BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului și, odinioară, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

FASCIE¹, fascii, s. f. 1. (La pl.) Mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure și purtat de lictorii care însoțeau pe unii magistrați romani. 2. Fascină. – Din lat. fascis.

SATÂR s. 1. tocător. (~ de carne.) 2. v. secure.

SECURE s. satâr. (~ călăului.)

TOPORIȘCĂ s. 1. securice, (înv. și reg.) securică. (O secure mică sau ~.) 2. v. bardă.

secure s. f., g.-d. art. securii; pl. securi

FASCIE¹ ~i f. 1) mai ales la pl. (în Roma antică) Mănunchi de nuiele (de mesteacăn), legat cu o curea, avand în partea de sus o secure, purtat de lictorii care însoțeau pe unii magistrați. 2) v. FASCINĂ. [G.-D. fasciei] /<lat. fascis

HALEBARDĂ ~e f. Armă (în evul mediu) în formă de lance cu vârful ascuțit prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe cealaltă cu un cârlig. [G.-D. halebardei] /<fr. hallebarde

LEAFĂ² lefi f. rar 1) Lopată mică pentru tăpșit mămăliga după mestecare. 2) Partea scobită a unei linguri; găvan. 3) Tăișul securii, toporului, sapei etc. [G.-D. lefii] /<săș. le[i]fel

SATÂR ~e n. 1) Cuțit mare, cu lama lată și grea, folosit în bucătărie. 2) înv. Secure de luptă cu care erau înarmați satârgiii. 3) Securea călăului. /<turc. satir

SECURE ~i f. 1) Unealtă asemănătoare toporului, dar cu muchie mai mare, folosită pentru doborârea copacilor și pentru despicatul lemnelor. 2) (în evul mediu) Armă de luptă. [G.-D. securii] /<lat. securis

A SECURIZA ~ez tranz. (sticlă) A trata termic în vederea obținerii securitului. /securi [it] + suf. ~iza

TOMAHAWK [pr.: tomăhauc] n. Secure mică (de piatră șlefuită sau de fier) folosită de amerindieni ca armă de luptă și de vânătoare. /Cuv. engl.

TOPORÂȘTE ~i f. Coadă de topor, de secure sau de coasă. /<bulg. toporište

BIPENĂ s.f. Secure romană cu două tăișuri. [< lat. bipennis, cf. fr. bipenne].

FASCIE s.f. 1. (Ist.) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, purtat în Roma antică de lictorii care însoțeau pe dictatori, consuli etc. 2. Fașină. 3. Strat de țesut conjunctiv situat sub piele sau între mușchi. 4. (Herald.) Figură orizontală avînd lățimea ceva mai puțin de 1/3 din lățimea scutului. [Gen. -iei. / < lat. fascis].

barbur, barburi, s.m. (reg.) 1. partea de jos a tăișului securii, a cuțitului. 2. cep sau cui la obada roții. 3. parte lărgită in triunghi la cămășile țărănești

ciopocări vb. IV (reg.) a lucra ceva în curtea țărănească (cu securea, cu grebla, cu furca etc.).

ciuceu, ciuceuri, s.n. (reg.) secure de crăpat lemne.

bardă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bardie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.

pânzui, pânzuiesc, vb. IV (reg.) 1. a înfășura pe cineva în pânză mortuară. 2. (despre nave) a prinde, a fixa pânza pe catarg. 3. a oțeli (o secure, un topor).

plance, plănci, s.f. (reg.) secure mare.

plenaci, plenace, s.n. (reg.) secure lată, cu coadă lungă, pentru dulgheri.

briceag (bricege), s. n. – Cuțitaș, brișcă. Var. briceac, briceagă. Mag. bicsak, tc. biçak (DAR; Popescu-Ciocănel 16), care se consideră în general a fi rezultatele sl. bričĭ, dar care sînt, cu mai mare probabilitate, cuvinte orientale, cf. cuman. bičak (Kuun 97), țig. biča „secure” (Wlislocki 74); cf. și bg. bričak, pol. biczak. R. se explică prin influența lui brici. Der. sînt proprii Trans. de Nord: bricegeană, s. f. (dans tipic); bricică, s. f. (briceag); brișcuță, s. f. (cuțit); brișcăli, vb. (a bate).

satârași s.m. pl. (înv.) ceată de ostași înarmați cu satâre, cu securi, făcând parte din garda domnească; satârgii.

secura, securez, vb. I (reg.) a tăia cu securea.

securiță, securițe, s.f. (înv.) secure mică, securică, securice.

capră (capre), s. f. – 1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunus › prov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.

toporan, toporani, s.m. (înv.) oștean înarmat cu o secure.

toporâște, toporâști, s.f. (reg.) 1. coadă de coasă, de topor, de secure. 2. loc în pădure unde se taie copacii numai cu toporul.

tupiță, tupițe, s.f. (reg.) 1. secure veche, stricată. 2. femeie grasă (ori slabă).

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc. – Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr., 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.

ciorsăi (ciorsăiesc, ciorsăit), vb. – 1. A răzui, a curăța cu rașpelul. – 2. A tăia, a ciopîrți cu instrumente proaste. – Var. giorsăi. Sl. čirta, čersti „a tăia”, cf. rut. čersati „a rade” (Cihac, II, 56; DAR). – Der. ciors, interj. (zgomot făcut de secure tăind lemne); cioarsă, s. f. (instrument tăios uzat și nefolositor), var. gioarsă; ciorsăit, s. n. (tăiere făcută cu greu, cu instrumente nefolositoare), var. ciorsăială, ciorsăitură, s. f.; ciort, s. n. (la cai, rădăcina cozii; bot; cioc); certi, vb. (a curăța de coajă; a cizela); certat, adj. (despre boi, cu un corn rupt). Aceste ultime forme au provocat probabil o confuzie între certi și certa „a dojeni”; în felul aceste ne explicăm existența lui ciorti „a certa”, pe care DAR o pune în legătură cu rut. čort „diavol” (› ciort, s. m., diavol; țigan). Ciortan, s. n. (os cu carne) este o confuzie între ciort „obiect tăiat” și hartan. Cf. cirtă.

coadă (-ozi), s. f. – 1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. – 2. Păr împletit, cosiță. – 3. Peduncul, codiță, pețiol. – 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. – 5. Capăt, sfîrșit, extremitate. – 6. Margine, parte de dinapoi. – 7. Rest, rămășiță. – 8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. – Mr., megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v. sp. coa, v. fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio. – Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeș, adj. (cu coada lungă); codos, adj. (cu coada lungă); codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaț, s. m. (vierme); codiriște (var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu toporiște sau toporișcă „secure”; codirlă (var. codîrlă), s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd); codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă”, probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat și în creațiile spontane în li-, cf. morfoli. Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula), comp. cu roș. Cf. codobatură.

colț (-ți), s. m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

TOMAHAWK s.n. Mică secure folosită de indienii din America la aruncat, ca armă de luptă și vînătoare. [Pron. tomahauc. / < engl. tomahawk < cuv. indian].

BIPEN, -Ă I. adj. cu două aripi. II. s. f. secure romană cu două tăișuri. (< fr. bipenne, lat. bipennis)

FASCIE¹ s. f. 1. mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, simbol al puterii, purtat în Roma antică de lictorii care însoțeau pe dictatori, consuli etc. 2. fașină. 3. (herald.) figură orizontală având lățimea ceva mai puțin de 1/3 din lățimea scutului. (< lat. fascis)

TOMAHAWK [TOMĂHOC] s. n. secure mică folosită de indienii din America la aruncat, ca armă de luptă și vânătoare. (< engl. tomahawk)

pînză (pînze), s. f. – 1. Țesătură. – 2. Țesătură cu care se acoperă fața morților. – 3. Giulgiu. – 4. Țesătură de păianjen. – 5. Velă (la nave). – 6. (Mold.) Plasă de pescuit. – 7. Albeață pe ochi. – Strat, rînd, văl. – 9. Extindere, suprafață. – 10. Tablou, pictură. – 11. Lamă de ferăstrău. – 12. Lamă de topor. – Mr. pîndză, megl. pǫndză, istr. pănzę. Lat. *pandea „țesătură”, probabil rezultat din încrucișarea lui pannus cu brandeum, cf. brînză, brîu. Etimonul este admis în general, dar explicația lui diferă de la autor la autor: der. din pandĕre „a întinde” (Pușcariu 1373; Tiktin; REW 6190; Densusianu, GS, II, 320); sau în loc de *pannea < pannus (Skok, Arhiv za arbanašku Starinu, I, 15, cf. Rosetti, I, 161). Der. din tracul penza (Pascu, I, 191) legată de gr. πήνη este dubioasă, ca și legătura cu gr. πενίζομαι „a țese”. Der. pînzar, s. m. (fabricant sau vînzător de pînză); pînzărie, s. f. (atelier, prăvălie); pînzătură, s. f. (țesătură, pînză; fular; lenjerie, rufărie); pînzea, s. f. (bucată de pînză fixată la gherghef); pînzet, s. n. (rufărie, albituri) se folosește mai ales la pl. pînzeturi; pînziș, s. n. (înveliș, strat); pînzui, vb. (a înfășura un mort în giulgiu; a ascuți securea; a echipa o ambarcație); împînzi, vb. (a întinde, a răspîndi, a desfășura; a acoperi, a ocupa, a invada).

satîr (-re), s. n. – Cuțit mare, secure. – Mr. sătire. Tc. (arab.) satir (Șeineanu, II, 316; Lokotsch 1873; Ronzevalle 99), cf. ngr. σατήρι, alb. satër, bg. satăr.

secure (-ri), s. f. – Topor. – Vr. înv. săcure. Mr., istr. secure, megl. sicuri. Lat. secūris (Diez, II, 66; Pușcariu 1494; REW 7775), cf. vegl. scor, it. scure, sp. segur, port. segure. Din dim. securice provine mag. szekerce (Candrea, Elemente, 404); ngr. τσεϰούρι pare și el de origine rom.

tăia (tai, tăiat), vb. – 1. A diviza ceva cu un obiect tăios. – 2. A fi ascuțit, tăios. – 3. A divide, a separa. – 4. A ciopli, a șlefui, a da formă. – 5. A despărți un grup de cărți de joc cu o altă carte. – 6. A simți nevoia defecării. – 7. A reține, a împiedica, a întrerupe. – 8. A scurta drumul. – 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărți. – 10. A amesteca cu apă, a boteza. – 11. A curăța de ramuri uscate, a emonda. – 12. A suprima. – 13. A ucide, a executa, a sacrifica. – 14. A hotărî, a stabili. – 15. A valora, a costa. – 16. (Înv.) A falsifica monedă. – 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). – 18. (Refl.) A se încrucișa. – 19. (Refl.) A se slăbi, a i se șterge efectul. Mr. tal’u, tăl’are, megl. tal’u, tăl’ari, istr. tal’u. Lat. talĭāre (Cipariu, Gram., 33; Pușcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal’uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar. Der. tăiat, s. n. (acțiunea de a tăia); tăiere, s. f. (acțiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s. m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s. n. (făgaș, tăiș; buștean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s. f. (topor, secure); tăi(e)tură, s. f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ștersătură; înțepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)ței, s. m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuțit); tăi(u)ș, s. n. (partea ascuțită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s. n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s. m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenție nefericită a lui Vlahuță, după fr. entrecouper (Tiktin).

