MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

SOLSTIȚIU s.n. Fiecare dintre cele două momente ale anului cînd Pămîntul se găsește la cea mai mare distanță de Soare (21 iunie și 21 decembrie) care marchează ziua (respectiv noaptea) cea mai lungă. [Pron. -țiu. / cf. fr. solistice, it. solstizio, lat. solstitium < sol – soare, stare – a sta].

șiebă, -e, s.f. – Șir de figurine de staniol (cruci, stea, soare etc.) la șapca de la Crai, la Steaua de Crăciun (Calendar 2007). – Et. nec.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

FIE¹ conj. 1. (În corelație cu el însuși, uneori cu «sau» și «ori» și adesea întărit de «că», introduce propoziții disjunctive, exprimînd nu numai alternanța sau opoziția, ci și o nuanță de condiție) Ori (că)... ori (că)... Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri, va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. VLAHUȚĂ, P. 46. 2. (Urmat de «și» introduce o propoziție concesivă) Chiar (și), măcar. I-ai fi întîlnit, fie și numai cîte pe unul, la un loc cam dosnic. CONTEMPORANUL, IV 134.

DUREA, pers. 3 doare, vb. II. Tranz. (Complementul indică omul sau altă ființă și este, în același timp, subiect logic) 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în», «la», «după», indicînd locul bolnav) A simți durere. Nu știe ce are de îl doare după ureche. ISPIRESCU, L. 345. Dănilă crăpa de durere! dar oricît îl durea de tare, el tot își ținu inima cu dinții. CREANGĂ, P. 58. Rău mă doare-n piept și-n spete De pușcă și de unelte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. Fiecare știe (sau se leagă) unde-l doare (= fiecare își cunoaște, mai bine decît altul, nevoile). ◊ Expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intenționat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuție un subiect neplăcut, jenant pentru interlocutor. (Familiar) Mă doare în cot (sau în spate) v. cot, spate. ♦ (Subiectul gramatical este o parte a corpului, o rană, o lovitură etc.) A produce (cuiva) durere. Loviturile îl dureau pînă-n creieri. CAMILAR, N. I 222. Cînd deschise ochii și întoarse urechea, își simți amorțită carnea. O dureau toate mădulările, n-avea putere să miște un deget. SADOVEANU, P. M. 243. Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duruseră, se desprinsese din joc. MACEDONSKI, O. III 12. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vîntul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. ◊ (Poetic) Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ◊ Fig. Săracă inima mea, Iar începe-a mă durea; Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mîhnit, a-i fi jale, a i se rupe inima. Mă durea inima și-mi simțeam ochii ușor învăluiți; dar, călare pe Harap și cu două pistoale în brîu, ce durere și ce lacrimi pot oare să țină mult, la douăzeci de ani! GALACTION, O. I 78. Dar ce plîng romînii oare? Sufletul de ce îi doare? Plîng un mîndru frățior. ALECSANDRI, P. II 81. Nici capul nu mă (sau te etc.) doare = puțin îmi (sau îți etc.) pasă. 2. Fig. (Subiectul gramatical este un fapt, o întîmplare etc.) A produce (cuiva) o suferință morală; a mîhni, a întrista. Îl durea plecarea bătrînului. POPA, V. 179. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. Lucrul acesta mă doare, mă doare pînă la lacrimi. SAHIA, N. 16. Înnorat degînduri, stete Soarele, că l-au durut Vorbele-ngîmfatei fete. COȘBUC, P. II 84. ◊ (Despre persoane; întrebuințat, rar, și la pers. 1 și 2) Ne doare c-a fost scris așa, Ne dori mai rău cu jalea ta. COȘBUC, P. I 150. Cu focul blînd din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri. EMINESCU, O. I 155. – Forme gramaticale: pers. 2 (rar) dori, pers. 3 pl. dor.

CRUG, cruguri, s. n. (Învechit și popular) 1. Orbită a lunii sau a unei planete. Văzînd că se răsucesc stihiile pe crugul lor, n-a mai așteptat pînă a doua zi. SADOVEANU, P. M. 91. În tării Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții. EMINESCU, O. IV 340. Crugul cerului (sau ceresc) = bolta cerească, firmamentul. Și-nainte ne-a mînat, Pre crugul cerului, Pre semnele pămîntului. TEODORESCU, P. P. 163. 2. Ciclu solar (sau lunar) după trecerea căruia zilele săptămînii (sau fazele lunii) cad la aceleași date ale anului... Cunoaște mersul anotimpurilor, crugul lunii. SADOVEANU, V. F. 34. ♦ Curs, circuit. În crugul prinsurilor, apa Sucevii se zărea ca un balaur vînăt. CAMILAR, N. II 407.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură (lanț, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenușii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. ◊ (Poetic) Obrazul părea o înflorire albă, gingașă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, puntnd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 171. ◊ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. ♦ Fig. (Complinit prin «de raze», «de lumină») Cerc luminos, aureolă. Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Complinit prin «de munți», «de păduri» etc.) Lanț, șir de munți, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un loc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin «de lauri») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeți, sportivi, eroi în lupte). (Fig.) Din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună Și de gloria de astăzi și de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am adunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că m-am însurat... Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 4. (Complinit prin «de ceapă», «de usturoi») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc.

MINȚI, mint, vb. IV. 1. Intranz. A afirma în mod conștient un neadevăr, a denatura adevărul, a spune minciuni. De ce mă pune pe mine să mint în locul lui? Să mă fac de rîs? DEMETRIUS, C. 18. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I 55. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii.. D-a mințit și n-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ngheață apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de rușine. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Tranz. (Rar) Te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minț) încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. BOTA, P. 114. ◊ Tranz. A induce în eroare; a amăgi, a înșela. Vai de mine! cum poți minți oamenii astfel! SADOVEANU, Z. C. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Iepurile fricos și vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Absol. Un tînăr – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ Fig. Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început să fumeze. GALACTION, O. I 146. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu puțină mîncare; a-și amăgi foamea. Îmi mai minții nițel foamea cu poamele ce găseam. GORJAN, H. I 133. – Prez. ind. și: mințesc (RETEGANUL, P.III 84), (învechit și regional) minț.

ÎNCÎT conj. (Cu sens consecutiv) De, că, atît de mult că, în așa măsură că. Baba... începu a trînti și-a plesni prin casă, încît biata noră... trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Soarele... stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ (În corelație cu «într-atît», «atît», «așa», «astfel») Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. S-a făcut în casă o duhoare așa de grozavă, încît bărbatul pe loc s-a trezit. CREANGĂ, P. 88. Fizicul lui sufere într-atît, încît pare că e un bătrîn trecut! NEGRUZZI, S. I 41.

ÎNGÎMFAT, -Ă, îngîmfați, -te, adj. 1. Încrezut, înfumurat, fudul; vanitos, orgolios. Înalt și îngîmfat, își strînse haina Și plescăi din limbă, surîzînd. PORUMBACU, P. 93. Înnorat de gînduri stete Soarele, că l-au durut Vorbele-ngîmfatei fete. COȘBUC, P. II 84. Mirele șădea pe perini cucuiat, fudul și îngîmfat. SBIERA, P. 127. ◊ (Substantivat) Gîndiți că nu știu că vreți să-l oborîți numai ca să puneți în locul lui pe contele de Kildar, un îngîmfat? NEGRUZZI, S. III 352. 2. Fig. (Învechit) Umflat, bogat. Varza cea-ngîmfată- n foi. PANN, P. V. I 120.

ORI² conj. I. (Cu funcțiune disjunctivă, leagă mai ales două, rar mai multe, cuvinte sau propoziții care exprimă acțiuni și stări dintre care nu se poate realiza decît una; introduce două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție care exprimă o alternativă) 1. (În corelație cu sine însuși) Sau. Măi bărbate... alege-ți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii de la casă. RETEGANUL, P. I 43. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. Voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. NEGRUZZI, S. I 139. Ori cu el să mă iubesc, Ori, de nu, mă prăpădesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ◊ (Așezat numai în fața celei de-a doua alternative) Mîndrul soare străluci deodată, Ori în prag frumoasa. Irină s-arată! IOSIF, P. 58. Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. ♦ În propoziții interogative, cînd se repetă întrebarea în forma negativă) Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, P. 161. Oare să se însoare ori să nu se însoare? NEGRUZZI, S. I 71. 2. (După o regentă, uneori în corelație cu «fie că», «sau», leagă două propoziții subordonate opuse) Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă ori că iarba va-nverzi. VLAHUȚĂ, O. AL. 43. II. (Cu funcțiune copulativă, introduce două sau mai multe propoziții exprimînd alternative fără obligația de a alege una singură) Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întimpine cineva dinainte. CREANGĂ, P. 126. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit... Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie, Vreo umbră de gindire ori un petic de hîrtie. EMINESCU, O. I 134. Ce cați tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte Ori un plumb vrăjit în piept...? ALECSANDRI, P. II 23. – Variantă: or (DELAVRANCEA, S. 217, ODOBESCU, S. I 232) conj.

