor (-re), s. n. – 1. Furtună, vînt puternic, vijelie. – 2. Boală nedeterminată. – Var. vivor, vihor. Sl. vihrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 456; Conev 37), cf. bg. vihăr, sb. vihor, mag. vihar. – Der. jivur, s. n. (curent; torent, șuvoi), de la var. vivor (Iordan, BF, IX, 143); vicol, s. n. (furtună, vînt mare), în Mold., var. neclară, dar care depinde evident de cuvintele anterioare; viscol, s. n. (furtună, vînt cu zăpadă); viforatic, adj. (furtunos, vijelios); viforî (var. vifori, vivorî), vb. (a fi vifor); viforniță (var. vivorniță), s. f. (vijelie, vîntoasă); viforos, adj. (vertiginos, vijelios; năvalnic); viscoli, vb. (a bate vînt cu ninsoare); viscolitură, s. f. (vînt cu zăpadă); viscolos, adj. (furtunos). Der. propuse pînă acum pentru viscol nu par suficiente (din mag. *veskölni, în loc de veszködni „a fi agitat”, după Scriban, Arhiva, XXX, 286; din mag. viszkol- „a împinge”, după Drăganu, Dacor., V, 377).

con de dejecție, (engl.= alluvial fan) formă morfologică rezultată din materialul transportat de un torent și depus la gura canalului de scurgere al acestuia când panta scade sensibil. Are forma unui sector de con și este format din material grosier cu sortare slabă.

CASCADĂ (< fr.) s. f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui rîu, fluviu sau torent provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii. Frecvente în regiunile calde și umede peste fostele praguri glaciare, în unitățile înalte de relief unde bancurile de roci dure alternează cu altele mai moi. C. cu cea mai înaltă cădere de apă din lume este Angel (Venezuela, 979 m). În România cea mai înaltă c. este Izvorul Cailor (M-ții Rodnei, 150 m). ♦ C. de hidrocentrale = grup de centrale hidroelectrice, în componența unui sistem hidroenergetic amenajate în serie pe un curs de apă, ce pot avea sau nu lacuri proprii de acumulare. ♦ Expr. Cascadă de rîs = rîs zgomotos, sacadat și prelungit. 2. (TEHN.) Montaj în c. = mod de legare a unor aparate, mașini sau circuite electrice pentru a îmbunătăți factorul de putere sau pentru a modifica fără pierderi turația acestora.

VÎJOI, vîjoaie, s. n. (Reg.) Apă care curge repede și zgomotos; șuvoi, torent. ♦ Avalanșă. – Din vîj¹ (după șuvoi).

CASCADĂ, cascade, s. f. Torent de apă care cade cu zgomot de la o mare înălțime (pe un perete de munte). ◊ Expr. Cascadă de rîs = rîs zgomotos, sacadat și prelungit. – Fr. cascade.

OGÁȘ (< magh.) s. n. (GEOGR.) Formă negativă de relief alungită, neramificată, sculptată de către apele de șiroire (cu adâncimi de 0,5-2 m). Este o formă incipientă de eroziune care poate evolua dând naștere unui torent. Sin. făgaș.

*impetuós, -oásă adj. (lat. impetuosus, d. impetus, atac, năvală). Plin de putere, de avînt: vînt, torent, atac impetuos. Fig. Vioĭ, viguros, pornit: caracter impetuos. Adv. Cu mare avînt: a năvăli impetuos.

*irezistíbil, -ă adj. (mlat. irresistibilis, d. resistere, a rezista). Căruĭa nu i se poate rezista: forța irezistibilă a unuĭ torent, a uneĭ armate. Adv. În mod irezistibil.

pîrăŭ și (nord) părăŭ n., pl. ăĭe (alb. párrua, art. părroi, albie de rîŭ, de unde și bg. poróĭ, torent, din aceĭașĭ răd. cu Prut. Pascu, Arh. 1921, 433). Rîŭ foarte mic (așa cum începe la izvor). A curge pîrăŭ, a curge gîrlă, a curge mult (vorbind de lacrămĭ, sînge, vin, apă). – Greșit pîrîŭ (după rîŭ).

ORGANÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Sistem viu (animal, plantă, microorganism) care este capabil de reproducere, creștere și întreținere. Majoritatea o. au structură celulară (mono- sau pluricelulară). Formarea unui o. pluricelular constituie un proces care include diferențierea structurilor (celule, țesuturi, organe) și funcțiilor legate strâns între ele. Totalitatea o. formează materia vie. O. modificat genetic (OMG) = o. al cărui genom a fost modificat prin inginerie genetică; prin intermediul celulelor reproducătoare (gameți) modificarea (de importanță economică) se transmite ereditar descendenților. Organisme sinantrope v. sinantrop. O. autotrof v. autotrof. O. heterotrof v. heterotrof. 2. O. torențial v. torent. 3. P. ext. Fig. Ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcționează în mod perfect organizat. 4. Organizație (1).

povóĭ, pohóĭ și (est) puhóĭ n., pl. oaĭe (vsl. povonĭ, potop, inundațiune, povodĭnŭ, inundațiune, d. voda, apă. V. adăpoĭ). Torent, șivoĭ, apă impetuoasă de rîŭ saŭ de ploaĭe.

HORA, Josef (1891-1945), poet ceh. Lirică impresionantă, de inspirație socială („Copacul înflorit”, „Inima și tumultul lumii”). Admirabil peisagist („Italia”). În timpul ocupației naziste a scris poeme de dragoste și speranță („Patria”, „Torentul”).

șivóĭ, șuvoĭ și (Trans. Mold.) șlóĭ n., pl. oaĭe (ung. sió, pîrăŭ lin, infl. d. povoĭ). Torent, mare șiroĭ de apă (ca cele care se scurg primăvara): șivoaĭele munților. V. prival.

*torént n., pl. e, și m., ca și curent (lat. tórrens, -éntis, arzător, impertuos, d. torrére, tostum, a arde, a usca. V. torid). Șivoĭ. pîrăŭ impetuos la munte saŭ produs de o ploaĭe subită la cîmp. Fig. Mare aflux, șiroĭ: un torent de lacrămĭ, de insulte. Forță impetuoasă: torentu barbarilor în evu mediŭ.

*torențiál, -ă adj. (fr. torrentiel, d. torrent, torent). Care are caracterul unuĭ torent: ploaĭe torențială. Cu găleata: ploŭa torențial.

*tórid, -ă adj. (lat. tórridus, d. torrére, a arde, a usca. V. torent). Arzător, ferbinte, foarte cald: climă toridă. Zona toridă, zona ecŭatoruluĭ, adică dintre tropice. – Fals toríd (după fr.).

torent s. m. / s. n., pl. torenți/torente

sel n., pl. urĭ (turc. sel, d. ar. seil, torent). Dobr. Ial. Torent, șivoĭ. Șanț făcut ca să se scurgă apa.

formà v. 1. a da ființă și formă; 2. a da o formă sau figură: a forma litere, sunete; 3. a institui, a stabili: a forma o societate; 4. a produce, a constitui: ploaia a format un torent; 5. a concepe, a imagina: a forma un proiect; 6. a cultiva prin instrucțiune, prin educațiune: a forma inima copiilor; 7. a lua, a căpăta o formă: corpul său se formează.

impetuos a. 1. care se mișcă cu repeziciune, cu violență: torent impetuos; 2. fig. care nu se poate ținea, prea vioiu: caracter impetuos.

pârâu n. 1. râu mic; 2. gârliciul teascului de vie. [Albanez PĂRRUA]. ║ adv. ca un torent: lacrimile îi curgeau pârâu.

șuvoiu n. torent. [Termen de origină imitativă, ca și variantele sale (șioiu, șivoiu), indicând susurul apei și curgerea-i șoptitoare (cf. șuiet)].

torent n. 1. curent de apă impetuos și trecător; 2. fig. tot ce curge sau vine impetuos: torent de lacrimi, un lung torent de vieață se ’ntinde roditor AL.; 3. forță irezistibilă: torentul pasiunilor.

povoiu n. 1. torent: 2. ploaie torențială. [Slav. POVONĬ, inundare].

Cedron m. torent în Palestina, între muntele măslinilor și dealul Ierusalimului, se varsă în Marea Moartă.

râu n. 1. curs de apă ce se varsă într’un fluviu sau într’alt râu; 2. fig. torent: râuri de cântări EM. un râu falnic de lumină se revarsă peste munte AL.; 3. pl. flori cusute (în linii șerpuitoare) pe iile țărancelor. [Lat. RIVUS],

șiroiu n. torent: șiroaie de lacrămi, șiroaie de sânge. [Și șirloiu, șuroiu; onomatopee exprimând sgomotul curgerii apelor (cf. șiruì, șuruì)].

șivoiu n. torent: cade ploaia și curg șivoaie AL. [V. șuvoiu].

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (pentru sensul II, după fr. onde).

TORENT, torenți, s. m. Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care curge vijelios pe povârnișurile munților sau ale dealurilor, având o mare forță de eroziune; puhoi, șuvoi. [Pl. și: (n.) torente] – Din fr. torrent.

ȘIROI¹, șiroaie, s. n. 1. Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. ◊ Expr. A curge șiroaie (sau șiroi) = a curge din abundență. 2. Torent de apă care se scurge cu repeziciune și din abundență pe locurile înclinate (în urma ploilor mari sau a topirii zăpezilor); șuvoi. – Et. nec.

NĂBOI¹, năboiuri, s. n. (Înv. și reg.) Puhoi, torent provocat de umflarea apelor (în timpul primăverii). – Cf. sb. naboj.

ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj. 1. (Despre persoane, în special despre scriitori sau artiști) Care nu-și dă pe față numele, al cărui nume rămîne necunoscut; (despre un text scris sau o operă artistică) fără nume de autor. Operă anonimă. ◊ [Aceste versuri] colindă satele și sînt mereu și mereu îmbogățite de alți și alți cîntăreți anonimi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2577. Cronicile din veacul al XVII-lea ce avem sînt în număr de șase: a lui Teodosie... a lui Constantin Căpitanu și alte patru anonime. BĂLCESCU, O. I 64. ♦ (Substantivat, f.) Scrisoare nesemnată. Rînjind, compuse o anonimă către Neagu, din partea unei binevoitoare. BART, E. 241. ♦ Societate anonimă = societate reprezentînd principala formă de organizare a întreprinderilor capitaliste, alcătuită prin asocierea mai multor acționari care în principiu au dreptul la o cotă-parte din venitul societății corespunzînd acțiunilor pe care le posedă. 2. Fig. Neștiut, necunoscut. [Șuvoaiele] toate i se supun [Oltului], intrînd anonime în torentul lui. BOGZA, C. O. 96.