țiu interj. – Imită zgomotul vibrației sau al flexiunii, al încovoierii. – Var. țîu, și der. Creație expresivă, cf. fiu. – Der. țiu, s. n. (secure mică; daltă); țiui, vb. (a șuiera, a fluiera, a vibra; a suna; a zornăi; a hurui, a bîzîi în urechi), var. ciui, cf. it. ciuire „a chițăi șoarecii”; țiuitură, s. f. (fluierat, șuierat); țiuit, s. n. (șuierat); țiuitoare, s. f. (hîrîitoare, huruitoare); țîu, s. n. (Banat, talangă).

topor (-oare), s. n. – Bardă, secure. – Mr. tăpor, tupor. Sl. toporŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 66), cf. bg., slov., rut., rus., pol., mag. topor; pare a fi cuvînt oriental, cf. tc. teber. – Der. toporan, s. m. (înv., ostaș înarmat cu topor); toporaș, s. m. (violetă, Viola odorata, V. hirta, V. Jooi; plante, Tagetes patula, Delphinium consolida, Aquilegia vulgaris); toporășiu, adj. (violet, de culoarea toporașului); toporișcă, s. f. (teslă); toporiște (var. toporîște, mr. tăpăriște), s. f. (coadă de topor), din sl. (bg., rus.) toporište. Țig. sp. tober „topor” (Besses 159) ar putea proveni din rom. sau din tc.

ABATE², abat, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată etc.). 2. Refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). ♦ Tranz. A aduce. Ce vînt te abate pe la noi? 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate (cu furie, cu forță). ♦ Intranz. A-i trece ceva prin minte. Îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier (ALECSANDRI). 4. Tranz. A-l descuraja, a-l deprima, a-l mîhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A culca la pămînt; a doborî. Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECSANDRI). ♦ Refl. (Rar) A cădea. Se abătu cu fața la pămînt (SADOVEANU). – Lat. abbattere, (5) fr. abattre.

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințată mai ales la cioplitul lemnului, altădată și ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit. Cioplit din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Magh. bárd.

CHILOM, (1) chiloame, s. n., (2) chilomi, s. m. 1. (Înv.) Armă în formă de baston, cu secure la un capăt. 2. Lovitură dată cu pumnul; pumn. – Tc. külünk.

fáscie¹ s.f. 1 (ist.; la pl.) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul a două securi, simbol al autorității statale, purtat în Roma antică de lictorii care îi însoțeau pe dictatori, consuli, magistrați romani etc., cu care se aplicau sancțiuni imediate (bătaia sau decapitarea). 2 Fascină. Soldații aveau pregătite fascii de nuiele să le aștearnă peste șanțuri (CA. PETR.). 3 (herald.) Figură orizontală avînd lățimea ceva mai mică decît 1/3 din lățimea scutului. • pl. -ii. g.-d. -iei. și (înv.) fásce s.f. / <lat. fascis, -is.

baltág și (vechĭ) -ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și baltageác, pl. ece. V. halebardă.

bárdă f., pl. barde, bărzĭ și berzĭ (ung. bárd, d. vgerm. barta, ngerm. barte, ol. barde, de unde și pol. barta, rut. bardu, bg. sîrb. bradva. V. halebardă). Secure tîmplărească cu coadă scurtă și tăișu lung. A azvîrli cu barda’n Dumnezeŭ orĭ în lună, a fi plin de încredere în tine, a fi provocator. (Poate de la un vechĭ obiceĭ de a stăpîni atîta pămînt cît puteaĭ s’aruncĭ cu barda. Cu timpul, ceĭ ce stăpîneaŭ mai mult pămînt pe baza forțeĭ lor se purtaŭ mîndru față de alțiĭ, și de aci zicătoarea. [Cojbuc, ziaru Epoca, 25 Dec. 1897]).

abáte² vb. III. 1 tr., intr., refl. A (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală. Abătură cătră stînga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară (SADOV.). ♦ fig. A (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gîndire etc. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect (SADOV.). 2 refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru (VLAH.). 3 refl. (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce pe neașteptate (cu forță). Uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui..., se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte (REBR.). 4 refl., intr. A-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări. De-mi va abate vrodată să-mi vînd moșia, am gînd să pun în publicație (c. NEGR.). 5 tr. A întrista, a deprima, a descuraja. Vestea l-a abătut. 6 tr. (calc. după fr. „abattre”) A doborî (la pămînt). Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECS.). ♦ (refl.) A cădea. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! (MACED.). • prez.ind. abát. /lat. abbattĕre; cf. și fr. abattre.

împlînt, -á v. tr. (lat. plantare, a planta. V. implantez). Plantez, răsădesc (Ps. S. Cor.). Înfig (de ex. sabia, cuțitu): unde voĭniciĭ securea nu’mplîntă (Doĭna, 2-3, 42). V. desplînt.

*líctor și (rar) -ór m. (lat. lictor, gen. -óris, rudă cu lĭgare, a lega). La Romanĭ, un fel de jandarm care-ĭ întovărășea pe mariĭ funcționarĭ și care-ĭ decapita pe condamnațĭ după ce-ĭ bătea cu vergile. Eĭ aveaŭ ca insigne o legătură de nuĭele în mijlocu căreĭa era o secure. Dictatoru era întovărășit de 24 de lictorĭ, consulu de 12, și pretoru de 6.

priseácă f., pl. ecĭ (vsl. pri-sĭeka, tăĭere de tot, retezare. V. prisecesc). Vest. (Ml.). Pădure tăĭată și lăsată pe loc. Maram. (prisacă, pl. ăcĭ). Poĭană făcută pin tăĭerea copacilor, loc lăzuit. Mold. (prisacă). Stupărie, stupină: alțiĭ umblaŭ de stricaŭ prisecile oamenilor. (N. Cost. Let. 2, 101). Întinderea uneĭ prisăcĭ era cît puteaĭ arunca c’o măcĭucă orĭ c’o secure. V. iaz.

bărdăli, bărdălesc, vb. tranz. – A ciopli cu barda: „Cu barda să bărdălească, / Cu securea să cioplească” (Bilțiu 1996: 323). – Din bardă (< germ. Barte, magh. bárda) + -li.

codorâște, -i, (codorișcă), s.f. – Coadă de bici (Poienile Izei) sau coadă de secure (Borșa). – Contaminare între coadă și toporiște.

feisă, -e, s.f. – Secure lată, folosită la cioplitul lemnelor groase (Antologie 1980). – Din magh. fejsze „topor, secure”.

lodbă, -e, s.f. – 1. Scânduri late având lungimea de circa 2 m, obținute prin despicarea trunchiurilor de copaci cu ajutorul securii și a icurilor; lobdele se transportă cu carul până în sat; erau lăsate la uscat, în podul casei, timp de un an (Stoica, Pop 1984: 47). 2. Ster de lemn: „Se așază pe pământ o lodbă și să freacă pe ie o botă de alun” (Memoria 2004-bis: 1213), referitor la tehnica aprinderii focului viu. – Din ucr. lodva (Tiktin, Scriban, Candrea, MDA).

țapin, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco 1990: 232). – Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42).

téslă f., pl. e (vsl. sîrb. tesla, d. tesati, a tăĭa, a cĭopli. V. tesac, teșesc). Un fel de secure dulgherească cu tăișu perpendicular față de coadă (pe cînd securile obișnuite aŭ tăișu pe acelașĭ plan cu coada).

topór n., pl. oare (vsl. toporŭ, d. arm. tapar, pers. tabar, topor; rus. toporŭ, secure, bg. ung. topor, secure). Unealtă de tăĭat copacĭ și de despicat lemne de foc. (Se ține de ordinar cu amîndoŭă mînile. Cînd e maĭ mare, se numește toaĭpă; cînd e maĭ mic, secure. În Olt. topor înseamnă „secure”, și secure „topor”). Fig. Om saŭ lucru din topor, om saŭ lucru grosolan. Topor de oase, persoană pusă la muncĭ prea grele (în locu altora). Cu toporu, pin mijloace violente: aicĭ nu merge cu toporu!

2) toporáș n., pl. e (dim. d. topor). Topor mic, secure. S. m. Nume de florĭ: 1. viorea, viola (Mold.); 2. surgucĭ și căldărușă (Trans.). V. degetăruț.

toporíșcă f., pl. ște, ștĭ și șcĭ (bg. toporiška, coada toporuluĭ; rus. -isko, topor prost). Topor mic, secure.

secure s. f., g.-d. art. securii; pl. securi

săcúre V. secure.

bocluc (bucluc) n. 1. încurcătură, nevoie: se ține numai de boclucuri; 2. Mold. bagaj luat în grabă, catrafuse: am găsit și secure și frânghie, sub boclucurile d-tale CR.; 3. (Banat) bucliuc, gunoiu de îngrășat pământul. [Turc. BOKLUK, excremente, de unde sensul de încurcătură, belea].

*secúre f. (lat. secúris, topor, secure, d. secare, a tăĭa; it. scure, sp. segur, pg. segura. D. rom. vine ngr. tsekúri, tsikúri, vsl. sĭekira, sîrb. sekira [dim. sekirica, sekirce], ung. szekerce). Vechĭ și Olt. Topor. Azĭ. Topor maĭ mic (de făcut surcele ș.a.).- Vechĭ și Mold. pop. săcure, Munt. secúră, pl. ĭ. – Dim. securică, pl. -rele, și securice. V. baltag.

înmuià v. a muia: înmuiând securea în sânge BĂLC.