TULBURE, tulburi, adj. (Și în forma turbure) 1. (Despre apă și alte lichide, în opoziție cu limpede) Lipsit de transparență, amestecat cu impurități; (despre rîuri, mări, în opoziție cu lin) agitat, învolburat. Deodată se arată Siretul, tulbure, venind mînios, cu albia plină pînă sus. SADOVEANU, O. VII 338. Ne ungem cu leșie tulbure. CREANGĂ, A. 28. Roma arde și furtuna chiuind în ea se scaldă Și frămîntă-n valuri roșii marea turbure și caldă. EMINESCU, O. IV 123. Ea în palme să-ți tot cară Apă turbure ș-amară. ALECSANDRI, P. P. 18. ◊ Expr. A pescui în apă tulbure v. apă (2). ♦ (Despre cer, p. ext. despre vreme) Întunecat, cețos, posomorît. Cerul era turbure către asfințit. SAHIA, N. 91. Un cer hursuz, tulbure și fără soare sta încremenit deasupra cîmpiilor moarte și pustii. VLAHUȚĂ, O. A. 128. Vremea e turbure, curînd o să tune. NEGRUZZI, S. I 58. ♦ Fig. Difuz; vag, neclar. Un întunerec turbure acoperă munții. BOGZA, C. O. 63. Făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. ♦ (În opoziție cu clar, logic) Greu de înțeles, confuz, zăpăcit, încurcat. Înțelegerea lui Isidor Abramovici deveni turbure. SAHIA, N. 86. 2. (Despre ochi, privire, vedere) Lipsit de limpezime, de claritate; împăienjenit. Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpîne, În fața strălucirii tale. GOGA, P. 5. În colțul ochilor verzi, tulburi, ai moșneagului străluceau două picături de argint. MIRONESCU, S. A. 34. Și ochii ei sînt tulburi. COȘBUC, P. II 198. ◊ (Adverbial) Tudor privi tulbure la bătrîn. Se trase într-un colț, dădu cu apă rece pe ochi, apoi se așeză pe un scăunaș. SADOVEANU, O. VII 65. 3. Fig. (Despre stări sociale, politice) Neliniștit, nesigur, agitat. Atmosfera era încă tulbure și nu trecuse de la revoluție decît doi ani și ceva. SAHIA, U.R.S.S. 79. ♦ (Despre stări psihice) Frămîntat, zbuciumat, neliniștit. Cu cîteva cuvinte, Caragiale zugrăvește o întreagă stare sufletească, o stare tulbure și dureroasă. GHEREA, ST. CR. II 137. – Variantă: turbure adj.

SCHIMBĂTOR², -OARE, schimbători, -oare, adj. Care se schimbă (ușor, repede), care se preface, se transformă (necontenit); schimbăcios, nestatornic, variabil. Și gardul fusese boieresc; acum ardea sub cerul schimbător de martie. DUMITRIU, N. 91. Într-acele zile de început de noemvrie, vremea a fost schimbătoare o săptămînă. Pe urmă iar s-a limpezit cerul și stătea soarele în senin ziua întreagă. SADOVEANU, F. J. 719. Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător, Îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator. ALECSANDRI, T. II 80.

șiebă, șiebe, s.f. – (reg.) Șir de figurine de staniol (cruci, stea, soare etc.) la șapca de la Crai, la Steaua de Crăciun (Calendar, 2007). – Et. nec.

VRĂJIT, -Ă, vrăjiți,. -te, adj. 1. (În basme și în superstiții) Aflat sub puterea unei vrăji; fermecat. Capitala era necunoscutul miraculos, cetatea miragiilor, vrăjita turbincă, unde fiecare va afla tot ce-i poftește inima. C. PETRESCU, C. V. 12. Ajunseră la palatul vrăjit. ISPIRESCU, L. 241. Baba... se afundă în adîncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. EMINESCU, N. 24. 2. Fig. Plin de farmec; încîntător, fermecător. Stă soarele la nămiezi. Peste vrăjitul cuprins domnește o liniște dumnezeiască. VLAHUȚĂ, O. AL. I 144. Teiul... Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I 103.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MINCIUNĂ. Subst. Minciună, minciunea (dim.), minciunică, brașoavă (fam.), gogoașă (fig.), gogoriță (fig.); fleacuri, palavre (fam.), baliverne, nimicuri. Neadevăr, inexactitate; fals, falsitate, falsificare, denaturare, alterare, deformare, deformație, contrafacere, escamotare (fig.), simulare, simulație, simulacru, mistificare, mistificație (rar); înșelare, înșelăciune, păcălire, șarlatanie, șarlatanism (rar), amăgire, amăgeală. Ipocrizie, prefăcătorie, fățărnicie, fățârie, (înv.). Născocire, născocitură (rar), născoceală (rar), scornire, scorneală, plăsmuire, invenție, inventare. Calomnie, bîrfă, clevetire (pop. și fam.), cleveteală (pop. și fam.), bîrfire, bîrfit, bîrfeală. Mincinos, scornitor, născocitor, gogoșar (fig.); flecar, palavragiu (depr.); mistificator, simulant (rar), înșelător, șarlatan; ipocrit, fariseu, fățarnic; calomniator, bîrfitor, clevetitor. Adj. Mincinos; neadevărat, inexact, eronat, greșit, neîntemeiat; neautentic, fals, falsificat, deformat, denaturat, alterat, contrafăcut; fictiv, imaginar, plăsmuit. Înșelător, amăgitor, nesincer, prefăcut, necinstit, ipocrit, fariseic, fățarnic, scornitor, mistificator; calomniator, calomnios, clevetitor, bîrfitor, defăimător. Vb. A minți, a minciuni (reg.), a spune minciuni (brașoave, neadevăruri), a spune (a înșira, a croi) gogoși (de tufă), a vinde castraveți, a umbla cu traista (cu plosca) de minciuni, minte de stinge (de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele, de se opresc apele în loc); a înșela, a păcăli, a amăgi, a induce în eroare, a duce cu preșul (cu cobza, cu zăhărelul), a umbla cu fofîrlica, a-i pune cuiva ghioc la ureche, a-i arunca (a-i da) cuiva praf (nisip, colb) în ochi, a orbi (a prosti) pe cineva de la obraz. A scorni, a născoci, a inventa, a plăsmui; a denatura, a deforma, a altera, a falsifica, a contraface, a mistifica, a escamota, a simula. V. defăimare, discreditare, exagerare, imaginație, imoralitate, înșelătorie, necinste.