ASALT, asalturi, s. n. 1. Atac violent, hotărîtor, pentru cucerirea unui loc întărit, a unui obiectiv sau pentru a sparge rezistența inamicului. V. năvală, iureș. [Secretarii] se aplecară asupra hărților gînditori, ca niște comandanți de oaste peste hărțile pe care hotărau ultimul asalt. MIHALE, O. 476. Voi lansa un strigăt de luptă Și de asalt împotriva cetății de fier, împotriva întunecatei cetăți Cu ziduri adinei și înalte, Făurite din case de bani. BANUȘ, B. 108. Asalturi vijelioase se zdrobiseră ia parapete și mulți flăcăi mînioși căzuseră fulgerați. SADOVEANU, O. VI 105. ◊ Batalion de asalt = batalion care are misiunea de a asalta o poziție inamică sau de a începe atacul. ◊ Expr. A da asalt = a asalta; a năvăli. În cinci zile, patru asalturi a dat cetății. ALECSANDRI, T. II 19. A lua cu asalt = a cuceri (o poziție întărită etc.) printr-un atac violent, hotărîtor. ◊ Fig. [Torentul] s-azvirle printre pietre cu asalt... mugitor. MACEDONSKI, O. I 105. ♦ (Atributul este un abstract) Acțiune sau luptă hotărîtă, plină de avînt în octombrie 1917 partidul a condus masele celor ce muncesc la asaltul împotriva capitalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/2. ♦ Întrecere la scrimă pentru stabilirea învingătorului. 2. Fig. Ritm grăbit de muncă, dăunător producției, practicat uneori la sfîrșitul unei perioade de activitate pentru a compensa rămînerea în urmă față de planul de producție. La congres s-a subliniat în mod deosebit necesitatea organizării ritmice a producției fără «asalturi» la sfîrșit de lună. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 28.

FURIOS, -OASĂ, furioși, -oase, adj. 1. (Despre oameni și manifestările lor) Cuprins de furie, mînios, înfuriat. Cînd omul furios începe să discute, e semn că a ajuns pe calea cumințirii. REBREANU, R. II 90. Gingașa copilă se simți pătrunsă și înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. NEGRUZZI, S. I 23. ◊ (Substantivat) Apropiindu-se de dugheana lui Leiba, jandarmii îi dezleagă furiosului mîinile. GHEREA, ST. CR. II 138. ◊ (Despre animale) El visă că picase în niște turme de țapi furioși și că d-abia scăpase. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ (Adverbial) Cu furie. Țipă furios. 2. (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic. Rîulețul acest neînsemnat se înflă, prăvale orice îi iasă înainte și furios sparge, trage, îneacă. NEGRUZZI, S. I 196. (Poetic) Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor, romînii, torent iute, furios, S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 137. – Pronunțat: -ri-os.

GARNISAJ s. n. Strat de material așezat pe suprafața unui obiect, a unei construcții, a unui teren, de obicei pentru protecție. ♦ Strat de mărăcini, de nuiele sau de alt material, așezat pe fundul unui torent mic, pentru a împiedica deteriorările produse de ape.

CASCADĂ, cascade, s. f. Torent de apă format de un șuvoi sau un rîu, care cade cu putere și cu zgomot de la o mare înălțime pe un perete de munte; cataractă. Trecui peste opustul înalt în care vuia cascada. SADOVEANU, O. I 405. În zadar vuiește Cerna și se bate De-a ei stînci... Și-n cascade albe saltă. ALECSANDRI, P. A. 73. ◊ Fig. Acolo unde faurii-ciclopi frămîntă Cascadele de fier, cărbuni și jar.... TOMA, C. V. 241. Curcubeul se-ntinde cu mărire... formînd cu strălucire Mărețe și frumoase cascade de cristal. NEGRUZZI, S. II 133. ◊ Expr. Cascadă de rîs = rîs sacadat și prelungit.

DEZMETICI, dezmeticesc, vb. IV. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «din») A-și veni în fire (dintr-o amețeală, dintr-un leșin, dintr-o spaimă etc.); a-și reveni, a se trezi, a se reculege. Într-un tîrziu se mai dezmetici; deschise ochii, cercă să se ridice, dar căzu din nou. DUNĂREANU, CH. 39. Trecîndu-și mîna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cînte. IBRĂILEANU, A. 46. După ce se dezmetici din leșinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Tranz. În zorii zilei următoare, dezmeticiți de tăria de peste noapte a stelelor, păstrăvii fulgeră din nou prin torentul rece. BOGZA, C. O. 108. Dacă s-ar putea întîmpla un fapt care să-i dezmeticească pe toți. CAMIL PETRESCU, T. II 381. Nuntașii dezmeticiți de strigătul popii... văzură pozna ce era să li se întîmple. ȘEZ. IV 1. – Variantă: dezmeteci vb. IV.

COLECTOR³, -OARE, colectori, -oare, adj. (Despre vase, tuburi, bazine) în care se adună, se colectează fluide. Toată apa căzută în timpul marilor furtuni nu are altceva de făcut decît să curgă, pe căi văzute sau nevăzute, spre torentul colector al Oltului. BOGZA, C. O. 106. Canal colector = canal care adună apele colectate de o rețea de canale, spre a le conduce într-un anumit punct. Necurățeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector. GHICA, S. 534.

HLAMIDĂ, hlamide, s. f. 1. (La greci și la romani) Bucată dreptunghiulară de stofă (albă sau roșie ca purpura), care se purta (în călătorie, la festivități etc.) prinsă cu o agrafă pe umărul drept. V. mantie. Bătrînul Lucullus, apărîndu-și ochii obosiți cu mîneca largă a hlamidei, privea spre for. ANGHEL-IOSIF, C. L. 10. Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare, Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare. ALECSANDRI, P. III 93. 2. (La bizantini) Mantie împărătească sau arhierească. Visam hlamida sacerdotală. GALACTION, O. I 335. Veșmintele... arătau că este unul din nalții dregători ai bisericii bizantine... pe dînsul avea o hlamidă de sevai roșu cusută cu palme de fir pe poale. ODOBESCU, S. I 133. Moldavia se face cunoscută, și împăratul Bizanției trimite domnitorului ei hlamidă. NEGRUZZI, S. I 271. ◊ (Metaforic) Întîrziată fără vreme, Se plimbă Toamna prin grădini, Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. TOPÎRCEANU, M. 33. Noaptea – o crăiasă – Pășește aiurită, ca visurile mele, Mișcînd, la pasul vremii, hlamida ei de stele. CERNA, P. 13. Iată vin și gîndăceii în hlamide smălțuite. ALECSANDRI, P. A. 125. ♦ (Rar) Pelerină. Erau albi drumeții de parcă erau ninși, Le fluturau în urmă hlamidele în vînt. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 33.

CURS¹, cursuri, s. n. I. 1. Mișcarea unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. Dunărea are un curs foarte lung. ▭ Las și gîndul și privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor. HOGAȘ, M. N. 55. Un torent ce-și prăvălește cursul de-apă peste stăvili. MACEDONSKI, O. I 105. Prin cursul apei, cu gleznele lor sfîșiau valurile. EMINESCU, N. 16. Luîndu-și cursul pașnic din nou se-ndreaptă Rinul Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase. ALECSANDRI, O. 204. Să mă întorc? Mai degrabă își va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. NEGRUZZI, S.I 139. 2. (Învechit) Mers (repede), umblet (grăbit). N-au avut încotro biata iapă, ci au trebuit să fugă de unde era ascunsă! Atunci corbii toți după ea, și i-au îndreptat cursul să meargă pe unde sta boierul la pîndă. SBIERA, P. 60. Dragoș merge nainte Pe un cal cu ager curs. NEGRUZZI, S.II 24. ♦ Mișcare (reală sau aparentă) a corpurilor cerești. Astronomul ar dori ca cursul Uranului să. se pripească. BĂLCESCU, O. II 10. II. Fig. 1. Trecere, scurgere, durată, interval (de timp). Atît de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul. ISPIRESCU, L. 202. ◊ Loc. prep. În cursul... = în timpul cît ține, cît durează ceva. În cursul zilei, roaba babei s-apropie de el. EMINESCU, N. 21. În tot cursul călătoriei noastre de treizeci de zile aproape ne tîrîră prin acest mijloc. BOLINTINEANU, O. 265. Ea se afla într-unul din aceste momente rari în cursu? scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. În curs de... = în timp de... Minunile făcute... de om în curs de două-trei mii de ani- minunile arătate de istorie, mă miră dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. 2. Desfășurare, mers, direcție a unor evenimente. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a exercitat o înrîurire deosebit de puternică asupra cursului dezvoltării istorice a poporului romîn, care a avut fericirea să facă parte din rîndul popoarelor eliberate de Armata Sovietică, dobîndind astfel putința unei libere dezvoltări democratice și cîștigînd pentru prima dată în istoria sa o reală independență. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 511. Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare cele cuprinse într-o cerere, a da urmare unei cereri, îndrumînd-o spre rezolvare. III.. Preț al monedei unei țări în raport cu moneda altei țări sau cu un etalon convențional; (în țările capitaliste) preț variabil, stabilit la bursă, pentru valută, hîrtii de valoare, polițe și mărfuri. Cursul stabil al rublei. ◊ (În economia capitalistă) Curs forțat (al unei valori) = curs impus, ducînd la obligația legală de a primi ca plată hîrtie-monedă neconvertibilă în aur. ♦ Putere de circulație (a unei monede). Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149.