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].

teslă f. securea dulgherilor: tesle de fier și de oțel. [Slav. TESLA, secure].

topor n. 1. unealtă de spart lemne: coadă de topor; din topor, grosolan: lucru din topor; topor de oase, asin, fig. ființă expusă la tot felul de sarcini: numai eu sunt topor de oase PANN; 2. a face topor, fam. a apuca pe cineva de cap și a-i strânge părul: și un topor îți fac CR. [Slav. TOPORŬ, secure].

toporan m. oștean înarmat cu o secure (ISP.).

strujésc v. tr. (vsl. stružiti, strugati, rad, răzuĭ, cĭoplesc, rînduĭesc. V. strug). Est. Cĭoplesc la strung, cu rindeaŭa, cu securea orĭ cu altceva. V. torn.

satâr n. 1. secure (mai ales de călău): satârul gealatului; 2. cuțit mare de tocat: satâre de Gabrova; 3. (ironic) sabie: vă poruncesc să puneți satârele în teacă AL. [Turc. SATYR].

satârași m. pl. ceată de ostași înarmați cu securi făcând parte din garda domnească: arnăuții și satârașii își curățau armele FIL.

secure f. 1. unealtă de oțel, în formă de ic sau pană, cu care se taie lemne și se doboară arborii de pădure.; 2. instrument de execuțiune a criminalilor: a lovi cu securea. [Lat. SECURIS].

sfredeleac n. sfredel mic: dă de o secure, de o funie și de un sfredeleac CR.

BARDĂ, bărzi, s. f. Secure cu tăișul lat și cu coada scurtă, folosită mai ales la cioplitul lemnului și, în trecut, ca armă de luptă. ◊ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în lună ori a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din bardă (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.

FASCIE¹, fascii, s. f. 1. (La pl.) Mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea în jurul unei securi și purtat de lictorii care însoțeau pe unii magistrați romani. 2. Fascină. – Din lat. fascis.

FRANCISCĂ, franciște, s. f. Armă albă de lovire și tăiere de forma unei securi, folosită mai ales de franci⁴ în Evul Mediu. – Din fr. francisque.

ABATE², abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

AGER, -Ă, ageri,-e, adj. 1. Iute în mișcări; sprinten, îndemînatic. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul, cu ochiul țintit la pradă, cu brațul ager la trăgaci. ODOBESCU, S. III 35. Doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte, Se-nalță pînă-n ceruri. ALECSANDRI, P. A. 203. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate... La sunete de luptă pe cîmp își luau zbond. ALEXANDRESCU, P. 144. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ◊ Fig. Merge spumegînd de se perde în alte ape, agerul părău! NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «la» sau «de») Fiul împăratului era mai ager de mînă. ISPIRESCU, L. 370. Țăranii săcui, mai ageri la picior și cunoscind locurile, se urcă mai cu înlesnire. BĂLCESCU, O. II 255. ◊ (Substantivat, rar) Și iar ia securea-n grabă, Ca un ager l-a sa treabă. PANN, P. V. I 92. 2. (Despre persoane, uneori determinat prin «la minte») Isteț, deștept, priceput, iscusit. Deși nu era prea ager întru înțelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă ușurință bucuria lui lonuț. SADOVEANU, F. J. 101. Copilul... era foarte ager și isteț. SBIERA, P. 115. Atunci împăratul, minăm că i-a trimis dumnezeu un așa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, L. 252. 3. (Despre ochi, p. ext. despre privire) Vioi, pătrunzător. Ne-a privit pe toți drept cu ochii lui ageri, streșiniți de sprincene castanii. SADOVEANU, N. F. 12. Ochii lor ageri luceau în vîlvoarea primelor focuri. SADOVEANU, N. F. 53. ◊ (Adverbial) De ce? a întrebat Mitrea privind ager pe omul stăpînirii. SADOVEANU, M. C. 37. 4. (Popular și arhaizant, despre obiecte ascuțite) Tăios. Gîdea să-și facă sabia mai ageră! SADOVEANU, D. P. 129. Toate [dobitoacele erau] cu gurile căscate, toate cu dinții ageri și cu gheare ascuțite. RETEGANUL, P. III 30. ◊ Fig. Niciodată nu intrase tata în asemenea mînie albă și ageră ca o lamă de brici. SADOVEANU, N. F. 47.

AMEȚIT, -Ă, amețiți, -te, adj. 1. Cuprins de amețeală. O năprasnă (= năprasnică) întîmplare l-a făcut să cadă amețit la pămînt. DRĂGHICI, R. 74. ◊ Fig. Trei trăsuri cu roțile amețite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc fără încetare din deal în vale și înapoi. BRĂESCU, V. A. 19. 2. Fig. Zăpăcit, năucit; emoționat. N-am mîncat... de ieri, oameni buni, îs amețit de scîrbă. SADOVEANU, N. F. 94. Blînda turturică a sosit, amețită de bucurie, aproape de soțul ei. ODOBESCU, S. III 35. Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lăsase pe un scaun... amețit, răpit. NEGRUZZI, S. I 6. 3. (Uneori determinat prin «de băutură», mai rar «de beție») Cherchelit, beat, turmentat. Tot orașul alergase la poarta curții pre care începuse a o tăia cu securile. Ostașii, amețiți de beție, făceau numai o slabă împotrivire. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Fig. Iar tu, amețite poet, De noua beție cuprins, Vestește eroul... Măreț, neînvins! BENIUC, V. 116.

ASCUȚI, ascut, vb. I. Tranz. 1. A face unui obiect (prin tăiere, cioplire, pilire etc.) vîrf lunguieț și (de obicei) înțepător. A ascuți un creion, a Au tăiat o creangă... care, ascuțind-o, au făcut-o frigare. DRĂGHICI, R. 69. 2. A subția muchia sau tăișul unei arme sau unelte de tăiat (prin frecare pe piatră sau pe alt material) pentru ca să taie (mai) bine. Băiatul tresări, se ridică și aduse securea. Uracu o luă și petrecu degetul pe buza oțelului: o ascuțise, o curățase cu gresia: tăia bine și era o secure grea. DUMITRIU, N. 94. Stă încuiat în casă și-și ascute cuțitul și-i pipăie buza cu degetul. DUMITRIU, N. 239. Bietul cătană gîndi și-și ascuți sabia și lovi coarnele cerbului. RETEGANUL, P. III 15. 3. Fig. (Cu privire la auz, minte etc.) A face să fie (mai) ager, (mai) pătrunzător. Strădania mea... [ca] să ascut cuvîntul și să stilizez îmi aducea destule neajunsuri școlărești. GALACTION, O. I 20. Atent... își ascuți auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadența slabă a pașilor din depărtare. BART, E. 185. ◊ Refl. (Subiectul este omul sau manifestările lui) Deodată s-a ascuțit ca un ferăstrău mustrarea țițacăi Leona. SADOVEANU, N. F. 24. Văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el pînă acum. Pasămite se ascuțise la minte. ISPIRESCU, L. 241. 4. Fig. (Complementul indică o stare de spirit, o contradicție, un conflict, o luptă etc.) A face să fie (mai) ager, (mai) acut, (mai) dîrz, (mai) neîmpăcat; a înteți, a spori, a întări. Acțiunea legii economice fundamentale a capitalismului contemporan ascute la maximum toate contradicțiile care macină imperialismul. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. ◊ Refl. În perioada de trecere de la capitalism la socialism lupta de clasă se ascute. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: ascuț; prez. conj. pers. 3 și: ascuță (MACEDONSKI, O. I 250).

DANDANA, dandanale, s. f. 1. Zgomot mare, zarvă, tărăboi, larmă; petrecere gălăgioasă. În casa învățătorului... dandanaua ține pînă la ziuă. STANCU, D. 422. Nunta era dandana mare. GHICA, S. 33. Pun clopotele-n mișcare Și fac mare dandana. ALECSANDRI, T. 904. ◊ (Învechit) Clopotul de dandana = clopotul de alarmă (care anunța o răscoală. o bătălie etc.). Se aude în culise clopotul de dandana și se văd viind prin munți mulțime de romîni înarmați. ALECSANDRI, T. II 12. Uneori cînd poporul se simțea asuprit și jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele își vărsa gloata peste oraș. NEGRUZZI, S. I 284. 2. Întîmplare plină de încurcături neplăcute; belea, bucluc. După o lună de zile, altă dandana... Îl văz pe Miai pe pătulul socrului, cu securea în mînă, izbea de lătrau cîinii pînă la capul satului. PREDA, Î. 116. De la el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri. M. I. CARAGIALE, C. 59. Și tu totuși ai crezut, grăi pomojnicul, căci altfel nu intrai în dandanaua asta. SLAVICI, O. I 390.

AMERICANISM s. n. (< fr. américanisme) 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărțite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani și ale populațiilor venite din alte țări: hickory („nuc cu lemn foarte tare”), hominy („mămăligă”), pone („pâine de mălai”), tomahawk („secure”), wigwam („colibă”) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin”, „instituție guvernamentală”), cache („ascunzătoare”), cent („monedă”), depot („gară”), professor („cadru didactic”) etc. – din limba franceză; boss („patron”, „șef”), bowery („fermă”), span („atelaj”), spook („fantomă”) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate”, „noroc”), canyon („trecătoare”, „chei”), corral („țarc pentru cai sau pentru vite”), fiesta („serbare”, „sărbătoare”), mustang („cal sălbatic american”), ranch („fermă de animale”) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere”), hamburger („chiftea”), leberwurst („cârnat”), schnitzel („șnițel”), schweizer („cașcaval”) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei”), cooter („broască țestoasă”), goober („arahidă”), hoodoo („vrăjitorie”, „vrăjitor”), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermonger („vânzător ambulant”), cricket („scăunel de lemn”), dell („vâlcea”), fruiterer („fructar”), galoshes („galoși”), platter („platou”, „farfurie”), tradesman („meșteșugar”), waistcoat („vestă”) etc.; c) cuvinte care și-au schimbat înțelesul sau au dobândit un înțeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd”, „depou de tramvaie”), blackbird („mierlă”), can („cutie de conserve”), clerk („vânzător de magazin”), creek („golf”, „intrând”), home („casă locuită de o singură familie”), muslin („stambă”), radical („revoluționar”), saloon („cârciumă”), side-walk („trotuar”), subway („metrou”), target („semafor”), wad („teanc de bancnote”) etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei”), catbird („sturz mieunător”), prairie schooner („căruță cu coviltir”) etc.; anti-secession, superfilms, semi-annual, publishment („publicare”), printery („imprimerie”), cafeteria („bufet expres cu autoservire”), trapezist („acrobat”), barberatorium („frizerie”), suburbanite („locuitor al unei suburbii”) etc.; down „jos” (adverb > prepoziție, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund” (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziție, verb), anguish „durere” (substantiv > verb), to combine „a asocia” (verb > substantiv), centennial „centenar” (adjectiv > substantiv), real „real” (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se așeza”, „a se instala” (< location „așezare”, „instalare”), to burgle „a sparge” (< burgler „spărgător”), to baby-sit „a îngriji de un copil în absența părinților” (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absența părinților”) etc. 2. cuvânt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă: boom „reușită economică”, bop „stil de jaz”, boss „stăpân”, jaz, mustang „cal sălbatic”, ranch „fermă de animale” – din limba română.