loc sn [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml locus] 1 Punct sau porțiune determinată în spațiu. 2 (Gmt; îs) ~ geometric Linie plană ale cărei puncte au aceeași proprietate. 3 (Gmt; îas) Totalitate a punctelor dintr-un spațiu definite printr-o singură proprietate geometrică. 4-5 (Grm; îs) Adverb de ~ sau (complement) circumstanțial de ~ (Adverb sau) complement circumstanțial care arată locul (1) unde se petrece o acțiune, punctul de plecare, direcția și limita în spațiu a unei acțiuni. 6 (Grm; îs) (Propoziție) circumstanțială de ~ Propoziție care arată locul (1) în care se petrece acțiunea din propoziția regentă. 7 (Reg; îlav) De ~ Imediat. 8 (Reg; îal) Din timp. 9 (Îlav) De pe (sau din) ~ De acolo de unde se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. 10 (Îe) A o lua (sau a o rupe, ori a porni) din ~ A pleca de undeva. 11 (Reg; îae) A începe o activitate. 12-13 (Îe) A(-i) sări inima din ~ A simți brusc (o mare frică sau) o emoție intensă. 14 (Îlav) Din ~ în ~ (sau dintr-un ~ într-altul) Încoace și încolo. 15 (Îal) La anumite intervale în spațiu. 16 (Îlav) În (sau pe) ~ Pe aceeași bucată de pământ unde se află cineva sau ceva. 17 (Îal) Neclintit. 18 (Îal) Imediat. 19 (Reg; îe) Minte de se opresc apele (sau de stă soarele) în ~ Se zice despre cineva care spune minciuni foarte mari. 20 (Rar; îe) A nu-l prinde vremea în ~ A fi foarte ocupat. 21 (Reg; îe) A sta în ~ (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 22-23 (Fam; îe) A-i sta mintea în ~ A nu mai înțelege nimic. 24 (Îae) A rămâne foarte mirat. 25 (Îe) A bate (pasul) sau (a sta) pe ~ A nu progresa. 26 (Îe) A sta pe ~ A se opri. 27 (Reg; îe) A sta pe ~ ca turta-n foc A sta nemișcat. 28 (Pex; reg; îae) A nu acționa. 29 (Îe) A ține (ceva) pe ~ A împiedica să se dezvolte. 30 (Îe) Pe ~ repaus Comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere, fără a se deplasa din loc. 31 (Îlav) La ~ Acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. 32 (Îvp; îe) A nu avea capul la ~ A fi zăpăcit. 33 (Fam; îe) A face la ~ A reface. 34 (Fam; îe) A-i veni inima (sau sufletul) la ~ A-și reveni dintr-o sperietură, o emoție etc. Si: a se liniști. 35 (Fam; îe) A-i veni mintea (sau mințile) la ~ A se cuminți. 36 (Pex; îae) A se maturiza. 37 (Rar; îe) A-i veni fața la ~ A-și recăpăta expresia sau înfățișarea firească după o emoție puternică, o boală etc. 38 (Mil; îe) La ~ comanda Comandă prin care se revine asupra unui ordin dat anterior. 39-40 (Fam; îae; șîe la loc mișcarea) Comandă prin care se revine (asupra unei dispoziții sau) asupra unei mișcări greșite. 41 (Fam; îe) A pune (pe cineva) la ~ul lui A da cuiva o lecție de bună-cuviință. 42 (Îlav) La un ~ Împreună. 43 (Înv; îe) A sta la un ~ cu cineva A conviețui. 44 (Îvp; îe) A sta grămadă (sau roi) (la un ~) A se îngrămădi. 45 (Îrg; îe) A ține la un ~ A fi uniți. 46-47 (Îlav) Până într-un (sau la un) ~ (Până la un punct sau) până la un moment. 48 (Îal) Într-o măsură oarecare. 49 (Îlav) În (sau peste) tot ~ul Pretutindeni. 50 (Înv; îlav) Pe unele (sau une) ~uri Pe alocuri. 51 (Îlav) La fața (sau, înv, starea) ~ului Acolo unde s-a întâmplat sau se află ceva. 52 (Îrg; îlav) In uibul ~ului Pretutindeni. 53 (Îrg; îal) La întâmplare. 54 (Îrg; îe) A fi în uibul ~ului (sau al cuiva) A se comporta după firea și obiceiurile locului sau ale cuiva. 55 (Îrg; îae) A fi pe placul cuiva. 56 (Îrg; îae) A se acomoda. 57 (Pop; îe) A-și afla ~ul A se stabili undeva. 58 (Pfm; îe) A nu-și (mai) afla (sau găsi) ~ul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) (pe cineva) ~ul A nu mai avea astâmpăr sau odihnă. 59 (Îae) A fi neliniștit. 60 (Îae) A fi nerăbdător. 61 (Pfm; îe) A nu (mai) avea ~ de cineva A fi incomodat de cineva. 62 (Îae) A se lega mereu de cineva, provocându-i necazuri, neajunsuri. 63 (Pfm; îe) A se învârti ~ul (cu cineva) A avea amețeli. 64 (Îvp; îe) A nu-l prinde ~ul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr. 65 (Îe) A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit ~ului A sta neclintit. 66 (Pfm; îe) A sta la un ~ A sta cuminte, liniștit. 67 (Fam; îe) A nu (putea) sta ~ului (sau la un ~, pe ~) A alerga încoace și încolo. 68 (Îe) A pune (pe cineva sau ceva) la ~ sigur A pune într-un loc ferit de orice pericol Si: a ascunde. 69 (Pop; îe) Cum îl rabdă ~ul? Se spune despre un om rău. 70 (Îe) A muta din ~ A duce în altă parte. 71 (Îe) A merge (a se deplasa, a se duce etc.) la fața ~ului A se deplasa acolo unde s-a întâmplat ceva, pentru a face cercetări. 72 (Îlav) La fața ~ului Acolo unde s-a petrecut un eveniment, o întâmplare etc. 73 (Pop) Bucată de pământ cultivabil. 74 (Îrg) Proprietate agrară. 75 Regiune. 76 (Pex) Țară. 77 (Îs) ~urile sfinte Ținuturi menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit, a propovăduit și a fost îngropat Iisus Hristos. 78 Așezare omenească Si: localitate. 79 Regiune, localitate, țară etc. unde s-a născut cineva. 80-81 (Îla) Din (sau de prin) partea ~ului sau (înv) despre ~ Care este (din sau) de prin regiunea despre care se vorbește Si: băștinaș, originar. 82-83 (Îal) Care se află situat în regiunea despre care se vorbește. 84 (Îlav) În (sau prin) partea ~ului În regiunea despre care se vorbește. 85 (Îe) A fi de ~ (sau de ~ul lui ori ei) din... A fi originar din... 86 Distanță. 87 (Îs) O palmă de ~ Se folosește pentru a indica o distanță mică. 88 (Rar) Perioadă de timp Si: interval. 89-90 Spațiu (care poate fi) ocupat de cineva sau de ceva. 91 (Îs) ~ de muncă (sau de producție) Parte din suprafața unei unități economice în care se execută operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. 92 (Îs) ~ de muncă Întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea. 93 (Îas) Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat Si: serviciu. 94 (Îs) ~ de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. 95 (Prc; îas) Mormânt. 96 (Pop; îas) Cimitir. 97 (Îs) ~ de casă Teren destinat pentru construcția unei locuințe. 98 (Îe) A-și face ~ A da la o parte pe cineva sau ceva spre a putea trece înainte. 99 (Îe) A face ~ A se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. 100-101 (Îe) A (nu) fi la ~ul lui (sau ei) A (nu) fi așa cum se cuvine. 102 (D. oameni; îla) La ~ul lui Așa cum se cuvine. 103 (Fig; îe) A(-și) încălzi ~ul A sta mult într-un loc. 104 (Îe) A încurca ~ul (sau lumea, zilele etc.) A stânjeni activitatea celor prezenți. 105 (Îae) A nu fi de nici un folos. 106 (Îe) A lua ~ A se așeza. 107 (Îe) Ia ~! Șezi! 108 (Pfm; îe) A puți ~ul (sub cineva) (de lene) Se spune despre cineva foarte leneș. 109 (Fam; îe) A sta pe (sau la, în) ~ul său A se găsi la locul (1) obișnuit, stabilit sau destinat. 110 (Îae) A păstra măsura. 111 (Îe) A ține ~ de... A înlocui. 112 (Reg) Placentă. 113 Scriere sau pasaj într-o scriere unde a apărut o anumită informație sau relatare. 114 Pasaj dintr-o scrisoare. 115 (Îs) ~ comun Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 116 (Îs) ~uri albe Blanc tipografic sau spațiu între rândurile culese. 117 Funcție. 118 Poziție ocupată de cineva sau ceva într-o ierarhie Si: clasament, rang¹, treaptă¹. 119 (Pgn) Situație. 120 (Fam; îe) A prinde -~ A fi luat în considerație. 121 (Îvr; îae) A trece drept... 122 (Îe) A se pune în ~ul cuiva A se închipui în situația cuiva, pentru a-l putea înțelege. 123 (Îlav) În ~ul cuiva în situația cuiva. 124 Moment potrivit Si: ocazie, prilej. 125 (Îlv) A avea ~ A se întâmpla. 126 (Îal) A se produce. 127 (Îal) A se desfășura. 128 (Îe) A da ~ la ... A avea drept urmare. 129 (Îae) A determina. 130 (Îae) A provoca. 131-132 (Îe) A (nu) fi ~ul A (nu) fi cazul. 133-134 (Îae) A (nu) fi potrivit. 135 (Înv; îlav) La ~ de nevoie Într-un moment dificil. 136 (Îlav) Din capul ~ului De la început. 137 (Îlpp) În ~ de (sau în ~ul) În schimbul. 138 (Îlpp) La un ~ cu... Împreună cu... 139 (Îlc) În ~ să (sau ca ... să) Se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. 140 (Înv; îlc) În ~ ce În timp ce.

minți [At: CORESI, EV. 163 / V: (înv) mân~, men~ / Pzi: mint, (îvp) minț, mânt, ~țesc / E: ml mentire] 1 vi A susține, în mod voit, lucruri neadevărate. 2-4 vtri (Îe) ~nte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul) Exprimă convingerea că un om este foarte mincinos. 5 vt A induce în eroare Si: a amăgi, a înșela, a păcăli. 6 vt (Spc) A înșela în dragoste Si: a trăda. 7 vt (D. simțuri) A denatura realitatea Si: a înșela. 8 vt (Pop; îe) A-și ~ foamea A-și potoli temporar foamea gustând ceva, mâncând puțin. 9 vz (Înv; ccd) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau ceva. 10 vi A se lepăda de cineva sau de ceva. 11 vi A nu se ține de cuvânt. 12 vt (Îvr) A dovedi pe cineva drept mincinos.

ALEGORIE (fr. allégorie < lat. gr. allegoria, a vorbi altfel) Figură de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore (v.) sensul literal substituindu-se altuia, ascuns. Frecvent folosită în fabulă, dar și în alte opere literare versificate (poeme, epopei etc.). În Miorița, de exemplu, ideea morții baciului moldovean este alegoric exprimată de poetul anonim printr-un șir de metafore, ce alcătuiesc o alegorie: ...Să le spui curat Că m-am însurat C-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă, Că la nunta mea A căzut o stea, Soarele și luna Mi-au ținut cununa, Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Păsări lăutari, Păsărele mii... Și stele făclii... Din acest exemplu se vede ca alegoria este o construcție de stil care prelungește sau modifică metafora. În poezie, ea apare deci ca o metaforă continuă sau prelungită. Dimitrie Cantemir, în a sa Istorie ieroglifică, prin folosirea alegoriei în ilustrarea rivalităților dintre Cantemirești și Cantacuzini, realizează primul roman alegoric din literatura română. De asemenea, Noapte de decembrie de Al. Macedonski și Luceafărul de M. Eminescu sînt alegorii. Forma alegorică a făcut posibilă exprimarea ocolită a unor idei îndrăznețe sau contrazicerea unor concepții (Chivără roșie, Mărul de lîngă drum de M. Beniuc). Ex. Sînt măr de lîngă drum și fără gard La mine-n ramuri poame roșii ard. Drumețule, să iei fără sfială, Că n-ai să dai la nimeni socoteală. Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam, Adu-l țărînii ce sub mine-o am. E țara ce pe sînul ei ne ține, Hrănindu-ne, pe tine și pe mine. (Mărul de lîngă drum) În poeme și fabule, alegoriile sînt închise, adică dintre cei doi termeni, cel propriu și cel figurat, recunoaștem ușor pe cel abstract, sub învelișul concret al celui de al doilea, pe cînd în ghicitori ele sînt deschise, deoarece termenul exprimat al comparației acoperă parțial pe cel neexprimat, care urmează să fie dedus. Alegoria e folosită și în domeniul artelor plastice (sculptura, pictura), așa-zisa alegorie plastică (reprezentarea justiției printr-o femeie legată la ochi și ținînd în mînă o balanță).

