ARBALETĂ, arbalete, s. f. (Înv.) Arc din oțel montat pe un pat de lemn (prevăzut cu un resort), folosit la aruncarea săgeților. – Fr. arbalète.

arc, pl. arcuri («resorturi»)

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeților, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ținute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistență al unei construcții. ◊ ~ de triumf construcție în formă de portic, înălțată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește pentru amortizarea șocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferința cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus

arc sn [At: CORESI, PS., ap. HEM 1485 / V: (îrg) harc / Pl: (1-6, 9-12) ~uri, (7-8) ~ce / E: ml arcuș] 1 Armă de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. 2 (Rar; îe) A avea mai multe (sau alte) coarde la ~ A dispune de mai multe mijloace pentru atingerea scopului. 3 (Pan) Ceea ce are forma încovoiată ca a unui arc (1). 4 (Pfm; îs) ~ul ochiului Iris. 5 (Muz) Linie curbă care leagă notele. 6 (Med; îs) ~ reflex Ansamblul elementelor nervoase care asigură transmiterea unei excitații până la un ganglion nervos și reacția consecutivă inconștientă a unui mușchi. 7 Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. 8 (Aht) (Element de) construcție în formă arcuită Cf boltă. 9 (Îs) ~ de triumf (sau, rar, triumfal) Construcție monumentală în formă de portic arcuit, împodobită cu basoreliefuri, inscripții, clădită în amintirea sau pentru sărbătorirea unei victorii. 10 Construcție decorativă provizorie în formă de arc (9), împodobită cu verdeață, lampioane etc. 11 (Muz; pop) Arcuș. 12 (Pop; rar) Pirostrii. 13 Resort. 14 (La ceas) Piesă din oțel special care suportă eforturi de încovoiere și care, prin destindere, pune în mișcare mecanismul Si: (fir de) păr. 15 Resort în formă de spirală pentru amortizarea șocurilor produse de rostogolirea roților. 16 (La fotolii, canapele) Droturi. 17 (Îs) ~ electric (sau voltaic) Descărcare electrică foarte luminoasă între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 18 (Fam; îe) Parc-ar fi pe ~uri Se spune despre o persoană sprintenă (și suplă). 19 (Fam; îae) Se spune despre o persoană care are permanent ceva de făcut.

arc n., pl. urĭ și e (lat. arcus, it. sp. pg. arco, pv. fr. arc). O armă primitivă cu care se aruncaŭ săgețile. (V. sahaĭdac). Dreavă. Fie-care din resorturile de oțel pe care se sprijină trăsurile (în Munt. est și harc). Acoladă tipografică. Orĭ-ce lucru încovoĭat: arc voltaic. Geom. Porțiune de circumferența. Arh. Ziditură în formă de arc. Arc de triunf, monument ca o poartă în formă de arc ornat cu sculpturĭ și înscripțiunĭ în amintirea unor strălucite biruințe.

ARC, arcuri și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități; era folosită la aruncarea săgeților. Și eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliță și arc. BENIUC, V. 133. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Un arc de aur pe-al ei umăr. Ea [Diana] trece mîndră la vînat Și peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. EMINESCU, O. I 229. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt, Și ca nouri de aramă... vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Tot ceea ce are formă încovoiată (ca a unui arc). Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. În farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. NECULUȚĂ, Ț. D. 59. ♦ (Poetic) Cișmeaua aceea a Păcurarului era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră... străpunsă de o țeavă de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor limpede. SADOVEANU, Z. C. 94. Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe EMINESCU, O. IV 96. 2. Porțiune anumită dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. În același cerc sau în două cercuri egale, la unghiuri la centru egale corespund arce egale și coarde egale. GEOMETRIA P. 71. 3. Deschizătură în formă arcuită într-o construcție. Și pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. EMINESCU, O. I 76. ◊ Arc de triumf = a) construcție monumentală în forma unui mare portic arcuit, ridicată în amintirea unui fapt însemnat; b) construcție decorativă provizorie, formînd o arcadă, da obicei la intrarea într-o localitate, ridicată cu prilejul sărbătoririi unui eveniment. ♦ (Poetic) Boltă. O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie, în mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorai și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. 4. Piesă elastică formată din lame de oțel suprapuse (la vagoane, automobile, trăsuri) sau dintr-o sîrmă de oțel îndoită în spirală, care se întrebuințează ca dispozitiv pentru amortizarea șocurilor și realizarea unei bune suspensii. V. drot. Arcurile canapelei. ▭ Cupeaua a fost desfăcută din toate încheiturile, cercetată de meșter cum cercetează doctorul pe un bolnav, i s-au dres beteșugurile, i s-au pus alte arcuri. PAS, L. I 84. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă, ageră. ♦ Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; resort. Arc de ceasornic. 5. (În expr.) Arc electric sau arc voltaic = formă a transportului de sarcină electrică în medii fluide, care are înfățișarea de coloană gazoasă incandescentă.

