COCTEAU [coctó], Jean (1889-1963), scriitor, eseist, cineast, pictor francez. Participant la toate mișcările artistice și literare de avangardă. Versuri („Capul Bunei Speranțe”, „Recviemul”), proză (romanul „Copiii teribili”), drame („Vocea umană”, „Mașina infernală”, „Părinții teribili”), filme („Sîngele unui poet”, „Testamentul lui Orfeu”), eseuri.

MIRON (MYRON) din Eleuterai (c. 480-c. 430 î. Hr.), sculptor grec. Unul dintre corifeii sculpturii grecești din perioada clasică timpurie. Maestru al redării corpului în mișcare. În creația sa, expresia figurii se umanizează, traducând fie seninătatea interioară (zeița din grupul „Atena și Marsyas”), fie tensiunea („Discobolul”). Operele lui ne-au parvenit numai sub forma unor copii romane.

SURET, sureturi, s. n. (În Evul Mediu, în Țările Române) Copie sau traducere (a unui act, a unei scrisori). – Din tc. suret.

Miron Mai puțin frecvent decît în secolele trecute, Miron reproduce un vechi nume pers. gr. Mýron, atestat de Herodot, ca nume al unui tiran și purtat, printre alții, de un celebru sculptor din sec. 5 î.e.n. Spre deosebire de majoritatea numelor grecești, compuse din două elemente lexicale, de astă dată avem de a face cu un nume simplu pe care specialiștii îl apropie de subst. myron „ulei parfumat, balsam” (prin intermediar slav, cuvîntul grecesc a ajuns și în română, sub forma mir „untdelemn sfințit, folosit în biserica creștină la săvîrșirea unor ritualuri”; din aceeași familie mai fac parte mireasmă, miros etc.). Nume laic la origine (ungerea corpului cu uleiuri parfumate era un element al eleganței), Myron este preluat de către creștinii din primele secole ale erei noastre și pătrunde în onomasticonul sacru. Răspîndirea numelui printre credincioșii de limbă greacă trebuie pusă în legătură și cu valoarea de termen tehnic ecleziastic al subst. myron „mir”, mai ales că, după cît se pare, cultul unui martir Miron nu s-a bucurat de o prea mare popularitate. Ajuns la noi prin intermediar slav, vechiul nume grecesc începe să fie folosit și de către români, încă din sec. 15, alături de forma calendaristică fiind curente și derivatele Mironaș, Mironeș, Mironel. Deși din punct de vedere teoretic nu este exclus un probabil hipoc. Miru (și derivatele sale), acesta nu poate fi practic deosebit de numele omofon care aparține temei slave Mir- (din Miroslav, Vladimir, Mircea etc.). ☐ Bg., rus, scr., ucr. Miron. ☐ Miron, sculptor grec din sec. 5 î.e.n., autorul celebrului Discobol (păstrat numai sub forma unei copii romane), Miron Barnovschi, domn al Moldovei, Miron Costin, unul dintre cei trei mari cronicari moldoveni.

MIJOARCĂ s. f. (Regional, mai ales în construcția de-a mijoarca) Numele unor jocuri de copii; (regional) mijă (2). Cf. LB. Giocurile copiilor români sînt foarte diverse; ele se numesc: de-a mijoarca, de-a brăzdița, de-a puia gaia. ALECSANDRI, P. P. 393. Învățătura puțin mă stingherea de la jocul mijoarcei, al zmeilor și al oinei. GANE, ap. CADE. Ne jucam noi băieții de-a mijoarca. CREANGĂ, A. 33. Băieții. . . alergau ca niște smintiți, jucîndu-se de-a „mijeatca”. CONTEMPORANUL, III, 615. Mai cu de-a baba oarba, de-a mijoarca, de-a puia gaia, se făcu și miezul nopței. ib. V₁ 297, cf. HEM 609, 1072, 2 371. Afară de jocurile înșirate pînă aice se mai joacă încă și multe altele. . . ca cristeii. . . , de-a mijoarca. MARIAN, Î. 222, cf. PAMFILE, J. I, 13, II, 2, ȘEZ. III, 71, H I 104, III 4, 110, 247, 312, X 482, 586, XI 518, IORDAN, L. M. 198, ALR II 4 337/414, 520, 4 381/284. Nu te juca de-a mijoarca (= spune sincer, pe față, ce gîndești, ce ai de gînd să faci). Cf. ZANNE, P. IV, 447. – Pl.: (rar) mijoarce. – Și: mijoátcă (HEM 609, 1 072, PAMFILE, J. I, 13, H III 110, 247, XI 518), mijotcă (LB, GHEȚIE, R. M. BARCIANU, ALEXI, W., ALR II 4 381/284), mijatcă (ȘEZ. III, 71) s. f. - De la mijă.

PLAGIA vb. a copia. (În romanul lui l-a ~ pe...)

COLUMNA LUI TRAIAN, monument aflat la Roma, în Forumul lui Traian; ridicat în 113 d. Hr., de către Apolodor din Damasc, din ordinul împăratului Traian, în amintirea victoriilor repurtate împotriva dacilor. Înălțată de 29,78 m, este acoperită de jur împrejur cu un basorelir în spirală, care constituie una dintre importantele surse arheologice pentru studiul războaielor daco-romane. O copie desfășurată a basoreliefurilor Columnei se găsește expusă la Muzeul de Istorie Națională a României (București).

DAGERMAN [dá:gəmán], Stig (1923-1954), scriitor suedez. Opera sa ilustrează starea de spirit specifică „generației anilor ’40” confruntată cu dezastrele materiale și morale de după război. Romane („Șarpele”, „Copilul ars”), nuvele („Jocurile nopții”), piese de teatru („Condamnat la moarte”).

Crăcĭún și (Mold. și) Crecĭún n., pl. urĭ (d. lat. creátio, -ónis, creațiune, devenit neutru supt infl. luĭ ajun [A. și O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Pușcaru]. D. rom vine bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson. Cp. cu Născut). Sărbătoarea nașteriĭ luĭ Hristos (25-27 Decembre), Moș Crăcĭun, în poveștĭ, un bătrîn cu barba albă, plin de zăpadă și sprijinit într’un toĭag și care aduce jucăriĭ copiilor. La Romani, în locul Crăcĭunuluĭ se sărbaŭ Saturnaliile (16-18 Dec.), ĭar la sfîrșitu anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ. – Obiceĭu braduluĭ de Crăcĭun e luat de la vechiĭ Germanĭ și e păstrat de ceĭ noĭ pînă astăzĭ. În casa românească n’are ce să caute acest brad de Crăcĭun, că Româniĭ aŭ steaŭa, care se poate împodobi tot așa de frumos și nu se strică degeaba un brad.

MAHFŪZ, Najib (1911-2006), scriitor egiptean. Romane de investigație socială și familială (trilogia „Între două palate”) sau abordând problematica vieții contemporane („Prepelița și toamna”, „Drumul”, „Cerșetorul”, „Hoțul și câinii”, „Pasajul miracolelor”); romanul alegoric „Copiii din cartierul nostru”; povestiri („Ziua în care a fost omorât președintele”). Premiul Nobel pentru literatură (1988).

LOTI [lotí], Pierre (pseud. lui Julien Viaud) (1850-1923), scriitor francez. Ofițer de marină. Romane exotice într-un stil simplu, sensibil, remarcabile prin descrierea peisajului („Pescar de Islanda”, „Doamna Crizantema”, „Ramuntcho”). Lucrări autobiografice („Romanul unui copil”). Volume de călătorii („India fără englezi”, „Spre Ispahan”).

ETIOPICA („Theagen și Haricleea”), roman popular atribuit lui Heliodor din Emesa (sec. 3), prezentând peripețiile unui cuplu de îndrăgostiți. Tradus din sec. 16, în neogreacă, latină și franceză, s-a bucurat de o largă răspândire. Manuscrisele care au circulat în sec. 18-19 în limba română erau copii ale traducerii făcute de logofătul Toma Dimitriu (Grămăticul) în sec. 18.

LESSING, Doris May (n. 1919), scriitoare engleză de origine sud-africană. Amintirile tinereții petrecute în Rhodesia i-au inspirat ciclul epic „Copiii violenței”. Romanul autobiografic „Carnetul de aur” tratează condiția femeii și criza intelectualilor într-o societate dominată de apartheid. Premiul Nobel pentru literatură (2007).

NUSIĆ [núʃtiʃ], Branislav (1864-1938), scriitor sârb. Cunoscut îndeosebi prin comediile sale de moravuri („Deputatul poporului”, „Protecția”, „Doamna Ministru”, „O familie îndoliată”, „Doctor în filozofie”) în care satirizează parvenitismul, birocrația și regimul polițienesc; versuri, nuvele, romane umoristice („Copilul comunei”), memorialistică („Autobiografia”). Drame istorice și patriotice.

PINOCCHIO, celebru personaj al romanului pentru copii cu același nume scris de C. Collodi, care prezintă aventurile unei marionete, devenită un mic băiețel. Popularitatea personajului a devenit extraordinară în întreaga lume după ce Walt Disney a creat (1940) desenele animate, care-l aveau drept erou.

kișdedov n. numele maghiar al azilurilor de copii sau al școalelor froebeliene, instituite în Ardeal cu scopul de a maghiariza pe copiii de Români.

PLAGIA vb. a copia. (În romanul lui l-a ~ pe...)

AVERE sf. 1 Tot ce are, ce stăpînește cineva: a avea, a face ~; a se bucura la ~, a căuta să se îmbogățească, a ținea la bani; proverb: mulțimea copiilor, ~a Românului ¶ 2 ⚖️ ~ mișcătoare; ~ nemișcătoare 👉 MIȘCĂTOR ¶¶ contr. NEAVERE [avea].

BEȘLEAGĂ, Vladimir (n. 1931, Mălăești, Basarabia), scriitor român. Povestiri pentru copii („Vacanța mea”), romane psihologice („Zbor frînt”) sau de inspirație rurală, nu lipsite de substrat etic („Acasă”). Eseuri, traduceri, puiblicistică.

Acca La(u)rentia, nevasta păstorului Faustulus și doica lui Romulus și Remus, pe care i-a crescut alături de ceilalți doisprezece copii ai ei. Romanii o cinsteau ca pe o divinitate.

Copia, în mitologia romană, zeița belșugului.

NIHILÍSM (< fr. {i}; {s} lat. nihil „nimic”) s. n. 1. (FILOZ.) Modalitate de gândire specifică oricărei doctrine filozofice ce își propune negarea radicală a unui sistem de valori. Termenul, introdus la sfârșitul sec. 18, cu ocazia polemicilor îndreptate împotriva criticismului kantian și a idealismului, a fost extins pentru a denumi orice filozofie care tinde să nege posibilitatea cunoașterii realității și să susțină caracterul nefondat al eticii tradiționale; atitudine de negare absolută. 2. Concepție care neagă rânduielile, instituțiile, morala, tradițiile culturale existente într-o societate dată. Termenul s-a răspândit în Rusia după apariția romanului „Părinți și copii” de I.S. Turgheniev. 3. (În psihiatrie) Formă a delirului în care persoana neagă realitatea, o parte sau tot ce-l înconjoară, câteodată chiar propria ființă.

HEYSE [háizə], Paul Johann Ludwig von (1830-1914), scriitor german. A făcut parte din „Cercul poeților münchenezi”, continuatori ai tradițiilor clasicismului și romantismului. Operă marcată de cultul pentru frumosul ideal. Nuvele de factură lirică, descriptivă („Arrabbiata”, „Fata din Treppi”), romane social-critice („Copiii lumii”, „În paradis”). Drame istorice („Violul Lucreției”). Traduceri din lirica italiană și spaniolă. Premiul Nobel pentru literatură (1910).

CINCI I. num. 1 Număr egal cu acela al degetelor dela mînă; 👉 DEGET ¶ 2 🌿 CINCI-CLOPOȚEI, CINCI-COADE = CĂLDĂRUȘĂ ¶ 3 🌿 CINCI-DEGETE, plantă, ierboasă tîrîtoare, ale cărei frunze au, de regulă cinci foliole, din care pricină se numește și „iarba-degetelor” (Potentilla reptans) (🖼 1163) ¶ 4 🌿 CINCI-FOI = SĂNICIOARĂ ¶ 5 În cinci-pietre, joc de copii cu cinci pietricele care se pun în palmă, se aruncă în sus și se prind pe dosul mîinii; e un joc foarte vechiu, pe care-l jucau și copiii în vremea Romanilor (🖼 1164). II. sbst. 1 ♠️ Carte de joc cu cinci ochi: un ~ de treflă ¶ 2 Ⓟ Piesă de monetă de 5 bani; Ⓕ: nici un ~, nimic, nici un ban [lat. vulg. * cīnque < quinque].

BATZARIA, N(icolae) (1874-1952, n. Kruševo, Macedonia), scriitor român. Director la „Dimineața copiilor” și „Universul copiilor”, în care a semnat cu pseud. Moș Nae. Literatură pentru copii (seria „Haplea”. „Lir și Tirbișir”). Schițe și nuvele („Spovedanii de cadînă”).

BENEDEK [bænædæc] Elek (1859-1929, n. Bățani, jud. Covasna), scriitor și publicist maghiar din România. Povestiri prelucrate din folclor („Croitorașul viteaz”), povestiri pentru copii („Cartea basmelor”) și romane („Huszár Anna”).

BERG, Lotte (pseud. Luciei Bacinski) (1907-1981, n. Cernăuți), scriitoare germană din România. Versuri sociale și erotice („Călătorie spre primăvară”, „Firul roșu”); nuvele inspirate din realitățile cotidiene („O vară fierbinte”). Literatură pentru copii. Traduceri din poeți români.

BUCOV, Emilian (1909-1984, n. Chilia Nouă, Basarabia), scriitor român. Versuri militante („Scara fără trepte”), pe subiecte civice sau romantice, dedicate meleagurilor natale („Te văd Moldovă!”), poeme, romane („Magistrala”), literatură pentru copii, traduceri.

eligibil, -ă adj. (jur.) ◊ „Copil eligibil, în terminologia cu care operează C.R.A. [Comitetul Român de Adopțiuni], înseamnă copil disponibil înfierii – copiii provenind de la o instituție de stat pentru ocrotirea minorilor (leagăne, cămine și orfelinate).” R.l. 29 XI 91 p. 1 (DN, DEX – alte sensuri)

DE AMICIS, Edmondo (1846-1908), scriitor italian. Cunoscut prin romanul „Cuore – inimă de copil”, care evocă lumea copilăriei, cultivând valorile etice și patriotismul.

MASEFIELD [méisfi:ld], John Edward (1878-1967), scriitor englez. Supranumit „poet al mării”. Poeme de evocare realistă, cu implicații fantastice, a vieții marinarilor („Baladele mării”, „Eternă îndurare”), drame („Tragedia lui Nan”), romane de aventuri pentru copii („Căpitanul Margareta”, „Pasărea zorilor”); pagini autobiografice („O experiență îndelungată”); eseuri critice („William Shakespeare”).