LIGHEAN, lighene și ligheane, s. n. Vas de metal, de porțelan etc. puțin adînc și larg, servind la spălatul mîinilor, feței, vaselor etc. Se spălă pe ochi înmuind vîrful degetelor în lighean. DUMITRIU, N. 285. Un lighean de lut cu ibric. CREANGĂ, A. 134. Obligația de a ne trezi dimineața în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc. GHICA, S. 74. ◊ Fig. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit; iar de aci se vărsa prin jgheaburi și se ascundea prin deosebite crăpături. BOLINTINEANU, O. 329. ♦ Conținutul unui asemenea vas. Ei bine, eu ce fac cu ligheanu ist de gheață? ALECSANDRI, T. I 367. – Pronunțat: -ghean. – Pl. și: ligheanuri (KOGĂLNICEANU, S. 94).

MÎLITURĂ, mîlituri, s. f. Depunere de mîl, teren cu mîl. Plouase de curînd și torentul aducea cu dînsul mîlitură. D. ZAMFIRESCU, R. 117.

MUGITOR, -OARE, mugitori, -oare, adj. (Despre ape și despre furtuni) Care vuiește, care hăuiește puternic. Un torent ce-și prăvălește cursul de-apă peste stăvili Nu s-azvîrle printre pietre cu asalt mai mugitor. MACEDONSKI, O. I 105.

TORENT, torente, s. n. Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care curge vijelios pe povîrnișurile munților sau ale dealurilor, avînd o mare forță de eroziune; puhoi, șuvoi. – Din fr. torrent.

ÎNTUNECA, întunec, vb. I. 1. Refl. (Despre soare sau lună) A-și pierde strălucirea, a nu mai răspîndi lumină. Și cum o privea sultanul, ea [luna] se-ntunecă... dispare. EMINESCU, O. I 142. Soarele se-ntuneca, Sus la domnul se urca, Domnului se închina. ALECSANDRI, P. P. 27. ◊ (Despre locuri luminate de soare sau de lună) Deasupra satului, văzduhul se-ntuneca grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Cerul de vară se întuneca de fumul gros al fabricilor. DUNĂREANU, N. 19. Încă o clipă și cerul se întunecă și munții luară forme fantastice. ALECSANDRI, O. P. 157. ♦ Refl. impers. A se însera, a se face seară, noapte. Acum se întunecase devreme. DUMITRIU, N. 107. Cînd începea să se întunece, nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. REBREANU, R. I 243. Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? EMINESCU, O. I 49. 2. Tranz. A lipsi de lumină, a face obscur, întunecos. Asudînd printre snopii trîntiți la pămînt Și îngrijorați de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gîndiți la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undița pe vale. BENIUC, V. 24. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. EMINESCU, O. I 128. Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (În basme) De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzînd Și cu ele-ntunecînd Șepte codri mari, cărunți. ALECSANDRI, P. II 35. ◊ Fig. Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. id. ib. 148. ♦ (Cu complementul «vederea») A împiedica vederea (interpunîndu-se între ochi și obiecte). Ca o pînză rară, ce întuneca vederea, roiau țînțarii. DUMITRIU, N. 235. ◊ Fig. Cu umbre care nu sînt v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. 3. Tranz. Fig. (Complementul este un abstract) A slăbi intensitatea, a înăbuși. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Refl. Deodată bunăvoia se întunecă. C. PETRESCU, C. V. 115. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I 314. ♦ Refl. (Despre minte) A-și pierde ascuțimea, agerimea, a deveni mai greoi. (Tranz.) Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește întunecîndu-ți mintea. BART, S. M. 40. ♦ Refl. A îmbătrîni, a se apropia de moarte. Nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme și noi tot ne întunecăm, fără a ști. SADOVEANU, N. P. 9. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec! EMINESCU, O. I 201. 4. Refl. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se face mai închis (la culoare). Albul picturii se mai întunecase. ♦ Fig. (Despre fața oamenilor, p. ext. despre oameni) A se posomorî, a se încrunta, a se supăra; a se întrista. Pătru se întunecase la față. DUMITRIU, V. L. 40. Iuga observă cum i se întunecă mereu fața. REBREANU, R. I 256. Mult la față te-ai schimbat Și mi te-ai întunecat! ALECSANDRI, P. P. 216. ♦ Tranz. Fig. (Cu complementul «viața» sau «zilele») A amărî, a întrista. Copilă hăi! Florin nu-i de tine; nu-ți întuneca zilele cu dînsu. ALECSANDRI, T. 906.

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectoria închisă a unui corp ceresc. Orbita pămîntului. a Două stele își încrucișează orbitele în univers. BOGZA, C. O. 285. 2. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de influență. 3. Cavitate osoasă a craniului în care se află globul ocular. Albia uscată a torentului... apare îngrozitor de tristă și dureroasă, ca orbitele fără ochi ale unui mutilat. BOGZA, C. O. 210. Vorbea acum grăbit și grav și ochii lui neliniștiți îi jucau necontenit în orbite. SADOVEANU, O. VI 353. [Ochii] înotau în orbitele lor. EMINESCU, N. 34.

RÎU, rîuri, s. n. 1. Apă curgătoare mare (uneori navigabilă) care se formează din unirea mai multor pîraie și care se varsă într-un fluviu sau în alt rîu. Dăm de o vînă liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă. SADOVEANU, O. VII 338. Cu cofița pe-ndelete Vin neveste de la rîu. COȘBUC, P. I 47. Rîul adapă cîmpul ce roua smălțează; Răcoarea dă viață și stelile albesc. HELIADE, O. I 183. ◊ (În metafore și comparații) Pe umeri pletele-i curg rîu, Mlădie ca un spic de grîu, Cu șorțul negru prins în brîu... COȘBUC, P. I 118. 2. Cantitate mare de lichid care curge; torent, val. (Prin exagerare) Iar la ospăț! Un rîu de vin! COȘBUC, P. I 57. Mult, măicuță, te-am rugat, Rîu de lacrimi am vărsat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Fig. Din sufletu-ți rece tu fă o grădină, Cu rîuri de cînturi, cu flori de lumină. EMINESCU, O. IV 11. Printre rîuri de lumină și ogoare de senin, Unde lacrimile seacă, unde nu răsare chin. BELDICEANU, P. 125. Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 183. ♦ Șir, coloană, mulțime de oameni în mers. Ieși în uliță și se cufundă și el în rîul de trupuri. DUMITRIU, B. F. 108. Pe toate podurile, pe toate ulițele, rîuri de bărbați, femei și copii se îndreaptă spre locul de adunare. CAMIL PETRESCU, O. II 350. ◊ Expr. Rîuri-rîuri = în număr mare, fără sfîrșit; potop. [Neamurile] se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri. EMINESCU, O. I 146. 3. (La pl.) Cusătură în linii șerpuitoare, făcută cu arnici sau cu mătase la mînecile și la pieptul iilor. Avea o cămașă albă ca zăpada, de inișor, cu rîuri de mătase albăstrie și bete cu mărgele. CAMIL PETRESCU, O. I 94.

ROPOT, ropote, s. n. 1. Zgomot produs de loviturile dese ale copitelor unui cal care aleargă (tare) În tăcere deodată răzbătu ropotul unui umblet de cal. SADOVEANU, O. I 381. Crește-n zare goana pulberii stîrnite, Zguduie pămîntul ropot de copite. IOSIF, P. 59. ♦ Mersul unui cal în trap; goană. La țipătul de năvală cunoscut de ei, călăreții porniră în ropot spre Murgeni. SADOVEANU, O. VII 170. Dă bici iepelor și iar mai trage un ropot. CREANGĂ, O. A. 124. ◊ Fig. Un ropot de alergătură repede... se auzi prin cerdacul larg din față. HOGAȘ, M. N. 29. 2. Cădere precipitată și zgomotoasă (de scurtă durată) de ploaie sau grindină; zgomotul produs de această cădere. Cu un ropot de parcă li se prăbușea cerul în cap, îi izbi vijelia. DUMITRIU, P. F. 15. Începu să se audă ropotul ploii venind din urmă. SADOVEANU, O. IV 441. Vara acelui an se vestea sub semnul ropotelor de grindină. C. PETRESCU, A. R. 5. Și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 184. ♦ Curgere repede (și zgomotoasă) a unui torent sau a valurilor în mișcare. Ropotele valurilor care se zvîrcoleau năvalnic... o învăluiau cu zgomote asurzitoare. REBREANU, I. 117. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad, Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Apele în ropot S-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. A. 30. 3. (De obicei determinat prin «de aplauze») Zgomot produs de aplauze; izbucnire (repetată) de aplauze. În ropotul aplauzelor se amestecă acuma glasul lui Grigore. REBREANU, R. I 197. Un ropot de aplauze – și cortina de dril se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salcîmi. VLAHUȚĂ, O. A. 243. 4. Mișcare vioaie, săltăreață (și zgomotoasă) de învîrtire la dans. Și tragem un ropot și două și trei, de era cît pe ce să scoatem sufletul din popă. CREANGĂ, A. 94.

ROPOTIRE, ropotiri, s. f. Faptul de a ropoti; curgere repede (și zgomotoasă) a apei (de ploaie). Simțea cum sîngele îi năvălește în inimă, într-o goană nebună. Închizînd ochii avea senzația că torentul roșu îi sparge vinele și curge într-o ropotire de ploaie. ARDELEANU, D. 175.

