TORENT, torente, s. n. Apă curgătoare, cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii și care se scurge vijelios pe povîrnișurile munților sau ale dealurilor; puhoi, șuvoi. Albia uscată a torentului nestatornic... apare îngrozitor de tristă. BOGZA, C. O. 210. Pîraiele umflate, Mici torente spumegoase, De pe culme, de prin sate Curg în văile-aburoase. ALECSANDRI, P. A. 190. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălțime într-un lighean de granit. BOLINTINEANU, O. 329. ◊ (Prin exagerare) Unde te oprești acum... sub torentele vijelioase ale ploii? GALACTION, O. I 80. Te mirai că mai rezistă torentelor de ploaie. EMINESCU, N. 34. Ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat, Sîngele dupe pietre încă nu l-au spălat. ALEXANDRESCU, M. 11. ◊ Fig. Vuietul infernal care se ridică din torentul mulțimii te amețește. BART, S. M. 40. Soarele dimineților de vară revarsă torente de viață. VLAHUȚĂ, O. A. 343. Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității. CARAGIALE, M. 36. ◊ Loc. adv. În torent = din belșug, din plin. Toastele se repetară și vinul curgea în torent. BOLINTINEANU, O. 394. – Pl. și: (m., rar) torenți.