McEWAN [mækjú:ən], Ian (n. 1948), scriitor englez. Lucrările sale fac o rece și nemiloasă prezentare a realității contemporane. Povestiri („Prima iubire, ultimele rituri”), romane („Grădina de ciment”, „Copii în timp”, „Câinii negri”, „Făuritorul de vise”, „Iubire fatală”). Preocupări în domeniul teatrului, scenarii de film și de televiziune.

MUSSET [müsé], Alfred de (1810-1857), scriitor francez. Reprezentant al romantismului. Poeme exaltând dragostea („Rolla”, „Nopțile”), drame („Lorenzaccio”), comedii și „proverbe dramatice” spumoase, pline de grație și de fantezie („Fantazio”, „Capriciile Marianei”, „Cu dragostea nu-i de glumit”, „Să nu spui vorbe mari”); romanul autobiografic „Confesiunea unui copil al secolului” este inspirat de dragostea pentru George Sand; povestiri și nuvele („Mimi Pinson”).

copil, copii, s.m. [copt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău^[1] (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; „În prezent, cei doi termeni au devenit regresivi, fiind înlocuiți cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan „copil nelegitim” etc.).

copil, copii, s.m. – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău^[1] (ALRRM, 1969: 199; Papahagi, 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc. „În prezent, cei doi termeni au devenit regresivi, fiind înlocuiți cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu, 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). ♦ (onom.) Copil, Coptil, nume de familie (85 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu); cf. alb. kopil (DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. kópé, gobé, săs. kopil, ucr. kópyu, pol. kopirnak, kopirdan „copil nelegitim”.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

HEBERT [ébe:r], Anne (1916-2000), scriitoare canadiană de limbă franceză. Poeme exprimând neliniștea singurătății („Mormântul regelui”). Romane cu pronunțată tentă fantastică („Copiii sabatului”, „Heloïse”). Teatru.

JERSILD [dʒə:sild], Per Christian (n. 1935), scriitor suedez. Nuvele („Aritmetica”) și romane („Casa lui Babel”, „Insula copiilor”, „Sufletul meu într-un pocal”) care prezintă satiric, prin intermediul fantasticului, realitatea socială și psihologică, denunțând întregul „sistem”, considerat o mașină de îndoctrinare și manipulare a energiilor umane.

Lucina f. Mit. zeița romană care prezida la nașterea copiilor.

Octav Purtat de membrii unei vechi și nobile ginte romane, Octavius se încadrează într-o serie de nume personale, folosite în epoca veche de multe popoare, care la origine desemnau ordinea nașterii copiilor dintr-o familie. Alături de Primus (al cărui corespondent în română este Pîrvu, de origine slavă), Secundus etc. romanii foloseau pentru al optulea copil pe Octavus, nume personal identic cu numeralul ordinal format de la octo „opt” (octo - este folosit astăzi și la noi ca element de compunere, iar lat. octava este reprezentat de neologismul octavă; din aceeași familie face parte și octombrie, numele lunii a opta după vechea împărțire a anului, după cum septembrie era „a șaptea”, noiembrie, „a noua” și decembrie „a zecea”). De la Octavius se formează apoi, în epoca imperială, cu suf. -anus, Octavianus, cognomen celebru în istoria romană datorită primului împărat C. lulius Caesar Octavianus Augustus (după cum se știe, acesta era fiul adoptiv al lui C. Iulius Caesar, al cărui nume îl purta, adăugîndu-i-se, după obiceiul de atunci, derivatul în -anus de la numele ginții din care provenea, Octavia). Cu toate că cele două nume apar în onomasticonul creștin, ele au fost adevărate rarități în apus pînă la Renaștere, cînd au început să fie la modă vechile nume ale istoriei romane. Mult mai tîrziu, în secolul trecut, dar din aceeași sursă și pe aceeași cale, Octav, Octávia, Octávian, Octaviána (cu hipoc. recent Tavi, folosit atît pentru masculin, cît și pentru feminin) intră în onomastica noastră. ☐ Fr. Octave, Octavie, germ. Oktavus, Oktavian, it. Ottavio, Ottavia, magh. Oktávia, Oktáv. ☐ Pictorul Octav Băncilă, poetul Octavian Goga etc.

MANUSCRIPT, -Ă s. n., adj. (Astăzi rar) 1. S.n. Manuscris (2). Manuscriptul. . . carele se ține în biblioteca crăieștei Universitate de la Peșta. MAIOR, I. B. 88/10. Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara. BUDAI-DELEANU, Ț. 293. Au avut poruncă să cumpere în calea sa cele mai vechi ediții de biblie și cele mai rare mînuscripturi de toată materia. LEON ASACHI, B. 16/23, cf. 92/2. Fieștecarele profesor cu manuscriptele învățeturilor sale să fie gata a le da la tipariu. DIACONOVICI-LOGA, CH. 5/11. Odăi cu cărți, din care cele mai deosebite sînt manuscripturi. GOLESCU, Î. 86. Care manuscripturi tipărindu-se, casa școalei va da o analoagă mulțămită pentru osteneală (a. 1828). URICARIUL, VII, 174. Baronul Humbold. . . au adus mai multe manuscripte și tipăriri chinezești. CR (1830), 96¹/37. Am văzut-o cu manuscriptul în mînă. GTN (1835), 12¹/12. Mi-a vorbit în privirea unui manuscript de istoria românilor pentru clasele primare. ALECSANDRI, S. 82. Obosit de atîtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manuscriptul. FILIMON, O. I, 94. Aduna cu multă grijă și cu multe dificultăți manuscripte și copii de pe manuscriptele cronicilor române. F (1868), 50. Deschise o carte veche legată cu piele și roasă de molii – un manuscript de zodii. EMINESCU, N. 44, cf. id. G. P. 36. Meșterul capătă de la client, o dată cu înaintarea manuscriptului, o sumă fixă. CARAGIALE, O. VII, 473. Mi-a spus să pun manuscriptul în saltar. SADOVEANU, E. 166. ◊ L o c. adj. și adv. În manuscript = în manuscris, v. m a n u s c r i s (2). Logofătul C. Conachi au lăsat în manuscript un volum întreg de poezii, care acum s-au pus sub tipar. ROM. LIT. 123²/32. El lăsă în manuscript o narațiune păstrată pînă astăzi în Arhivul Medice. HASDEU, I. V. 200. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări să citesc eu, în manuscript, cartea românească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III, 9. 2. Adj. Manuscris (1). Biblia manuscriptă. GOLESCU, Î. 116. Documenturi manuscripte. MN (1836), 55²/31. Însărcinâ pre un librar de la Haga ca să tipărească „Descrierea istorică și geografică a Moldovii”, scriere manuscriptă a părintelui său. NEGRUZZI, S. II, 148, cf. 153. Relația manuscriptă a domnului Paul de Marenne... cuprinde lungi considerații morale și filozofice asupra acestei călătorii. SADOVEANU, Z. C. 28. - Pl.: (1) manuscripturi și manuscripte, (2) manuscripți, -te. - Și: (învechit, rar) mînuscrípt s. n., manuscriptă s. f. – Din lat. manuscriptus. – Mînuscript: prin apropiere de mînă.

BARASCH, Iuliu (1815-1863, n. Brody, Polonia), medic român. A înființat primul spital de copii din București. Popularizator al cunoștințelor științifice și fondator al revistei „Isis”.

schola cantorum (cuv. lat. „școala cântăreților”; < gr. σχολή, „grup de discipoli” și „reședința” lor) 1. Așezământ de educare cu predominanță muzicală, atașat bis. romane. Membrii s., inițial adulți, ulterior copii – lectori și cantori* – participau efectiv la ceremoniile de cult. Existența unor astfel de s. este anterioară papei Grigorie cel Mare. După exemplul Romei, în toată Europa creștină apuseană au fost înființate s., numărând fiecare câte 20-30 de membri. V. maîtrise. 2. S., nume dat de Charles Bordes școlii fondate în colaborare cu V. d’Indy și A. Guilmant, în 1894 la Paris, destinată inițial predării cântării liturgice. S. s-a extins și laicizat rapid, devenind „școală superioară de muzică” (1900). Disciplinele de bază erau cântul gregorian (v. gregoriană, muzică), polif. Renașterii*, orga* și compoziția (2) (predată strălucit de d’Indy). În 1934, o parte din membrii S. se desprind de matcă, întemeind „Școala C. Franck”. S. ființează și azi, păstrând vechea sa orientare conservatoare. Numeroși compozitori români sunt formați la această școală, între care: D.G. Kiriac, Cucu, Cuclin, Chirescu, I.D. Petrescu, Alessandrescu, Otescu, Rogalski, Enacovici, Golestan, C. Bobescu, Brânzeu.

Rumina, în mitologia romană, divinitate care-i proteja pe copiii nou-născuți.

GEORGIADE, Constantin (1898-1991, n. Brăila), psiholog român. Lucrări în domeniul psihofiziologiei, psihologiei copilului și al celei patologice („Psihologia gândirii copilului”, „Probleme și idei noi în psihologie”).

DJEBAR [dʒebár], Assia (pseud. Fatmei Zohra Imalayene) (n. 1936), scriitoare algeriană. Romane consacrate prefacerilor sociale din Algeria („Copiii lumii noi”, „Femei din Alger în apartamentul lor”).

JÄRNEFELT [jærnəfelt], Arvid (1861-1932), scriitor finlandez. Admirator al operei lui L. Tolstoi. Romane pledând pentru fraternitatea umană („Patria”, „Copiii pământului”), drame simboliste („Moartea”).

progenitură f. 1. copiii oamenilor, urmași: progenitură de origină romană EM.; 2. puii animalelor.

Tăcerea e de aur – La cei vechi Tăcerea era o divinitate, căreia i s-a consacrat un cult. Egiptenii cultivau mitul lui Horus, copilul care tace; grecii o întățișau, sub numele de Harpocrates, tot ca un copil, cu degetul pe gură; iar romanii au reprezentat Tăcerea ca o zeiță, înălțîndu-i statui în temple, sub denumirea de Tacita și Angerona. I s-au făcut și efigii, ca niște medalii de aur, de unde ar proveni sensul propriu al expresiei. Dar cel mai răspîndit este desigur sensul figurat: a tăcea e uneori la fel de prețios ca și aurul. A devenit proverb în numeroase graiuri. Vezi: Il est bon de parler... și La parole est d’argent… IST.

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

Liberalia, sărbătoare la romani, prăznuită la 14 martie, cu care prilej copiii ajunși la vârsta pubertății erau dezbrăcați de hainele de copil și li se punea toga bărbătească. Ceremonia se termina printr-un sacrificiu.

PICASSO, Pablo (pe numele adevărat Pablo Ruiz y P.) (1881-1973), pictor, grafician, sculptor, gravor și ceramist spaniol. Stabilit în Franța (1904). Personalitate proteică, autor a unei opere de o vastitate unică, a exercitat o puternică influență asupra artei moderne. În „perioada albastră” (1901-1904), preponderent tradiționalistă, pictează imagini din viața dezmoșteniților societății, stilizate cu o tragică acuitate sau personaje din lumea circului și actorilor ambulanți („Cei doi saltimbanci”, „Arlechin”, „Familie de acrobați”). Stilul său devine mai personal în „perioada roz”, predominant diafană (1904-1906), exprimând o viziune mult mai optimistă asupra lumii, când apar primele preocupări de simplificare a formelor și de consistență a volumelor („Doamnă cu evantai”, „Frumoasa olandeză”, „Fată cu cal”). Descoperirea sculpturii negre îl îndrumă către o nouă înțelegere a formei. Cu „Domnișoarele din Avignon” (1907) se situează, alături de Braque, în fruntea mișcării cubiste, inventând un nou stil al artei moderne („Omul cu chitara”, „Jucătorii de cărți”). Chemat de Deaghilev să creeze decoruri pentru „Baletele ruse”, va trece printr-o perioadă (după 1911) de viziune mai calmă și mai decorativă. După 1920 trece prin alte experiențe, mereu reînnoite: clasicismul artei greco-romane („Trei femei la fântână”, „Mamă cu copil”), suprarealismul („Dansul”, „Lupta cu taurii”, „Femeia care plânge”). Lucrarea „Dansul” din 1925 anunță stilul care-l va caracteriza până la moarte. Sinteză supremă a artei sale, marile compoziții „Guernica” și „Masacru în Coreea” reprezintă un patetic protest împotriva nedreptății și violenței. Reprezentat în Muzeul Colecțiilor de Artă din București. Muzee „Picasso” există în Antibes, Barcelona și Paris.

FALLACI, Oriana (1929-2006), ziaristă și scriitoare italiană. Cunoscută corespondentă de război în Vietnam, Orientul Mijlociu, America de Sud. A colaborat la principalele publicații din lume („Life”, „New York Times”, „Washington Post” ș.a.). Romane („Penelopa în război”, „Scrisoare către un copil nenăscut”, „În Sh’allah”, „Un bărbat”).

MESSALINA, Valeria (c. 25-c. 48 d. Hr.), a treia soție a împăratului roman Claudiu, cu care a avut doi copii: Octavia și Britannicus. Renumită pentru viciile și cruzimea ei. Simbol al desfrâului. Executată din ordinul soțului său pentru a fi complotat împotriva sa.

OLARU, Stelian (n. 1928), dirijor român de cor. Fondator al corului de copii ai Palatului Copiilor din București. Dirijor al corului Operei române din București (din 1962). Numeroase înregistrări și turnee.

PANOVA, Vera Fiodorovna (1905-1973), scriitoare rusă. Romane și nuvele de observație psihologică și socială, abordând eroismul vieții de zi cu zi, într-o notație rapidă, lapidară („Tovarăși de drum”, „Anotimpuri”, „Roman sentimental”, „Povestiri despre Leningrad”). Povestiri pentru copii („Serioja”, „Valia”).

nat, s.m. – 1. Individ, om, persoană. 2. Rudă, rudenie, familie. 3. Mulțime. În societatea feudală românească, „la baza piramidei sociale se afla stratul opiniei publice, alcătuit din mulțime, din natul satului; urma stratul cetei de feciori, stratul cetei de oameni vrednici, respectiv stratul cetei de bătrâni, din care erau aleși căpăteniile satului” (Vulcănescu 1985: 214). – Lat. natus „născut”, cf. lat. nati „progenitură, urmași”; Termenul se întrebuința în lat. pop. cu funcția substantivală pentru „copii de ambe sexe” în raport cu părinții. Sensul etimonului l-a păstrat mai bine dialectul aromân și romanitatea apuseană. În dial. daco-român este atestat, rar, și sensul de „copil” sau „născut, fiu”. Sensul de „persoană, ființă, individ” s-a păstrat în expr. tot natul = toată lumea, fiecare, cu toții (Scurtu 1966: 65-66).

RENN, Ludwig (pseud. lui Arnold Friedrich Vieth von Golssenau) (1889-1979), scriitor german. Antifascist; participant la Războiul civil din Spania. În exil (1939-1947). Romane antimilitariste („Războiul”, „După război”). Literatură pentru copii („Trini”, „Negrul Nobi”). Reportaje („Călătorii în Rusia”, „Războiul spaniol”).