PLÎNSET, plînsete, s. n. Plîns; lamentație, văicăreală. Surprins peste fire de acest torent de plînsete și de cuvinte și șovăind între diferite bănuieli, stăteam locului nemișcat. GALACTION, O. I 82. Copacii, pe stradă, oftează; e tuse, e plînset, e gol Și-i frig și burează. BACOVIA, O. 31. Se aude iarăși un plînset, dar un plînset înfundat, care vine parcă din inima pămîntului. SAHIA, N. 22. Murmurul, azi și oricînd, E plînset în zadar. COȘBUC, P. I 257. ◊ Fig. Iar farmecul iubirii la plînsetul de vînt Părea-va o poveste ce frunzele o cînt. PĂUN-PINCIO, P. 82. ♦ (Concretizat) Lacrimi. Ea cu ochii plini de plînset Privea gloata cum se duce, Și-un pustiu simți-mprejuru-i Și-ntuneric pe pămînt. COȘBUC, P. II 81.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau piesă de lemn, de piatră etc. așezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafața de la intrare. Pe sub pragul ușii o șuviță neagră de apă, ca un șarpe, a vîrît capul. C. PETRESCU, S. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ Partea de jos a unei porți. Pe cărare-n bolți de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. ♦ (Determinat prin «de sus») Partea de sus, orizontală, a tocului ușii, care leagă cele două părți laterale. Ieși plecîndu-se adînc să nu se lovească cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 199. ◊ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a trage învățătură dintr-o pățanie, a cîștiga experiență. Își zicea că... băiatul se va cuminți cînd se va izbi el însuși cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 50. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință. Din prag privește bătrînica Cum se tot duce mărunțel. DEȘLIU, M. 17. Fetele și nevestele din sate, pe la praguri, pe la porți, privind la noi... poate-și ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, O. I 78. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din, prag în prag. SADOVEANU, O. VII 79. A călca (sau a trece) pragul casei (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles, Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele. CARAGIALE, O. III 34; b) a ieși din casă. Și tu, bade, – așa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi... Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi și cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. 4 Porțiune de teren din față ușii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă și încremenită deasupra satului. Dormeau adînc și cîinii făcuți covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. ♦ (Rar) Temelie. Înainte vreme, în așa loc ș-așezau pragul căminului cei cari, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Fig. Loc de intrare sau de ieșire; început sau sfîrșit. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinerețea unei primăveri adevărate. SAHIA, N. 111. Numai dragostea cea vie, Zi și noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Și s-alintă-așa cu drag Pe al tinereții prag. BELDICEANU, P. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. ALECSANDRI, P. A. 138. ◊ Loc. prep. În pragul... = la începutul..., în fața..., în apropierea..., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, P. 20. După atîta vreme scursă ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Șerpilor se rostogolește clocotind din întunecimi de pădure și saltă peste un prag, în cascadă. SADOVEANU, O. A. II 198. Sunînd din unde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ◊ Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru, a împiedica săparea albiei de către ape; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafață unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ Discontinuitate care apare în relief pe suprafața plană sau cilindrică a unui organ de mașină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. ♦ (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucățică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punții instrumentelor muzicale și pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte.

TORENT, torente, s. n. Apă curgătoare, cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care se scurge vijelios pe povîrnișurile munților sau ale dealurilor; puhoi, șuvoi. Albia uscată a torentului nestatornic... apare îngrozitor de tristă. BOGZA, C. O. 210. Pîraiele umflate, Mici torente spumegoase, De pe culme, de prin sate Curg în văile-aburoase. ALECSANDRI, P. A. 190. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit. BOLINTINEANU, O. 329. ◊ (Prin exagerare) Unde te oprești acum... sub torentele vijelioase ale ploii? GALACTION, O. I 80. Te mirai că mai rezistă torentelor de ploaie. EMINESCU, N. 34. Ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat, Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat. ALEXANDRESCU, M. 11. ◊ Fig. Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește. BART, S. M. 40. Soarele dimineților de vară revarsă torente de viață. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității. CARAGIALE, M. 36. ◊ Loc. adv. În torent = din belșug, din plin. Toastele se repetară și vinul curgea în torent. BOLINTINEANU, O. 394. – Pl. și: (m., rar) torenți.

PUHOI¹, puhoaie, s. n. 1. Torent vijelios de apă; apă curgătoare umflată de ploi, care iese din matcă și se revarsă, producînd inundații; șuvoi. La viituri mari puhoiul rupea și surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C. 5. Apa venise mare în munte se topeau încă nămeții... Pluteau rădăcini, bucăți de garduri împletite, strujeni smulși de undeva, unde puhoiul a inundat. C. PETRESCU, Î. II 174. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 155. ◊ Fig. Așezările de la Timiș rămaseră ca-ntr-o destindere leneșă sub puhoiul de soare al primăverii. SADOVEANU, F. J. 86. Se tîngui și se revoltă, revărsîndu-și durerile și zbuciumul într-un puhoi de fraze. REBREANU, P. S. 148. Cînd am zărit ursul, deodată am simțit, frate... un puhoi de sloiuri curgîndu-mi ici, în spate. ALECSANDRI, T. II 77. ◊ (În metafore și comparații) întunericul veni puhoi. CAMILAR, N. I 46. Ura creștea, ca puhoiul turbat al unui Șiret milos, vînăt, în creșterea zăporîtă a ploilor turburi și năprasnice. POPA, V. 332. ◊ Loc. adv. În puhoaie = ca un puhoi; mult, îmbelșugat. Ploaia cădea în puhoaie: deasă, repede, cu bășici. DELAVRANCEA, S. 151. 2. Fig. Mulțime mare, val de oameni (sau de alte ființe), care se scurge sau năvălește undeva. Împărăția ridica alte puhoaie de oști din Rumelia și Anadol, îmbulzindu-le la noi în Țara de Jos. SADOVEANU, N. P. 11.. – Pl. și: puhoiuri. - Variante: pohoi (RUSSO, S. 17), povoi (NEGRUZZI, S. III 346), puvoi (SADOVEANU, O. A. II 202) s. n.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

ZĂGAZ, zăgazuri și zăgaze, s. n. 1. Baraj de dimensiuni mici (de obicei executat rudimentar din lemn, din bolovani, din împletituri de nuiele etc.), care se face de-a curmezișul unui rîu sau al unui torent, pentru a ridica nivelul apei sau pentru a forma un iaz artificial; stăvilar, stavilă, opritoare, iezătură. Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungește printr-un zăgaz de pămînt și piatră pînă la dealul Poșarliei? STANCU, D. 21. Printre copitele zglobiilor mînji... se strecoară pitpalacul... pe un heleșteu cu zăgaz de tar aci. ODOBESCU, S. III 160. ◊ (Metaforic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci, s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune cînd sînt ploi foarte mari, torențiale. Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului și curg potoapele. SADOVEANU, N. P. 248. Subt urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră... și din înaltul întunecimilor se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, barieră, obstacol (în calea unei acțiuni). Un val de proteste împotriva acestei provocări se ridică, trecînd peste zăgazurile stării de asediu. PAS, Z. IV 217. Au ajuns să dărîme toate zăgazurile autorității. REBREANU, R. II 187. Zdrobită-n praf murea arama Și codrul chiotea, viteazul, Iar tu, frățîne, mare meșter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, P. 17. 3. Întăritură de protecție făcută în țărmul unui rîu, pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. Un rîu spumegat cînd își rupe zăgazul, Iese din matcă, răpind în vîrtej apărările casei. COȘBUC, AE. 41. 4. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să se scurgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc, stăvilar. Verde, verde ș-o lalea, Șî-și avea Tudor ș-avea: Noauă vii într-un pîrleaz, Noauă mori într-un zăgaz. ȘEZ. III 212.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziție cu ieftin) Care costă mult, care se vinde și se cumpără la un preț mare (v. costisitor); (despre prețuri) mare, ridicat. Se tocmește cu tata și cad la învoială... – Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. STANCU, D. 108. Opt bani?... Scump, scump... DELAVRANCEA, O. II 290. Trestia și șovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. III 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preț scump, De mult preț. ȘEZ. XII 137. ◊ (Prin metonimie) Viața este foarte scumpă și mijloacele de hrană foarte numeroase. BOLINTINEANU, O. 275. ◊ Expr. Mai scumpă ața decît fața v. ață. ♦ (Adverbial) Cu preț mare. Joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Fig. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. SEBASTIAN, T. 136. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. Stă-n drum și se socoate Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; prețios, bun, de preț. Au venit la curte, cu daruri scumpe, pețitorii unui fecior de boier mare. GALACTION, O. I 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. A! Paharnice... scumpa d-voastră sănătate... DELAVRANCEA, O. II 58. Pasărea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i culori, Cîmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. ALECSANDRI, O. 180. ◊ Piatră scumpă v. piatră (I 3). 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. L. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Și cicoare vreau să rump. COȘBUC, P. I 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Fig. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Despre obiecte și despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. Făt-Frumos, – zise împăratul – binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. EMINESCU, N. 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (Învechit și arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai... se plînse de nemți că sînt grei și scumpi. BĂLCESCU, O. II 197. ◊ (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOȘ, P. P. 68. ◊ Expr. (A fi) scump la tărîțe și ieftin la făină v. tărîță. (A fi) scump la vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puțin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STANCU, D. 87. (A fi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) scump la vedere = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mîndră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Domițian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafiri. BASSARABESCU, V. 19. ◊ (Substantivat) Apoi dă, domnule, știi vorba: leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește. ALECSANDRI, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. Scumpul cumpără stafide și cere să-i adauge piper. PANN, P. V. III 78.

VIROAGĂ, viroage, s. f. Vale mică, rîpoasă, formată de ploi, de inundații, de abaterea unui rîu din albia sa etc.; albia unui torent cu malurile adînci și abrupte. Își aduse aminte că este în pădure... o viroagă adîncă, săpată de pîrîu, largă în toate părțile și cu totul ascunsă sub copacii aplecați. GALACTION, O. I 294. Telegescu și Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape noroioasă, umbrită de răchite. CAMIL PETRESCU, O. II 26. Drumul se înfunda în viroage cleioase după atîtea săptămîni de ploaie, urca dîmburi strîmbe. C. PETRESCU, S. 77. În timp de secetă moara nu mai umbla, fiindcă apa se risipea prin viroage. SLAVICI, V. P. 4.