BAI, baiuri, s. n. (Mai ales în Transilv.) 1. Necaz, supărare, încurcătură, bucluc; rău. Asta-i baiul, că-i frumos pe afară și-nlăuntru jale. DAVIDOGLU, M. 8. Aoleo, măi hoț de dor, N-am topor să te omor, Nici secure să te tai, Să nu mai am nici un bai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. ◊ Expr. Nu-i (nici un) bai (că...) sau de asta nu-i (sau nu mi-i) bai = nu face nimic, nu-mi pasă, nu e nici o pagubă. 2. (Ironic, în expr.) A da bai (cuiva) = a face vinovat (pe cineva de ceva). De frumoasă, nu-i dau bai, Că-i cu dinții ca la cai, De-o sută cinzeci de ai, Nu poate roade mălai. MARIAN, S. 24.

BARDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăișul lat, cu coada scurtă (de obicei adusă puțin spre dreapta), întrebuințată la cioplitul lemnului, altădată și ca armă în război (v. halebardă). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape. BENIUC, V. 7. Petre își iuți mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, și avea în mînă barda cu care cioplise și pe care a luat-o, fără să-și dea seama, ca un băț, cînd pleci la drum. REBREANU, R. II 199. Stîlpi ciopliți din bardă. ODOBESCU, S. I 127. Bardă-n mînă apuca Și-n tătari se arunca. ALECSANDRI, P. P. 79. ◊ Expr. Cioplii (numai) din bardă = (despre obiecte) încă nefinisat; (despre oameni) grosolan, bădăran. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună = a fi nesocotit, sărit, șui. – Pl. și: barde (TEODORESCU, P. P. 180).

BLANĂ², blăni, s. f. Scîndură groasă (de obicei scurtă și cioplită cu securea). Un avocat spătos îngrămădise în blana ușii un moșneag știrb. CAMILAR, N. II 306. Cuiele bătute adînc în blana de lemn țineau încă puternic. ANGHEL, PR. 132. Un sfredel mare se aude rozînd țesăturile uscate ale blănii bătrîne de stejar [a ușii]. CARAGIALE, O. I 291.

BUCLUC, buclucuri, s. n. 1. Belea, încurcătură, necaz. Nourul acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. SADOVEANU, B. 23. Tii! Mare bucluc. Tocmai mie să mi se întîmple una ca asta. SEBASTIAN, T. 224. 2. Ceartă, discordie. După bucluc umbli, peste bucluc ai dat. CREANGĂ, P. 306. Caută bucluc (sau buclucul) cu luminarea. 3. (Mold., Bucov., mai ales la pl.) Obiecte neînsemnate, mărunțișuri. V. calabalîc, catrafuse. Nimerindu-se însă să aibă rămase în buclucurile sale numai două sticle de burgund (= vin) roșu, domnul abate ne-a biruit. SADOVEANU, Z. C. 17. Am găsit și secure, și frînghie... pe sub buclucurile d-tale. CREANGĂ, P. 134. ◊ (La sg., în construcții eliptice, precedat de negații) Lucru fără importanță, fleac, moft. Bre, bre, bre, dar ce omăt zdravăn! Iarnă, nu bucluc! CONTEMPORANUL, VI_II 298. – Variantă: bocluc (ȘEZ. IV 4) s. n.

BURZULUI, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia brusc, a se enerva, a se zborși, a se răsti, a se rățoi (la cineva). Acum, în fața lor se burzuluia un guard cu cingătoare tricoloră peste pîntec. PAS, L. I 63. ◊ Fig. Cîinele se burzului și începu a sări în două picioare, uitîndu-se zăpăcit în toate părțile. PREDA, Î. 59. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rău (stîrnindu-se ploaie și vînt). Vremea cea frumoasă începu a se burzului... și, cît ai clipi, un vînt puternic, urinat de ploaie, se revărsă cu tunete și fulgere. ȘEZ. VII 137. 2. (Învechit și arhaizant) A se răscula împotriva cuiva, a se răzvrăti. Măria-ta, orheienii și lăpușnenii umblă să se burzuluiască iar. -... Vor să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, Z. C. 85. ◊ Tranz. Puțini care scăpară cu viață, apucînd a sări peste ziduri... burzuluiseră norodul, și tot orașul alergase la poarta curții, pre care începuse a o tăia cu securile. NEGRUZZI, S. I 153. 3. (Despre păr) A se zbîrli. Pe fața-i lătăreață, țepile nerase de cine știe cînd se burzuluiau, ochii mici, înfundați în cap, insîngerați, scînteiau ca doi cărbuni aprinși peste care suflă un vînt năprasnic. REBREANU, R. II 139. ◊ Tranz. (În expr.) A-și burzului creasta = a se îngîmfa, a se grozăvi, a se umfla în pene. Pîn-acuma-n țara-aceasta, Noi [boierii] ne-am burzuluit creasta. ALECSANDRI, T. I 238.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. Buza de sus. Buza de jos. ▭ Uriașul cuvînt: Libertate! Ne tremură buzele, aproape Că plîngem, șoptindu-l. BENIUC, V. 127. Lăsîndu-și iar capul în jos, își mușcă buzele, își strînse pumnii. CAMILAR, TEM. 205. Gura îi era uscată și buzele arse. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. Buză de iepure = buza (de sus) ușor despicată (ca la iepure), lăsînd să se vadă- o parte din dinți și constituind un defect din naștere. Așa a născut-o mătușa... cu buză de iepure. STANCU, D. 12. ◊ Expr. (Familiar) A rămîne cu buzele umflate = a rămîne înșelat, păcălit, dezamăgit în așteptările sale. Îi era să nu-și piarză slujba și să rămîie cu buzele umflate. ISPIRESCU, L. 234. A sufla (sau a bate) în buze = a rămîne păgubaș (de ceva); a fluiera a pagubă. Toporul s-a cufundat și Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P.46. A-i crăpa(sau a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de ceva) = a avea mare nevoie (de ceva), a fi la strîmtoare; a-icrăpa măseaua. A se șterge (sau linge, spăla) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva, să-și ia nădejdea de la un lucru dorit sau rîvnit. A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a rîvni, a jindui (ceva). A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi (de nereușita unei acțiuni). (Mai ales despre copii) A lăsa (sau a pune) buza = a fi gata să izbucnească în plîns. ◊ (în diverse construcții, exprimînd lipsă de sinceritate, fățărnicie, afectare etc.) Vorbește din vîrful buzelor. ▭ Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I 150. Făcură jurămînt lui Rudolf, mai mult din buză decît din inimă. BĂLCESCU, O.II 187. Pe buze miere, Și-n inimă fiere. Marginile unei răni pricinuite de o tăietură adîncă. 2. Margine (dreaptă sau răsfrîntă) a unor obiecte (în special cînd au formă rotundă). Paraschiv își trase mîna, dar buza capacului îi strivi un deget. PREDA, Î. 180. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. DELAVRANCEA, H. T. 26. Vasile se scidă, aprinse o lumînărică de ceară, lipită de buza unui sfeșnic de alamă. VLAHUȚĂ, O. A. 345. ◊ Expr. A fi în buza tunului = a fi expus în bătaia tunului; p. ext. a se afla într-un loc primejdios. Pururea în buza tunului, siliți a bivuaca sub un cort. NEGRUZZI, S. I 39. (Rar) Plin pînă în buze = foarte plin; plin ochi. Ulcica... plină pînă-n buze cu vin roșu. DELAVRANCEA, S. 55. 3. Culmea, marginea de sus (subțiată) a unui deal, a unui pisc, a unui șanț, a unei păduri etc. V. geană. Unii, izbutind să urce buza dealului, se prăbușeau... străpunși de gloanțe. CAMILAR, N. I 49. Dă glas octombre-n viile naturii! Ca mustul tînăr Soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. I-au îngropat ieri, la Adîncata, în buza dealului, lîngă șosea. STANCU, D. 159. A dat peste stîna de oi a lui Gheorghiade, cu perdeaua ei de trestie înfiptă în buza văii Gerului. POPA, V. 114. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. Băiatul... aduse securea. Uracu o luă și petrecu degetul pe buza oțelului. DUMITRIU, B. F. 105. Cine are bardă mică, Facă-i buza subțirică. ALECSANDRI, P. P. 319.

CATEDRALĂ, catedrale, s. f. Biserică în care serviciul religios este oficiat de obicei de un arhiereu-episcop. În piața mare pavată cu pietre rotunde de rîu, între palatul administrativ și catedrala Sf. Vasile cel Mare, albă, subțire și veche, mulțimea cu ciomege, securi și furci zări un șir rar... de soldați în mantale cenușii. DUMITRIU, N. 102. Este rugată să binevoiască a veni... la biserica catedrală. NEGRUZZI, S. I 53.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