BEN JELLOUN, Tahar (n. 1944), scriitor marocan. Romanele sale abordează problematica emigrării și a dezrădăcinării („Copilul de nisip”, „Noaptea Sfîntă”).

BOTEZ, Demostene (1893-1973, n. sat Hulub, jud. Botoșani), scriitor și publicist român. M. coresp. al Acad. (1963). Lirică elegiac-sentimentală, a plictisului și tristeții provinciale („Floarea pămîntului”, romane („Obsesia”, „Oameni de lut”), memorialistică, literatură pentru copii, traduceri.

POLCOVNICUL, Nicolae (sfârșitul sec. 18-începutul sec. 19), pictor român. Autorul unui autoportret, al portretului soției cu copilul și al unor portrete de ctitori ai bisericii din Leordeni. Eliberat de rigiditatea picturii religioase, stilul său marchează un progres în dezvoltarea picturii românești.

Ispas, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. „Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului”.

HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpații Orientali, cuprins între M-ții Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureșului (la N), Valea Oltului (la E), M-ții Baraolt (la S) și cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni și amfiboli. Alt. max.: 1.800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanții sunt acoperiți cu păduri de conifere. Turism. 2. Județ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei. pe cursurile superioare ale Oltului, Mureșului și Târnavelor; 6.639 km² (2,78% din supr. țării); 343.467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km². Reșed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Orașe: Băile Tușnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Toplița, Vlăhița. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. județ.) reprezentat prin M-ții Giurgeu, Harghita, Ciuc, Hășmaș și prelungirile M-ților Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira și Bitriței, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuz, Uz, Cașin ș.a.); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1.000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18°C) și ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea Ciuc, Toplița, Joseni și Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din țară). Temp. medie anuală variază între 1 și 4°C în zonele muntoase înalte și între 4 și 6°C în depresiuni. Precipitațiile atmosferice însumează cantități medii anuale diferite, în funcție de alt. (550-1.200 mm); vânturi predominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km²), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureș, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ș.a. cu numeroși afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din țară) și cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roșu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraș, Vlăhița, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraș), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Șimonești), turbă și lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voșlăbeni, Lăzarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluț, Corund ș.a.), dolomit (Voșlăbeni, Delnița, Sândominic), calcar (Bicăjel și Delnița), marne, gresii, argile ș.a.; păduri de conifere și de foioase (232.545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhița), constr. de mașini și prelucr. metalelor (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. și tricotajelor (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Cristuru Secuiesc, Gălăuțaș, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheș ș.a.), alim. Pr. produse industriale: oțeluri speciale, tractoare și subansambluri pentru tractoare și mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră și cea a mat. de constr., instalații frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in și cânepă, stofe de mobilă și țesături tehnice, încălțăminte, lapte praf, preparate din lapte și carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meșteșugărești (ceramică de Corund). Agricultura este influențată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, și de solurile brune, podzolite. La sfârșitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406.436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92.729 ha, restul revenind pășunilor și fânețelor naturale (312.214 ha, locul 1 pe țară), livezilor ș.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreț (32.580 ha), grâu și secară (15.628), cartofi (14.170 ha, locul 3 pe țară, după jud. Suceava și Covasna), orz și orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicație (1997): lungimea rețelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1.448 km (431 km modernizate). Învățământ, cultură și artă (1996/1997): 303 grădinițe de copii, 281 școli generale, 33 licee, cu predare în limbile română și maghiară, 287 biblioteci, cu 2.660.000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee și case memoriale. Turism. Complexitatea și varietatea reliefului, cu locuri pitorești (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roșu, defileele Oltului și Mureșului etc.) și numeroase rezervații naturale (mlaștinile Mohoș și Sâncrăieni, masivul calcaros „Pietrele Roșii” de la Tulgheș, cu specii floristice endemice etc.), prezența unor obiective istorice, de cultură și artă, cu importanță arhitecturală (cetatea Mikó, de fapt un castel rezidențial, fortificat, 1621, și mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea Ciuc, fortificațiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delnița, Sânmartin, Dârjiu ș.a.), la care se adaugă existența renumitelor stațiuni climaterice și balneoclimaterice: Lacu Roșu, Borsec, Băile Tușnad, Izvoru Mureșului, Toplița ș.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfășoare un intens turism de sejur și de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR.

Ispas, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. (rel.) Sărbătoare creștină ce comemorează înălțarea la cer a lui Iisus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere, în prezența apostolilor (Înălțarea Domnului). Sărbătoarea se ține întotdeuna în joia săptămânii a șasea după Paști. Întreaga gospodărie era împodobită cu frunze de tei, paltin sau frasin. Preotul, împreună cu tot satul, ieșea la hotare, cu prapori și icoane și sfințea țarina. La troițe se puneau cununi de spice de grâu. Tot în ziua respectivă se face slujba eroilor, la biserică: „Să fac moși pântru eroi, dau colaci și vin. Fac masă și dau piroște, cozonac și horincă. Ridică paos” (Bilțiu, 2009:156; Șieu). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria, 2004-bis: 1.186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului potrivit legendei, în noaptea în care s-a născut Iisus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi, 1925: 233). ♦ (onom.) Ispas, nume de familie (18 persoane cu acest nume în Maramureș, în 2007). – Din vsl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului” (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

PLUGUȘOR (diminutiv de la plug) Poezie populară care face parte din literatura de ceremonial, legată de un răspîndit obicei popular și rostită pe la casele gospodarilor, în ajunul Anului nou, de grupuri de copii (plugușorul mic) sau în dimineața Anului nou, de cete de flăcăi, însoțiți adesea de un plug (plugușorul mare), în trosnete de bici, sunet de tălăngi sau buhai. Elogiu al muncii și fertilității pămîntului, cuprinsul ei este o evocare amănunțită a muncii agricole, de la alegerea locului de arat și semănat, pînă la coacerea pîinii, poezia sfîrșind cu o urare de bine pentru cei cărora li s-a urat. În unele variante, elementul fabulos se îmbină adesea cu elemente de umor, cu aluzii la contemporaneitate. În el, unii cercetători văd o moștenire a unui rit străvechi (la romani, cu prilejul începutului Anului nou – luna martie – copiii mergeau din casă în casă, urînd și aruncînd semințe dinaintea gazdelor sau în ferestre). În întreaga lui desfășurare, plugușorul constituie un adevărat spectacol, nu lipsit de farmec.

MOLÎU, -ÍIE adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit, rar) Moale¹ (II). Aceste șăici sint alcătuite de un lemn molíiu. IST. AM. 60^v/17.- Poți hi tare ca oțelu, molîu ca hieru. JIPESCU, O. 70. ♦ Lipsit de rezistență; slab, șubred. O sănătate molîie. DDRF. 2. (Despre ființe și mișcările lor) Fără forță, fără vlagă, fără elan; încet, greoi, leneș, molatic, (regional) molan¹ (1), molălău, molofan, molcan. E tîrzior la vorbă și molîu la pas. JIPESCU, O. 79. Se întreba dacă Popescu II, molîu și neglijent, va fi spoit cazarma. PAS, Z. III, 24. I se zice calului bidiviu, cînd e iute, iar cînd e moale, molău. DR. V, 212. (Prin analogie) E tristă și la vedere apa lui lată, molîie. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. (Adverbial) M-apucai, molîu, să-nvăț In țărînâ-a seri, cu băț. ARGHEZI, C. O. 147. Voi intra masiv și greu în vreme . . . Murmurînd o doină, trist, molîu. BENIUC, V. 9. 3. Lipsit de energie, de voință, de combativitate ; moale¹, indolent, bleg, (regional) molînd, moloi (1), molticos. Toate acestea-ți arată pe omul cu temperament molîu și fericit. DE4LAVRANCEA, T. 211. Dacă sîntem și noi molîi și fricoși !. . . Ia să te știe că pui mîna pe par. REBREANU, R. II, 38. Uf ! ce văr molîu mai am ! C. PETRESCU, Î. I, 6. ♦ Care arată, trădează lipsă de energie, indolență. Scrieri dulcegi, molîi, otova. ap. TDRG. l-ar putea înșela cu zîmbetul falș al stilului său de tînguiri molîi. SĂM. III, 130. ◊ (Substantivat) Vai, fi-voi un molău și un nevolnic. MURNU, O. 357. II. Subst. (Regional, în forma molîi) 1. s.m. Numele unui pește nedefinit mai de aproape, probabil molan¹ (2) (Nemachilus barbatulus) (Davidești-Pitești). H IX 226. Peștii din această localitate: calcan, mreană, molîi. ib. 2. S. f. pl. art. Numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape (Bozienii de Sus-Roman). H X 87. – Pl.: molîi, -îie. - Și: (regional) mólău, -ăie, molîi, -îie, moliu, -ie (RĂDULESCU-CODIN) adj. – Moale¹ + suf. -îu.

pópă, popi, s.m. 1. Snopul de grâu din vârful clăii. 2. Fir de iarbă sau de mălai rămas netăiat pe holdă: „Întoarnă-te cu secerea, că ț-o rămas după tine un pop” (Faiciuc, 2008). ■ (mit.) Popa Brazilor, oficiant al religiilor precreștine: „Popii Brazilor o cetit pă el multă vreme și-o făcut rugăciuni și i-o dat ceva lucruri sfinte să le poarte la el” (Bilțiu, 2007: 271); „Ie s-o luat și s-o dus la Popa brazilor, să-i facă ceva să aibă copil” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 148) (v. și R. Vulcănescu, Mitologie română, 1987: 487). ■ (onom.) Popa, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. popŭ (DEX, MDA).

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din același neam; rude de sînge, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la bază căsătoria și este alcătuit din soți și copii. ♦ Neam, descendență. ♦ Copiii în raport cu părinții lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strîns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care derivă din același cuvînt. ♦ Grup de limbi care au aceeași origine, trăgîndu-se dintr-o limbă mai veche, numită limbă comună. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinații chimice cu trăsături comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viață organizată; ◊ (fiz.) familie radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

BULĂ² s. f. 1. (la romani) medalion rotund de aur purtat la gât de copiii din familiile senatoriale sau ecvestre. 2. (ant. și evul mediu) pecete de metal, bombată, care se atașa unui act pentru a-l autentifica; act oficial emis de papă sau de un suveran. (< fr. bulle, lat. bulla)

Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, înfățișat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă și săgeți; la romani se numea Amor sau Cupidon.

familie s.f. 1 Formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care este formată din soți și din copiii acestora. În vremea aceasta a zilelor pline de lumină și fericire, cunoscură multe din familiile tîrgușorului. (SADOV.) ♦ spec. Grup social avînd la bază căsătoria, alcătuit din soți, copii și din descendenții acestora. ◊ (jur. ) Consiliu de familie = grup de persoane împuternicite de instanțele judecătorești să se ocupe de interesele minorilor sub tutelă, ale persoanelor puse sub interdicție etc. Cap de familie v. cap. Nume de familie v. nume. Sfînta familie v. sfînt. Stîlpul familiei v. stîlp. Tată de familie v. tată. ◊ loc. adj. De familie bună = (despre descendenți, mai ales despre copii) care se trage dintr-o familie de vază. ◊ expr. Băiat de familie v. băiat. Familie grea v. greu. ♦ restr. (pop. ) Soția și copiii cuiva. ♦ Ansamblu de trăsături comune unui grup de persoane înrudite prin sînge. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristică (unei familii). ♦ Casă, cămin. Își petrece concediile în familie, nu îi place să călătorească. 2 Totalitatea persoanelor dintr-o comunitate umană care se leagă prin consangvinitate și înrudire. ♦ Totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș (c. NEGR.). ♦ Dinastie. Genealogia familiei Cantacuzino. ◊ Familie domnitoare v. domnitor. Familie suverană v. suveran. 3 (și familie de albine) Totalitatea albinelor dintr-un stup, alcătuită din matcă, albine lucrătoare și trîntori. 4 (la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeași casă (copii, rude, sclavi, animale, lucruri) sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei. 5 fig. Grup de persoane, de țări etc. legate prin comunitate de interese, de aspirații. Marea familie a țărilor democratice. 6 (bot., zool. ) Categorie sistematică, subordonată ordinului, mai mare decît genul, care cuprinde unul sau mai multe organisme care au caractere comune. ♦ Grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. 7 (lingv.) Familie de cuvinte (sau lexicală) = totalitatea cuvintelor înrudite, formate prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvînt de bază. ♦ Grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă comună inițială. 8 (fiz.) Familie radioactivă = ansamblu format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 9 (mat.) Familie de curbe (sau de suprafețe) = mulțime de curbe (sau de suprafețe) care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținînd un parametru real. 10 (genet.) Familie multigenică = ansamblu de mai multe fragmente de ADN, alcătuit din gene și pseudogene, ale căror secvențe se aseamănă. • sil. -li-e. pl. -ii. g.-d. -iei. / <lat. familia, -ae, it. famiglia, fr. famille, ngr. φαμίλια, germ. Familie.

RUSHDIE [rúʃdi], Salman (Ahmed) (n. 1947), scriitor englez de origine indiană. Magician al cuvântului, romanele sale sunt o vastă frescă a culturii indiene („Copiii de la miezul nopții”, „Rușinea”, „Ultimul suspin al maurului”). Apariția (1988) „Versetelor satanice”, socotite drept o blasfemie față de Islam și o insultă la adresa ayatollahului Khomeini, a declanșat un mare scandal, acesta dând un decret (1989) de condamnare a sa la moarte.

EROS 1. (În mitologia greacă) Zeul iubirii. Fiul Ariadnei, înfățișat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă și arc. La romani se numea Amor sau Cupidon. 2. Mic asteroid de formă alungită neregulată, descoperit în 1898 de astronomul german G. Witt. Se poate apropia de Pământ până la c. 17 mil. km; a servit la determinarea precisă a paralaxei solare.

EFTIMIU 1. Victor E. (1889-1972, n. Boboștița, Albania), scriitor român. Acad. (1949). Piese de inspirație folclorică („Înșir’te mărgărite” – prima încercare de sintetizare a lumii mitologice românești, „Pană Lesnea Rusalim”, „Cocoșul negru”), istorică („Ringala”), mitologică („Prometeu”); comedii satirice („Dansul milioanelor”) și provinciale („Omul care a văzut moartea”), poezii clasicizante, sonete („Odă limbei române”); proză memorialistică („Amintiri și polemici”); aforisme, literatură pentru copii („Păunașul codrilor”); traduceri. 2. Agepsina Macri E. (1885-1961, n. Pitești), actriță română. Soția lui E. (1). Interpretă a eroinelor din piesele lui V. Eftimiu, O’Neill („Din jale se-ntrupează Electra”), Ibsen („Nora”), Shakespeare („Hamlet”, „Macbeth”).

MARICA, George Em. (1904-1981, n. Horezu, jud. Vâlcea), sociolog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Preocupări în domeniul sociologiei culturii și al psihologiei sociale („Conducerea la copii”, „Statul ca structură psihică și socială”, „Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania”, în colab.).