MINȚI vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații neîntemeiate, a susține lucruri neadevărate, a spune minciuni (I 1). Și să nu mințim înaintea lu Dumnezeu și oamenilor. CORESI, EV. 163, cf. 385. Pare-mi că minți aiave. VARLAAM, C. 453. Iar, de ți să pare ție cum eu mințăsc, de altile eu de acum înainte voi tăcia. HERODOT (1 645), 392, cf. PRAV.. 241. Procleții aducînd înaintea spre minciuni numel(e) și semnele și vreamile cu arătare între carel(e) am mințit grăind (a. 1692). GCR I, 302/26, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 228. Nu minți, că omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I, 55, cf. 161. Să fiu anatema dacă minț. FILIMON, O. I, 143. Neagă-mi, rege, să văd și eu o dată Pe-un rege cînd mințește. COȘBUC, S. 116, cf. 127. Voi ști îndată adevărul,. . . dar de mințești, dai de dracul cu mine. AGÎRBICEANU, A. 394, cf. 104. Vai de mine! cum pot minți oamenii astfel. SADOVEANU, Z. C. 254. Cine mi-a fost spus mie că el nici cînd a fost mire nu s-a culcat cu așa scumpeturi? Unde-i ăla? Să-i arăt că mințește. DAN, U. 177. În felul lui, Mihai nu mințea. CAMIL PETRESCU, N. 51. Mințea. Și tremura să nu fie prins cu minciuna. STANCU, R. A. III, 111. Să mă bată Dumnezeu dacă mințesc. T. POPOVICI, SE. 132. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii. . . D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău m-a celuit! JARNIK-BÎRSEANU, D. 97. Așa zice-on bădișor, Că de dor oamenii mor. Minte badea ca un cîne, Că de dor nu moare nime, Că moare că n-are zile. MÎNDRESCU, L. P. 47. Frații-l trăgeau de suman să nu mință așa tare. RETEGANUL, P. III, 44. Eu minț. ALR I 1 520/122. Gura zice, gura minte; omul tot rămíne om de omenie. ZANNE, P. II, 178. ◊ (În dialog, folosit pentru a contrazice categoric pe vorbitor) Iar Esop zisă; minți, că lui D[u]mnezeu nu e lipsă să inveațe de la om nimica. (a. 1812). GCR II, 209/41. Minți, mojicule, strigă țiganul îngimfat. ISPIRESCU, L. 203. Minți, dragă muierea mea. MARIAN, SA. 137. ◊ E x p r. Minte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul), se spune despre un om foarte mincinos. ◊ (Construit cu dativul etic) Că așa-ți minte de stai a-l crede. RETEGANUL, P. I, 30. ◊ (Învechit, urmat de un complement în dativ sau introdus prin prep. „spre”, „către”, „asupra”, care indică persoana sau obiectul despre care se face o afirmație) Grămădescu păcate pre păcate. . . clevetescu și mîntu unii cătră alții (a. 1550). CUV. BĂTR. II, 418/10. Nu vă lăudareți și nu mențireți spre deadevăru. COD. VOR. 126/19. Dracii Domnului mențiră (mănțiră H) lui, și fi-va vreamia lor in veac. PSALT. 169, cf. 186. Întru multă silă a ta mint ție dracii tăi. CORESI, PS. 166/8, cf. 212/7. Nu mințireți unul spre altul. N. TEST. (1648), 271^r/4. ◊ R e f l. i m p e r s. Vei vedea cum ni se minte în școală, în biserică. EMINESCU, N. 61. ◊ T r a n z. Multe mințind ci asupra me (a 1 692). GCR I, 302/1. Ascunse-și el fapta, mințindu-i Multe sărmanei femei și purtînd-o cu vorbe deșarte. COȘBUC, AE. 19. Fecioru-i mare cîne. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost nici nu este. BOTA, P. 114. 2. T r a n z. A induce în eroare, a înșela, a păcăli; a amăgi. Să nu minți pre roaba ta. BIBLIA (1 688), 267²/37. Întîlniiu pe doi bătrîni cari mă mințiră și mă luară în bătaie de joc. GORJAN, H. IV, 121/32. Iepurile și vulpea,. . . fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III, 41. Un tînăr, – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, o. i, 24. Eu nu v-am mințit niciodată și nici nu v-am ademenit. REBREANU, R. II, 89. De ce mă minți, De-atîția ani de-a rîndul, că tu ești cel mai mare. MINULESCU, V. 62. Minciuni! Scamatorul ne minte. Săbiile lui sînt false. SAHIA, N. 67. Eu nu vreau să te mint, ci ca să te liniștesc puțin iau din cerneala cu care au scris și dînșii. . . și acopăr caietul acesta cu slove. ARGHEZI, P. T. 78. De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I, 44, cf. id. TR. 153. El, ca să nu mință scorpia, căci era un om drept,. . . a tăiat de pe talpa picioarelor cîte o bucățică de carne. ȘEZ. V, 135, cf. ALR II 3 417/784, 848. (F i g.) Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început sa fumeze. GALACTION, O. 146. (A b s o l.) Gîndirea-i e infamă, Inșală, și-i soție, ea minte, și e mamă! COȘBUC, B. 144. (F i g.) Scutură din treacăt salbe, Deci podoabe care mint, Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. ◊ (Cu determinări arătînd mijlocul folosit) Cu apa i-a mințit. TEODORESCU, P. P. 544. Îl minți cu o bucată de pîne. ALR II 3417/182, cf. 3 417/702, 762, 899. ♦ S p e c. A înșela în dragoste, a fi infidel, a trăda. Cf. CAMIL PETRESCU, U. N. 213. ♦ (Despre simțuri) A denatura realitatea, a înșela. Oare ochii ei o mint, sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I, 103. ◊ E x p r. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea gustînd ceva, mîncînd puțin. Îmi mai mințiiu nițel foamea cu poamele ce găseam destule. GORJAN, H. I, 133/30. 3. I n t r a n z. (Învechit; urmat de determinări in dativ) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau de ceva; a se lepăda de cineva sau de ceva; a nu se ține de cuvînt. Sînt mai bucuros a da turcilor. . . toată țara. . . decît să mințesc cuvîntului meu. NEGRUZZI, S. II, 141. A mințit titlului ce-l poartă. BOLLIAC, ap. DDRF. A mințit lui Isus Cristos vînzînd agarenilor o țeară creștină deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. ISPIRESCU, M. V. 39. Ne rămîne mîngîierea că nu am mințit conștiinței noastre. ODOBESCU, S. I, 504. 4. T r a n z. (Învechit, rar) A arăta drept mincinos. Cum s-au ivit cartea lui Topeltinus la lumină, îndată l-ar fi mințiit învățații și l-ar fi rușinat ca pre un viclean. MAIOR, IST. 41/31. - Prez. ind.: mint și (învechit și regional) minț, mint, mințesc. – Și: (învechit) mențí, mînți vb. IV. Lat. mentiri.

șiébă, șiebe, s.f. (reg.) Șir de figurine de staniol (cruci, stea, soare etc.) la coiful Craiului, la Steaua de Crăciun. – Et. nec.

BURTĂ, burți, s. f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din stomac de vacă. ◊ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burtă de popă, se spune despre cineva care mănâncă și bea mult. 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. – Et. nec.

BURTĂ ~ți f. pop. 1) Parte a corpului, la om și la animale, dintre torace și bazin, în care se află stomacul, intestinele și alte organe interne; pântece; abdomen. * A sta cu ~ta la soare a sta degeaba; a trândăvi. A-și face ~ta tobă a mânca mult, fără măsură. 2) fig. Parte proeminentă (a unui obiect); pântece. [G.-D. burții] /Orig. nec.

A LENEVI a o arde, a arde gazul de pomană, a o bate în cap, a o cloci pe vatră, a se coi, a da afară muștele din Cișmigiu / din Herăstrău, a da sfoară la zmeu, a dospi cozonacul, a face laba, a freca bastonul / berbunca / mangalu’ / menta / țiparu’, a freca buha (ca să faci copii cu pene), a o freca la rece, a fute buha / vântul, a se lua de cur și a sări în sus, a se menaja, a se mocăi, a se moșmondi, a paște bobocii / muștele / vântul, a plimba mielu, a sta ca boier Bibescu, a sta ca o balegă / ca o plăcintă, a sta cu brațele încrucișate, a sta cu burta la soare, a sta cu cracii-n sus, a sta cu deștu-n cur / în fund / în gură, a sta cu mâinile în buzunare / în sân, a sta la palavre / la povești / la taclale, a ședea cloșcă, a tăia dracului bureți, a tăia frunză la câini, a târnosi mangalul.