CĂLI¹, călesc, vb. IV. Tranz. 1. A mări duritatea și rezistența unui metal(în special a fierului și a oțelului) prin răcire după o încălzire la temperatură înaltă; a face mai rezistent un metal prin călire. Eu îți dau securi călite Doar în apă ne-ncepută, apă vie de izvor. DAVILA, V. V. 87. Nu e paloș de fier, Călit de vrun săbier. TEODORESCU, P. P. 571. ◊ Refl. pas. «Așa s-a călit oțelul», de N. Ostrovski. 2. Fig. A întări, a oțeli. Un soi de viteji Cum numai partidul călește! DEȘLIU, M. 72. Strașnică toamnă! înviorează, călește puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. ◊ Refl. Eroicul Partid Comunist al Uniunii Sovietice, cea mai strălucită brigadă de șoc a mișcării muncitorești mondiale, s-a creat și s-a călit în condițiile luptei neîmpăcate împotriva dușmanilor clasei muncitoare și ai socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. Puterea de rezistență a tînărului stat sovietic la asaltul lumii capitaliste, împletită cu puterea lui de a construi o lume nouă. s-a călit în această luptă dusă victorios sub conducerea Partidului comunist. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 2/3.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp cuprinzînd 60 de minute, constituind a 24-a parte a zilei; oră. Un ceas ținu lupta. ISPIRESCU, L. 18. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptori de plăcinte, cîțiva pui... erau gata. CREANGĂ, P. 10. Tu citești scrisori din roase plicuri Și-ntr-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119. Nu aduce anul ce aduce ceasul. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile sau cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Și rîde nebun, cu ceasul. PANN, P. V. I 97. La tot ceasul = la fiecare oră, într-una, mereu, în fiecare moment. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curînd) = fără întîrziere, fără a mai aștepta. Cere ce mai ai de cerut, cu un ceas mai curînd. ISPIRESCU, L. 29. În ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. ♦ Distanță, întindere, spațiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la trei ceasuri de București. ▭ Muma zmeului... suflă văpaiă din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. Cîmpuri și dealuri de o întindere de un ceas și două sînt acoperite cu cartoafe. KOGĂLNICEANU, S. 5. ◊ Expr. A face un ceas bun (sau bunicel sau bunișor) pînă... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau mai bine de o oră) pînă... A făcut un ceas bun pînă acasă. ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care e împărțită o zi, părți determinate de cadranul și acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, cînd acele cadranului, ajung la una din cele 12 puncte la care se bate ora. Cît e ceasul? ▭ La al treilea ceas al nopții, au fost în drum în bărăganul de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 205. Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. ◊ (La pl. cu același sens ca la sg.) Erau ceasurile patru. IBRĂILEANU, A. 68. 2. Moment, clipă; timp, vreme. Îi veni să-și zvîrle carabina sub gard, ca pe-un băț netrebnic, un vreasc care nu-i putea ajuta nimic în ceasul acela plin de primejdii. CAMILAR, N. II 415. Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinții de sară! EMINESCU, O. I 201. Nu-și perdu cumpătul la un ceas așa de greu. NEGRUZZI, S. I 226. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) În (sau într-)acel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Alergă la el chiar Într-acel ceas... și-i ceru iertăciune. SEVASTOS, N. 204. Într-acest ceas = acum, imediat, momentan. La opt [clăi] vîrfuri le-am făcut; Numai una mi-a rămas Să-i fac vîrf într-acest ceas. TEODORESCU, P. P. 633. În (sau, învechit, pe) tot ceasul = în fiecare clipă, în tot momentul, în tot timpul, totdeauna. Cum să se împace [sufletul]. Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul? CONACHI, P. 103. Pe nimica, pe ceas sau pe mică pe ceas v. mică¹. ♦ (Adesea în legătură cu un genitiv atributiv) Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment important. Oh! și pentru dînsa ceasul ispășirii va sosi. DAVILA, V. V. 166. Mai nainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe plîns. ISPIRESCU, L. 2. Acum, ceasul fericirii a sunat pentru mine. ALECSANDRI, T. I 56. Cu securi m-a spintecat. Inimioara mi-a mîncat, Sîngele mi l-a vărsat, în ceas de moarte m-a lăsat. TEODORESCU, P. P. 397. ◊ Expr. Ceasul morții = momentul cînd moare cineva. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment norocos (sau nenorocos). Oh! dragu mieu! ce ceas rău te-au adus pe tine pe-aicel SBIERA, P. 94. Se vede c-am pornit într-un ceas rău. CREANGĂ, P. 145. Vărguță de alun, Adă-l într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 366. (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează succes cuiva, cînd începe sau întreprinde ceva. Iaca inelul d-sale... Dă-i acum pe al tău... și să vă fie logodna într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 225. A se da de ceasul morții = a se frămînta (de supărare sau de necaz). Să se dea fiul împăratului de ceasul morții de ciudă, cînd auzi una ca aceasta. ISPIRESCU, L. 311. 3. Aparat (cu un anumit mecanism) care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile (24 de ore); ceasornic. V. ornic, orologiu, pendulă. Ceas de mînă. Ceas de buzunar. Ceas de perete. ▭ Îi dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. RETEGANUL, P. II 10. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu; Cînd bătea ceasul la doi, Eram cu mîndra-amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Ceas deșteptător v. deșteptător. Ceas de nisip = aparat care măsoară o durată de timp, prin scurgerea unei cantități de nisip dintr-o despărțitură a lui într-alta. ◊ Expr. (Familiar) A merge ca ceasul = a merge perfect. ◊ Compus: ceas-brățară = ceasornic prins cu o curelușă sau cu o brățară deasupra încheieturii mîinii. ♦ Aparat în formă de ceas (3), avînd un cadran și una sau mai multe limbi dispuse în diferite feluri și care servește la înregistrarea unor mișcări, a unor cantități de lichide sau gaze (care trec prin el); contor. 4.Slujbă religioasă săvîrșită la anumite ore din zi. Andrei luă breviarul în mînă, se puse a citi, la lumina lunii, ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. Bătrînul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia. NEGRUZZI, S. II 233.

CHILOM, (1) chiloame, s. n., (2) chilomi, s. m. 1. (Învechit) Armă în formă de baston cu secure la un capăt. Ceaușul de iniceri, văzîndu-l ca un zapciu ce era, au scos chilomul și l-a luat pe cap (= a început să-i dea în cap), fără de milă. ARHIVA R. II 141. 2. Lovitură cu pumnul; pumn. Ercule îi mai dete vro cîțiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesați. ISPIRESCU, U. 32.

DETUNĂTURĂ, detunături, s. f. Zgomot puternic, bubuitură mare (produsă mai ales de o explozie sau de o armă de foc). Motorul porni cu niște detunături ca de tun. DUMITRIU, V. L. 130. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor tulburau tihna locului. PAS, L. II 157. O detunătură înfiorătoare vui și se sparse de zidurile castelului. VLAHUȚĂ, O. AL. 149.

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul indică materialul de lucru) A tăia, a scoate așchii cu un instrument ascuțit (bardă, daltă, cuțit, ciocan) dimtr-o bucată de lemn, de piatră etc. pentru a-i da o formă oarecare. – V. struji, bărdui, dăltui. Un om cioplea un lemn lîngă căruță în curte. DUMITRIU, N. 253. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid. DRĂGHICI, R. ◊ (Complementul indică obiectul fasonat) Iarna cioplesc din lemn ciubere, doniți... BOGZA, A. Î. 151. Simon cioplește ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cît s-o putea de mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. Îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vînt. SLAVICI, N. I 53. Cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Intranz. Bătrînul cioplește în lemn de nuc. STANCU, D. 90. 2. Tranz. (Complementul indică obiectul lucrat) A sculpta. O tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit în piatră, al bătrînului. SADOVEANU, O. I 22. Se văzu arcul lui Traian stînd fără căpătîi... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri niște grosolane figuri de Victorii pocite. ODOBESCU, S. III 73. Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece... Ca luna-n miezul iernii frumoasă ești și... rece! ALECSANDRI, P. III 71. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. Cioplim din beznă forme de lumină. BENIUC, V. 7. 3. Tranz. Fig. A face îndreptări la o lucrare; a cizela. Cioplind mereu la versuri... Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? MACEDONSKI, O. I 44. Cum am sfirșit lucrarea, o strîng, o dau întării; Apoi o cioplesc iarăși. NEGRUZZI, S. II 270. 4. Refl. Fig. (Despre persoane) A căpăta deprinderi sau apucături civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se deștepta. Mai cioplește-te oleacă, măi băiete. HOGAȘ, DR. 216. Toate iau schimbare și lumea se cioplește. Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. ALEXANDRESCU, P. 67. ◊ Tranz. Cît îmi bat eu capul să-l mai cioplesc... Pace! li stă rugina de-o șchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. I 198. Am nevastă de pădure, Cioplită ca din secure. BIBICESCU, P. P. 184. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la defecte, greșeli etc.) A atenua, a înlătura. Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul, sau vreuna din cusururile sau sălbăticiile mele. HOGAȘ, M. N. 38.

CIUTAC, ciutaci, s. m. Rest din lemnul de armare, rezultat prin tăierea acestuia la dimensiunile necesare. Martin... i-a dat Elizei securea și ciutacii. DAVIDOGLU, M. 78.

HĂU¹, hăuri, s. n. Prăpastie adîncă, genune, abis. Natura a pus o graniță fatală între moarte și viață, – un hău fără fund, peste care nici cei vii nu pot să sară. MACEDONSKI, O. IV 143. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure, și vîntul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mînie. RUSSO, O. 114. ◊ Fig. Vai ție, crai sălbatic!... Piară negru-ți nume în negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! IOSIF, T. 184. ◊ Expr. Cît (e) hăul (sau cîtu-i hăul) = niciodată; în nici un caz, cu nici un preț. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. Nu mai vezi pe preot ținînd coarnele plugului cîtu-i hăul! CONTEMPORANUL, III 651.

CRĂPAT², -Ă, crăpați, -te, adj. 1. Cu crăpături, plesnit, despicat. Pahar crăpat, a Rizea luă securea... din mîna crăpată, pătată de pelagră a lui Pîrvu. DUMITRIU, B. F. 72. Pe buzele ei, aci rumene, aci crăpate și -acoperite cu pielițe pîrlite, se ivea o zîmbire. DELAVRANCEA, S. 48. Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streșin-arboroasă, Și printr-însa-n cer vezi luna trecind albă și frumoasă. EMINESCU, O. IV 125. 2. Întredeschis. A lăsat ușa crăpată. 3. (Despre animale) Mort. Seu de vacă crăpată. TEODORESCU, P. P. 374.

INTRIGA, intrig și intrighez, vb. I. 1. Tranz. A deștepta curiozitatea, suspiciunea cuiva punîndu-l pe gînduri, a da de gîndit, a trezi interesul. Aspectul acestui cortegiu mă intrigă grozav. SAHIA, U.R.S.S. 62. Păreau că descoperă acum pe seama tovarășului lor, o ciudățenie care îi consterna și-i intriga totodată. BOGZA, A. Î. 595. 2. Intranz. (Învechit) A face intrigi, a umbla cu intrigi; a unelti, a complota. Unele din familiile fanariotice, precum Mavrocordații, aflîndu-se în mare influență la Poartă, intrigară, și în doi ani capetele Brîncovenilor, Cantacuzinilor, Văcăreștilor, Dudeștilor căzură supt securea otomană. BĂLCESCU, O. I 71. [Miron Costin] intrigă mult să se numească domn Duca-vodă, prietenul său. id. ib. 185.