HECHT [hekt], Ben (1894-1964), scenarist, romancier și dramaturg american. Scenarii (uneori în colab.) de filme („La răscruce de vânturi”, „Notorius”, „Fascinație”), romane („Erik Dorn”) și piese de teatru („Secolul 20”). Autobiografia „Copilul secolului”.

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

bulă¹ s.f. I 1 Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui corp solid. Nivelă cu bulă de aer. 2 Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. ♦ (înv.) Joc la care se folosesc acest fel de sfere. Uneori, în glumă, joc la bulă, cînd pierdeam regulat (CA. PETR.). 3 (med.) Veziculă de dimensiuni mari, situată la nivelul pielii, cu conținut în general seros, uneori tulbure sau sangvinolent. II 1 (în antic, și în Ev. Med.) Pecete de aur, de argint sau de plumb care se aplica unui act pentru a-l autentifica. ♦ Act care purta o astfel de pecete, o Bula de aur = denumire dată constituției emise de împăratul romano-german Carol IV în 1356, prin care se reglementa alegerea împăratului. 2 (la romani) Medalion rotund de aur purtat la gît de copiii din familiile patricienilor ca talisman. 3 (bis.) Bulă papală = act oficial emis de papă. • pl. -e. /<fr. bulle, lat. bulla, -ae.

AMORETĂ s. f. 1. statuetă de copil cu aripioare. 2. statuetă reprezentând pe Amor, zeul dragostei la romani. (< germ. Amorette)

PECULIU s. n. 1. sumă de bani economisită de un sclav sau de un soldat roman, pe care acesta o primea la eliberare; gratificație acordată unui sclav roman de către stăpânul său. 2. economie realizată în folosul unui copil minor de către tutorele său, până la emancipare. 3. sumă mică, neînsemnată, economisită prin muncă. 4. parte cuvenită unui condamnat din remunerația muncii în timpul executării pedepsei. ◊ remunerația muncii efectuate de bolnavii psihici în cadrul ergoterapiei. (< lat. peculium)

SÂNTIMBREANU, Mircea (1926-1999, n. Băița, jud., Hunedoara), scriitor român. Director al Editurii Albatros (1969-1970, 1974-1985). Prozator cu vocația literaturii pentru copii și tineret („Recreația mare”, „Mama mamuților mahmuri”).

SLAMA-CAZACU, Tatiana (1920-2011), psiholog și lingvist român. Soția lui B. Cazacu. Prof. univ. la București. Președintă a Grupului român de lingvistică aplicată (din 1971). Vicepreședinta Asociației Internaționale pentru Limbajul Copilului (1972-1975). Fondatoare a revistei „International Journal of Psycholinguistics” (Haga, 1972). Inițiatoare a cercetărilor românești de psiholingvistică („Limbă și context”, „Introducere în psiholingvistică”).

MAKINE [makín], Andrei (n. 1957), scriitor francez de origine rusă. Stabilit în Franța (1988). Romane de mare succes („Fiica unui erou al Uniunii Sovietice”, „Confesiunea unui stegar destituit”, „Pe vremea fluviului Amur”). „Testamentul francez”, care a obținut mai multe premii literare (Goncourt, Medici ș.a.) este în esență un roman filozofic, având ca temă nemurirea, văzută prin ochii unui copil.

GINZBURG, Natalia (n. Levi) (1916-1991), scriitoare italiană. Romane despre raporturile de familie, neînțelegerile dureroase dintre părinți și copii, dintre generații („Dragă Michelle”, „Orașul și casa”). Eseuri („Viața imaginară”). Piese de teatru.

*recunoáștere f. Acțiunea de a recunoaște: recunoașterea unuĭ vechĭ prieten, recunoașterea identitățiĭ unuĭ cadavru. Recunoașterea uneĭ greșelĭ, a uneĭ datoriĭ. Arm. Cercetarea (observarea) locurilor și pozițiunilor dușmanuluĭ în ainte de luptă: un detașament trimes în recunoaștere. Soldațĭ trimeșĭ să recunoască: o recunoaștere se apropia. Jur. Declarațiunea formală că tu eștĭ tatăl unuĭ copil natural saŭ perdut. Acordarea drepturilor politice, pin votu parlamentuluĭ, Românilor supușĭ străinĭ care s’aŭ lepădat de supușia străină. V. recunoștință.

LIBERT, liberți, s. m. Sclav roman eliberat. Se-nșiră pe dinaintea mea: consuli, proconsuli, matroane, copile, liberți. MACEDONSKI, O. I 14.

diac sm [At: PO 11/15 / V: (înv) diiac / Pl: ~eci, ~aci / E: vsl диꙗкъ] 1 (Înv) Persoană care întocmea (și copia) actele în cancelaria domnească (îndeplinind funcția de subaltern al marelui logofăt) Si: grămătic, uricar. 2 (Pgn) Persoană care copia acte Si: copist. 3 (Înv) Slujbaș al visteriei din Țările Române, care întocmea acte, redacta petiții, rezolva diverse treburi administrative. 4 (Spc) Om de cultură. 5 (Îrg) Cărturar. 6 (Îrg) Intelectual. 7 (Îrg) Student. 8 (Îrg) Scriitor. 9 (Pop; îvr) Dascăl cântăreț (la biserică). 10 (Ban) Copil care însoțește preotul în diferite procesiuni religioase. 11 Cântăreț în corul bisericii. 12 (Reg) Snop care este așezat în vârful clăii. 13 (Reg) Persoană care strigă darurile la nuntă.

SONET (< fr. sonnet ; it. sonetto, sunet mic) Poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri, două catrene și două terține, catrenele avînd rimă îmbrățișată, iar terținele rimă liberă, variată. Versul ultim al sonetului cuprinde o formă adesea sentențioasă, o concluzie a întregului cuprins al poeziei. Versul sonetului românesc și al celui italian are măsura de unsprezece silabe și ritmul iambic, denumit endecasilab iambic, al sonetului francez de 12 silabe (alexandrin), iar al celui englez de 10 silabe. Apărut în secolul al XIII-lea, în poezia trubadurilor francezi, sonetul a fost folosit de poeții Renașterii italiene (Dante, Petrarca), răspîndindu-se apoi, în secolul al XVI-lea, în restul Europei. Alături de sonetul regulat sau clasic a mai fost cultivat și sonetul neregulat, cum sînt sonetele lui Shakespeare, alcătuite din trei catrene cu rime alternative, diferite în fiecare catren. Există și sonete în structura cărora terținele preced catrenele (sonet inversat). Cel mai folosit însă este acela în care terținele succed catrenelor. Ex. a S-a stins viața falnicei Veneții, b N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri, b Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, a Pătrunde luna înălbind pereții. b Okeanos se plînge pe canaluri, a El numa-n veci e-n floarea tinereții a Miresei dulci i-ar da suflarea vieții, b Izbește-n ziduri vechi sunînd din valuri. c Ca-n țintirim tăcere e-n cetate; d Preot rămas din a vechimii zile, c San Marc sinistru miezul nopții bate. d Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, c Rostește lin, în clipe cadențate: d „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile.” (M. EMINESCU, S-a stins viața) a Apărătorul datinei române b Și-a apucat fermecătoarea-i pană b Și-a-ncremenit în bronz ca o icoană a Uitată-n vremi și-n cronice bătrîne. b Iar razele privirii lui stăpîne, a Lucesc, de foc, în noaptea diafană, a De-ți pare ca o glorie romană b Profetul sfînt al vremilor de mîine. c Și soclul se-nfioară de mîndrie c Și toată strămoșeasca bărbăție d S-aprinde-n nimb pe fruntea lui vitează! e Priviți-l toți! Ca un stindard de fală e Îi flutură mantaua triumfală, d Sub razele de lună ce-l veghează. (M. CODREANU, Statuia lui Miron Costin)

Cherchez la femme! (fr. se traduce literal prin: „Căutați femeia”, iar literar și liber: „Aici trebuie să fie o femeie la mijloc!”, dar de obicei nu se traduce, expresia fiind mai totdeauna citată în franțuzește). Ea a fost pusă în circulație și a intrat în vorbire datorită romanului (dramatizat în 1864) al lui Alexandre Dumas-tatăl: Les mohicains de Paris (Mohicanii Parisului). Atît în roman cît și în piesă, apărea un funcționar de poliție, copie fidelă a locotenentului Sartine care a trăit la Paris în secolul al XVIII-lea și care, în toate ocaziile, spunea: Cherchez la femme ! Pentru acest ofițer de poliție, cheia oricărui mister, a oricărei crime greu de dezlegat, a oricărei afaceri senzaționale, era... femeia! Această părere este însă mult mai veche. În urmă cu două mii de ani, satiricul latin luvenal spunea în satira a VI-a: Nulla fere causa est, in qua non femina litem moverit, adică: „Nu există litigiu, a cărui cauză să nu fie o femeie”. La fel cu polițaiul lui Dumas, misoginul erou Pigasov, din romanul Rudin de Turgheniev, de cîte ori i se povestea o nenorocire, întreba imediat: „Cum o cheamă?”, întrebarea referindu-se la numele femeii pe care el o bănuia a fi totdeauna pricina tuturor calamităților. (Turgheniev: Opere, vol. II). Regăsim expresia și în nuvela Duelul de Cehov, unde există un personaj Laievski, pentru care, în orice împrejurare, trebuie de asemenea să cauți femeia. La Fontaine exprimă aceeași idee în fabula Cei doi cocoși (Deux coqs vivaient en paix: une poule survint / Et voilà la guerre allumée!) LIT.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

CULEA, Apostol D. (1882-1949, n. Sudiți, jud. Ialomița), pedagog și publicist român. Activitate în domeniul culturii populare, propagării științei la sate („Literatura copiilor și șezătorile cu copii”, „Școli și cursuri țărănești”, în colab.).

GIROVEANU, Aurel (1916-2001, n. Girov, jud. Neamț), pianist și compozitor român. Muzică de scenă, film, spectacole de revistă și cântece pentru copii.

PHILIPPE [filip], Charles-Louis (1874-1909), prozator francez. Inițiator al literaturii populiste. Romane cu implicații autobiografice, evocând tragismul vieții oamenilor simpli („Mama și copilul”, „Bubu de Montparnasse”, „Moș Perdrix”).

ROMÁN¹ (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

icio(g)lan m. od. copil de casă sau paj (la Sultanii turci și la Domnii români): icioglanii cu ogaua lor NEGR. neferii și iciolanii domnești FIL. [Turc. IČ OGLANY, lit. fecior dinăuntru].

SHIMAZAKI [ʃimazaki] Töson (Haruki) (1872-1943), scriitor japonez. Lirică romantică („Tinere mlădițe”, „Iarbă de vară”, „Flori căzute din prun”); romane naturaliste cu implicații sociale („Trădarea”, „Primăvara”, „Casa”). Eseuri; literatură pentru copii.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

MAGHIAR, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Ungariei sau este originară de acolo; (la m. pl.) popor, națiune care trăiește în Ungaria; ungur. Cf. BARIȚIU, P. A. III, 24. 2. Adj. Care aparține Ungariei sau ungurilor, privitor la Ungaria sau la unguri, originar din Ungaria; unguresc. Împrumuturi din dialectele slavone și maghiare. ODOBESCU, S. I, 214, cf. XENOPOL, R. III, 81, IORGA, L. II, 57. Poporul maghiar luptă pentru propria sa fericire. SCÂNTEIA, 1952, nr. 2396. Limba maghiară, vorbită în R. P. Ungaria, de vreo 10 milioane de oameni, are documente din secolul al XlII-lea. GRAUR, I. L. 208. În repertoriul Teatrului de păpuși din Cluj predomină, atât la secția română, cît și la secția maghiară, vechi basme și povestiri pentru copii. CONTEMP. 1961, nr. 785, 4/1. Galben maghiar (și substantivat, m.) = numele unei vechi monede ungurești; ughi. Peste zece milioane galbeni maghiari. GORJAN, AP. ȘIO II₂, 154. Ea mă costă scumpă foarte, vro 30 000 de maghiari. ap. ȘIO II₂, 154. ** (Substantivat, f.) Limba vorbită de maghiari (1). În maghiară sau în cehă, unde accentul este totdeauna pe prima silabă, prezența accentului semnalează începutul unui nou cuvînt. GRAUR, I. L. 69, cf. 149, L. ROM. 1959, nr. 4, 12. – Pl.: maghiari, -e. – Din magh. magyar.

MIZERICORDIE s. f. (Latinism, astăzi livresc) Milă¹, milostivire, îndurare. Cf. NEGULICI. Grație ție, Mizericordie a cerului. LĂZĂRESCU, S. 68/14, cf. BARONZI, I. L. I, 204/23. Omorau fără mizericordie femeile și copiii. EMINESCU, P. L. 187. Madam, cocoană ! ai mizericordie de un june român în primăvara existenței sale ! CARAGIALE, O. I, 37. -pronunțat: -di-e. Din lat. misericordia.

Săgeata lui Cupidon – Cupidon, la romani (sau Eros, la greci) era zeul iubirii. „Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor” (Anca Balaci, Mic dicționar mitologic, pag. 145). „Cum întinse arcul, Cupidon/ Putea răni cu sprintena-i săgeată/ Un milion de inimi dintr-odată” (Shakespeare, Visul unei nopți de vară, act. II, sc. 2). Și fiindcă se spune că inimile rănite încep să slujească zeului iubirii, săgeata lui Cupidon a devenit sinonimă cu însăși dragostea. Se întîlnesc și variante cu celelalte nume ale zeului: săgeata lui Amor (mai rar, a lui Eros). Astfel numele care însoțește săgeata poate fi adesea diferit, dar efectul ei e întotdeauna același! MIT.

CHIRCEV, Anatole (1914-1990, n. Tarutino, Basarabia), psiholog român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în psihologia pedagogică și a copilului („Psihologia copilului” în colab., „Pedagogia”, în colab.).

RÎBAKOV, Anatoli Naumovici (1911-1998), scriitor rus. Romane abordând probleme sociale și morale ale contemporaneității („Ecaterina Voronina”, „Nisip greu”, „Copiii Arbatului”). Proză pentru adolescenți („Pumnalul”, „Pasărea de bronz”).

FLOAREA DARURILOR (ALBINUȘA), carte populară, culegere de pilde și sentințe cu caracter didactic-moralizator, alcătuită de călugărul italian Tommaso Gozzadini sub titlul „Fiore di virtù” (sec. 13). Tradusă în numeroase limbi, a avut o largă circulație în literaturile medievale. În Țările Române a pătruns inițial în traducerea lui Gherman Vlahul, făcută direct din italiană. Cea mai veche copie manuscrisă, datată 1620, după o traducere din slavonă, îi aparține lui Ioan Românul (Vlahul) și se păstrează în Codex Neagoeanus. A fost tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în 1700, după o traducere făcută de Filotei Sfântagorețul.

FODOR, Sándor (1927-2012, n. sat Șumuleu, azi înglobat în Miercurea-Ciuc), scriitor și traducător maghiar din România. Romane de factură social-psihologică („Cronică”, „O zi, o viață”); proză pentru copii („Cipi, piticul cel fioros”). Traduceri din Caragiale, Agârbiceanu, Topârceanu, Sadoveanu, E. Barbu, D.R. Popescu.