BURTĂ, burți, s. f. 1. Abdomen, pîntece. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din pîntece de vacă. ◊ Expr. A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burtă de popă, se spune despre cineva care mănîncă și bea mult (avînd pîntecele mare). 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte.

a, prep. – La: „Puii stau a soare și eu a umbră” (D. Pop 1970: 158); „O luat dasagii de-a umăr” (idem); „O sărit omu’ cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi 1925: 125); „Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea 1924, II: 357). – Lat. ad „la”.

soare m., pl. sorĭ (lat. sôl, soare; it. sole, pv. cat. sp. pg. sol; pv. și soleih, fr. soleil, d. lat *sôliculus, dim. d. sôl. V. solar). Astru care luminează pămîntu și alte planete și a căruĭ strălucire constitue ziŭa: soarele luminează ziŭa, ĭar luna noaptea. Lumina și căldura soareluĭ: soarele arzător al Sahareĭ, nu e plăcut să umbli vara pin soare, nu pleca pe așa soare arzător, a sta la soare saŭ la umbră. Imaginea soareluĭ: mușchetariĭ purtaŭ un soare pe pept. Fig. Strălucire: adevăru e soarele inteligențeĭ. Supt soare, pe pămînt, pe lume: nimic nou supt soare. Rupt din soare, uĭmitor de frumos: o fată ruptă din soare. A adora soarele care răsare, a linguși un personaj ajuns acuma la putere. Regele soare, Ludovic XIV al Franciiĭ. Soare sec, insolațiune. – Soarele e centru sistemeĭ noastre planetare și regulatoru mișcăriĭ pămîntuluĭ și altor planete. E izvoru călduriĭ și luminiĭ și principiŭ învietor al tuturor ființelor organizate. Astronomiĭ îĭ atribuĭe un sîmbure solid, obscur, înconjurat de o atmosferă luminoasă. Distanța soareluĭ de la pămînt e de vre-o 38,000,000 de leghĭ. El e de 1,300,000 de orĭ maĭ mare de cît pămîntu. În ainte de Copernic, se credea că soarele se întorcea cu tot ceru în prejuru pămîntuluĭ: astăzĭ se știe că pămîntu se învîrtește în prejuru soareluĭ executînd mișcarea luĭ de translațiune. Soarele a fost obiectu adorațiuniĭ celor maĭ multe popoare primitive.

*solstíțiŭ n. (lat. solstitium, d. sol, soare, și stare, a sta. V. armi-stițiŭ, stațiune). Astr. Timpu cînd soarele e la cea maĭ mare depărtare de ecŭator și pare că stă loculuĭ cîte-va zile: solstițiu de vară e pe la 21 Iuniŭ, cel de iarnă pe la 21 Decembre.

soare m. 1. astru ce dă plantelor lumină și căldură: soarele așezat la o depărtare de 37 mii. leghe, este de 1 1/2 mil. de ori mai voluminos decât pământul; rupt din soare, de o frumusețe ideală: chipul tău e rupt din soare BOL; 2. lumina, căldura soarelui: a sta la soare; 3. fig. splendoare: soarele fericirii se va arăta vesel pe orizon senin GR. AL. [Lat. SOLEM].

BURTĂ, burți, s. f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din stomac de vacă. ◊ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. (Ir.) Burtă de popă, se spune despre cineva care mănâncă și bea mult. 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. – Et. nec.

BRUMĂ¹ s. f. 1. Rouă înghețată (care se așază pe plante, pe pămînt, pe suprafața corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopți reci, cu brumă și cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră însă-i frig și-acuma Și noaptea tot mai cade bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. ◊ Compus: (regional) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea- brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo, din țarina săracă, brîndușe, florile-brumei. SADOVEANU, F. J. 364. ♦ Fig. Răceală, îngheț. La tîmple mi s-a strîns părul cărunt... Dar tînăr sînt... Pe inima mea bruma nu se lasă. BENIUC, în POEZ. N. 65. 2. (Popular) Chiciură, promoroacă. Gerilă... trîntește o brumă pe pereți de trei palme de groasă. CREANGĂ, P. 254. Deodată, la gura cuptorului se făcu brumă. ISPIRESCU, P. 323. Primăvară, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. 3. Strat alburiu ca o brumă (1) care acoperă unele fructe (prune, struguri etc.). Strugurii... îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sînt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul. EMINESCU, O. IV 179. 4. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mică. Am secerat bruma asta de grîu. PREDA, Î. 19. În spatele casei-coșarul pentru vite, hambarul pentru ținut bruma de grîu. STANCU, D. 19. ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce... sau ce brumă de... = puțin, nimica toată. Aha, d-aia aduseși și căruța de la conac?... Să încarci în ea și bruma ce mai avem? PAS, L. I 29. Să stați aici, să păziți casa și ce bruma mai avem. CARAGIALE, S. 26. Le-am plămădit cu ce brumă de știință am putut și eu să adun, din studie și călătorii. ODOBESCU, S.II 235.

BUCATĂ, bucăți, s. f. 1. Parte tăiată sau ruptă dintr-un corp solid; fragment, frîntură. Într-un șomoiog era o bucată de sîrmă și cu ea și-a zdrelit toată palma. PAS, L. I 79. O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6. [Făt-Frumos] prăvăli o bucată de stîncă. EMINESCU, N. 7. ◊ Expr. A face (sau a rupe, a sfîșia, a tăia etc.) bucăți (sau în bucăți sau bucăți-bucăți) = a rupe (sau a sfîșia etc.) în părticele mici de tot. Cînd se umfla o dată, rupea lanțul bucăți. PAS, L. I 58. Norii se rupeau bucăți pe cer. EMINESCU, N. 11. Întru o clipală îl făcu bucăți. NEGRUZZI, S. I 156. 2. Parte dintr-un întreg (despărțită sau nu de acesta), considerată ca un întreg sau ca o unitate de sine stătătoare. O bucată de pămînt ◊ O bucată de stofă, ▭ Cînd eram la mama fată, Purtam rochii de bucată. ALECSANDRI, P. P. 406. ◊ Expr. Om dintr-o bucată = om cu caracter integru. ◊ (Determinat prin «de drum», «de cale» etc.) Distanță. Mai avem o bucată bună de drum. SADOVEANU, N. F. 60. N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc... și iată zmeoaica iară îi ajunse. ISPIRESCU, L. 194. ♦ (Eliptic) Da bună bucată am mers! CREANGĂ, P. 119. ♦ (Determinat prin «de timp», «de vreme» etc.) Interval. Auzi atîtea snoave... încît îți ajunge pe o mare bucată de vreme. SADOVEANU, O. VII 288. M-a lăsat în voia mea, pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. În eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, aricit de mare sau aricit de mică, numai clipă suspendată? EMINESCU, N. 32. ◊ (Eliptic) Și soarele au stătut o bucată în loc. SBIERA, P. 113. ♦ Porțiune, de dimensiuni și forme determinate, dintr-un produs fabricat. Bucată de zahăr. Bucată de săpun. ♦ Unitate de numărare; exemplar. A cumpărat pahare... 18 bucăți. ◊ Expr. (În opoziție cu: cu toptanul, cu ridicata) Cu bucata = cu amănuntul, în detaliu. Se vinde cu kilogramul sau cu bucata. A plăti (o muncă) cu bucata = a plăti în acord, y. acord. 3. Operă literară sau muzicală (de obicei de proporții reduse). [Alecsandri] se pune să scrie o bucată contra reacționarismului. IBRĂILEANU, SP. CR. 127. Caragiale... a scris și bucăți de altă natură, nu numai satire. IBRĂILEANU, SP. CR. 246.

BURTĂ, burți, s. f. 1. Abdomen, pîntece. Da, i-am văzut pe toți... Pe miliardarii cu burțile moi, Pe toți îngrășații din războită de ieri. DEȘLIU, G. 44. Afin lovi cerbul de trei ori în burtă. ISPIRESCU, L. 116. ◊ Fig. Nu simți că a plecat corabia, dacă ești în burta ei. CAMIL PETRESCU, T. II 613. ◊ Expr. A sta cu burta la soare = a sta degeaba. A se lungi cu burta la pămînt = a se umili peste măsură. Sluțenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pămînt și umbla cu șoșele, cu moinele, să înduplece fata a-l lua de bărbat. ISPIRESCU, L. 47. Burtă de popă, se zice despre cineva care mănîncă și bea mult. Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din pîntece de vacă. 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. Burta butoiului.

COPILĂRESC, -EASCĂ, copilărești, adj. 1. De copil, specific sau propriu copilului. Vîntul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc și vesel. SADOVEANU, B. 130. Gheorghe se pornea pe vorbă, își lăuda prietenul și se aprindea de o veselie copilărească și drăgălașă. VLAHUȚĂ, O. AL. 109. Uscăciunea neagră și sălbatică a părului contrasta plăcut cu fața fină, dulce și copilărească a băietanului. EMINESCU, N. 35.2. Fig. Nechibzuit, naiv. Răspuns copilăresc. Purtare copilărească.

MIRAT, -Ă, mirați, -te, adj. Uimit, surprins. Moșneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte și înghețate ale lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 66. Departe-n zare, Mirat ca un copil, Răsare un astru inutil. TOPÎRCEANU, B. 31. ◊ Fig. Soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc. COȘBUC, P. I 58.