CULCA, culc, vb. I. 1. Refl. (Subiectul este o ființă) A se întinde, a se așeza în poziție orizontală (de obicei spre a dormi sau a se odihni). D-ta te-i culca în căruță și eu te-oi străjui toată noaptea. CREANGĂ, P. 128. În pat se-ntinde drept Copila să se culce. EMINESCU, O. I 168. Neștiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copaci și adormi. POPESCU, B. IV 36. Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. ◊ Expr. A se culca pe lauri v. lauri. A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a dormi fără grijă, a nu se sinchisi de nimic. Nu crez să se fi culcat pe urechea aia și să fi stat numai așa, cu degetul în gură. ISPIRESCU, L. 257. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = mută-ți gîndul, ia-ți nădejdea, nu mai păstra nici o speranță. Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche, din partea noastră. CREANGĂ, P. 188. Tot eu am să-ți fiu clironom... Culcă-te pe-acea ureche! ALECSANDRI, T. 819. A se culca (o dată) cu găinile v. găină. ◊ Tranz. (De obicei cu privire la copii sau la bolnavi) Cînd venea la urmă seara ne duceau ca să ne culce. MACEDONSKI, O. I 10. Îl îngrijiră și-l culcară între ei în pat. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată. CREANGĂ, P. 249. ♦ Tranz. fact. A pune (pe cineva) să se întindă la pămînt cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). Comanda elevilor drepți, îi culca prin clasă sau îi punea să facă pas alergător printre bănci. SAHIA, N. 58. ♦ Tranz. (Cu privire la obiecte, părți ale corpului etc.) A așeza, a pune, a așterne, a întinde. Mi-am culcat capul pe lutul străbun. BENIUC, V. 27. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci. EMINESCU, O. I 75. Îi veni-n gînd carul alături să-l puie, Ca tăind [copacul] să-l culce, drept în car să cază. PANN, P. V. I 87. ◊ Fig. Plopii... Stau de veghe la fereastră Și pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎRCEANU, S. A. 30. ◊ Refl. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă și nimic n-ar mai fi putut ține în loc desțelenirea pămîntului. CAMILAR, TEM. 89. Cu ochii plînși stelele toate se duc Pe patul de nori să se culce. GOGA, P. 53. O lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce. EMINESCU, O. I 179. 3. Tranz. (De obicei cu determinarea «la pămînt»; cu privire la ființe) A ucide. O ridică [furca], o răsuci și dintr-o singură lovitură îl și culcă la pămînt. MIHALE, O. 508. C-o lovitură îl voi culca la pămînt. ISPIRESCU, L. 222. Vine unul și-ți istorisește, bunăoară, că... a culcat la pămînt pe ursul care se răpezise asupră-i. ODOBESCU, S.III 48. ♦ (Cu privire la plante sau arbori) A tăia (cu coasa sau cu securea), a doborî. Valuri de oameni tălăzuindu-se pe deasupra munților se abat... și culcă pădurile la pămînt. BOGZA, C. O. 372. M-am pus rău încă de pe timpul războiului cu o chestie pe care o dibuisem: culcase un moșier la pămînt o pădure a statului și lemnele le vînduse tot statului. PAS, L. II 125. ♦ Refl. Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pămînt.

CURMEZIȘ adv. De-a latul, transversal; pieziș. Din dosul gării brișcă, după cîțiva pași, coti pe drumul nepietruit care taie cîmpia curmeziș pînă la Curteanca. REBREANU, R. I 69. Frații [miresei]... stau cu securea curmeziș în ușă... și nu-l lasă... [pe mire] să treacă, pînă cînd nu se răscumpără cu vreun dar. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 41. ◊ Loc. adv. În (sau de-a) curmeziș sau (loc. prep.) în (sau de-a) curmezișul = în lat, în lățime, în diagonală... A adormit așa, trîntit de-a curmezișul laiței. GALAN, Z. R. 257. Parcurse... cu ochii calea-laptelui, boltită de-a curmezișul cerului. C. PETRESCU, Î. I 18. Aud deodat-o larmă P-aproape, colea-n stejeriș: Pun mîna repede pe armă Și iau pădurea-n curmeziș. IOSIF, V. 84. O ia de-a curmeziș: De la nouri cătră soare. CREANGĂ, P. 221. Trece sate-n curmeziș Și dumbrăvile-n lungiș. ALECSANDRI, P. P. 240. În lungiș și (sau și-n) curmeziș = de-a lungul și de-a latul, în lung și-n lat. Școlarii trăgeau cu rigla în caiete linii în lungiș și curmeziș. I. BOTEZ, ȘC. 27. Curînd s-a apucat Cîmpul neted de arat, În lungiș și-n curmeziș. ALECSANDRI, P. P. 387. Să te duci țara în lungiș și în curmeziș. ȘEZ. VII 107. ◊ Expr. A se pune în curmeziș = a se pune în calea cuiva sau a ceva; a împiedica. Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziș, întunerecul în cale i s-apus în curmeziș. MACEDONSKI, O. I 115. A se pune (și) cruciș și curmeziș v. cruciș. ◊ (Adjectival, rar) O lovitură de țapină, desfacerea a trei bușteni curmeziși deschide închisoarea și toată îmbulzeala [buștenilor] merge la vale. SADOVEANU, V. F. 138. Laturile curmezișe sau transeptul nu mai sînt terminate în linie dreaptă. ODOBESCU, S. I 389. ◊ (Substantivat, rar) Tazlăul... scăldat în raze de soare își frîngea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezișul negru și încîlcit al rariștii de brazi. HOGAȘ, M. N. 217. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) curmezișul.

LAMĂ¹, lame, s. f. 1. Foaie subțire de metal, cu diverse întrebuințări. Lamă de oțel. ◊ Fig. Printre scîndurile țintuite în ferestre pătrundeau lame reci de vînt. DUMITRIU, B. F. 151. Din pupilele lor, două lame de oțel albăstrui urmăresc năruirea munților. BOGZA, C. O. 183. ◊ Lamă de ras = placă metalică dreptunghiulară, subțire, de obicei cu două tăișuri, care se adaptează la un aparat de ras. 2. Parte metalică a unui instrument tăios; limbă. Lamă de cuțit. ▭ Cînd a izbit cu tîrnăcopul în pămîntul moale de sub picioare, lama și capul fierului au intrat cu totul în clisă. PREDA, Î. 159. E ceru-ntunecat ca o pădure în care luna, nici pe jumătate, Lucește ca o lamă de secure. D. BOTEZ, P. O. 29. 3. Placă mică și subțire de sticlă, pe care se pun substanțele ce urmează a fi examinate la microscop. 4. Strat de lichid foarte subțire, liber sau cuprins între doi pereți.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. (Numai la sg.) Substanță dură, compactă sau fibroasă care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor și care servește ca material de construcție, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. SADOVEANU, B. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. [Soacra] rodea în nurori, cum roade cariul în lemn. CREANGĂ, P. 12. Cadențata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuțită. ◊ Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci cu desăvîrșire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi nesimțitor, a fi insensibil la ceva; a nu ști nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoții copleșitoare). În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. D. ZAMFIRESCU, R. 250. A se face de lemn = a înțepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Și au băut cu toții pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P. 12. ◊ (Adverbial, în expr.) A fi înghețat lemn = a înțepeni de frig, a fi înghețat bocnă, a fi înghețat tun. E înghețată lemn. Nici nu poate vorbi. BUJOR, S. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau «de ars») Trunchiul și ramurile unui arbore servind pentru construcție sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, P. 239. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți lemnele țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, P. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. id. A. 23. ♦ Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Ședea și el pe prispă și ascuțea un lemn. DUMITRIU, N. 93. Aș fi luat două lemne uscate, apoi le-aș fi frecat unul cu altul pînă ce s-ar fi aprins. DRĂGHICI, R. 67. 3. (Învechit și regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Frunză verde lemn sucit. HODOȘ, P. P. 120. 4. Compuse: lemn-cîinesc (sau lemnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici și groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri și prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniță. Vița sălbatecă urcase amestecîndu-și frunzele și florile tufișurilor de lemn-cîinesc. MACEDONSKI, O. III 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu și mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulce = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuințată la prepararea unor medicamente (Glycyrrhiza echinata); lemnul- domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri și prin grădini (Artemisia abrotanum); lemnuș (2). Ochiul-boului, lemnul-domnului și limba-mielușelului. FILIMON, C. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului și lăcrimioară și cu cîte alte plante aromatice. I. IONESCU, M. 373.

LIPSI, lipsesc, vb. IV. I. Intranz. 1. A nu fi, a nu exista, a nu se afla. Văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. Portretul părintelui său lipsește din părete. EMINESCU, N. 81. Pe cînd ne lipseau și cărți și tipografie. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ (În construcții negative, accentuînd existența) A urmat între ei o luptă îndelungată în care nici cuțitele n-au lipsit. SADOVEANU, O. VI 385. Nu lipsea de la masă vin bun și veselie. CARAGIALE, O. III 62. ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Iubite Ghica, îți scriu pe scurt, căci vremea îmi lipsește. BĂLCESCU, la GHICA, A. 546. Îi lipsea lucrul cel mai trebuincios, adecă focul. DRĂGHICI, R. 69. 2. (Despre persoane) A nu fi de față, a nu se găsi într-un loc la un anumit moment; a absenta. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are și alte treburi. SADOVEANU, B. 32. Grigore n-a lipsit, firește, de la marea serbare cum n-a lipsit nimeni. REBREANU, R. I 264. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. ♦ (Întrebuințat mai des la imperativ, uneori determinat prin «din ochii mei», «din fața mea», «dinaintea mea», «de aici») A se da la o parte, a pleca, a dispărea, a fugi. Lipsește din ochii mei și să nu te mai prind pe aici. DUMITRIU, N. 48. Lipsiți din fața mea! a răcnit iar măria-sa Kira. SADOVEANU, D. P. 111. Haiti! lipsește dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa. CREANGĂ, O. A. 151. Lipsiți amîndouă... Să nu vă mai văd. ALECSANDRI, T. I 363. 3. (Uneori construit cu dativul) A mai trebui ceva, a fi incomplet, a fi lipsă. Mai lipsesc cîteva scînduri la gard. ▭ Te dedeseră afară pentru niște bani ce lipseau. ALECSANDRI, T. I 381. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», conj. «(ca) să») Lucru ce-i lipse de a veni în desăvîrșită mulțămire, era că nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacile. DRĂGHICI, R. 100. ◊ Expr. Puțin (sau un fir de păr) lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cît pe-aci, aproape să. Ridicase securea să-l lovească; un fir de păr a lipsit că nu i-a despicat tidva. MIRONESCU, S. A. 59. Îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. NEGRUZZI, S. I 203. Puțin lipsi ca să îi pedepsească. GORJAN, H. I 123. Asta (sau atîta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei surprize neplăcute. A-i lipsi (cuiva) o doagă v. doagă. 4. (Întrebuințat mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a ezita, a pregeta. Kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria. SADOVEANU, Z. C. 312. Dacă aflu, nu voi lipsi să vă comunic îndată. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ (Franțuzism învechit) A omite, a uita, a se sustrage (de la ceva). Am lipsi tuturor credințelor noastre cerînd o asemenea măsură. ODOBESCU, S. III 347. Mai întîi, nu lipsesc a cerceta despre întregimea sănătății matale și a copiilor. ALECSANDRI, T. I 133. II. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dispensa de ceva, a se priva, a renunța. Nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc. SADOVEANU, P. S. 30. Mă lipsesc de un așa odor. ISPIRESCU, L. 327. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157. ♦ Tranz. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. «de») A lua cuiva ceva necesar, a-l face să nu mai aibă ceva, a-l priva de ceva. Nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Moartea o lipsise și de tatăl său. NEGRUZZI, S. I 20. Nu mă lipsi de soru-ta. GORJAN, H. IV 176.

