MÎLITÚRĂ s. f. Depunere de mîl, pietre, frînturi de lemn etc. (v. a l u v i u n e); loc în care s-a depus mîl; nămol, (regional) mîliște. Cînd din vărsarea apelor și mălitură s-ar adaogi loc . . . PRAVILA (1814), 24/21, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Plouase de curînd și torentul aducea cu dînsul mîlitură. D. ZAMFIRESCU, R. 117. Prutul [ar fi navigabil] . . . dar nu pretutindeni, din pricina vadurilor, mîliturilor și cotiturilor ce se aflu de la Vădeni în sus. N. A. BOGDAN, C. M.118. Priveam. . ,fînațurile culcate, mîliturile de prin grădini, tot dezastrul anilor de înec. SADOVEANU, O. VI, 557, cf. CHEST. IV 45/198, ALR SN III h 827, A V 7, 45, LEXIC REG. 105. ♦ (Prin Maram., Bucov.) Pămînt nisipos; nisip mărunt, Cf. ALR SN I h 10/353, A V .16. - Pl.: mîlituri. – Și: (prin Transilv.) molitúră (LM, CHEST. IV 59/264), (prin Maram.) mulitúră (ALR SN I h 10) s. f. – Mîli + suf. -tură.