arc (-curi), s. n. – 1. Armă alcătuită dintr-o vergea flexibilă ușor încovoiată și o coardă. – 2. Resort, organ metalic elastic. – Var. pl. (înv.) arce. – Mr. arcu, megl. arc(u). Lat. arcus (Pușcariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618; DAR); cf. alb. ark, it., sp., port. arco, prov., fr. arc. Der. arcar, s. m. (negustor de arcuri), după Candrea-Dens., 77, provine direct din lat. arcarius (cf. DAR, care pare a admite explicația), ipoteză plauzibilă, dar care nu este necesară; arcărie, s. f. (înv., atelier unde se făceau arcuri); arcaș, s. m.; arcășie, s. f. (meseria de arcaș; în Bucov., unitate de pompieri); arcește, adv. (în formă de arc); arciș, adj. (încovoiat, curbat); arcos, adj. (înv., arcuit); arcui, vb. (a îndoi în formă de arc); arcuitură, s. f. (curbă); arcuș, s. n. (vergea de lemn care servește la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde). – Der. neol. arcadă, s. f.; arcat, adj. (arcuit); arcatură, s. f. – Din rom. provine rut. arkuš „arcuș” (Candrea, Elemente, 406). Cf. arțar.

ARC (pl. arcuri, †arce) sn. 1 📐 Porțiune a unei circonferențe, a unei curbe (🖼 176): ~ de cerc; ~ de elipsă ¶ 2 ⚔️ Armă primitivă alcătuită dintr’o bucată mai subțire de lemn sau de metal îndoită și între capetele căreia se întinde un fir cu ajutorul căruia se aruncă săgeata (🖼 178): cînd s’au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu ~ul Ștefan-Vodă dintr’un vîrf de munte (NEC.); proverb: a avea multe coarde la ~, a avea multe alte mijloace de a face ceva ¶ 3 pr. ext. Orice are o formă încovoiată: ~ul sprîncenelor; avea dureri nesuferite în ~urile coastelor (VLAH.) ¶ 4 💒 Construcțiune în formă de arc, încovoietură a unei bolți; ~ de triumf, monument în formă de poartă ridicat în amintirea unei biruințe, a vre-unui eveniment însemnat, sau simplă construcțiune provizorie ridicată pe locul pe unde are să treacă un personaj de distincțiune la o sărbătoare, etc. (🖼179) ¶ 5 🔧 Unul din cei doi drugi de fier îndoiți în formă de arc pe care se razimă partea de sus, unde se stă, a unei trăsuri, căruțe, etc.: trăsură pe ~uri (🖼 180¹) ¶ 6 🔧 Bucată de fier, de aramă, de oțel, etc. făcută și așezată astfel ca să vie iar la locul ei, la starea dintîiu, cînd nu se mai apasă asupră-i, resort (🖼180^2,3); ~ul ceasornicului, zimberec; ~ul spiral al ceasornicului (🖼 180⁴) ¶ 7 Olten. Băn. (HASD.) 🎼 = ARCUȘ ¶ 8 📖 📰🎼 = ACOLADĂ2 ¶ 9 ⚡ ~ voltaic, lumină puternică care țîșnește între două bucăți de cărbune legate cu cei doi poli ai unui generator electric: lampă cu ~ (voltaic) (🖼 177) [lat. arcus].

ARC s. 1. (prin Ban., Transilv. și Maram.) pușcă. (~ cu săgeți.) 2. resort, (pop.) drot. (~ la o dormeză.) 3. v. coardă. 4. v. arcadă. 5. (FIZ.) arc electric = arc voltaic; arc voltaic v. arc electric.

arc s. n., pl. (geom.) arce, /(resoarte) arcuri

ARC s. 1. (prin Ban., Transilv. și Maram.) pușcă. (~ cu săgeți.) 2. resort, (reg.) drot. (~ la o dormeză.) 3. (TEHN.) coardă. (~ la un mecanism.) 4. arcadă, boltă, boltitură, (înv.) sclip. (~ la o construcție.) 5. (FIZ.) arc electric = arc voltaic; arc voltaic = arc electric.

arc² (resort) s. n., pl. arcuri

arc² (resort) s. n., pl. arcuri

atribuție sf [At: (a. 1839) URICARIUL V, 152/2 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr attribution] 1 Competență presupusă de o funcție. 2 Drept conferit unei funcții. 3 Responsabilități care sunt de resortul unei funcții. 4 Autoritate care se exercită într-anumită sferă de activitate. 5 (Frm; imp) Atribuire (9).

automat n. 1. mașină cu resorturi imitând mișcările ființelor însuflețite; 2. fig. persoană fără inițiativă.