LOBDĂ, lobde, s. f. (Regional) Bucată de lemn lungă de 1-2 m despicată cu toporul dintr-un trunchi de copac; scîndură groasă făcută din despicătura unui trunchi și cioplită numai cu securea. Boierul întoarse calul și izbi pe om spre roatele carului și spre lobdele încărcate. SADOVEANU, O. III 448. – Variantă: lodbă (CREANGĂ, A. 82) s. f.

MEȘTEȘUG, meșteșuguri, s. n. 1. Meserie. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121. Și-n cîteva zile a deprins meșteșugul de infirmier. MIRONESCU, S. A. 124. Îl dete la cel mai meșter vraci, de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. ◊ Expr. Adus din meșteșug v. adus. ♦ Muncă depusă de un meșter. Cu gîndul la meșteșugul său, nu auzise duduitul tractoarelor. DUMITRIU, V. L. 119. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug Și prinsei bouții-n jug. ANT. LIT. POP. I 221. 2. Îndeletnicire, ocupație. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VIII 209. Nu poți ști cum iubeam viața și cum ne iubeam meșteșugul nostru. C. PETRESCU, C. V. 304. [Împăratul] l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșească-n școlile înalte la meșteșugul cîntării frumoase. CARAGIALE, O. I 375. 3. Pricepere, abilitate, îndemînare, iscusință, talent (în muncă). Are moș Căliman starostele un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn încîrligată la capăt, încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, F. J. 21. O lăudară pentru meșteșugul de a face bucatele. ISPIRESCU, L. 22. ♦ Artă. Templul nalt... s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. MACEDONSKI, O. I 103. Uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73. 4. Procedeu iscusit de a face un lucru, mijloc practic, instrument, metodă. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. SADOVEANU, P. M. 11. Broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I 3. ♦ Mecanism. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șezînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului, unde are o vedere minunată. GOLESCU, Î. 75. 5. Viclenie, șiretenie, înșelătorie, tertip. Ei! zice baba, d-ăștia mi-ai fost?... Lasă că-ți cunosc eu dumitale meșteșugul! CARAGIALE, P. 57. ◊ Expr. A-i da (unui lucru) de meșteșug = a descoperi secretul unui lucru, a descurca un lucru încurcat. În sfîrșit, mai stă el Ivan oleacă așa, cu fruntea răzămată pe mînă, și-i și trăsnește în gînd una: taci! că i-am dat de meșteșug. CREANGĂ, P. 321.

LUPTĂ, lupte, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbul «a se lua») Încleștare corp la corp între două persoane care caută să se învingă una pe alta; încăierare (pe viață și pe moarte) între două persoane. Se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse... destul că îl trînti la pămînt încît pînă în grumazi s-a cufundat. RETEGANUL, P. III 70. În săbii să ne tăiem... ori în luptă să ne luptăm. ISPIRESCU, L. 42. Bine că mi-ai venit Făt-Frumos... hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare. EMINESCU, N. 10. ◊ Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii sau ajutor străin. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Sport; uneori determinat prin «greco-romană») Întrecere între doi luptători în care fiecare caută să trîntească pe adversar cu omoplații la pămînt fără să folosească procedee dureroase. 2. (Mil.) Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. V. război. Zidurile clădirilor uzinei purtau încă urmele luptelor care s-au dat aci pentru fiecare palmă de pămînt. STANCU, U.R.S.S. 193. Lupta iar începe... dușmanii zdrobiți Cad ca niște spice de securi loviți. BOLINTINEANU, O. 34. Lupta urlă, se-ncleștează Și barbarii toți, grămadă, Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. Săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind... și după ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care lucrează în sens contrar. Lupta dintre vechi și nou. 3. (În expr.) Luptă de clasă = lupta dintre exploatatori și exploatați, expresie a caracterului de neîmpăcat al intereselor de clasă, constituind forța motrice de dezvoltare în societatea împărțită în clase antagoniste; în capitalism ea duce în mod inevitabil la prăbușirea societății burgheze și la instaurarea dictaturii proletariatului, care are drept scop lichidarea claselor și crearea societății comuniste. 4. Efort depus de cineva pentru a se apăra; străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie. Aș vrea ca și la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu; Iar ea, tot nemișcată stînd, Cu ochii-n jos și tremurînd De lupta ei, tîrziu și greu, Rosti sfioasă: Cînd? COȘBUC, P. I 281. Pepeleo!... de azi începe o viață plină de lupte pentru tine. ALECSANDRI, T. I 402. 5. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «pentru») Acțiune întreprinsă pentru a obține ceva, strădanie. Haide cu noi, bătrîne, și-ai să-ntinerești. Fiindcă munca noastră îi miez din lupta noastră: o luptă cinstită și dreaptă pentru un trai mai bun, pentru o viață mai bună tuturor. DAVIDOGLU, M. 61. Oamenii de știință sovietici... merg zi de zi mai departe în lupta pentru păstrarea sănătății poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 127. 6. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «contra», «împotriva», «cu») Combatere. Lupta împotriva superstițiilor. ▭ În lupta cu decadentismul, arta progresistă se dezvoltă și se întărește. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898.

MOALE¹ s. n. (Numai în forma articulată, urmat de un genitiv) Partea puțin rezistentă a unui lucru, care cedează ușor la apăsare. Mi-am luat de-o grijă, zise. scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Și-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. ◊ Moalele capului = fontanelă. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Învățătorul înalt, osos... ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I 19. Vai de mine și de mine! făcu deodată Petre, parcă l-ar fi lovit în moalele capului. REBREANU, R. II 199. Moalele securii = muchea securii. Pe moalele (muchea) săcurii se pisează usturoi. ȘEZ. XII 194.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca puternic cu dinții și a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîșiind). Lăsați cîinii în pace, c-o să vă muște! REBREANU, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Roțile [tractorului] se înfig în pămînt, nu în pietrele drumului pe care le mușcă. DUMITRIU, V. L. 111. Tîrnăcopul, pila, mîna mușcă stîncă cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. ◊ Expr. A-și mușca mîinile (sau degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ți muști mîinile... și ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. A-și mușca buzele v. buză. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV 172. ◊ Absol. Cîinele cînd mușcă nu mai latră! REBREANU, R. II 73. Calu-i turbă, mușcă, sare Nechezind cu înfocare. ALECSANDRI, P. II 1. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm ori sînt deștept? CARAGIALE, O. III 69. Nevăstuica.. de multe ori mușcă vitele de picioare. ȘEZ. III 204. ♦ Fig. A pricinui durere, usturime; a înțepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl mușcă prin încălțăminte. SAHIA, N. 91. ◊ Intranz. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. VI 254. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «din») A rupe cu dinții o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. HOGAȘ, DR. II 26. ◊ Fig. Al nostru-i pămîntul din care fierul va mușca. BENIUC, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II 157. 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice.

OBLICI, oblicesc, vb. IV. Tranz. (Popular și arhaizant) 1. A descoperi, a dibui; a găsi. E mîța de la vecina, Că mi-a oblicit, slănina. MARIAN, S. 136. Au început ei a se văiera pentru că le era frică să nu-i oblicească cineva. SBIERA, P. 5. Mîndro, de dragostea noastă Răsărit-a pom în coastă... Dușmanii l-au oblicit, Cu securile-au ieșit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 2. A afla, a auzi în taină, a prinde de veste, a simți. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. – Știi ceva? ai oblicit ceva? SADOVEANU, B. 39. Finii și vecinii, Dacă-mi obliciră Ce vrea lelea Firă, Mi se învoiră. COȘBUC, P. II 152. ◊ Absol. Mărculeț s-a dus de-acasă, Și turcu a d-oblicit... Și rău l-a batjocorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Intranz. Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți, cu oaste, Chiajna nu se turbură prea mult. ODOBESCU, S. I 115.

NĂPRASNIC, -Ă, năprasnici, -e, adj. 1. Neașteptat, neprevăzut, fulgerător, subit. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea În brațe strîns. COȘBUC, P. I 256. I-au venit căpitanului un somn așa de năprasnic, cît a trebuit să se culce pe iarbă și să doarmă. SBIERA, P. 277. ◊ (Adverbial) Prietinul care mi-a scris-o, nu de mult, năprasnic, și-a pus capăt vieții. SADOVEANU, P. S. 113. Toate s-au petrecut așa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. REBREANU, R. II 245. A murit sărmanul năprasnic, într-aceeași sară. Otrava, înțelegi? NEGRUZZI, S. III 428. 2. Iute, violent, vehement, nestăpînit, năvalnic, impetuos. C-un salt năprasnic, zăporojanul cel cărunt dispăru în tufe. SADOVEANU, O. VII 38. Chiotele unei bucurii năprasnice înăbușeau trosniturile focului. REBREANU, R. II 206. S-a stîrnit un vînt năprasnic. CREANGĂ, P. 89. ◊ (Adverbial) Acum se aprinseseră în mine dorințile de dragoste, năprasnic, ca-n anii tineri în care mă aflam. SADOVEANU, O. VIII 33. Plouă năprasnic zi și noapte. IBRĂILEANU, A. 102. Și-ntr-una Tot crește năprasnic furtuna. COȘBUC, P. I 237. ♦ (Despre persoane) Aprig, pornit, furios. Vornicul descălică... însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori. ODOBESCU, S. I 172. 3. Grozav, îngrozitor, înfricoșător, uluitor, cumplit. De-o năprasnică putere mă resimt însuflețit. MACEDONSKI, O. I 29. Năprasnica silnicie a ciobanului ne-a ținut alungați pe la străini. ODOBESCU, S. I 110. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure. ALECSANDRI, P. III 438. ♦ (Substantivat, m.; rar) Voinic, uriaș. Eu! zice un năprasnic cu brațele vînoase. BELDICEANU, P. 62. Bătrînul Matei Cîrjă are-mpregiurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui. ALECSANDRI, P. III 204.

