PÎRÎI, pers. 3 pîrîie, vb. IV. lntranz. A produce sunetul caracteristic ruperii unui material tare; a scoate un zgomot surd prin lovire, ardere, sfîrtecare etc. Gheața pîrîia ca o uriașă clădire ce stă să se surpe. SANDU-ALDEA, U. P. 119. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure. RUSSO, O. 114. ◊ Expr. Fuge de-i pîrîie călcîiele v. călcîi. – Prez. ind. pers. 3 și: pîriiește. – Variantă: (Transilv.) pîrăi (REBREANU, R. I 256, RETEGANUL, P. IV 13) vb. IV.