BOBÎRNAC (pl. -ace) sn. 1 Lovitură dată (mai ales peste nas) cu degetul de mijloc sau cu arătătorul care, după ce a stat încovoiat sub degetul cel gros, scapă, ca împins de un resort, de sub apăsarea acestuia (🖼 517): dete un ~ în cozoroc și aruncă chipiul pe ceafă (BAS.) ¶ 2 Fig. A da cuiva un ~, a-i da peste nas a-l face de rușine, a-l pune la locul lui printr’un răspuns înțepător; tot astfel: a căpăta un ~ (sau ~e) ¶ 3 Olten. Joc cu boabe de porumb.

călúș n., pl. urĭ și e (dim. d. cal, ĭar genu ca la cocoș-cocoașe orĭ țap-țapurĭ). Partea frîuluĭ care se pune în gura caluluĭ. Bucățică de lemn orĭ alt-ceva care se pune în gura cuĭva ca să nu poată striga orĭ mușca (V. proțap). Bucățică de lemn despicată de prins rufele pe frînghie. (Azĭ se face din doŭă bucățele care prind rufa pintr’un resort). Scaun de care se sprijină coardele vioriĭ. Cavalet. Prăjină de sprijinit pușca p. a trage maĭ precis. Rotocol orĭ sul de postav fixat pe umăru drept al uniformeĭ soldaților ca să n’alunece cureaŭa puștiĭ cînd e purtată pe umăr. S. m. (ca și bumb și nasture). Un fel de nasture lungăreț la tunicile cu găitane (ale cavaleriiĭ). – Și scăluș.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal anume făcut pentru a încuia și a descuia o broască sau un lacăt. În fund, din gaura unei chei izvora o ață de lumină. SADOVEANU, O. I 434. Aruncau cu uncrop pe la țîțînile ușii și în borta cheii. CREANGĂ, P. 250. Bate, doamne, pe lelea De ce ș-a pierdut cheia, C-a rămas lada-ncuiată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține încuiat. Cheia și lacătul = totul; alfa și omega, începutul și sfîrșitul. 2. Fig. Cale de urmat. Cheia creării bazei economice a socialismului este industrializarea socialistă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 94. ◊ Expr. Întreprindere-cheie = întreprindere de importanță deosebită în economia națională. Poziție-cheie = poziție strategică, industrială, economică etc. de importanță deosebită., Procedeu prin care se poate explica, înțelege sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. Tovarășe care... zîmbești... dînd faptelor tîlcuri și tîlcului chei... voi toți tovarășii mei, Să ne-nfrățim voinicește puterile. DEȘLIU, G. 34. Mulți din lectorii noștri vor fi căutat cheia întîmplărilor lui în lucrurile care-l înconjurau. EMINESCU, N. Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează personaje și fapte adevărate, dar camuflate cu ajutorul ficțiunii. ♦ Sistem convențional de cifrare și descifrare a corespondenței secrete. Statutele, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine. GHICA, S. 689. 4. Unealtă de metal cu care se strîng sau se desfac șuruburile și piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins șurubul sau piulița pe care trebuie să le răsucească. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau diferite alte mecanisme (jucării,metronoame etc.). ♦ Mic instrument de metal sau de lemn cu care se întind coardele, unor instrumente muzicale. 5. Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a fixa numele notelor și gradul de înălțime al sunetelor reprezentate prin acele note. Cele mai cunoscute chei sînt cheia sol și cheia fa. 6. (De obicei la pl.) Vale strîmtă între doi pereți înalți de stîncă. Cheile Bicazului. Cheile Turzii. 7. (Termen de construcție, în expr.) Cheie de boltă sau (rar) cheia bolților = piatra din mijlocul unei bolți, care susține toate celelalte pietre; fig. element pe care se bazează înțelegerea sau dezlegarea unei probleme. A apărut oare în plastica noastră ca temă esențială omul – omul nou? Acesta este miezul problemei, aci stă cheia de boltă a înțelegerii problemei și deci și a felului în care ea trebuie rezolvată de artiștii noștri plastici. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 6/1. Numeroase ciubuce sau nervure... formau în jurul cheii bolților niște largi rozete în formă de stele. ODOBESCU, S. I 443.