SEMNAL, semnale, s. n. 1. Semn convențional (acustic sau optic) folosit pentru a transmite la distanță o înștiințare, o comandă. Un cornist chema cu semnale prelungi. SADOVEANU, O. VII 229. La un canton, un clopot sună muzical un semnal, iar ecoul metalic al toamnei îl prelungi îndelung deasupra miriștilor. C. PETRESCU, S. 169. Domnul P. ne spune că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenții. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Semnal luminos (sau electric) = semafor (3). Semnalul electric a dat drumul altui torent de trecători. C. PETRESCU, A. 324. ◊ Sunet convențional pentru recunoașterea diferitelor posturi de radio. ♦ Sunet de corn sau împușcătură prin care se anunță începerea bătăii la vînătoare sau încetarea zgomotului făcut de bătăiași. 2. Fig. Tot ceea ce anunță sau determină începerea unei acțiuni sau îi servește ca impuls. Povestea cu acest Chirilovici fusese cel dintîi semnal de vrajbă între copii. C. PETRESCU, C. V. 98. Ți-i somn... – A, nu! Și pleoapele lui mari ca două obloane de-abia se ridicau. Era semnalul plecării. BASSARABESCU, V. 19. Sosirea acestui domn în București a fost semnalul a mari calamități pentru țară. GHICA, S. 29. ◊ Expr. A da semnalul (pentru o acțiune) = a face primul gest (menit să antreneze și pe alții într-o acțiune), a lua inițiativa, a da tonul. Semnalul popasurilor ea îl dădea, fugind înainte și așezîndu-se pe cîte-o bancă. IBRĂILEANU, A. 155. Dejaset dete semnalul aplaudării. ALECSANDRI, O. P. 131. 3. (Psih.) Indiciu, indicator al unui fenomen sau al unui obiect din mediul înconjurător care, prin intermediul scoarței cerebrale, determină organismul să reacționeze într-un anumit fel. 4. Aparat sau instalație care servește drept avertisment, semnalează o primejdie; p. ext. sunetul emis. Marfarul se mlădia, gonea din ce în ce mai repede, sunau semnalele cantoanelor. CAMILAR, N. II 230. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte și trenul se oprește. CARAGIALE, M. S. 22. ♦ Semn convențional care pune în evidență prezența și poziția unui corp, a unui loc sau a unui punct. Semnal topografic = construcție de lemn, de metal sau de piatră vizibilă la distanță, care pune în evidență poziția unui punct pe teren.

VÎJOI, vîjoaie, s. n. (Regional) Apă care curge repede și zgomotos; șuvoi, torent; cascadă.

ȘIROI¹, șiroaie, s. n. 1. (Mai ales la pl.) Șuviță abundentă de apă care curge sau se prelinge (pe ceva sau de undeva). În locul vîntului care țiuise în horn, picura acum ploaia și din vatră se prelingeau șiroaie lungi de apă, tîrîndu-se pe pămîntul bordeiului. CAMILAR, N. I 213. Umbra eroului... dispărea prin șiroaiele ploaiei. EMINESCU, N. 34. ◊ (Prin exagerare, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Moș Petrache gonea șiroiul de lacrimi, clipind des. POPA, V. 157. Își ștergea mereu șiroaiele de nădușeală. I. BOTEZ, ȘC. 103. Un șiroi de sînge i se prelingea pe bot. SANDU-ALDEA, U. P. 28. ◊ (Poetic) De fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. A curge șiroaie (sau șiroi) = a curge din abundență, li curgea sîngele șiroi. SADOVEANU, O. I 87. După miezul nopții, a început să plouă și apa se scurge șiroaie prin pînza corturilor. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Pumnii i se umplură de sîngele ce curgea șiroi din nasul lui George. REBREANU, I. 39. 2. Torent, puhoi de apă care se scurge cu repeziciune și abundență pe locurile în pantă (în urma ploilor mari); șuvoi. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie care poartă cadavre pe-a lor valuri. ALECSANDRI, P. III 298. Bistrița, șiroi de frunte, ce te făcuși Dunăre Și te umflași turbure. id P. P. 255. – Variantă: șirloi (CONACHI, P. 50, I. CR. III 322) s. n.

ȘUVOI, șuvoaie, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Curent de apă care se scurge cu repeziciune pe locuri înclinate (în urma ploilor mari, a topirii zăpezilor etc.). V. puhoi, torent. O vijelie grea A prăbușit un uriaș stejar în calea mea. Iar podul peste care era să trec L-a dus șuvoiul cu înec. BENIUC, V. 20. S-au topit repede nămeții... Au pornit apele. Șuvoaiele cresc, se scurg spre gîrlă. STANCU, D. 108. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede; potecile se prefăcură în șuvoaie. GALACTION, O. I 159. ◊ Fig. Soarele vărsa șuvoaie de foc. SADOVEANU, O. VI 211. Șuvoaie de metal lichid au început să se împrăștie prin fabrică, născînd groază. SAHIA, N. 34. ♦ Fig. Val, mulțime de oameni (în mișcare). Șuvoiul acesta de oameni era o manifestație a tineretului studios. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 389, 6/3. Priveam gările metroului și vedeam cum șuvoaie de oameni pătrundeau în aceste gări. STANCU, U.R.S.S. 17. ◊ Fig. Vorbire repede, debit verbal. A oprit Dima șuvoiul vorbelor și a rămas pe loc cu mîinile căzute de-a lungul trupului. GALAN, Z. R. 94. 2. Curs, fir de apă (umflat de ploi). Am intrat în șuvoi. Luntrea merge lin, o dată cu apele. STANCU, D. 521. A trecut iarna, apoi șuvoiul de primăvară al Lisei. Au ieșit mălurenii la arat. SADOVEANU, M. C. 10. Se bălăciră în apă pe lîngă sălciile de pe malul celălalt, unde era șuvoiul adînc. CAMIL PETRESCU, O. I 619. Șuvoiul apei = partea (de obicei mijlocul) unui rîu, unde apa curge cu repeziciune. – Pl. și: șuvoiuri (SADOVEANU, O. VI 257). – Variante: șivoi (G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 154, ANGHEL, PR. 56, ALECSANDRI, T. 254), șioi (SANDU-ALDEA, U. P. 37, ALECSANDRI, P. III 214) s. n.

SUPRANUTRIT, -Ă, supranutriți, -te, adj. (În opoziție cu subnutrit) Căruia i se dă mai multă hrană decît este necesar; fig. care trăiește în belșug (v. îmbuibat). Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame. CARAGIALE, O. III 183.

APE CURGĂTOARE. Subst. Apă curgătoare; rîu, rîuleț (dim.), rîușor; fluviu; pîrîu, pîrîiaș (dim.), pîrîuț, vîlcea, șurlău (reg.), țîrău (reg.), topliță (reg.); izvor, izvoraș (dim.), șipot, șipoțel (dim.), șiroi, vînă, torent, curent, puhoi, năboi (înv. și reg.), șirlău (reg.), val, șuvoi, viitură, niagară (rar); cascadă, cataractă, săritoare (înv.), urlătoare, duruitoare (reg.), prăval (rar). Curs, curgere; firul apei, sforul apei (apelor). Albie, matcă, curs, pat, vale. Izvor, obîrșie, sfor (reg.), sorginte (înv.), slatină; gheizer. Cumpăna apelor, cumpănă de ape. Confluență; vărsare, vărsătură (rar); deltă: gura rîului (fluviului). Vîrtej, vîrticuș, sorb, nahlap (reg.), bulboană, vîltoare, turbion, bulboacă (reg.), dornă (reg.), anafor (reg.). Gîrlă, gîrliță (dim., rar), răstoacă, prival (reg.); canal, ierugă (reg.); afluent. Braț de rîu, gîrlă, prăval (rar); braț de fluviu, zătoacă (reg.). Adj. Curgător. De rîu; de fluviu, fluvial. Vb. A izvorî, a țîșni. A curge, a-și duce apele, a se scurge; a rîura; a șiroi, a puhoi (rar). A se vărsa, a se revărsa, a năboi (înv. și reg.). A vîltori, a (se) vîrteji, a (se) învîrteji, a (se) învolbura, a se vîrtejui (rar); a se prăvăli. V. apă, ape stătătoare, curgere.

COBORÎRE. Subst. Coborîre, coborîș, descindere, descensiune (livr.). Cădere, prăbușire, prăbușeală, prăvălire, prăval (rar); surpare, năruire, dărîmare; prăpăstuire, rostogolire, rostogol, rostogolit. Avalanșă, torent, lavină; cascadă, cataractă, duruitoare, săritoare (înv.), urlătoare, niagară (rar). Aterizare, aterizaj; amerizare, amerizaj; aselenizare, alunizare; amartizare. Debarcare; parașutare; descălecare, descălecat. Cădere, picaj, picat, picare. Scufundare, scufundătură, scufundiș (rar), cufundare, afundare. Aplecare, înclinare, înclinație. Pogorîș (înv. și arh.), pantă, povîrniș, coastă, coborîre, coborîș, prăvăliș (pop.). Săniuș, derdeluș. Adj. Coborîtor, descendent, descensiv (livr.); căzător; prăvălatic (rar); scufundător (rar). Picat, prăvălit, prăbușit; înclinat, aplecat; doborît, trîntit, răsturnat; surpat, dărîmat, năruit. Vb. A (se) coborî, a pogorî (înv. și arh.), a descinde, a se da jos; a sări cu parașuta; a cădea, a pica, a se povîrni, a se prăvăli; a se surpa, a se nărui, a se prăbuși, a se rostogoli, a se prăpăstui; a cădea ca o piatră. A ateriza; a ameriza; a aseleniza, a aluniza; a amartiza. A debarca; a descăleca. A se scufunda, a se afunda, a merge la fund. Adv. În jos, jos; de sus în jos; în aval; de-a rostogolul. V. curgere, mișcare, pantă, sosire.

CURGERE. Subst. Curgere, scursoare (rar), scurgere; curent, curs, curs de apă; torent, șiroi, șuvoi, puhoi, viitură, niagară (rar). Revărsare, revărsătură (înv.), inundare, inundație, înec, potopire (pop.), năpădire, puhoire, potop. Cascadă, cataractă, duruitoare, urlătoare, săritoare (înv.). Vărsare, vărsat, vărsătură. Fir de apă, izvor, izvoraș (dim.), șipot, șipoțel (dim.), pîrîu, pîriiaș (dim.), pîrîuț, izbuc, rîu, rîuleț (dim.), rîușor, fluviu; afluent. Canal, rigolă, jgheab, jghebuleț (dim.), țurloi (pop.), țurțur, jilip, uluc, lăptoc, țeavă, scoc, burlan, urloi (pop.), conductă, apeduct; ecluză; scursură, canal de scurgere; dren; făgaș, albie, vale, oreav (reg.), scursură, matcă, pat; șanț, zăgaș (înv.). Fîntînă arteziană, țîșnitoare (pop. și fam.), havuz. Picurare, picuriș (rar); prelingere. Infiltrare, infiltrație. Drenare, drenaj. Erupție, izbucnire, țîșnire, țîșnitură, jet. Fluiditate. Adj. Curgător; fluid; năvalnic, potopitor (pop.). Inundat, potopit (pop.), înecat, năpădit de apă; revărsat, ieșit din albie (din matcă). Vb. A curge, a se scurge; a se prelinge, a se scurge încet, a curge domol. A picura, a pica, a picui (reg.). A se vărsa, a ieși din albie, a se revărsa, a inunda, a potopi (pop.), a puhoi (rar), a șiroi, a curge șiroi, a gîlgîi. A țîșni, a izbucni, a erupe. A se infiltra. V. apă, ape curgătoare, coborîre, mișcare.