MICHAELIS, Karin (pe numele adevărat Katharina Bech-Bröndum) (1872-1950), prozatoare daneză. Romane cu caracter autobiografic, analizând destinul femeii, scrise în tehnica fluxului conștiinței („Copilul”, „Vârsta periculoasă”, „Poemul binelui și al răului”). Literatură pentru adolescente (ciclul „Bili-Bøgerne”).

MIRACOVICI, Paul (1906-1973, n. București), pictor român. Peisaje, naturi moarte, portrete, realizate cu un acut simț al decorativului („Copii din Țara Moților”, „Zi de sărbătoare la Gura Humorului”). Pictură murală (Hotel Internațional din Mamaia). Unul dintre creatorii afișului românesc modern (mai ales turistic, în anii ’30).

MOISESCU, Dan (1909-1992, n. Odobești), culegător de folclor, cântăreț și dirijor român de muzică populară. Autor de prelucrări de folclor și cântece pentru copii, dirijor al orchestrelor „Brâulețul” din Constanța (1963-1965) și „Miorița” din Brașov (1965-1969); unul dintre primii interpreți ai cântecelor din culegerile lui A. Pann.

KINGSLEY [kíŋsli], Charles (1819-1875), cleric și scriitor englez. Adept al ideilor liberale; teoretician al unui socialism creștin. Romane cu tematică socială („Fermentul”), istorice („Hypatia sau Triumful credinței”). Povestiri pentru copii („Eroii”, „Copiii apei” – ecranizat e Walt Disney).

KODOLÁNYI [kódola:ni], János (1899-1969), scriitor ungur. Romane cu tematică socială, vizând lumea satului („Întuneric”, „Carcere”, „Abisuri”) și istorice („Copiii fierarului”, „Fratele Iulianus”) sau cu implicații autobiografice („O lume se scufundă”).

pasaj n. 1. în orașele mari, galerie acoperită și ocolită cu magazine, rezervată numai pedeștrilor: Pasajul român; 2. loc într’un autor, într’o operă ce se citează: a copia un pasaj din Bălcescu (= fr. passage).

FAMILIE s. f. 1. formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legați prin consangvinitate și înrudire; (spec.) grup social având la bază căsătoria, alcătuit din soți și copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strâns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. ~ lexicală = serie de cuvinte înrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază. ◊ grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă inițială. 4. diviziune a ordinului, mai mare decât genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 6. (mat.) mulțime de drepte, curbe sau suprafețe care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținând un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

PAVENTIA (în mitologia romană), zeiță personificând spaima. Atributul ei principal era numai acela de a speria copiii (din lat. pavere „a speria, a tremura de frică”).

Necessitas, în mitologia romană, zeița și personificarea Necesității absolute. L-a hrănit pe Iupiter cînd era copil.

MANICATIDE, Mihail (1867-1954, n. Giurgiu), medic pediatru român. Prof. univ. la Iași și București. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive („Asupra cauzelor mortalității la copii”, „Patologia medicală infantilă”).

FARAGO, Elena (pseud. Elenei Paximade) (1878-1954, n. Bârlad), poetă română. Lirică de factură simbolistă dedicată dragostei și maternității („Șoaptele amurgului”). Cărți pentru copii („Să fim buni”).

OLEOLEO! sau OLEOLEU! interj. Aoleo! valeo! (uneori cu o nuanță comică); F mai ~, și mai mult, și mai și, mai grozav: Romanii... mai oleoleo decît Grecii se’ntinseră pînă unde și-a înțărcat dracul copiii (ISP.); 👉 AOLEO! [bg. olelé].

COMES, Liviu (1918-2004, n. Șerei, jud. Hunedoara), compozitor român. Prof. univ. la Cluj și București. Muzică simfonică, de cameră, corală și pentru copii.

Amor (sau Cupido), zeul dragostei, la romani. Era fiul zeiței Venus cu Mercur (Iupiter sau Mars). Era înfățișat ca un copil frumos, purtînd un arc și o tolbă plină cu săgeți. Corespundea în mitologia greacă zeului Eros (v. și Eros).

POPESCU-TEIUȘAN, Ilie (1895-1980, n. sat Teiuș, jud. Olt), pedagog român. Lucrări de pedagogie socială și istoria pedagogiei românești („Pedagogia comunităților de muncă”, „Psihologia copilului și a adolescentului”).

COLIND (< v. sl. kolenda ; cf. lat. kalendae, ziua întîi a anului la romani) Specie a genului epic popular, ale cărei versuri sînt rostite de grupuri de copii sau tineri pe la casele oamenilor, în sărbătorile de iarnă, de primăvară (ex. colindele pascale) și în alte împrejurări. Religioase sau laice, ele sînt subdivizate de cercetători în colinde cosmogonice, vînătorești, agrare, păstorești, pescărești, de bâtrîni, de flăcăi, de mireasă, de însurăței etc. Folcloriștii mai deosebesc colindele în colinde de copii, simple urări terminate cu cerere de daruri pentru urători sau de versuri satirice la adresa gazdelor neprimitoare și colindele flăcăilor, colinde cu conținut eroic, vînătoresc. În literatura populară română, M. Gaster atribuie multor colinde o origine literară în ceea ce privește conținutul, iar pe de altă parte, o origine populară a formei; adică diecii și dascălii, în trecut, luau un subiect și-l versificau într-un fel analog cu așa-numitele colinde lumești. Cuvinte ca Florile dalbe, flori de măr revin adesea ca un refren de-a lungul colindului. Ex. Colind de mireasă (fiecare vers se cîntă de două ori). Prin cel-cel, Prin cel-cel, Prin cel verde vișinel Se găsește-un legănel. Dar în leagăn cine-mi șade? Stă Chivuța, fată mare, Ea șade și-nchiondoșește De-un guler și de-o batistă: Guleruli-al frate-său, Batista lui Voinea-său. Ea mai trage-un firicel, Ea mai cîntă-un cîntecel. Nu e cîntec muzicesc, Ci-i cîntec împărătesc; Împăratul nu-i acasă, Ci e dus după vînat, Să vîneze un iepuraș, Iepuraș, mărăcinaș, Ieși, Chivuță, și te uită Și te uită pe cea vale, Pe cea cale, Căruțele dau de vale, Ele nu vin, ca să stea, Ci vin ca să te ia. Să te ia din așternut, Să te ducă în altă parte, În alte curți, La alți părinți, La alți părinți necunoscuți. Nu te ia roabă să fii, Ci te ia doamnă să fii, Chelărița banilor Stâpîna argaților. Busuioc verde pe masă, Rămîi gazdă sănătoasă, Busuioc verde pe geam, Rămîi gazdă la mulți ani.

Felix Frecvent și modern în epoca noastră, Félix reproduce, prin intermediul formei identice, folosite în apus, numele pers. lat. Félix. Atestat în izvoare încă din epoca lui Sylla, Felix era cel mai frecvent cognomen roman (într-o recentă lucrare în care sînt analizate cognomenele latine purtate de 133.059 persoane, acesta apare de 3716 ori). Cu siguranță că popularitatea de care se bucură numele se explică prin semnificația sa, cunoscută vorbitorilor: felix, felicis „fericit”. Este interesant de amintit că inițial cuvîntul avea un sens mult mai concret, și anume „fertil, productiv”; de exemplu, arbor felix desemna un pom roditor, care produce multe fructe. Folosit apoi cu sensul „favorizat de zei” și de aici „fericit”, felix a devenit foarte ușor nume personal folosit de către părinți, care își exprimau astfel sentimentele de bucurie la nașterea unui copil sau prin care se ura purtătorului o viață fericită (cuvîntul a trecut în română sub forma ferice, de la acesta s-au format vb. a ferici și adj. fericit, care l-a înlocuit pe mai vechiul ferice; din aceeași familie fac parte și a felicita și felicitare, al căror sens s-a extins de la „urare de fericire” la „laudă pentru un succes”). Alături de Felix, romanii foloseau și alte nume care, în ultimă instanță au la bază adjectivul amintit: Felicis, Felicius – fem. Felicia, Felicianus – fem. Feliciana, Felicissimus, Felicitas (uneori sub forme ușor modificate acestea sînt și astăzi curente în apus). Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că multe dintre numele amintite au pătruns în onomasticonul creștin și s-au răspîndit prin cultul numeroșilor martiri și sfinți amintiți de calendare. ☐ Engl. Felix, Felicia, fr. Félice, Félix etc., germ. Felix, Felician, Felicitas etc., it. Felix, Felice, Felicia, Felicita etc., sp. Felix, magh. Felix, Felicia, Felician, Feliciana, pol. Felicja, rus. Feliks, Feliția etc. ☐ Lope Felix de Vega, celebru dramaturg, creator al teatrului național spaniol, compozitorul Felix Mendelssohn-Bartholdy etc. ☐ Un cunoscut personaj din literatura română este Felix din romanul lui G. Călinescu Enigma Otiliei.

vizir¹ sm [At: (a. 1595-1622) ROSETTI, B. 71 / V: (înv) vez~, veziriu, ~iu, (reg) ~zur / Pl: ~i / E: tc vezir cf fr vizir] 1 Titlu dat înalților demnitari ai Imperiului Otoman care aveau însărcinări corespunzătoare acelora ale unui ministru de astăzi. 2 Persoană care avea titlul de vizir (1). 3 (Înv; pex) Înalt dregător în țările musulmane cu funcții asemănătoare acelora ale unui ministru. 4 (Îs) Mare ~ sau ~ul cel mare Titlu dat dregătorului care îndeplinea funcția de prim-sfetnic al sultanului și care avea însărcinări corespunzătoare prim-ministrului de astăzi. 5 (Îas) Persoană care purta titlul de mare vizir (4). 6 (Irn; iuz; îas) Supranume dat de contemporani lui I. C. Brătianu, prim-ministru al guvernului român. 7 (Înv; fig) Tiran. 8 (Mol) Nume dat unei poziții a arșicului în jocul de copii cu arșice Si: (reg) armaș (11). 9 (Mol; pex) Copilul care aruncă arșicul în poziția numită „vizir” (8) Si: (reg) armaș (10).

Cronos, cel mai tânăr dintre Titanii din mitologia greacă, personificarea timpului, fiul lui Uranus și al Geii, care, după ce l-a îndepărtat pe tatăl său, și-a devotat copiii, în afară de Zeus, salvat printr-un șiretlic de Rhea, soția sa. În mitologia romană era identificat cu Saturn.

Țuțea, Petre (1901-1991), ilustru gânditor creștin român, n. la Boteni, jud. Muscel, dintr-o familie de preoți. Orfan de tată, ajunge copil de trupă, urmează liceul la Câmpulung și Cluj și Univ. „Humboldt” din Berlin. A funcționat ca director general în Ministerul Economiei în timpul guvernării lui Antonescu. Aruncat în închisoare de regimul comunist, execută întâi cinci ani (1948-1953), apoi opt ani dintr-o condamnare de 18 ani muncă silnică în închisorile din București, Jilava, Ocnele Mari și Aiud, neîncetând să propovăduiască valorile spirituale creștine și iubirea pentru neamul românesc. Demersul său intelectual a fost întru totul integrat ortodoxiei. A lucrat în ultimii ani la o antropologie creștină, concepută în șașe părți (I. Cartea întrebărilor, II. Sistemele, III. Stilurile, IV. Matematica, V. Fizica, știința științelor naturii, și VI. Dogmele), în curs de apariție. Dintre Operele sale au apărut postum, în 1992, Între Dumnezeu și neamul meu, Bătrânețea și alte scrieri filozofice și Mircea Eliade.

IMBERIE și MARGARONA, roman popular reprezentând traducerea, printr-un intermediar grec, a romanului cavaleresc și picaresc francez din sec. 15 „Pierre de Provence et la belle Maguellone”. Singura copie de la noi, din 1789, s-a păstrat într-un miscelaneu de texte religioase aparținând logofătului Ioniță (Niculae) Șoimescu, din părțile Muscelului.

LUCIAN, Ion (n. 1924, București), actor român. Interpret polivalent, a creat roluri de dramă, comedie, music-hall și în piese pentru copii (Jean din „Rinocerii” de E. Ionescu, Masca în „Volpone” de B. Jonson, Kulîghin din „Trei surori” de A.P. Cehov). Roluri în filme („D-ale carnavalului”, „Doi vecini”, „Titanic-vals”).

JANCHELEVICI [jankélevitʃ], Idel (1909-1994, n. Leova, Basarabia), sculptor francez de origine română. Stabilit în Belgia (1931), apoi în Franța (1950. Basoreliefuri și monumente publice („Scufundătorul și arcul său”, „Copilul”, la Bruxelles; „Monumentul național al prizonierului politic”, la Breendonck; „Maternitate”, la Haifa). M. de onoare al Acad. Române (1992).

proletar m. 1. cetățean sărac din ultima clasă la Romani; 2. azi, cei ce n’au avere nici vr’o profesiune îndestul de lucrativă. ║ a. copii săraci și sceptici ai plebei proletare EM.

SĂRMAN, -Ă, sărmani, -e, adj. 1. Lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărac. Nu crede tu că scapi, că nu ești sărman, cum zici. DUMITRIU, N. 161. Mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii. CREANGĂ, P. 28. ◊ (Substantivat) Mîncarea lui să fie ca a unui sărman supus al împărăției. SADOVEANU, D. P. 19. Soțul tău se vede după față că e un sărman și el. VISSARION, B. 183. Lumea întreagă are tot o poveste... strîmbătatea care se lăcomește la bunul altuia și sărmanul care sfarmă funia ce-l strînge. RUSSO, O. 28. 2. (Regional) Orfan. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. 3. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Biet, sărac, nenorocit. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, – copil din flori și de pripas. GALACTION, O. I 45. Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. ODOBESCU, S. III 36. Să poci trece Dunărea La sărmana mîndruța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ◊ (Substantivat) Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. – Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. Ar trebui să avem milă de dînșii, că și ei, sărmanii, sînt oameni. CREANGĂ, P. 209. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da, la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. – Variante: săriman, -ă (NEGRUZZI, S. I 146, RUSSO, S. 131), siriman, -ă (ISPIRESCU, U. 107), sîrman, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 65, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433) adj.