NOROC, (rar) noroace, s. n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). Din casa voastră, unde-n umbră Plîng doinele și rîde hora, Va străluci odată vremii Norocul nost’ al tuturora. GOGA, P. 11. A oftat adînc de nedreptatea norocului. CARAGIALE, P. 24. Cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. Cînd norocu-și schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul! ALECSANDRI, O. 116. Norocul e cum și-l face omul. ◊ Expr. La (sau într-un) noroc = la întîmplare, fără a fi sigur de rezultat. Socotind că a venit vremea... o ceru de soție într-un noroc. GANE, N. I 96. Apucă și el într-un noroc spre răsărit. ISPIRESCU, L. 124. Cum a da tîrgul și norocul = după împrejurări. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. La cît mi-a sta norocul = în ce măsură voi fi favorizat de soartă. Nu știu zău la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. A(-și) încerca norocul v. încerca (1).2. Întîmplare neașteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reușita, succesul unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.; șansă. A fost un noroc că în clipa aceea i-a văzut Gică. C. PETRESCU, C. V. 181. Norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească. HOGAȘ, M. N. 76. ◊ (În proverbe și zicători) Munca, norocul omului cel mai mare și mai sigur. Cînd cu gîndul nu gîndești, Atunci norocul ți-l găsești. Numai (sau tot) de noroc să se plîngă omul, se spune despre omul norocos, pe care-l ajută norocul în toate. Nu ședea, că-ți șade norocul ( = dacă ești inactiv nu realizezi nimic). ◊ Joc de noroc = joc (cu cărți, zaruri etc.) practicat mai ales în societatea burgheză, în care partenerii riscă sume de bani, urmărind cîștiguri care depind numai de întîmplare. Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A avea noroc sau a fi cu noroc = a avea succes în acțiunile întreprinse, datorită unor împrejurări favorabile neașteptate. N-avea noroc la vînat. ISPIRESCU, L. 288. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea. NEGRUZZI, S. I 82. A avea norocul să... = a se ivi prilejul favorabil pentru... Înțelegea să prețuiască binele în care avusese norocul să intre. SADOVEANU, O. VIII 222. A avea noroc de (sau la) cineva (sau ceva) = a avea avantajul de a da peste cineva (sau ceva) folositor; a putea profita sau a se bucura de cineva (sau ceva), a se putea sluji de cineva (sau de ceva). Tot drumul avură noroc de vreme bună. SADOVEANU, O. I 129. Au avut noroc de un vînt bun de la coastă. BART, E. 277. Ai avut mare noroc de mine. CREANGĂ, P. 202. Noroc că... = din fericire s-a întîmplat că..., bine că... Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Noroc din cer pînă-n pămînt, că nu m-a prins... haraminul de Trăsnea. CREANGĂ, A. 68. ◊ (În formule de salut sau de urare, uneori determinat prin «bun») Le dai tovarășilor de la Uniune «noroc bun» și din partea mea. DAVIDOGLU, M. 72. Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbișor din uliță. REBREANU, R. II 59. Noroc bun, Tudore! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ (Familiar, afectuos, în formule imitînd imprecațiile) Bată-te norocul să te bată! 3. Stare sufletească în care omul se simte fericit; ceea ce procură omului o astfel de stare; fericire, bine. Soarele mirat sta-n loc Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc P-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii. EMINESCU, O. I 85. Cît îmi pare de bine C-am să mă mărit! Ce noroc pe mine! Ce vis fericit! ALECSANDRI, T. I 37.

PRĂFURIU, -IE, prăfurii, adj. (Rar) De culoarea prafului, cenușiu. La picioarele lui, în umbra salcîmilor înalți, dormea satul, stropit cu lumina prăfurie a soarelui ce sta să cadă după deal. DAN, U. 158. Mama, slabă, ofilită, prăfurie și totuși plăcută pentru blîndețea ochilor. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 18.

PSALTIRE, psaltiri, s. f. Carte care cuprinde cei o sută cincizeci și unu de psalmi, atribuiți regelui David (și care a servit la noi multă vreme drept manual școlar în învățămîntul elementar și în școlile de catiheți, seminarii etc.). Se pomenea că-și scapă capul în psaltire, și de-acolo, strein de toate, zvonea către altar... versurile unui cînticel lumesc. GALAN, Z. R. 250. Ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor. CREANGĂ, A. 7. ◊ Fig. Sta sfîntul soare cu zîmbire Pe prispă-afară și citea Cu glas înalt dintr-o psaltire. COȘBUC, P. II 232. – Variantă: (popular) saltire (TEODORESCU, P. P. 314) s. f.

a, prep. – La: „Puii stau a soare și eu a umbră” (D. Pop, 1970: 158); „O luat dasagii de-a umăr” (idem); „O sărit omu’ cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi, 1925: 125); „Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea, 1924, II: 357). – Lat. ad „la” (DEX, MDA).

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

STRAI¹, straie, s. n. (Mai ales la pl.) Haine, îmbrăcăminte, veșminte. Muncitorii în straie albe se arătau la marginea satului. SADOVEANU, O. VI 335. Se gătise cu straiele cele mai bune, își pusese imineii de piele de vițel. CAMIL PETRESCU, O. I 70. Își îmbrăca copiii cu straie curate. C. PETRESCU, S. 64. Ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi, Pe cel mai bun dintre eroi... Pe Fulger mort! COȘBUC, P. I 145. ◊ (În comparații) În livada întinsă intrase o pace adîncă și arborii stăteau în soare ca într-un strai de spumă de argint. SADOVEANU, O. V 413. Singurică-n cămăruță, brațe albe eu întinz Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Poetic) În fund se înălțau munți nelămuriți în veșnicul lor strai de pîclă. SADOVEANU, O. VIII 135. Raza lunii visătoare Din argint îi țese straie. CERNA, P. 128. Și ce sarbăd mi-i cuvîntul, de cînd sufletul meu poartă Strai țesut la umbra grijii, plîns ursit de-o viață moartă. PĂUN-PINCIO, P. 85. ♦ (Regional) Cergă, velință, pătură. – Pl. și: straiuri (TUDORAN, P. 392).

burtă sf [At: PANN, E. II, 103 / V: bârtă / Pl: ~rți / E: nct] 1 (Pop) Abdomen. 2 (Îs) Ciorbă de ~ Ciorbă făcută din stomac de vită. 3 (Pfm; îe) A sta cu ~ a la soare A sta degeaba. 4 (Îs) ~ de popă Persoană care bea și mănâncă mult. 5 (Fig) Partea bombată, proeminentă a unui obiect. 6 (Reg; îc) ~ a-gâștii Iarbă măruntă și foarte moale.

bucată s.f. I 1 Parte tăiată, ruptă sau desfăcută dintr-un corp solid sau dintr-un întreg; fragment. Pune la loc o bucată de piatră (AGÂR.). ◊ Om dintr-o bucată = om onest, integru. ◊ expr. A face (sau a rupe, a tăia etc.) bucăți = a) a împărți în mai multe părți, a fărîmița; b) a distruge (în bătaie). Întru o clipală îl făcu bucăți (c. NEGR.).A-i face (cuiva) bucata = a-i provoca (cuiva) cu intenție o încurcătură, un lucru neplăcut, un rău. ◊ poet. Norii se rupeau bucăți pe cer (EMIN.). 2 ext. (determ. prin „de drum”, „de cale”) Distanță, porțiune. Mai avem o bucată bună de drum (SADOV.). ◊ (eliptic) Da bună bucată am mers (CR.). ♦ (determ. prin „de vreme”, „de timp”) Interval, perioadă. După o bucată de vreme rămîneau... în urmă (IBR.). ◊ (eliptic) Și soarele au stătut o bucată în loc (POP.). ◊ Loc.adv. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) v. bun. 3 Obiect cu dimensiuni și formă determinate (de consistență solidă) dintr-o mulțime de obiecte de același fel; exemplar, piesă. Cînd a transportat tablourile, fiecare bucată a fost ambalată cu grijă. ◊ Bucată cu bucată = unul cîte unul. ◊ (com., ind.) Parte unitară dintr-o mulțime de produse de același fel. Vinde ceasornice de aur cu 2 lei bucata (IBR.). ◊ Loc.adv. Cu bucata sau la bucată = cu amănuntul. ∆ expr. A vinde (sau a cumpăra) cu bucata (sau la bucată) = a vinde (sau a cumpăra) cu amănuntul, în detaliu. A plăti cu bucata (sau la bucată) = a plăti munca după numărul de piese executate; a plăti în acord. A face ceva din bucăți = a confecționa, a încropi ceva din părți sau piese care provin din ansambluri diferite. 4 Operă de dimensiuni relativ reduse sau fragment dintr-o operă literară. Ea știe bucăți întregi din opera povestitorului (IBR.). 5 Fragment dintr-o operă muzicală; piesă muzicală. Adela mi-a cîntat o bucată care știe că îmi place (IBR.). II (la pl.; în forma „bucate”) 1 Produse alimentare. Să cumpere bucate și legume (AGÂR.). ♦ Mîncăruri gătite. Am mîncat cele mai minunate bucate cu putință (SADOV.). ♦ Feluri de mîncare. Bucate de post. ◊ Carte de bucate v. carte. Listă de bucate v. listă. ◊ expr. A se amesteca ca mărarul în bucate v. mărar. A fi ca sarea-n bucate v. sare. ♦ (pop.) Recoltă de grîne, cereale. 2 (reg.) Animale domestice (boi, oi, porci etc.); vite. A pribegit de acolo..., s-a tras cu bucatele încoace (CR.). • pl. -ăți, -ate. /lat. buccata.

burtă s.f. 1 (pop.) Abdomen, pîntece; (reg.) babă. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din stomac de vacă. ◊ Expr. (fam.) A sta cu burta la soare = a sta (culcat) trîndăvind; a sta degeaba. A se lungi cu burta pe pămînt = a se umili. Sluțenia de om se topea de dragostea fetii, se lungea cu burta pe pămînt și umbla cu șosele cu momele (ISP.). Burtă de popă, se spune despre cineva care mănîncă și bea mult. A avea burtă sau a fi cu burta la gură = (despre femei) a fi însărcinată. A se bate cu cineva pe burtă v. bate. A face broaște în burtă v. broască. A se pune cu burta pe carte v. carte. A se ține cu mîinile de burtă de(-atîta) rîs v. mînă. A omorî păduchele (sau puricele) pe burtă v. omorî. A i se lipi burta de șale v. șa. A-i frige (cuiva) șerpi pe burtă v. șarpe. A (i se) face burta tobă v. tobă. A-și umple burta v. umple. 2 Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. Burta amforei. ◊ Expr. A face burtă = a) (despre obiecte) a se bomba, a se umfla; b) (despre oameni) a se îngrășa. ♦ (cinemat.; fam.) Lungime (nedorită) a unor texte, filme etc. • pl. -ți. /cf. srb. trba; v. tîrban, bîrdan.