CRENO-₁ „izvor, pîrîu, torent, apă minerală”. ◊ gr. krene „izvor, fîntînă” > fr. créno-, it. id., germ. kreno- > rom. creno-. □ ~bii (v. -bie), s. f. pl., crenobionte*; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ramură a limnologiei care studiază organismele vii ce trăiesc în izvoare; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale sau animale care trăiesc în apa izvoarelor și a pîraielor; sin. crenobii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre viețuitoare) care trăiește numai în apa izvoarelor; ~fite (v. -fit), s. f. pl., vegetația apelor de izvoare; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiul apelor minerale terapeutice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea apelor minerale în scop terapeutic; ~xen (v. -xen), adj., (despre organisme) care, întîmplător, a ajuns în biocenozele din apa de izvor.

SERAFIMOVICI [sirəfimovitʃ], Aleksandr (pe numele adevărat A.S. Popov) (1863-1949), scriitor rus. Nuvele de observație realistă asupra existenței oamenilor simpli („În noapte”, „Acarul”, „Sub pământ”). Romane cu temă socială și tendință politică („Un oraș în stepă”) sau din anii Războiului civil („Torentul de fier”).

RIACO- „torent, curgător”. ◊ gr. rhyax, akos „șuvoi, torent” > fr. rhyaco-, germ. id., engl. id. > rom. riaco-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., care crește în torenții apelor de munte; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în apele torențiale.

RITRO- „pîrîu, torent”. ◊ gr. rhitron „care curge” > fr. rhitro- > rom. ritro-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., parte a limnologiei care se ocupă ca studiul organismelor din pîraie și torenți.

TORENTI- „torent, torențial”. ◊ L. torrens, ntis „puhoi, torent” > fr. torrenti- > rom. torenti-. □ ~col (v. -col₁), adj., (despre viețuitoare) care trăiește în ape repezi.

năboi s. v. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

noian s. v. ABIS. ADÎNC. MARE. OCEAN. PRĂPASTIE. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

PUHOI s. 1. șuvoi, torent, (pop.) noian, zăpor, (înv. și reg.) năboi, (reg.) șușoi, (prin Dobr. și Munt.) sel. (~ de ape.) 2. rîu, șiroi, șuvoi, torent. (~ de vin.) 3. duium, grămadă, mulțime, potop, puzderie, sumedenie, (înv. și pop.) mare, poiede, (înv. și reg.) întuneric, (reg.) posmol, tălabă, (Transilv. și Mold.) silă, (înv.) mulțit, putere, (fig.) groază, grozăvenie, grozăvie, (reg. fig.) polog. (Un ~ de trupe inamice.)

RÎU s. 1. (GEOGR.) apă. (Jiul este un ~ care străbate Oltenia.) 2. puhoi, șiroi, șuvoi, torent. (Un ~ de vin.)

sel s. v. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

zăpor s. v. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

ȘIROI s. 1. puhoi, rîu, șuvoi, torent. (~ de apă.) 2. pîrîu, șuvoi. (Un ~ de lacrimi, de sînge...) 3. șuvoi, (înv. și reg.) șirlău. (~ de sudoare.)

șușoi s. v. PUHOI. ȘUVOI. TORENT.

ȘUVOI s. 1. puhoi, torent, (pop.) noian, zăpor, (înv. și reg.) năboi, (reg.) șușoi, (prin Dobr. și Munt.) sel. (~ de ape.) 2. puhoi, rîu, șiroi, torent. (~ de apă.) 3. pîrîu, șiroi. (Un ~ de lacrimi, de sînge...) 4. șiroi, (înv. și reg.) șirlău. (~ de sudoare.)

TORENT s. 1. puhoi, șuvoi, (pop.) noian, zăpor, (înv. și reg.) năboi, (reg.) șușoi, (prin Dobr. și Munt.) sel. (~ de ape.) 2. puhoi, rîu, șiroi, șuvoi. (~ de vin.)

căsulie sf [At: LM / Pl: ~ii / E: casă + -ulie] 1-4 Căsuță (1-4). 5 Căsuță (1) construită deasupra torentului de apă, pe care plutașii mână plutele la vale. 6 Chilia unui călugăr. 7 Cabină de vapor. 8 Cutiuță. 9 Alveolă în fagure. 10 Ochiul ițelor prin care intră câte un fir din urzeala pânzei. 11 Butonieră la haină, în care se încheie nasturele Cf cășiță (16).

corobaie sf [At: MAT. FOLK. 618 / V: ~ova~ / Pl: ~băi / E: ns cf bg корыга] 1 Scorbură. 2 Trunchi de copac găunos. 3 Văgăună. 4 Vale adâncă a unui râu Si: (reg) horoghină, scochină. 5 Albie a unui torent.

cuejdiu sn [At: COSTINESCU / E: nct] (Înv) Torent.

garnisaj sn [At: LTR / Pl: ~e / E: fr garnissage] 1 Strat de materiale așezat pe suprafața unui obiect, unei construcții pentru a le proteja. 2 Strat de mărăcini, de nuiele etc. pus pe fundul sau pereții șanțurilor de scurgere ale unui torent pentru a împiedica eroziunea.

flux sn [At: D. ZAMFIRESCU, R. 166/ Pl: ~uri / E: fr flux] 1 Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii. 2 (Fig) Revărsare puternică Si: șuvoi, val¹. 3 (Îs) ~ verbal Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 4 (Fiz) Curent de particule. 5 (Fiz; îs) ~ de căldură Energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. 6 (Fiz; îs) ~ luminos Cantitatea de lumină pe care o emite o sursă de lumină într-o unitate de timp. 7 (Fiz; îs) ~ electric Produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. 8 (Fiz; îs) ~ magnetic Produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. 9 (Fiz; îs) Densitate de ~ Fluxul (4) raportat la unitatea de arie. 10 (Îs) ~ tehnologic Circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. 11 (Îs) Producție în ~ Formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. 12 (Îs) ~ de informație Raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. 13 (Îs) ~ monetar Ansamblul valorilor schimbate între agenții economici.

hăgaș sn [At: HOGAȘ, M. N. 206 / V: hog~ / Pl: ~uri / E: mg vágás] (Reg) 1 Șanț făcut pe drum de roțile carului. 2 (Buc) Vâlcea săpată de o apă curgătoare Cf hăgău. 3 Șanț făcut de scurgerea unei ape. 4 (Reg) Surpătură făcută de un torent pe coasta muntelui. 5 Șanț crestat în lemn. 6 (Buc) Drum pe care merg vitele la păscut. 7 Porțiune de pământ pe o costișă.

hăugaș sn [At: ALECSANDRI, T. 1205 / Pl: ~e / E: cf făgaș] 1 Șanț făcut de un torent. 2 Urmă rămasă în noroi de la o roată. 3 (Fig) Direcție. 4 (Fig) Obicei. 5 (Îe) S-a dat în ~ul lui S-a îndreptat. 6 (Buc) Jgheab la moară.

izvor sf [At: COD. VOR. 125/4 / S și: (înv) isv~ / Pl: ~oare / E: vsl изворъ] 1 Apă subterană care iese la suprafața pământului. 2 Loc unde apare un izvor (1). 3 (Îc) ~ul tămăduirii sau, pop, Izvoarele Maicii Precesta Zi de vineri din Săptămâna luminată, când există credința că apele izvoarelor au puteri tămăduitoare. 4 (Înv) Vale. 5 (Înv) Torent. 6 (Îls) Spor și ~ Belșug. 7 (Fig) Origine a unui lucru Si: obârșie. 8 (Fig; pex) Cauză. 9 (Fig) Text original. 10 (Rar) Autor al unui izvor (9).

jirlău sn [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: jarnău, jâr~ / Pl: ~laie / E: ns cf șirlău] (Reg) 1 Torent. 2 Râpă foarte lungă cu malurile acoperite de iarbă. 3 Canal pentru scurgerea apei.

năboială sf [At: DDRF / Pl: ~ieli / E: năboi³ + -eală] (Reg) Torent format de o apă revărsată.

nămăș^[1] sn [At: LEXIC REG. 49 / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Torent.

zănoagă sf [At: URICARIUL, XXV, 67 / V: (reg) zărn~ (Pl: zărnoage) / Pl: ~age, (reg) zănogi / E: vsl * занога cf bg, rs занога] 1 Poiană sau coastă de deal care poate fi transformată în teren agricol. 2 Depresiune glaciară circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți Si: caldeiră (1), căldare (6), circ (3), (reg) scofaină¹. 3 Vale adâncă. 4 Ochi larg de apă format pe cursul unui râu, mai jos de un stăvilar Si: vâltoare. 5 (Reg) Loc unde se despart apele. 6 (Reg) Groapă mlăștinoasă. 7 (Reg) Albie de torent.

noian sn [At: (a. 1702) GCR. I, 343/17 / V: (reg) ~am, loi~^[1] / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: ns cf alb ujan(ë)] 1 (Pop; udp „de”) Cantitate mare de apă care curge sau cade din cer, se adună în urma ploilor, a revărsărilor etc. Si: puhoi, șuvoi, torent. 2 (Pop; udp „de”) Cantitate mare de zăpadă care cade din cer, este îngrămădită de viscol Si: nămete, troian. 3 (Mun; pex) Câmpie întinsă de teren inundabil, folosită ca izlaz. 4 (Pgn; udp „de”) Cantitate mare Si: belșug. 5 (Udp „de”) Număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene de același fel Si: mulțime. 6 (Înv) Mare. 7 (Îlav) În ~ În largul mării. 8 (Îal) În largul oceanului. 9 (Înv) Golf de mare. 10 (Înv) Ocean. 11 (Înv; îs) ~ul mării, (sau mărilor, de ape, de apă) Imensitate. 12 Haos. 13 Abis.