MARȘ (< fr. marche, mers) Termen muzical pentru cîntecele menite să țină cadența pasului în timpul marșului, folosit și ca termen literar pentru poeziile ale căror versuri se cîntă pe o melodie de marș (ex. Deșteaptă-te, române de A. Mureșanu) sau ca titlu al unor poezii cu conținut patriotic. Ex. Dragii mei copii războinici, ascultare mie dați, Iată vreme, mic și mare armele să-mbrățișați. Strigînd toți c-o glăsuire, Spre a mumei fericire: S-alergăm de obște frați. Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat, Ca să mergeți cu pas mare către slavă ne-ncetat. Vie-vă, copii, aminte Că Europa însăși simte În ce cale ați intrat... (V. CÎRLOVA, Marșul oștirii române)

Barbara Prenume feminin modern, nu prea frecvent la noi, Barbára reproduce cognomenul latinesc Bárbara, corespondentul feminin al lui Barbarus, ambele atestate frecvent începînd cu epoca imperială. Semnificația numelui era clară pentru romani: adjectivul și apoi substantivul barbarus însemna „străin” (toți neromanii erau barbari), la fel ca în greacă de unde fusese împrumutat. Inițial, gr. barbaros însemna „bîlbîit”, (cuvînt indo-european, înrudit cu sanscr. barbaros, „bîlbîială”, lat. balbus și, în sfîrșit, cu rom. bîlbîi, bîlbîit, bîlbîială) și desemna pe orice străin care vorbea o limbă neînțeleasă de greci, asemuită de aceștia cu bîlbîiala (sensul de „necivilizat” este ulterior, pluralul gr. barbaroi fiind aplicat inițial tuturor populațiilor neelenice, deși multe dintre ele ajunseseră la un înalt grad de civilizație). Odată cu apariția creștinismului, bárbarus era uneori folosit și cu sensul de „necredincios, necreștin”, fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgîn (inițial acest cuvînt înseamna „sătean” și era un derivat de la pagus „sat”). În ciuda acestui fapt, lat. Bárbarus, Bárbara și gr. Bárbaros, Barbára devin nume personale frecvente în onomastica creștină și chiar calendaristice (ca și în alte cazuri, sensul cuvîntului care stă la baza unui nume personal are prea puțină importanță sau chiar este total ignorat, în onomasticonul religios pătrunzînd nume de martiri sau sfinți, nu cuvinte comune care ar putea contraveni dogmelor creștine). Foarte răspîndit în Europa este cultul unei sfinte Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului (informațiile istorice asupra existenței ei sînt nesigure; ar fi trăit prin sec. 3 și ar fi originară din Nicomedia sau din Eliopole). Înzestrată cu o serie de calități, sfînta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei (la italieni), protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli (la germani) etc.; la români există o sărbătoare populară numită Bárbura (→ Barbu) cînd există obiceiul ca mamele să-și „îmbărbureze” copiii pentru a-i feri de „bubat” (vărsat sau variolă). Numele sărbătorii este vechi la români și continuă lat. Barbara; folosit probabil inițial și ca nume de persoană (interesante reminiscențe în onomastică pînă acum două secole), Barbara a fost înlocuit de gr. Barbára, ajuns la noi, prin intermediul slav, sub forma Varvára, Vărvara, Vîrvara, Vîrvoară, Fărvara, Vîrva, Vărvăruca, Văruca etc.; numele a fost popular, răspîndit și destul de frecvent la români. În epoca contemporană, sub influența apuseană cultă, a început să fie folosit Barbára (mai rar Barbara), cu destulă prudență însă din cauza existenței cuv. barbar. ☐ Barbara, aceeași formă pentru toate limbile, la care se adaugă formația magh. Barbála și forma calendaristică Varvara la ortodocșii de rit grecesc.

CEZARIAN, -Ă adj. 1. (Rar) Referitor la împărații romani sau la vremea acestora. 2. Operație cezariană (și s.f. ) = intervenție chirurgicală prin care este scos copilul din pîntecele mamei atunci cînd nașterea normală este imposibilă; cezarotomie. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. césarien].

CEZARIAN, -Ă, cezarieni, -e, adj. 1. (Rar) Privitor la cezarii romani, care aparține epocii cezarilor romani. 2. (În expr.) Operație cezariană (și substantivat, f.) = intervenție chirurgicală în regiunea abdominală (spre a scoate copilul din pîntecele mamei, în cazuri de naștere dificilă). [Pr.: -ri-an] – Fr. (1) césarien, (2) [operation] césarienne.

Kiriac-Georgescu, Dumitru (1866-1928), compozitor și folclorist, n. la București, dirijor al Capelei române din Paris și al corului Bis. Domnița Bălașa din București, membru fondator și dirijor al corului „Carmen” (1901-1928), membru fondator al Societății compozitorilor români (1920) și prof. la Conservatorul din București. A compus muzică vocală și corală (Cântările liturghiei pentru copii și popor, 1926; Liturghia psaltică, Îngerul a strigat, Axionul Învierii, 1902), precum și alte cântări religioase.

Teoctist Arăpaș (1915-2007), patriarhul Bis. Ortodoxe Române, n. în com. Tocileni, jud. Botoșani, din părinți țărani, cu numele Teodor, fiind al nouălea copil din cei zece. Intră ca frate în m-rea Vorona, apoi la Neamț și Bistrița, unde depune votul monahal și ia numele de Teoctist (1935). Studii la Seminarul monahal de la m-rea Cernica și la Facultatea de teologie din Buc. În 1945 este chemat la Iași ca vicar administrativ la arhiepiscopie, urmând și cursurile Facultății de litere și filozofie. În 1950 este ales episcop-vicar al Patriarhiei, în 1950-1954 rectorul Inst. teologic din Buc., episcop al Aradului (1962-1973), mitropolit al Olteniei (1973-1977), mitropolit al Moldovei și Sucevei (1977-1986) și patriarh al Bis. Ortodoxe Române (1986-2007). Între 1 aug. 1981 și 7 febr. 1982 girează Mitropolia Ardealului. În toate eparhiile pe care le-a condus, s-a arătat ca un bun gospodar și priceput organizator în toate sectoarele vieții bisericești. Opera teologică principală a sa este Pe treptele slujirii creștine, din care au apărut 14 vol.

Tages, în mitologia romană, ființă miraculoasă născută dintr-o brazdă de pămînt care a luat forma și înfățișarea unui copil. Tages se trăgea din Iupiter. În timpul scurtei sale șederi printre muritori, se spunea că i-ar fi inițiat pe etrusci în arta prorocirilor.

IANCU, Axente (1894-1975, n. Făget, jud. Timiș), medic pediatru și puericultor român. Prof. univ. la Cluj. Lucrări privind patologia infecțioasă infantilă, alimentația rațională și asistența socială a copilului mic („Din istoricul și despre rolul substanțelor grase în alimentația artificială a copilului”, „Actualități în puericultură și pediatrie”, „ABC-ul îngrijirii copilului mic”).

SÂNPETRU DE CÂMPIE, com. în Jud. Mureș, situată în N colinelor Comlodului, pe râul Șesu; 3.159 loc. (2005). Pe terit. satului Sângeorgiu de Câmpie, menționat documentar în 1329, au fost descoperite vestigiile unei așezări romane din sec. 2-3, în care s-au găsit fibule, vase ceramice, o statuetă din bronz, reprezentând un copil, cărămizi ș.a. În satul S. de C., atestat documentar în 1305, există o biserică din sec. 14 (azi biserică reformată), cu un turn ridicat în 1901.

HOREA 1. Mihai H. (n. 1926, sat Petea de Câmpie, jud. Mureș), pictor român. Autor de tablouri abstracte, monocrome, cu un colorit temperat și o vibrație rafinată a suprafeței. 2. Ion H. (n. 1929, sat Petea de Câmpie, jud. Mureș), poet român. Frate cu H. (1). Lirică bucolică („Coloana în amiază”, „Umbra plopilor”, „Calendar”, „Măslinul lui Platon”). Versuri pentru copii.

AMESTEC (pl. -ecuri) sn. 1 Punere la un loc a mai multor lucruri ¶ 2 Lucruri îngrămădite fără nici un rost, confuziune ¶ 3 Împreunare de mai multe lucruri, de mai multe însușiri: Laurent era ~ul cel mai plăcut de om serios și de ceea ce se numește „un gamin” (I.-GH.) ¶ 4 Participare la un lucru, la o afacere, faptul de a fi tovarăș cu cineva (mai des în înțeles pejorativ): ai face mai bine să stai deoparte, să n’ai nici un ~ în această afacere ¶ 5 Legătură, raport: se strecoară în inima copiilor datina și obiceiuri ce n’au aici un ~ cu datinile moștenite de noi de la străbunil Romani (JIP.) ¶ 6 ‡Pretenție asupra unui lucru ¶ 7 ‡De-~ul, loc. adv. Amestecat la un loc, împreună: porțile zidiului tocmite cu aur și cu argint de-ameastecul (DOS.) [amesteca].

BUSUIOC, Aurel (n. 1928, sat Cobîlca, Basarabia), scriitor român. Lirică confesivă sau sentimentală („În alb și negru”), romane de observație etico-morală („Singur în fața dragostei”), cu accente ironic-romantice („Unchiul din Paris”). Literatură pentru copii, piese de teatru, traduceri.

CAZIMIR, Otilia (pseud. Alexandrei Gavrilescu) (1894-1967, n. sat Cotul Vameș, jud. Neamț), scriitoare română. Lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică („Lumini și umbre”). Proză de evocare („A murit Luchi”). Versuri pentru copii („Baba iarna intră-n sat”). Memorialistică („Prietenii mei scriitorii...”).

RUSESCU, Alfred (1895-1981, n. București), medic român. Prof. univ. la București. Contribuții în studiul unor boli (dermatoze, hepatite, boli alergice), în fiziologia și fiziopatologia copilului („Studiu asupra dezvoltării taliei la copii”, „Diagnosticul clinic și radiologic în pediatrie”, „Pediatria”).

ORBONA (în mitologia romană), zeiță ocrotitoare a orfanilor și patroana sterilității. Era invocată pentru a o îndupleca să nu îngăduie moartea copiilor sau a părinților lor; la ea se rugau și părinții, care pierzându-și copiii își doreau alții. Numele ei vine de la lat. orbus „orfan”.

PARANDOWSKI, Jan (1895-1978), scriitor polonez. Romane istorico-mitice („Eros în Olimp”, „Discul olimpic”) sau prezentând, autobiografic, crizele adolescenței („Cerul în flăcări”); povestiri pentru copii („Cadranul solar”). Eseuri consacrate misterului creației artistice („Roma magică”, „Gustave Flaubert”, „Cele trei semne ale zodiacului”, „Înaintea porții închise a timpului”); memorii. Traduceri din literaturile clasice.

PĂUTZA, Sabin (n. 1943, Câlnic, jud. Caraș-Severin), compozitor și dirijor român. Stabilit în S.U.A. (1984). Activitate interpretativă, pedagogică. Inventivitate, imaginație coloristică, inspirație folclorică. Teatru muzical (musicaluri pentru copii: „Albă ca Zăpada”, „Castelul do-re-mi”), creație vocal-simfonică, simfonică („Laude”), de cameră, corală, melodii.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

MEMÓRIU s. n. 1. Expunere scrisă amănunțită și documentată a unei probleme, a unei situații etc. V. r a p o r t. Asupra proprietăților numerilor se poate cineva ajutori din citirea frumoaselor memorii ale lui Euler. HELIADE, A. 31/25. Îți voi trimite peste puțin copie de memoarul ce am dat comisiei întru aceasta. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 429. Memoar asupra alegerilor din ținutul Romanului (a. 1857). CAT MAN. I, 16, cf. STAMATI, D. Era cel dintîi memoriu al profesorului Alexandru Opriș asupra săpăturilor din piscul Voievodesei. C. PETRESCU, R. DR. 45. Contele Capo d'Istria publică un memoriu asupra „Mijloacelor de a îmbunătăți soarta grecilor”. OETEA, T. V. 122. Divanul a redactat apoi un memoriu către Poartă, în care aruncă toată vina de cele întîmplate asupra lui Șuțu. id. ib. 188. Într-un memoriu din 1923, E. Cartan a introdus noțiunea generală de spații cu conexiune conformă. VRĂNCEANU, G. D. II, 105. ♦ (Jur. ; învechit) Expunere scrisă a faptelor și a motivelor referitoare la un proces. [Un avocat] se îndeletnicește asupra facerii memoriilor (tacrirurilor), raporturilor, jâlbilor și asupra tutulor acturilor ce se cuvin în pricinile judecătorești și ale oblăduirei. CR (1830), 204²/29, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. (La pl.) Colecție de conferințe, comunicări, discuții și dezbateri ale unei societăți științifice. Memoarele Academiei. FM (1847), 96. Memoriile Academiei. ȘĂINEANU, D. U. 3. (La pl.) Scriere care cuprinde însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieții autorului, și la care el a luat parte. V. a m i n t i r i, m e m o r i a l, j u r n a l. Petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare și scrieri de ale poeților în renume. GHICA, S. 660. Memoare personale nu a lăsat din timpul ministerului său. MAIORESCU, D. II, 55, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF. Cronica lui Dumitrachi Varlaam e, propriu vorbind, niște memorii. IORGA, L. II, 111. Cameristul citea memoriile. KLOPȘTOCK, F. 310. Cînd copia memoriile prințesei, avea sentimentul că el însuși devine un personaj istoric. CĂLINESCU, S. 300. (Rar, la sg.) Te îndemn. . . a scrie memoriul vieței tale. EMINESCU, N. 61. 4. Petiție, cerere (semnată de mai multe persoane) în care motivele sînt expuse pe larg; (învechit) memorial (1). Cantemir. . . fu însărcinat de partizanii săi să alcătuiască memoarul. NEGRUZZI, S. II, 145. Acea teamă nu v-au stînjenit a trimele memuare la Petersburg și jalbe la Țarigrad? ALECSANDRI, T. 1339, cf. CAMIL PETRESCU, T. II, 586. 5. (Franțuzism) Stat de plată cuprinzînd sumele datorate pentru efectuarea unor lucrări sau pentru furnizarea unor bunuri. V. d e v i z, c o n t. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U., CADE. 6. (În vechea organizare a armatei) Dosar personal cuprinzînd date biografice și notări periodice, făcute de șefii ierarhici, asupra activității, capacității și comportării unui ofițer sau a unui subofițer. Notat rău în memoriu și permutat în Reg. 11 de călărași din Brăila. SANDU-ALDEA, A. M. 65. O să vă notez și eu în memoriu, zise încruntat colonelul. BRĂESCU, V. 39. Nu e vorba de protecție, dar te gîndești la memoriu ! Zece note bune nu fac cît una rea. id. V. A. 32. 7. (În sintagmele) Memoriu de titluri și lucrări = document în care sînt consemnate titlurile (universitare, științifice etc.) și lucrările de specialitate (publicate) ale unei persoane. Memoriu de activitate (științifică sau didactică) = expunere scrisă a activității desfășurate de o persoană într-un anumit domeniu. – Pl.: memorii. -Și: (învechit) memoár (scris și: memuar; pl. memoare) s. n. – Din lat. memorium, fr. mémoire.

ESOPIA, carte populară cuprinzând viața și fabulele lui Esop. Alcătuită în Grecia antică, tradusă și prelucrată în numeroase limbi europene. În lb. română a fost tradusă pentru prima oară în 1703 de către dascălul Costea din Brașov; în decursul sec. 18 au circulat copii, după o traducere din cultura bizantină, în toate provinciile țării. Prima ediție tipărită, sub titlul de „Viața și pildele preaînțeleptului Esop”, apare la Sibiu, în 1795.