MIRÁT, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care este nedumerit, surprins, sau, p. ext., uimit, uluit; (despre fizionomia, privirea, gesturile etc. oamenilor) care exprimă sau presupune nedumerire, surprindere, sau, p. e x t., uimire, uluire. Moș Gheorghe se uită mirat și nu pricepe nici cum se ridică ciocanul de lovește în buza clopotului, nici de ce bate. SP. POPESCU, M. G. 28. Privesc mirat și văd din bagdadie Cum un paing, torcînd un fir, coboară Asemeni unui saltimbanc pe sfoară. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 18. Miron Iuga rămase o clipă mirat, REBREANU, R. I, 125, cf. 243. Cartea pe care mă năcăjeam urmărind cu degetul și cu priviri mirate buchi mari. . . era abecedarul lui Creangă. SADOVEANU, E. 110. Îl privi mirată și, bucuroasă în același timp, apoi zîmbi. CAMIL PETRESCU, N. 138. Răspunse la întrebarea mirată a lui Hergă. id. O. III, 244. Dar fu mirat cînd, în loc de-a-i spune călugărașul istoria, el auzi un geamăt înăbușit. FUNDESCU, L. P. I, 27. ◊ F i g. Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc. COȘBUC, B. 21. 2. (Învechit) Minunat, admirabil. Miratu e D[u]mnedzeu în svinți[i] săi. PSALT. HUR. 57^r/20. Ț-voi mărturisi. . . De lucruri ce faci mirate [Î]n sufletul mieu răsfirate. DOSOFTEI, PS. 469/1. Vei priceape adevăratul D[u]mn[e]dzău, a căruia mirat și sv[î]nt nume nu mai pomenit, id. V. S. noiembrie 164^r/36. ♦ (Substantivat, pl.; învechit) Minuni (1). Se audzu glasul laudziei tale și se spuniu toate ciudele (miratele D) tale. PSALT. 44, cf. 76, 138, 142. Toți să mira de aceastea. . . și aceale slăvite și mirate ce făcea. DOSOFTEI, V. S. septembrie 36^v/30. ♦ (Substantivat; regional) Deochi (Rudăria-Băile Herculane). Cf. ARH. FOLK. III, 151. Sin-o dzokiat pră cutări. . . Cu toatsi miratsili. ib. 112. 3. (Învechit, rar) Neliniștit, zbuciumat, frămîntat. Vădzu pre filosoful așea învincit și mirat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 166^r/24. – Pl.: mirați, -te. – V. mira¹.

BURTĂ (pl. -ți, ‼ -te) sf. 1 🫀 familiar pop. Partea corpului (la om și la animale) în care se află stomacul și intestinele, pîntece: durere de ~; calul fugea de da cu burta de pămînt ISP.; parcă ar fi ras o ~ de șalău DLVR.; proverb: are ochii mai mari decît burta, se zice despre cineva foarte lacom, care ar dori să înghită mai mult decît poate; ~ de popă, care e obicinuit să mănînce și să bea mult; a face burta butie și gura pîlnie, a bea fără măsură (despre un bețiv); a sta cu burta la soare, a sta culcat pe spate, trîndăvind; burta omului n’are fereastră, să se vază ce e în ea, omul poate să mănînce orice și oricît, nu-l știe nimeni, se zice mai ales despre aceia cari fac economie la mîncare, ca să fie mai bine îmbrăcați; e cu burta mare, e borțoasă, cu borțul la nas ¶ 2 Pielea abdomenului (la animalele bovine): ciorbă de ~ ¶ 3 pr. anal. Partea rotunjită, umflată, mai ridicată a unui lucru; rotunjime, ridicătură: se bagă bețișorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din ~ în ~ ISP.; burta butoiului; sfoara zmeului face ~, cînd nu e bine întinsă, fiind prea grea; apa... ocolind în șuvițe argintii burțile de pietriș DLVR.; și ARȘIC 3 ¶ 4 familiar BURTĂ-VERDE sm. Burghez (termen de dispreț) ¶ 5 Burtă-verzime sf. col. Burghezii (în înțeles disprețuitor).

USCĂTURĂ sf., mai adesea USCĂTURI pl. 1 Crăci uscate: fata, harnică cum era, curăți părul de uscături și de omizi (CRG.); toată ziua sta în soare... să curețe piersicii de uscături (D.-ZAMF.); trosneau uscăturile pe unde călca (ISP.) ¶ 2 Nume generic pentru ori-ce fel de mîncare ce constă din cărnuri reci (șuncă, pastramă, cîrnați afumați, salam, etc., sardele, măsline, etc.), sărături; mezeluri: mă îndemnară... să iau ceva uscături: salam, sardele, șuncă, etc. (ISP.); Rareori mănîncă bine, mai mult uscături și post (PANN); îmi puse dinainte niște uscături, un puiu fript... (GN.); ‼ sg.: aduce pe o tavă ~ și udătură (CAR.).

POLLUX 1. v. Castor și Pollux și dioscuri. 2. Cea mai strălucitoare stea din constelația Gemenii, de mărimea 12, situată la c. 35 ani-lumină de Soare. Este o stea gigantică, portocalie. Numele popular: Comoara.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

DEZGHEȚ, dezghețuri, s. n. Topire naturală a gheții sau a zăpezii la căldura soarelui. Dezghețurile au stat. Lumina a slăbit în dosul pîclelor. SADOVEANU, B. 161.

COJOCEL, cojocele, s. n. Cojoc scurt, pînă la șold, de obicei fără mîneci; pieptar, bundiță. Prietenul meu [cățelul] sta întins la soare ca un cojocel castaniu lepădat pe pămîntul gol. SADOVEANU, N. F. 35. Cojocele de oaie albă cusute cu vărgi și cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. Du-te... Să-mi aduci un cojocel. TEODORESCU, P. P. 580.

COȘCIUG, coșciuge, s. n. (Și în forma cosciug) 1. Sicriu. Popor mult, oameni tăcuți care răzbătuseră prin multe furtuni, cu capul gol, împresurară coșciugul plin de flori de primăvară. SADOVEANU, O. I 258. O trăsură neagră, ca un cosciug imens, aștepta la poartă. SAHIA, N. 58. Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis, Și soarele o rază de-adio îmi trimise, Spărgînd o clipă norii din-naltul său abis. MACEDONSKI, O. I 46. 2. (Regional, rar) Coșniță de papură în patru colțuri, întrebuințată de obicei pentru tîrguieli. Să învețe a împleti coșnițe sau coșciuge. DRĂGHICI, R. 105. – Variantă: cosciug s. n.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.

TARE¹ adv. 1. Foarte, mult; extrem. Tare am avut de suferit acolo. BOGZA, Ț. 21. Eu am căzut tare din ce eram mai înainte. SADOVEANU, O. I 312. L-a mîniat tare pe povestitor. CARAGIALE, O. III 79. Voi să știi asemenea Cît te iubesc de tare. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Pe lîngă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. A! tare-i bun! zisei mușcînd. HOGAȘ, M. N. 18. Îți voi rămînea tare recunoscător. ODOBESCU, S. III 32. Era tare mîhnit că nu știa unde să află. DRĂGHICI, R. 46. ◊ (Pleonastic) Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. Intrarăm într-o odăiță strîmtă în care mirosea tare a tutun. SADOVEANU, O. I 421. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. CREANGĂ, P. 56. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. 3. (Pe lîngă verbe ca «a vorbi», «a striga», «a cînta», în opoziție cu în gînd) Cu glas articulat, rostit, pronunțat, intonat pentru a se auzi. Îndărătul gîndurilor pe care le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 64. ♦ (În opoziție cu încet) Cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte. DUMITRIU, N. 70. Care-a chiui mai tare, acela să ieie banii. CREANGĂ, P. 53. Cînt-un corn Cu-nduioșare, Tot mai tare și mai tare. EMINESCU, O. I 103. ◊ Sus și tare v. sus (5). 4. (În opoziție cu încet, agale) Iute, repede. Prin tîrg așa mîna de tare moș Nichifor de ți se părea că zboară iepele, nu altăceva. CREANGĂ, P. 117. Spaima o prindea, Tare că-mi fugea. ANT. LIT. POP. I 312.