zăton sn [At: ANTIPA, P. 192 / V: (reg) zatoni, ~i¹, ~iu, ~tun, zat~, zet~, zot~ / Pl: ~oane, (reg) ~uri / E: vsl *затон cf bg затон, mg zátony, rs затон, srb zaton] 1 Porțiune de braț de râu sau canal (între ostroave) înfundată de nisipuri la un capăt. 2 Scobitură în malul unui râu, unde apa este lină, în care se adună peștii iama. 3 Porțiune dintr-o apă curgătoare în care apa este lină și adâncă (unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare). 4 Lac lung și îngust pe litoralul mării, despărțit de aceasta printr-o limbă îngustă de pământ. 5 (Reg) Porțiune mai adâncă a unui râu în fața morii de apă (sau canal în care se acumulează apa în scopul alimentării uniforme a roții de moară). 6 (Reg; îf zoton) Torent format de ploaie. 7 (Reg; îf zoton) Puhoi¹. 8 (Spc) Îngrăditură din stuf sau din nuiele care se așază pe ape curgătoare pentru îngrămădirea și prinderea peștelui. 9 (Pex) Loc îngrădit cu un zăton (8) pe cursul unei ape. 10 (Pgn) Totalitate a instalațiilor de garduri și cotețe precum și celelalte instrumente auxiliare folosite de pescari. 11 (Reg) Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. 12 (Reg) Gard făcut pentru consolidarea țărmului unei ape. 13 (Reg) Îngrăditură solidă făcută pentru a apăra podul plutitor de curenți. 14 (Reg) Stăvilar natural format prin îngrădirea lemnelor, vreascurilor etc. la cotitura unui râu. 15 (Reg; csnp) Trecătoare. 16 (Reg) Puhoi¹.

râu sn [At: PSALT. HUR. 53^r/22 / V: (îng) riu, (reg) răură / S și: reu / Pl: ~uri, (înv) ~re / E: ml rivus] 1 Apă curgătoare mare (navigabilă), formată din unirea mai multor pâraie, și care se varsă într-un fluviu, în alt râu, într-un lac sau într-o mare. 2 (Înv) Izvor. 3 (Înv) Șuvoi de apă Si: puhoi, torent. 4 (Îlav) Râuri-râuri în număr mare. 5 (Mpl) Element decorativ în costumul popular românesc, cusut în rânduri verticale pe ii, cămăși, cojoace.

ropot sn [At: DRĂGHICI, R. 159/28 / V: ~ă sf / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: bg ропот] 1 Zgomot produs de copitele unui cal (rar, ale unui alt animal) care aleargă. 2 Alergare (1). 3 Zgomot produs de pași (repezi) Si: tropăit. 4 (Îlav) În ~, într-un ~ (sau într-o ~ă) Într-o fugă. 5 (Rar; îe) A da un ~ (sau o ~ă) A da o fugă. 6 Gălăgie și zgomot. 7 Agitație (1). 8 Mișcare săltăreață (și zgomotoasă) în timpul dansului. 9 (Pex; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 10 Melodia după care se execută ropotul (9). 11 (De obicei determinat prin „de ploaie”, „de grindină”; șîf ropotă) Cădere precipitată și zgomotoasă (de scurtă durată) Si: aversă, răpăială (1), ropotire (1), ropotit (1), (reg) rop (3), rostopală (4). 12 Zgomotul produs de ropot (11) Si: ropotire (2), ropotit (2), (reg) rop (4). 13 Succesiune de lovituri ritmice Si: ropotire (3), ropotit (3). 14 Curgere repede și zgomotoasă a unui torent sau a valurilor în mișcare Si: ropotire (4), ropotit (4). 15 (De obicei determinat prin „de aplauze”) Izbucnire de aplauze Si: ropotire (5), ropotit (5). 16 Zgomotul aplauzelor Si: ropotire (6), ropotit (6). 17 (Reg; îf ropotă) Mâncare (lichidă) gătită rău, care nu se poate mânca. 18 (Ban) Agonie (1). 19 (Îe) A pune ~ A trage să moară.

șopor² sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~oare / E: ns cf zăpor] (Reg) Torent.

plancă sf [At: LTR² / V: (reg) ~ngă / Pl: plănci / E: ger Planke, ucr, rs планка] 1 Drum în pantă podit cu prăjini sau cu trunchiuri de copac și mărginit pe laturi, pe care se transportă, prin alunecare, sub acțiunea greutății proprii, bușteni și alte sortimente de lemn Si: uluc. 2 (Reg; pex) Construcție în formă de jgheab, făcută din pământ, din bârne, din beton etc. pe versantele cu pante ale munților și dealurilor, folosit pentru scoaterea prin alunecare a buștenilor din pădure Si: jilip. 3 (Îs) ~ într-o ureche Jilip cu o margine construită și cu cealaltă înlocuită de înclinația pantei. 4 (Îs) ~ moartă Uluc construit în mod provizoriu de-a lungul unui torent. 5 Podea făcută din butuci pe care se depozitează buștenii înainte de a fi antrenați la vale pe jilip sau înainte de a ajunge la ferăstrău, într-o fabrică de cherestea. 6 (Reg) Chingă a căpriorilor casei.

șuvoi¹ sn [At: DOSOFTEI, MOL. 92 / V: (îrg) șiu (Pl: ~ri), (reg) șui (Pl: ~uri), șihoi (Pl și: ~uri), șioi, șivoi, șuăi, șuhai (Pl: ~e), șuhoi (Pl: ~uri), șuoi (Pl: ~oaie) sn, șion, șuai, șuoau, ~vai s, șăoaie, șioaie sf / Pl: ~oaie, (rar) ~uri / E: ns cf mg sió (dal siu, sivó), rom puhoi] 1 Curs de apă torențial, care se formează (în zonele de munte sau de deal) prin topirea zăpezii sau în urma unei ploi abundente Si: torent, șiroi¹ (1), (reg) puhoi, șirlău (1), șugău (1), șușoi¹ (1), (îvg) năboi¹. 2 (Pex) Curs de apă (cu debit rapid) Si: torent, șiroi¹ (2), (reg)puhoi, șirlău (2), șugău (2), șușoi¹, (îvg) năboi¹. 3 (Pe lângă verbe ca „a curge”, „a trece” etc.; îlav) În ~ Vijelios. 4 (Prc; șîs ~ul apei) Porțiune din curentul unei ape curgătoare, în care apa are viteza cea mai mare. 5 (Reg; îf șihoi) Braț al unei ape curgătoare. 6 (Mun; îf șioi) Vârtej. 7 (Reg; îaf) Copcă² (1). 8 (Rar; de obicei lpl) Șiroi¹ (5). 9 (Reg; pex; îf șivoi) Șirlău. 10 (Reg) Pământ neproductiv (pietros, nisipos, văros, argilos). 11 (Reg) Pământ apătos. 12 (Reg) Pământ lunecos. 13 (Reg) Pământ productiv, mănos. 14 (Reg) Pământ afânat. 15 (Mun) Fâșie de pământ rămas nearat. 16 (Reg; îf șioi) Dâră subțire de cereale rămase pe arie după treierat. corectat(ă)

torent sn [At: MAIOR, T. 101 / V: (îvr) ~rinte (Pl: ~nți) sm / Pl: ~e / E: fr torrent, lat torrens, -tis] 1 Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care curge vijelios, având o mare putere distructivă Si: puhoi, șuvoi, (reg) nămaș. 2 Formă de relief care ia naștere ca urmare a acțiunii apelor torențiale (2). 3 (Îla) În ~e Foarte mare Si: torențial (1). 4 (Fig) Năvală. 5 (Îlav) În ~ Din belșug. 6 (Rar) Repezină.

torinte sm vz torent

puhoi¹ sn [At: URECHE, L. 112 / V: (reg) covoi, hopoi (Pl: ~uri), opovon, păvoi, pâh~, povon, puvoi, (îvr) pogh~, (pop) poh~, (îrg) povoi / Pl: ~oaie, (rar) ~uri / E: slv повонь] 1 Cantitate foarte mare de apă, formată de ploi sau de zăpezile topite, care curge cu repeziciune și forță. 2 Apă curgătoare umflată de ploi care iese din matcă și se revarsă cu forță Si: șuvoi, torent. 3 Ploaie mare, torențială Si: potop. 4 (Reg; îf hopoi) Picătură mare de ploaie. 5 (Pan; cu determinări care arată felul, natura) Cantitate imensă de ființe sau de lucruri în mișcare năvalnică, în agitație etc. Si: mulțime, potop. 6 (Reg; îf povoi) Cărare făcută în pădure de animalele sălbatice. 7 (Trs) Îngrămădire de lemne, crengi etc., blocate pe cursul unei ape, formând un stăvilar.