PAMFILE, Tudor (1883-1921, n. Țepu, jud. Galați), folclorist și scriitor român. A înființat și condus revistele de Folclor „Ion Creangă” și „Florile dalbe”. Studii despre credințe și datini („Sărbătorile de vară la români”, „Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului”, „Mitologie românească”, „Cerul și podoabele lui”) și culegeri de folclor („Jocuri de copii”, „Cartea cântecelor de țară”, „Cimilituri românești”, „Sfârșitul lumii”). A cules material etnografic din S Moldovei și valea Prutului.

anaforă gramaticală se numește repetiția unuia sau a mai multor segmente nominale printr-unul pronominal (R): „Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină – Toate-s praf...” (Eminescu) În exemplul de mai sus, segmentul nominal repetat (prin pronume) este anterior și se numește antecedent. Dar pronumele anaforic se poate referi și la un segment nominal care urmează. Ceea ce numim în gramatica limbii române anticiparea sau reluarea pronominală a complementului reprezintă o formă specifică, gramaticalizată, a pronumelui anaforic: „L-a trimis pe copil la joacă.” sau „Tata i-a strâns ciobanului mâna.” (M. Sadoveanu)

Lucia După cum se știe, romanii foloseau un sistem de denominație personală, probabil de origine etruscă, mult deosebit față de obișnuitul nume unic al celorlalți indo-europeni. Fiecare individ purta 3 nume: praenomen - prenume, așezat înaintea numelui, nomen – numele ginții căreia îi aparținea și cognomen – un supranume, de obicei o poreclă. Dintre foarte puținele prenume (18, dintre care erau în uz în epoca clasică numai 10) făcea parte și Lúcius, atestat cu mare frecvență dintr-o epocă foarte veche (printre alții, tradiția romană a păstrat amintirea unui legendar adversar al lui Romulus, Lucius Tarpeius). Considerîndu-se că prenumele era inițial atribuit copiilor născuți ziua, pe lumină, la fel ca și Manius (de la mane „dimineața”, devenit în rom. mîine), încă din antichitate Lucius era explicat prin vb. lucio, lucere „a face lumină”, „a lumina” și subst. lux, lumen „lumină” (aparținînd rădăcinilor indo-europene leuk- louk-, luk; din aceeași familie fac parte lat. luna și Lucifer, gr. leukós „alb”, leússein „a vedea”, vechi germ. Leuhtan - de unde germ. Licht și engl. light „lumină”, v.sL lucĭa „rază”, sanscr. ruc „strălucire”, rucas „strălucitor” etc.) soluție invocată și astăzi în mod curent, deși există și opinia că nu e decît o etimologie populară. Corespondentul feminin al lui Lucius, cunoscut încă din epoca precreștină, era Lúcia a cărui popularitate crește mai ales după sec. 4, datorită bisericii, care începuse să celebreze cultul unei martire din timpul împăratului Dioclețian. În onomasticonul creștin sînt preluate și cognomenele, devenite nume independente, Lucianus, Luciana, Lucilianus (derivate din Lucius și Lucilius – nume gentilice – și atestate în epoca imperială). Prin intermediar grecesc – Lúkios, Lukía, Lukianós, Lukiána, Lukilianós – numele romane ajung la slavi și prin aceștia la români, sub vechile forme Luchie și Luchio (rare și relativ tîrzii), Luchian (păstrat ca nume de familie) și Luchiana, Luchilian. Din secolul trecut toate aceste forme au fost eliminate din inventarul nostru de prenume în favoarea formelor reluate din latină Lucia, Lucian, Luciana (pentru toate se folosește hipoc. modern apusean Luci; apare uneori și Lulu, din franceză), astăzi destul de frecvente. ☐ Engl. Lucy, fr. Luce, fem. Lucie, Lucien, fem. Lucienne (cu hipoc. Lulu), germ. Lucia sau Luzia, Lucius, it. Lucio, Lucia, Luciano, Luciana, magh. Lúciusz, Lucia, Lucian, bg. Luția, Lucia, Lukian, rus. Lukii, Lukia, Liuții, Liuția, Lukian, Lukiana etc. ☐ Din istoria veche ne sînt mai cunoscuți Lucius Cornelius Sylla și Lucius Septimius Sever, Lucius Sergius Catilina, Lucius Annaeus Seneca, Lucius Apuleius, Lucian din Samosata etc.; din literatura română modernă Lucian Blaga; pictorul Luchian etc. ☐ În literatura pastorală renascentistă, tema luc- (lux, lucis) a servit pentru derivarea multor nume de personaje, unele folosite apoi ca prenume: Lucino, Lucinda, Lucela, Lucerino, Relucina (sp. relucir „a străluci”) etc. Adăugăm și alte cîteva personaje literare cunoscute: Lucien Leuwen, din romanul cu același nume de H. Stendhal. Lucien Bergeret, unul dintre cele mai complexe caractere din opera lui A. France (în ciclul Istoria contemporană).

MEDITAȚIE s. f. 1. Reflectare, cugetare (adîncă), meditare (2), gîndire, reflecție. Cf. VÎRNAV, L. 137^v/12. Le. trebuie meditația moraliceștii filosofii. id. F. M. I, 141^v/4. Sunetul de arme îl trezi din meditația sa. ASACHI, S. L. II, 111. Cetirea și meditația îi daseră o mare cunoștință. NEGRUZZI, S. II, 156. Străbatea strada Caliții cufundat în meditațiuni serioase. FILIMON, O. I, 128, cf. 123, 221. Din aceea că poporul își exprimă numai simțimintele sale nu rezultă că i-ar lipsi meditațiunea și delicatețea în exprimarea ei. MAIORESCU, CR. I, 128. (Din adîncul meditației în care era cufundat) – Domnule, în cîte o fi astăzi? SEBASTIAN, T. 81. Izbuti. . . să-l smulgă și pe Coco Conduraky din elegiaca-i meditațiune și contemplațiune. C. PETRESCU, A. R. 18. Meditația și lenea erau plăcerile lui cele mai evidente. SADOVEANU, O. XI, 426. ◊ F i g. Munții îi încredințaseră solemna lor meditație. BOGZA, C. O. 139. 2. Scriere (mai ales poezie) compusă pe o temă filozofică; (rar) meditare (3). D. Chesar Bolleac, ale căruia meditații. . . se află subt tipar. GTN (1835), 12²/1, cf. CALENDAR (1 856), 22/10. Meditații, elegii, epistole, satire și fabule [titlu]. ALEXANDRESCU, M. Ion Gorun publică meditația gravă cu avertismente [intitulată] „ Și s-a făcut tăcere”. V. ROM. martie 1 957, 14. 3. Pregătire a lecțiilor, a examenelor, făcută de elevi, de obicei, sub îndrumarea unui meditator ; îndrumare, ajutor dat elevilor de către un meditator, în vederea pregătirii lecțiilor, a examenelor; (învechit) meditare (4). Vine Mișu profesorul – știi, Mișu al nostru care dă meditație la băieți. CARAGIALE, O. II, 74. Radu... a găsit în sfîrșit o meditație, într-o familie, la niște copii leneși, idioți și obraznici. VLAHUȚĂ, O. A. I, 91. Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuță la limba română și ar avea nevoie de o meditație serioasă. REBREANU, R. I, 24. Dam meditații lui Lică al doftorului. KLOPȘTOCK, F. 205. Student serios caută meditațiuni orice clasă. C. PETRESCU, C. V. 161. ◊ (Sală de) meditație = sală dintr-un internat unde elevii își pregătesc lecțiile (în afara orelor de curs). DICȚ. ♦ Perioadă în cursul căreia se dau meditații (3). Se alese, la sfîrșitul meditației, cu o sumă însemnată. V. ROM. septembrie 1 954. ** Perioadă de timp (în afara orelor de curs) în care elevii (dintr-un internat) își pregătesc temele. Ieșeam din meditația de seară istoviți, flămînzi. BRĂESCU, A. 134, cf. 116. – Pl.: meditații. -Și: (învechit) meditațiune s. f. – Din lat. meditatio, -onis, fr. méditation.

BING XIN (1900-1999), scriitoare chineză. Nuvele și romane de observație socială și de analiză psihologică, configurînd situația femeii în mediul micii burghezii chineze. Lirică intimistă. Literatură pentru copii.

CIURCU, Nicolae (1854-1898, n. Brașov), editor și librar român. În 1880, înființează la Brașov o librărie românească în care se publică colecțiile „Biblioteca istorică poporală”, „Biblioteca poporului” și „Biblioteca copiilor”.

GAVRIȘ, Emil (1915-1989, n. sat Chelința, jud. Maramureș), cântăreț român de muzică populară și de romanțe. Culegător de folclor, compozitor de romanțe, prelucrări corale de folclor și cântece pentru copii.

PEUTINGER [póitiŋər], Konrad (1465-1547), umanist german. Sindic al orașului Augsburg (1493). A descoperit și publicat o copie a unei hărți otomane întocmită de un călugăr din Colmar (Franța) în 1265, înfățișând principalele localități și drumuri din Imp. Roman în sec. 3-4 („Tabula Peutingeriana”).

KOSZTOLÁNYI [kóstola:ñi], Dezső (1885-1936), scriitor ungur. Reprezentant al estetismului. Lirică de notație impresionistă, tristă și muzicală („Plângerile sărmanului copil”) sau exprimând singurătatea omului modern („Concert de toamnă”, „Pâine și vin”); nuvele („Esti Kornél”, „Micul lac de munte”) și romane de analiză psihologică („Ciocârlia”, „Zmeul de aur”, „Dulce Anna”); eseuri.

LITERATURĂ. Subst. Literatură, arta cuvîntului, litere. Literatură populară, folclor, literatură orală, literatură anonimă; literatură scrisă, literatură cultă. Literatură beletristică, literatură artistică, beletristică. Literatură națională; literatură străină; literatură universală. Literatură veche; literatură antică; literatură clasică; literatură premodernă; literatură modernă; literatură contemporană. Literatură religioasă; literatură laică. Literatură științifico-fantastică; literatură didactică. Literatură pentru copii. Literatură epică; literatură lirică, lirică; literatură dramatică, dramaturgie, teatru. Proză; gen epic; poezie, gen liric; gen dramatic. Operă literară. Roman, povestire, nuvelă, nuveletă (rar), schiță; poveste; basm; snoavă. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.), vers; poem, epopee, epos (livr.). Piesă, piesetă, scenetă; dramă; tragedie; tragicomedie, melodramă; comedie, comedioară (dim., depr.). Gen satiric; satiră; parodie. Teorie literară, teoria literaturii; critică literară, critică; istorie literară; estetică literară. Publicistică, ziaristică, jurnalistică, presă. Stilistică literară; poetică; retorică. Textologie. Bibliografie. Literat, om de litere, literator (înv.); scriitor, poet; prozator, romancier; povestitor; narator; nuvelist; dramaturg; scenarist; publicist, ziarist, jurnalist; redactor. Adj. Literar, artistic, beletristic, poetic; literaturizat, poetizat; epic; prozaic; romanesc; nuvelistic; liric; dramatic; tragic; melodramatic; satiric, comic, grotesc; publicistic, ziaristic, jurnalistic; stilistic; retoric. Vb. A literariza, a literaturiza; a poetiza; a crea, a scrie, a compune, a redacta. V. artă, artist, autor, cîntăreț, curente literare, dramaturgie, folclor, poezie, proză, teatru.

SENDER, Ramón José (1902-1982), scriitor spaniol. Participant la Războiul civil, a trăit în exil până în 1974; aici și-a scris majoritatea lucrărilor. Romane de un realism dur, într-o tehnică narativă compozită, incluzând monologul interior („Regele și regina”, „Contraatac”, „Fugitivul”). Povestiri pentru copii.

Aurel Prenume frecvente în epoca contemporană, masc. Aurel, Aureliu, Aurelian și fem. Aurelia, Aureliana, sînt împrumuturi pe cale cultă, din vechea onomastică latină, reproducînd numele pers. Aurelius și Aurelia, respectiv Aurelianus, Aureliana. Aurelius, la origine un derivat adjectival în -ius care desemna descendența din vechea și nobila gintă Aurelia, este atestat încă în epoca republicană și provine dintr-o formă anterioară Auselius. Încă din antichitate, numele era considerat neroman; cunoscutul gramatic Festus susținea originea sabină a lui Auselius (devenit, prin rotacism, Aurelius) și chiar îl apropia de un cuvînt care în limba acestei vechi populații italice însemna „soare”. Lingviștii moderni pornesc de la aceste observații, aducînd noi fapte în sprijinul originii italice. Numele soarelui în limba sabinilor trebuie să fi fost *ausel refăcut pe baza formei Usil, zeul soarelui la etrusci). Termenul sabin este considerat o contaminare a două teme indo-europene care denumeau soarele: *aus (de unde provine lat. aurora, anterior *ausosa, auster, de aici austral, gr. aúrion, anterior, *ausrion „mîine”, lituan. aușrá, sanscr. ushás „dimineață”, germanicul *austo- și est „direcția din care se ridică soarele”) și *sauel- (din care provin lat. sol, solis și rom. soare, gr. hélios sau eélios, din *saweliios, goticul sauil, irlandezul haul; dintr-o rădăcină indo-europeană paralelă *sun- provine engl. sun, germ. sonne, olandezul zon, toate însemnînd „soare”). Această explicație ar încadra deci numele Aurelius în seria numelor teoforice (bine cunoscută în antroponimia populațiilor vechi) și l-ar apropia de cultul unei divinități solare italice. Întrucît explicația și argumentele filologice se circumscriu mai bine specificului sistemelor onomastice, etimologia propusă este preferabilă celei care susține că Aurelius ar proveni din subst. aurum „aur.” Din Aurelius, cu sufixul lat. -anus, se formează cognomenul roman Aurelianus, atestat numai în epoca imperială. Interesant de observat că nume terminate în -anus erau purtate la început de copii adoptați (aceștia primeau numele întreg al celui care îi adopta plus un derivat în -anus, de la numele vechii ginți din care aceste provenea: Caius Iulius Caesar Octavianus, este fiul adoptiv al lui Caius Iulius Caesar și provenea din ginta Octavia, de unde Octavianus). În epoca imperială, aceste nume în -anus se generalizează, devenind chiar independente; o bună parte din nobilii romani, care purtau patru nume, erau cunoscuți mai ales prin ultimul, derivat în -anus. Din secolul trecut, sub influența Școlii ardelene, în Transilvania încep să fie folosite ca nume de botez, vechi nume din istoria romană (gentilice sau cognomene), întîi cele care aveau un corespondent în calendar, apoi și nume laice. Adoptarea acestor nume, care marchează începutul modernizării onomasticii românești, era un mijloc de evitare a maghiarizării numelor românești, larg practicate sub dominația austro- ungară. În această perioadă, intră la noi Aureliu, abreviat Aurel, Aurelia, Aurelian, Aureliana. Din Transilvania, unde se răspîndesc și în mediul rural, numele latinești pătrund și în cele două principate, de data aceasta ca o modă, fiind preferate pentru noutatea și valoarea lor de evocare. Formate în românește de la numele discutate, Aurica, Rica și Aurică, Rică, sînt folosite astăzi și ca prenume independente; în aceeași situație se găsește și hipoc. fem. Aura, considerat uneori fără nici un temei drept creație românească din subst. aur (prin etimologie populară, Aurel a fost considerat un diminutiv de la aur); Aura nu este decît un hipocoristic normal pentru Aurelia, lucru probat de existența lui în limbi în care nu este posibilă o derivare din aur, pentru simplul motiv că acest cuvînt este necunoscut. Alte hipocoristice uzuale sînt Relu, Rela, Reli. ☐ Engl. Aurelia, Aurelian, fr. Aurel, Aurele, Aurélie, it. Aurelio, Aurelia, Aureliano, Aureliana, sp. Aureliano, Aurelia, magh. Aurel, Aurelia, Aurelian, rus. Aurel, Avrelii, Avrelian, Aurelia, Aurel în bg. și scr. este împrumutat de la români. ☐ Din istoria Romei împărații Marcus Aurelius Antonius (161 -180), Lucius Domitius Aurelianus (270 – 275), cel care renunță în 274 la stăpînirea Daciei, Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284 – 305), Aurelia, mama lui Cezar. ☐ Aurélia de G. de Nerval.