TREZIRE, treziri, s. f. Acțiunea de a (se) trezi și rezultatul ei. Tot voi, comitetul, faceți munca de trezire, de îmbărbătare și rezistență a oamenilor. DEMETRIUS, C. 37. ◊ Fig. Stam față la trezirea pămîntului, stam să întîmpin soarele. GANE, N. II 181.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

MAGĂLĂ s. f. (În fostul județ Gorj) Mic repaus în timpul lucrului; odihnă. Cînd-o fi soarele de un stat de om, lăsăm sapa și facem o țîră magălă în capu viei. CV 1950, nr. 2, 31. - Accentul necunoscut. – Pl.: ? – Etimologia necunoscută.

❍ANTIHÎRȚ, ❍ANTIHÎRS(T) sm. 🔱 pop. 1 = ANTIHRIST: lîngă soare și lună stă antihîrț (care) vrea să-i prăpădească (VOR.); acu-i vremea Iui Antihîrț, nu se mai petrec așa lucruri minunate (SAD.) ¶ 2 Fig. Nelegiuit: măi, măi, mare antihîrț! (ALECS.).

a sta cu burta la soare expr. 1. a face plajă. 2. a fi pasiv / comod / nepăsător.

Phaeton m. Mit. fiul lui Apollon care, vrând a mâna carul Soarelui, nu fu în stare să înfrâne caii cei focoși și fu trăsnit de Joie, ca nu cumva să înflăcăreze pământul.

FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.

NOURAȘ, nourași, s. m. Diminutiv al lui nour. Cerul era albastru și numai ici, colo, în întinderea mare se făceau drumuri de nourași cenușii. DUNĂREANU, CH. 201. Soarele în cale-i sta Și cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea, Nouraș o prefăcea. ALECSANDRI, P. I 108. Negru porumbaș, Sus mi s-a-nălțat, Sus la nouraș. PĂSCULESCU, L. P. 42. ◊ Fig. Brațul... apărea trandafiriu și plin, sub nourașii mînecii de borangic. GALACTION, O. I 176.

TRÎFNI, trîfnesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre alimente) A se strica, a se terciui. S-au trîfnit cireșele, adică au stat prea mult la soare. I. CR. IV 158.

VEȘNIC, -Ă, veșnici, -e, adj. (Și în forma vecinie) Care există de totdeauna și va exista întotdeauna; etern. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. Vecinie este numai rîul. id. ib. 157. Somnul cel veșnic = somnul morții, moarte. ♦ De lungă durată, continuu, permanent. Pe insulă era primăvară veșnică; un april care nu pleca niciodată din iasomie. BASSARABESCU, V. 142. La veșnice prefaceri se pleacă toată firea. BELDICEANU, P. 133. Că-n vecinică frăție Sufletu-mi se-nchină ție. ALECSANDRI, P. I 211. ♦ (Adverbial) Într-una, mereu, necontenit, neîncetat. Poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor. REBREANU, I. 9. Nu au popasuri gîndurile mele, Sămînța lor se zbate veșnic nouă. GOGA, C. P. 6. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72. – Variantă: vecinic, -ă adj.

INACTIVITATE. Subst. Inactivitate, inacțiune (rar), pasivitate, inerție, stagnare (fig.), imobilitate, nemișcare, neclintire; amorțeală, amorțire, torpoare (rar), lîncezeală, lîncezire. Întrerupere, oprire, suspendare, curmare, încetare, contenire; staționare, oprire pe loc, rămînere pe loc. Repaus, pauză, răgaz, răspas (pop.); concediu, vacanță; odihnă, repauzare, destindere. Lene, lenevie, lenevire, lenevit, trîndăveală, trîndăvie, trîndăvit (rar), chiul (fam.). Indiferență, apatie, nepăsare, zăcere, zăcut, zăcășeală (reg.), impasibilitate (livr.); moliciune, moleșeală; somn, somnolență; letargie, hibernare. Adj. Inactiv, pasiv, inert, stagnant (fig.); imobil, nemișcat, nemișcător, stătător; zăcător; amorțit; adormit. Întrerupt, suspendat, oprit, curmat. Leneș, lenevior, lenevos (înv. și pop.), lenos (rar), trîndav (pop.), trîndăvit (pop., rar), zăcaș (reg.). Indiferent, apatic, nepăsător, absent, impasibil (livr.); lînced, lînceziu (rar), molatic, molîu. Vb. A fi inactiv, a sta, a sta pe loc (degeaba), a nu funcționa, a stagna, a nu înainta, a nu progresa, a rămîne pe loc, a nu se mișca, a nu se clinti. A amorți (fig.), a adormi (fig.), a lîncezi (fig.), a zăcea, a zăcări (reg.), a hiberna (fig.). A se întrerupe, a se opri, a înceta, a staționa. A se odihni, a se repauza. A nu face nimic, a pierde vremea, a (se) lenevi, a trîndăvi, a tolăni, a chiuli (fam.), a trage chiulul (fam.), a sta cu mîinile în sîn, a nu ridica un deget, a sta cu burta la soare, a tăia frunză la cîini. V. lene, moliciune, nemișcare, odihnă.

INDOLENȚĂ. Subst. Indolență, indiferență, indiferentism (rar), nonșalanță (livr.), nepăsare, dezinteres, dezinteresare, lipsă de interes, zăcășeală (reg.), delăsare, impasibilitate (livr.), insensibilitate (fig.), nesimțire, răceală (fig.), apatie, inerție (fig.), blazare. Resemnare, resignare (rar), resignație (rar). Inactivitate, inacțiune (rar), nelucrare (înv.), pasivitate, pasivism (rar). Moleșeală, moleșire, moliciune, torpoare (rar), lîncezeală, lîncezire. Lene, lenevie, lenevit, trîndăveală, trîndăvie, trîndăvit (rar), puturoșenie, puturoșie. Neglijență, neîngrijire, neatenție, delăsare. Adj. Indolent, indiferent, nonșalant (livr.), nepăsător, impasibil (livr.), insensibil (fig.), nesimțitor, rece (fig.), apatic, inert, blazat. Resemnat, resignat (rar). Inactiv, pasiv. Moale, molatic, molîu, molălău (reg.). Leneș, lenevos (înv. și pop.), lenos (rar), zăcaș (reg.), puturos. Neglijent, neatent, distrat. Vb. A fi indolent (indiferent, nepăsător), a manifesta o atitudine de indolență (nepăsare), a da (a ridica) din umeri; a se dezinteresa, a nu-i păsa (de nimic), a-i fi (cuiva) totuna (indiferent, egal), a nu se sinchisi, a nu avea grijă, a plînge plînsul lui Păcală, a se delăsa. A lenevi, a trîndăvi, a sta cu mîinile în sîn, a sta cu mîinile în șolduri, a tăia frunză la cîini, a duce cîinii la apă, a sta cu burta la soare, a arde gazul de pomană. Adv. Cu nepăsare, cu indiferență, cu răceală etc.; fără simț de răspundere. V. inactivitate, lene, moliciune, neatenție, renunțare.

LENE. Subst. Lene, lenevie, lenevire, lenevit, trîndăveală, trîndăvie, trîndăvire, trîndăvit (rar), parazitism (fig.), trîntorire (rar), puturoșenie, puturoșie, tandur (turcism înv., fig.), chiul. Indolență, delăsare, nepăsare, indiferență, apatie, inactivitate, pasivitate, lîncezeală, lîncezire, inerție, comoditate, tembelism. Leneș, trîndav (pop.), trîntor, puturos, dugliș (reg.), molîu, parazit (fig.), propteaua gardului, chiulangiu (fam.), pierde-vară, fluierâ-vînt, taie-paie, burtăverde (ir.). Adj. Leneș, lenevior, lenevos (înv. și pop.), trîndav (pop.), puturos, torpid (livr.), tanduriu (înv.), dugliș (reg.), parazit (fig.); delăsător, tembel. Indolent, nepăsător, indiferent, apatic, inactiv, pasiv, inert. Vb. A lenevi, a trîndăvi, a trîntori, a zâcări (reg.), a lîncezi; a sta inactiv, a sta cu mîinile în sîn (subsuoară), a sta cu mîinile în șolduri, a sta cu mîinile încrucișate, a sta cu ochii în tavan, a cloci pe vatră, a rezema pereții, a-și pierde vremea, a pierde timpul de pomană, a se muta de pe vatră pe cuptor, a pune mîinile sub fălci, a sta (a ședea) cloșcă, a arde gazul de pomană (degeaba), a tăia frunze la cîini, a duce cîinii la apă, a sta pe cotlon, a căuta peri în palmă; a chiuli (fam.), a trage chiulul; a parazita (fig., rar), a strica mîncarea degeaba, a trăi ca un parazit, a trăi ca un trîntor, a sta la căldurică; a sta cu burta la pămînt, a sta cu burta la soare, a-și prăji burta la soare, a se lăsa pe tînjală, a tîndăli. A fi leneș, a face degeaba umbră pămîntului, a puți locul sub cineva, a-i puți cuiva și urma. Adv. Cu lene, cu trîndăvie; cu indolență, cu nepăsare, fără tragere de inimă; ca un trîntor, ca un parazit. V. hoinăreală, inactivitate, indolență, inerție, încetineală, moliciune.