undă sf [At: PSALT. HUR. 74^v/25 / Pl: ~de / E: ml unda] 1 Masă de apă cu o mișcare ritmică, de ridicare și coborâre (dând impresia că se deplasează) Si: val, talaz. 2 (Pex) Apa mării. 3 (Pex) Apă curgătoare sau stătătoare. 4 Suprafața apei. 5-6 (Îe) A ieși (sau a scoate) în ~ A ieși sau a face să iasă la suprafață. 7-8 (Fig; îae) A se afirma sau a face să se afirme. 9 (Îe) A da în ~ A spăla. 10 (Îae) A clăti (17). 11 Cantitate mică. 12 (Pan) Mulțime de oameni care se mișcă în valuri. 13 (Fig) Revărsare. 14 (Reg; îe) A-i veni cuiva ~dele cele rele A-i veni (cuiva) toanele, nebuniile, istericalele. 15 (Reg; îe) Într-o ~ Într-un acces de mânie. 16 (Reg; fig) Fire iute. 17 (Reg; fig) Hotărâre pripită. 18 (Înv; fig) Neplăcere. 19 (Înv; fig) Necaz. 20 Mișcare a unui lichid care fierbe. 21 (Îe) A da în ~ (sau, rar, a da ~ sau ~de) A clocoti (1). 22 (Pan) Încrețitură. 23 (Lpl) Reflexe pe care le au unele țesături de mătase Si: apă (42). 24 Torent. 25 (Pex) Curs de apă rapid Si: puhoi, șuvoi¹. 26 Masă de aer care se mișcă ușor. 27 (Pex) Aer¹ (1). 28 (Fig) Val de miros. 29 Sunet (repetat). 30 Fragment de melodie, de cântec. 31 (Pop; lpl) Rânduri. 32 (Reg) Moment. 33 (Fiz) Formă de propagare a unei oscilații, care se deplasează din aproape în aproape, schimbându-și periodic valoarea în diferitele puncte ale spațiului. 34 (Îs) Lungime de ~ Distanța dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeași fază de oscilație. 35 (Îs) ~ electromagnetică Undă în care mărimile ce se propagă sunt intensitățile unui câmp electric și ale unui câmp magnetic, depinzând unele de celelalte. 36 (Îs) ~ radio Undă electromagnetică a cărei frecvență se situează în domeniul radiofrecvențelor. 37 (Îs) ~ sonoră Undă care corespunde propagării unei mișcări oscilatorii elastice și care transmite sunete a căror înălțime e cu atât mai mare cu cât frecvența e mai înaltă. 38 (Îs) ~ seismică Fenomen de propagare din aproape în aproape a unui cutremur de pământ din epicentru în toate direcțiile (și la suprafața Pământului).

viroagă sf [At: (a. 1751) IORGA, S. D. VII, 38 / V: (îrg) ~rugă, (reg) ~rog s, iroagă, iroavă / Pl: ~oage / E: ns cf ierugă, vir²] 1 Vale² mică, îngustă, mocirloasă, formată de apa ploilor, de inundații sau prin părăsirea albiei de către un pârâu. 2 Albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. 3 (Reg; pex) Peșteră (1).

sel sn [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~uri / E: tc sel] (Reg) 1 Torent. 2 Șanț.

NĂBOI s. n. (Mold.) Șuvoi, puhoi, torent. Mulțimea cuvintelor ceale ca păcura izvorîtoare și ca naboiul pe toate șesurile. CANTEMIR, IST. Toți de năboiul potopului celui mare au perit. NCL I, 13. ◊ Fig. Năboiul cuvintelor să-i abat. CANTEMIR, IST. Etimologie: cf. scr. naboj. Cf. ș i r l ă u.

viroagă s.f. (geomorf.) Vale mică, adîncă (5-30 m), cu versanții abrupți, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un rîu; albia unui torent, cu malurile adînci și abrupte. Niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți (GAL.). • pl. -ge. /cf. vir³, ierugă.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

!torent s. m., pl. torenți

MÎLITÚRĂ s. f. Depunere de mîl, pietre, frînturi de lemn etc. (v. a l u v i u n e); loc în care s-a depus mîl; nămol, (regional) mîliște. Cînd din vărsarea apelor și mălitură s-ar adaogi loc . . . PRAVILA (1814), 24/21, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Plouase de curînd și torentul aducea cu dînsul mîlitură. D. ZAMFIRESCU, R. 117. Prutul [ar fi navigabil] . . . dar nu pretutindeni, din pricina vadurilor, mîliturilor și cotiturilor ce se aflu de la Vădeni în sus. N. A. BOGDAN, C. M.118. Priveam. . ,fînațurile culcate, mîliturile de prin grădini, tot dezastrul anilor de înec. SADOVEANU, O. VI, 557, cf. CHEST. IV 45/198, ALR SN III h 827, A V 7, 45, LEXIC REG. 105. ♦ (Prin Maram., Bucov.) Pămînt nisipos; nisip mărunt, Cf. ALR SN I h 10/353, A V .16. - Pl.: mîlituri. – Și: (prin Transilv.) molitúră (LM, CHEST. IV 59/264), (prin Maram.) mulitúră (ALR SN I h 10) s. f. – Mîli + suf. -tură.

MOLIPSÍRE s. f. Faptul de a (se) m o l i p s i, i n f e c t a r e, c o n t a m i n a r e, (rar) m o l i p s e a l ă; p. e x t. (învechit) molimă. Să afli încît s-au întinsu molipsirea (a. 1818). URICARIUL, V, 192/2. Întîmplîndu-se și molipsirea ciumei in Bacău (a. 1820). ib. X, 268. Cerăndu-și pretențăi pentru păgubirile ci li s-au întîmplat din pricina molipsirii ci au fost atunce (a. 1825). IORGA, S. D. VII, 101, cf. POLIZU, H. 118. N-ar fi scăpat doctorii îndeobște de holera indiească, dacă la patul bolnavului ar fi cuibul molipsirei. C. VÎRNAV, H. 47/13. Moartea se cășună prin molipsire, îndată ce produsul otrăvit. . . a găsit mijlocul d-a se străcura în torentul circulațiunii. MAN. SĂNĂT. 120/25. Acea sete de desfrînare îi împinge să se ducă într-acele vetre de molivsire. ib. 228/24, cf. 121/1. Oricine să ție cu stricteță această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11/12. Cel mai bun mijloc pentru distrugerea șoarecilor de cîmp este molipsirea cu baccilul tifosului. CARABELLA, A. D. 23. – Pl.: molipsiri. – Și: (învechit) molivsire, molepsíre (POLIZU, H. 118, PONTBRIANT, D., LM), molevsire (COSTINESCU) s. f. – V. molipsi.

FĂGAȘ, VĂGAȘ (pl. -așe) sn. 1 Urma adîncă ce lasă roțile unei trăsuri sau unui car într’un pămînt moale, ogaș: roatele briștei tăiau făgașe subțiri pe iarba plăpîndă a pămîntului jilav ODOB.; dînd într’un văgaș adînc înghețat, m’am pomenit cu trăsura într’un peș I. -GH.; Fig.: să nu credem vreodată că ... opintirile noastre vor face să sară lumea din făgaș deodată CAR ¶ 2 🌐 Urma săpată de un torent în curgerea lui: voinicii munților pășesc sprinteni pe făgașele apelor VLAH.; Că beau apă din văgaș și mănînc felii de caș TOC. (👉 OGAȘ) [ung. vágás].

MUGITOR, -OARE adj. Care mugește, 1. (Despre unele animale) Cf. m u g i (I). Cămila easte dobitoc . . . mugitoriu. CANTEMIR, IST. 89. II. P. a n a l. 1. (Despre elemente ale naturii, în special despre ape) Cf. mugi (II 2). Valurile rnugitoare se luptau între sine. ASACHI, S. L. II, 19. ◊ Fig. [Torentul] s-azvîrle printre pietre cu asalt. . . mugitor. MACEDONSKI, O. I, 105. Stînci mugitoare-n adînc. COȘBUC, AE. 16. 2. (Despre unele instrumente muzicale) Cf. m u g i (II 3). Marșul suna în cornuri mugătoare. BUDAI-DELEANU, Ț. 97. – Pl.: mugitori, -oare. – Și: (învechit) mugitoriu, mugătór, -oáre adj. – Mugi + suf. -tor.

NĂMĂȘ s. n. (Regional) Torent (Bistrița-Turnu Severin). lexic reg. 49. – pl.: nămășuri. – Etimologia necunoscută.

NĂBOI¹ s. n. 1. (Învechit și regional) Șuvoi, puhoi, torent (format de o apă). Toți de năboiul potopului celui mare au pierit. n. costin, l. 54. Mulțimea cuvintelor, ceale ca păcura izvorîtoare și ca naboiul pe toate șesurile. cantemir, Ist. 267. Cînd să va întîmpla a să rupe din lacrile podului... primăvara cînd să topește zăpada din neboiuri de gheață, atunci să li se dea ajutor (a. 1826). doc. ec. 366, cf. 367, creangă, gl., pamfile, j. ii, 156, an. Dobr. iv, nr. 4, 100. Aproape vuiau apele, prin întunericul ca păcura. Năboiurile pătrundeau în sat. camilar, c. p. 31. Năboi sau zăpodie, cînd apa curge amestecată cu gheață. h i 435. Cînd se mai încălzește, e moloșag, apa dă deasupra produhului și, cînd, năbușește apa din produh, cum să se cheme altfel, dacă nu năboi. i. cr. iii, 88. Vine Sîretiu mare cu năboi. alr ii 2 499/605, cf. a v 15. ◊ fig. Năboiul cuvintelor să-i abat. cantemir, Ist. 272. Un năboi de povești... s-a revărsat în cîmpia literaturii românești. galaction, o. 30. ◊ (Adverbial) Apele veneau năboi tot mai negre și mai umflate. voiculescu, p. i, 48. 2. (Prin sud-vestul Munt.) Grămadă, ceată, mulțime de oameni. Un năboi, o ceată de oameni, care vin strînși unul lîngă altul. i. cr. viii, 316. 3. (Rar) Lipsă de aer. Zăpada multă căzută deodată pe apa înghețată produce năboiul (înnădușeala) ce ucide peștele. băcescu, p. 149. – pl.: năboiuri și năboaie (valian, v., pontbriant, d., lm, barcianu, tdrg). – Și: naboi, neboi s. n. – cf. scr. naboj.

NĂBOIALĂ s. f. (Regional) Șuvoi, puhoi, torent (format de o apă). cf. ddrf. – pl.: năboieli. – Năboi³ + suf. -eală.

DISTRUGE, distrug, vb. III. Tranz. (Cu privire la obiecte concrete) A face să nu mai existe (spărgînd, ruinînd etc.); a nimici. Aceste ape violente, care rup stînci, doboară copaci, distrug drumuri și locuințe omenești... se numesc torenți. MINERALOGIA 53. [Apa] își îndreaptă torentele de înaltă tensiune asupra munților, distrugîndu-i. BOGZA, C. O. 179. ◊ Absol. Vîntul... poate și măcina și distruge. MINERALOGIA 29. ◊ Fig. I-a distrus fericirea. – Forme gramaticale: perf. s. distrusei, part. distrus.