OTOMAN, -Ă, otomani, -e, adj. (Învechit) Turcesc, turc. În dreptul Rusciucului, traserăm către un vapor otoman de război. BOLINTINEANU, O. 264. Capetele Brîncovenilor și ale Cantacuzinilor... căzură supt securea otomană. BĂLCESCU, O. I 21.

PREZENT s. n. (< fr. présent, it. presente, lat. praesens, -tis): timp verbal (simplu sau compus) de bază al modurilor indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potențial, imperativ, prezumtiv și infinitiv, care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. Este alcătuit la indicativ, conjunctiv și imperativ din radicalul invariabil sau variabil (total sau parțial) al verbului, la care se adaugă sufixul temporal zero sau sufixele temporale variabile -ez- și -eaz- (conj. I), -esc-, -eșt- și -easc-, -ăsc-, ășt- și -asc- (conj. a IV-a), asociate cu desinențele zero, -i, -e, -ă, zero, la persoanele I și a II-a singular și a III-a (singular și plural) + sufixele temporale variabile ă și a (conj, I), e (conj. a II-a și a III-a), i și î (conj. a IV-a), asociate cu desinențele m și ți, la persoanele I și a II-a plural: (să) cânt, (să) cânți, cântă, să cânte, (să) cântăm, (să) cântați, cântă, să cânte; (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, să lucreze, (să) lucrăm, (să) lucrați, lucrează, să lucreze; (să) tac, (să) taci, tace, să tacă, (să) tăcem, (să) tăceți, tac, să tacă; (să) fac, (să) faci, face, să facă, (să) facem, (să) faceți, fac, să facă; (sa) vin, (să) vii, vine, să vină, (să) venim, (să) veniți, vin, să vină; (să) sosesc, (să) sosești, sosește, să sosească, (să) sosim, (să) sosiți, sosesc, să sosească; (să) cobor, (să) cobori, coboară, să coboare, (să) coborâm, (să) coborâți, coboară, să coboare; (să) hotărăsc, (să) hotărăști, hotărăște, să hotărască, (să) hotărâm, (să) hotărâți, hotărăsc, să hotărască. La condițional-optativ-potențial este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarelor morfologice a avea și a vrea: aș, ai, ar, am, ați, ar + infinitivul verbului de conjugat (lipsit de morfemul a): aș cânta, aș lucra, aș tăcea, aș face, aș veni, aș sosi, aș coborî, aș hotărî etc. La prezumtiv este alcătuit din paradigmele de viitor I, de conjunctiv invariabil și de condițional-optativ-potențial ale auxiliarului morfologic a fi + gerunziul verbului de conjugat: voi fi cântând, să fi cântând, aș fi cântând etc. La infinitiv este alcătuit din radicalul verbului precedat de morfemul a și urmat de sufixul modal al fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i, -î): a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî. ◊ ~ gnomic (etern): p. indicativului care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. Este caracteristic legilor, definițiilor, maximelor și proverbelor care exprimă adevăruri cu caracter permanent: „Apa îngheață la zero grade”, „Oamenii se nasc, trăiesc și mor”, „Apa trece, pietrele rămân.” ◊ ~ istoric (narativ, dramatic): p. al indicativului folosit în narațiuni ca mijloc de dinamizare (de dramatizare) a procesului, cu semnificație temporală de perfect compus, ca în exemplul „...mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecția mântuitoare... smulge o secure ostășească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmașă... doboară pe toți cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Pașa, îi zboară capul, izbește și pe alte capete... și... se întoarce la ai săi plin de trofee și fără a fi rănit” (N. Bălcescu). ◊ ~ iterativ: p. al indicativului însoțit de determinări temporale care ajută la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale, ca în exemplul „Iarna viscolu-l ascult” (M. Eminescu). ◊ ~ descriptiv: p. al indicativului folosit în descrierile poetice de natură, cu semnificație temporală de imperfect, ca în exemplul „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi...” (G. Coșbuc).

PILĂ¹, pile, s. f. Unealtă de oțel călit, cu una eau cu mai multe fețe brăzdate de crestături cu tăișuri, folosită la desprinderea de așchii mici de la suprafața unor piese metalice sau de lemn, pentru a le subția, a le netezi sau a le ascuți. Ochii plutonierului alunecau spre securea cu fierul negricios, luciu la tăiș, unde era ascuțită cu pila. DUMITRIU, P. F. 50. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între șanuri... ace, sule, clește, pilă, ciocan. CREANGĂ, A. 81. ♦ Mic instrument asemănător cu cel de mai sus, folosit pentru a netezi unghiile.

PÎRÎI, pers. 3 pîrîie, vb. IV. lntranz. A produce sunetul caracteristic ruperii unui material tare; a scoate un zgomot surd prin lovire, ardere, sfîrtecare etc. Gheața pîrîia ca o uriașă clădire ce stă să se surpe. SANDU-ALDEA, U. P. 119. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure. RUSSO, O. 114. ◊ Expr. Fuge de-i pîrîie călcîiele v. călcîi. – Prez. ind. pers. 3 și: pîriiește. – Variantă: (Transilv.) pîrăi (REBREANU, R. I 256, RETEGANUL, P. IV 13) vb. IV.

POMOSTINĂ, pomostine, s. f. (Mold.) Podul sau fundul carului, format din cîteva scînduri alăturate; podea. (Atestat în forma pomoștină) Numai iată că dă de secure, de-o funie și de un sfredeleac, pe pomoștină căruței. CREANGĂ, O. A. 127. – Variantă: pomoștină s. f.

TOAIPĂ, toaipe, s. f. (Mold.) Unealtă de dulgherie în formă de secure, cu care se cioplesc grinzile. Toaipa este o secure mai mare, mijlocia între secure și topor. PAMFILE, I. C. 125.

TOPOR, topoare, s. n. Unealtă tăietoare formată dintr-un corp de oțel în formă de pană, cu tăiș și cu un ochi în care se fixează o coadă de lemn tare; se folosește la despicatul lemnelor și la diferite lucrări de dulgherie. V. secure, bardă. Un om vorbește singur și învîrtește un topor în mînă. BUJOR, S. 149. Din fiece palat Și fiece colibă a pus de-au adunat Săgeți și lănci și suliți și spăzi înveninate Și paloșe, topoare de-oțel. COȘBUC, P. II 181. Aoleo, măi hoț de dor, N-am topor să te omor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. ◊ (În metonimii) Bărbatul său locuia într-o pădure mare și deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Loc. adj. și adv. Din topor = fără finețe, grosolan, necioplit, otova. Natura ar fi trebuit să le croiască un sistem nervos mai din topor. VLAHUȚĂ, O. A. 98. Bărbat de cinste, om plin de bunătate, Făcea versuri d-acele ca din topor lucrate. ALEXANDRESCU, P. 85. ◊ Expr. Coadă de topor v. coadă (5). Topor de oase = cal de bătaie, v. cal (1). N-a știut-o nici fețele boierești, darmite noi sărmanii, topor de oase. DELAVRANCEA, S. 227. A sta cu toporul la brîu = a fi totdeauna gata de ceartă, de bătaie. A face cuiva un topor (sau toporul) = a) a înșela, a păcăli pe cineva, a-i juca o festă cuiva. Uite cine ne-a făcut toporu! Pe el, băieți! PAMFILE, M. R. I 76. Leul s-au întors unde au fost lăsat iepurele, dar rău norocosul, că iepurile i-au făcut un topor, că au aflat numai locul unde zăcuse. ȚICHINDEAL, F. 27; b) a bate zdravăn (pe cineva). Pesemne te mănîncă spinarea, cum văd eu, și ia acuș te scarpin, dacă vrei; ba ș-un topor îți fac, dacă mă crezi, de-i zice «aman, puiule», cînd îi scăpa din mîna mea. CREANGĂ, A. 57. A face cuiva chica topor v. chică (1).

TOPORÎȘTE, toporîști, s. f. Coadă de coasă sau (mai rar) de topor, de secure. A tras cu cutea repede pe pana coasei de cîteva ori, pe urmă a înfipt toporîștea în pămînt. SADOVEANU, E. 121. Pînza [coasei] se întărește în... toporîște. PAMFILE, A. R. 125. Coasa... sări din toporîște. ȘEZ. I 85. – Variantă: toporiște (MARIAN, T. 3) s. f.

TUNDE, tund, vb. III. Tranz. 1. A scurta, a tăia sau a reteza (pînă la piele) părul, mustața sau barba cuiva. Și-a tuns mustața. ◊ (Complementul indică persoana respectivă) Văzînd profesorul că purtăm plete, a poruncit unuia dintre școlari să ne tundă. CREANGĂ, A. 27. ◊ Expr. A tunde (pe cineva) brebenel v. brebenel. ◊ Refl. cauzativ. E păcat să mături tu sau altul părul după ce te-ai tuns. GOROVEI, la CADE. ♦ (În ritualul bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui om înainte de a-l face călugăr; p. ext. a călugări pe cineva. De mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ A tăia părul sau lîna de pe corpul unor animale. Stăpînu-meu a pus de și-a tuns oițele, și a tuns și oaia finului său. ISPIRESCU, L. 208. ♦ A scurta iarba sau vîrfurile copacilor. Tunde crengile copacilor. DRĂGHICI, R. 151. 2. Fig. (În expr.) A o tunde = a fugi, a o șterge, a o tuli. Băga de seamă vreun bou răzlețit și o tundea pe-aci încolo. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tunde-o (băiete, pîrleo etc.) = fugi, șterge-o. Iese pe ușă, pune mîna pe iapă și pe-o secure și tunde-o! CREANGĂ, P. 47. Tunde-o, pîrleo! Peste garduri sărea iute și fugea. CONTEMPORANUL, I 406.

ȚAPINĂ, țapine, s. f. Unealtă formată dintr-o cange de oțel fixată într-o coadă de lemn și întrebuințată la urnirea și manevrarea buștenilor. Cei care lucrau cu securile le-au lăsat încet lîngă picior; cei care lucrau cu țapinele s-au răzimat în ele și au urmat a privi cu mirare grupul. VORNIC, P. 51. – Variante: sapină s. f., sapin, țapin s. n.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.