MOȚ³, MOAȚĂ s. m. și f. Român din Munții Apuseni; (regional) moțogan. Cf. ANON. CAR., DDRF. Trece moțul pe cărare. BENIUC, V . 53. Vreau să te arăt copiilor mei. Să vadă și ei un pui de moț. STANCU, R. A. III, 157. Moții sînt legați de munți cu lanțuri trainice. BOGZA, Ț. 21. ◊ (Adjectival) Am păstrat pentru sfîrșit, ca pe un omagiu, rîndurile în care voi vorbi despre munca femeilor moațe. id. ib. 44. – Pl.: moți, moațe. – Cf. m o ț¹. Cf. DR. IV, 1 013.

pițărăi (pizari), copiii care colindă în ajun de Crăciun și de Anul nou, obicei răspândit în V țării (Banat, Oltenia, Transilvania). Textul generalizat cu unele mici variații, conține vestirea sărbătorii, urări de belșug și sănătate și cerere directă de daruri (nuci, alune, mere etc.). Versurile sunt scandate într-o anumită ritmică și sunt adesea presărate cu cuvinte hazlii. Copiii poartă bețișoare – pe alocuri numite „colinde” – cu care lovesc ușor ușile casei și grajdului sau scormonesc în cărbuni. Obiceiul se aseamănă cu urările romane (Du Cange): „Bună ziua lui Ajun/ Că-i mai bună-a lui Crăciun/ Că-i cu miei/ Cu purcei/ Merg copiii după ei [...] Dă-ne nuci/ Că-s dulci [...]”.

MATUTE, Ana Maria (n. 1926), scriitoare spaniolă. Romane de evocare a copilăriei și a Războiului Civil (trilogia „Neguțătorii” alcătuită din „Prima amintire”, „Soldații plâng noaptea”, „Capcana”). Povestiri pentru copii.

cezarian, ~ă [At: MACEDONSKI, O. IV, 120 / Pl: ~ieni, ~iene / E: cezar + -ian] 1-2 a Care ține de cezarii romani sau de cezarism. 3 av În felul cezarilor romani. 5 sf, a (Med; șîs operație sau tăietură ~ă) (Operație) făcută prin incizie în pereții abdominali (de obicei pentru a scoate copilul din pântecele mamei). 6-7 sf, a (Pex; îas) (Orice operație) prin care se deschide pântecele.

CEZARIAN, -Ă, cezarieni, -e, adj. 1. (Rar) Privitor la cezarii romani, în felul cezarilor romani, care aparține epocii cezarilor romani. 2. (Numai în expr.) Operație (sau, rar, tăietură) cezariană (și substantivat, f.) = intervenție chirurgicală în regiunea abdominală (de obicei spre a scoate copilul din pîntecele mamei, în cazuri de naștere dificilă). A fost nevoie de tăietura cezariană ca să salveze copilul. BART, E. 381. – Pronunțat: -ri-an.

educare sf [At: ROMÂNUL (1857), nr. 3, 3³/₅₈ / E: educa] 1 (Proces de) influențare sistematică (și în cadru organizat) a formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice etc. ale copiilor, ale tineretului, ale oamenilor sau ale colectivităților umane Si: educație (1). 2 Dirijare a dezvoltării unor însușiri sufletești, morale, artistice etc. într-o anumită direcție Si: deprindere, obișnuire.

MARIONETĂ s. f. 1. Figurină acționată de o persoană (cu ajutorul unor sfori) spre a interpreta diferite roluri în teatrul de păpuși. V. p ă p u ș ă. Cf. STAMATI, D. De aveți noroc, un autor dramatic francez vă pune pe catolici și vă trage cu o sforișoarâ, ca pe marionete. I. NEGRUZZI, S. V, 158, cf. COSTINESCU. Fiecare club de copii trebuie să aibă trupa lui de marionete. SAHIA, U.R.S.S. 129. Este explicabil de ce dintre sutele de personaje ale romanului, toate reliefate și vii, singurele lăsate intenționat șters și mișcîndu-se ca niște marionete sînt tocmai ducele și ducesa, LL I, 132. 2. F i g. Om fără personalitate, care execută servil și orbește ceea ce i se cere. Toți sînt sclavii unei marionete. I. NEGRUZZI, S. VI, 36, cf. ȘĂINEANU, D. U. Fărădelegile marionetelor colonialiste provoacă indignarea întregii lumi. SCÎNTEIA, 1961, nr. 5051, cf. nr. 5060. ◊ Guvern marionetă = guvern care execută servil ordinele primite din afara granițelor. - Pronunțat: -ri-o-. – Pl.: marionete. – Din fr. marionette.

Hera, fiica lui Cronus și a Rheei, a fost și ea înghițită, imediat după naștere, împreună cu ceilalți frați ai ei, de către Cronus (v. și Cronus). În timpul luptei dintre Zeus și Cronus, Hera a fost încredințată zeiței Tethys și lui Oceanus, care au crescut-o. Mai tîrziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind „soția legitimă” a stăpînului lumii. În această calitate ea era considerată drept protectoarea căminului, a căsătoriei și, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hephaestus și Hithyia. Împărțind tronul, dar nu și puterea marelui ei stăpîn, Hera e adesea înfățișată ca o soție geloasă și nesăbuit de violentă, care ușor se simte jignită și nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate infidelitățile săvîrșite de soțul ei. Adeseori mînia ei se vădește capricioasă și nejustificată. Jignirea adusă de judecata lui Paris frumuseții ei, de pildă, a contribuit în cea mai mare măsură la declanșarea războiului troian (v. Paris), iar pe Tiresias l-a lipsit de vedere pentru simplul fapt că a îndrăznit să-și exprime o părere care nu a fost pe placul ei (v. Tiresias). Hera urmărește și pedepsește în egală măsură atît pe muritoarele iubite de părintele zeilor, ca de pildă pe Io, pe Semele sau pe Callisto, cît și pe copiii acestora: Heracles, Dionysus etc, (v. numirile respective). Rareori îi sprijină pe muritori, ca, de pildă, pe Achilles, Menelaus, argonauți etc. În mitologia romană Hera era identificată cu Iuno (v. și Iuno).

GOLDSMITH [gouldșmiθ], Oliver (1728-1774), scriitor englez. Romanul sentimental „Vicarul din Wakefield”, poeme filozofice („Călătorul”), comedii („Omul bun din fire”, „Se umilește pentru a cuceri”), eseuri („Scrisori chinezești”), literatură pentru copii.

MATER MATUTA (sau MATUTA) (în mitologia romană), zeiță a luminii din zori. Preluată din religiile populațiilor din Italia arhaică, romanii i-au adăugat și atributul de ocrotitoare a nașterilor. Îi era consacrată ziua de 11 iun., sărbătoarea Matralia, când femeile se rugau pentru copiii surorilor lor. Într-o epocă târzie, simboliza numai zorile, fiind complet identificată cu Aurora.

MATROANĂ, matroane, s. f. (La romani) Nume dat în semn de respect unei femei căsătorite din aristocrație. Roma veche întreagă Se-nșiră pe dinaintea mea: consuli, proconsuli, matroane, copile. MACEDONSKI, O. I 14. ◊ (Astăzi livresc sau ironic) Juvaerurile atîrnau la gîtul și urechile matroanelor. ANGHEL, PR. 40. [Iat-o] în sfîrșit, matroană respectabilă, povățuind. NEGRUZZI, S. I 289.

ADIACENȚĂ 1. Condiție de ~ În GB*, constrângere impusă, în anumite limbi, de către guvernori (capurile* de grup: V(erb) și Prep(oziție)) complementelor, limitând atribuirea* cazului (vezi CAZ^IV) numai la situația așezării obligatorii a nominalului în imediata vecinătate a guvernorului. Regula de adiacență este foarte strictă pentru engleză, unde nici o separare a grupului V(erb) + O(biect) D(irect) nu este admisă, dar este mai puțin constrângătoare în franceză, unde grupul V + OD poate fi separat prin modale și cantitative (ex. J’achète rarement des livres) restricția este aproape inexistentă în română, unde același grup poate fi separat și de circumstanțiale, ca în franceză, și de argumentul* O(biect) I(ndirect) (ex. Cumpăr adesea copiilor cărți de povești). 2. Pereche de ~ În analiza* conversațională, unitate minimală* a organizării conversației*, care definește o normă de expectație. Perechile de adiacență sunt secvențe de două enunțuri* consecutive, produse de emițători* diferiți, ordonate ca o succesiune de părți și structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită parte a doua. Clasa perechilor de adiacență este reprezentată de secvențe ca: întrebare – răspuns, salut – salut, ofertă – acceptare/refuz, invitație – acceptare/refuz, compliment – acceptare/respingere etc. De ex.: A. Unde te duci? B. La facultate!, A. Vino sâmbătă pe la noi. B. Cu plăcere / Nu pot. Rafinarea definiției acestui concept a determinat substituirea criteriului adiacenței cu acela al relevanței condiționate. Esențială nu este alăturarea celor două părți ale unei perechi de adiacență – pentru că între acestea pot fi inserate alte intervenții* (cf. A. Unde te duci? B. De ce mă întrebi? A. Poate te însoțesc. B. La facultate) ci faptul că fiind dată o primă parte a perechii, o anumită parte a doua este direct relevantă și așteptată. Se poate vorbi despre o organizare preferențială a perechilor de adiacență în sensul că nu toate enunțurile care pot funcționa ca parte secundă a unei perechi au același statut: unele reprezintă alternative structurale care se conformează așteptărilor și sunt nemarcate, altele sunt mai neașteptate și sunt marcate prin diverse grade de complexitate structurală. în cazul unei solicitări, de ex., refuzul este o alternativă marcată adesea printr-o formulare mult mai complicată decât acceptarea, care reprezintă alternativa nemarcată. Perechile de adiacență constituie o tehnică frecventă de selectare a emițătorului următor. G.P.D.(1); L.I.R.(2).

SIBILĂ, sibile, s. f. Femeie căreia i se atribuia, în antichitatea greco-romană, darul de a prezice viitorul. Cu glas adînc, cu graiul de sibile, Rostește lin în clipe cadențate: Nu-nvie morții – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202.

NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Mod de exprimare propriu genului epic, povestire a unor întîmplări reale sau imaginare. Narațiunea poate fi în proză [schița, nuvela, romanul, basmul (v.) etc.] și în versuri [fabula, balada, epopeea (v.) etc.]. Spre deosebire de descriere, al cărei obiect este situat în spațiu, obiectul narațiunii îl formează desfășurarea în timp a faptelor, într-o succesiune de momente, unele mai importante – momente principale – altele mai puțin importante; de aici caracterul ei de modalitate literară temporală, adică nararea unor evenimente aranjate în desfășurarea lor în timp, din care rezultă un anumit ritm în succesiunea și organizarea faptelor narate. Narațiunea poate exista ca o compunere de sine stătătoare (balada, poemul, epopeea, în versuri; schița, nuvela, romanul etc., în proză), fie ca parte integrantă într-o altă compoziție: oratorică, dramatică, istorică etc. Raportată la viață, narațiunea apare nu ca o copie fidelă a realității, ci ca o plăsmuire veridică a acesteia. Pe baza unor criterii felurite s-au încercat diferite clasificări ale literaturii, ca, de exemplu, după formă, narațiune în versuri sau proză; după raportul narator-operă, în subiectivă și obiectivă; după conținutul operei, narațiune științifică, istorică, umoristică, realistă, narațiune descriptivă. Datorită însă interferenței a diferite elemente într-o narațiune, asemenea diferențieri întîmpină unele dificultăți.

Maxim Destul de vechi la noi, Maxím este un nume cu semnificație clară astăzi, întrucît corespunde adj. maxim „cel mai mare” reprezentînd lat. maximus, forma superlativă a adj. magnus „mare”. Prenumele (sau numele de fam.) românesc reproduce lat. Máximus, cognomen vechi și foarte frecvent la romani (din acest punct de vedere o statistică recentă îl plasează pe poziția a șasea). Purtat la origine probabil de cel mai mare dintre copii (în aceeași serie încadrîndu-se Secundus „al doilea”, Quintus „al cincilea” etc.), Maximus și derivatele sale Maximinus, Maximiánus, Maxéntius etc. devin nume independente și apoi creștine, datorită cultului martirilor cu acest nume din sec. 3 – 7. Intrat în greacă, Maximus a ajuns la români prin filieră slavă. Atestat în documente din sec. 15 (în Țara Românească, la 1471 este menționată o persoană cu acest nume care trăise însă ceva mai înainte de această dată, iar la 1441, apare derivatul cu valoare toponimică Maximeni), Maxim nu a fost popular la noi, dovadă fiind numărul mic al variantelor (Maxim, Axim) cît și frecvența redusă. Dacă fem. Maxima pare nefolosit la noi, un nume mai nou dar din aceeași familie, Maximilian, are și corespondentul feminin, Maximiliana, alături de care putem menționa și recentul Maximína. ☐ Engl. Maxim, fr. Maxime, Maximilien (hipoc. Max), Maximin, germ. Maximus, Maximinus, Maximilian (hipoc. Max), it. Massimo, Massima, Massimino, magh. Maxim, Maximilian, Maximilla, bg., rus., scr., ucr. Maksim etc. ☐ Maximilian, un împărat al Germaniei și un rege al Ungariei, Maximilien Robespierre, conducător al iacobinilor și șeful Convenției în timpul Revoluției franceze; scriitorul Maxim Gorki.

MORRISON [mórisən], Toni (pe numele adevărat Chloe Anthony Wofford) (n. 1931), scriitoare americană. Romane realiste prezentând cu sinceritate situația femeilor de culoare din societatea americană, în care cultura albilor este dominantă („Ochiul cel mai albastru”, „Cântecul lui Solomon”, „Copilul de păcură”, „Amatissima”, „Jazz”). Opera sa constituie o reconstrucție mitică a memoriei culturale afro-americane. Premiul Nobel pentru literatură (1993).