cheie sf [At: HRONOGRAF (1650) ap. GCR / V: (înv) claie, cle~, (Mun) chie (P: chi-e), ~iu / Pl: chei / E: ml clavis, -em] 1 Unealtă de fier (sau de lemn) care se introduce în gaura unei încuietori (broaște sau lacăt) spre a întoarce mecanismul cu care se închide sau se deschide broasca sau lacătul. 2 (Îs) Gaura sau (Mol) borta ~ii Gaură prin care se introduce cheia (1). 3 (Pfm; îe) A fi ~ de biserică A fi fără greșeală Cf ușă de biserică. 4 (Îe) A întoarce ~ia A-și schimba atitudinea. 5 (Pfm; îe) A da ~ile pe mâna cuiva A-i încredința avutul. 6 (Îs; după fr fausse-clef) ~ falsă (sau mincinoasă) Cheie (1) fabricată cu ajutorul unui tipar luat după broască sau ajustată pe forma broaștei. 7 (Fig) Element de bază, fundamental. 8 (Cu valoare atributivă) Principal. 9 (Fig) Cale de acces (la ceva) prin care se poate explica un lucru, înțelege o taină. 10 Secret sau formulă cu care se dezleagă ceva, prin care se explică ceva. 11 (La calcularea dobânzilor pe zile; îs) ~ de interese Divizor fix, număr obținut prin împărțirea numărului fundamental 36000 cu procentul. 12 Traducere liniară. 13 Secret, sistem convențional la cifrarea și descifrarea corespondenței (secrete). 14 (Îe) A avea ~ia unei depeșe (sau scrisori) cifrate A cunoaște sistemul convențional care servește la descifrarea cuprinsului. 15-16 (Top) Vale care șerpuiește între doi pereți de stâncă și care deschide trecerea într-o vale sau la șes între două țări ori ținuturi. 17 Strâmtoare. 18 (Înv) Vamă. 19 Diferite instrumente sau piese asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu cheia (1). 20 (La plug) Fier mic așezat deasupra grindeiului, între verigă și picior, care se mișcă cu ușurință la dreapta sau la stânga și care se pune între dinții pieptenului sau piciorului. 21 (La moară) Mic instrument (compus din trei cuie) legat de o sfoară, care, când se golește coșul, cade pe piatra de moară. 22 (La moară) Instrument care strânge șurubul cu care se reglează poziția pietrei. 23 (La masa dulgherului) Cui al șurubului sau răsucitorul. 24 (La teasc) Mutercă. 25 Dințar cu care se îndreaptă dinții fierăstrăului. 26 (La năvodul pescarilor; determinat de „năvodului”) Cele două frânghii de care se leagă odgoanele care țin aripile. 27 (Mec; determinat de „mecanică” sau „fixă”, „pătrată”, „hexagonală”, „dublă”, „tubulară”) Unealtă de metal cu care se răsucesc șuruburile sau piulițele. 28 (Îs ~ franceză sau universală) Unealtă de fier (sau oțel) care printr-un dispozitiv cilindric (cu filet) se poate mări sau micșora după dimensiunile șurubului sau piuliței pe care trebuie s-o apuce (și s-o răsucească). 29 (La robinet) Parte a robinetului care se întoarce spre a-l deschide sau a-l închide. 30 (La ceas) Mic instrument cu care se întoarce resortul sau arătătoarele. 31 (Determinat de „de pian”, „de țambal”, „de vioară”) Mic instrument (de metal sau de lemn) cu care se întind coardele pentru a le acorda. 32 (Tip) Instrument de fier cu care se întind coardele sau se strâng șuruburile. 33 (Determinat de „de conserve”) Instrument cu care se deschid cutiile de conserve. 34 Danteluță sau broderie de mână, făcută cu croșeta sau cu acul, cu care se unesc două părți la o îmbrăcăminte de pânză țărănească (ie, cămașă) sau la o rufă de casă (față de masă, pernă, ștergar) Si: cheiță. 35 (În ghicitori; uneori în forma cheiu) Ghizduri ale fântânii. 36 (În construcții) Lemn gros ce leagă stâlpii de șură la capetele de sus, peste care apoi se bat vânturile. 37 (După fr clef de voute; îs) ~ de boltă (sau de arc) Piatră din mijloc pe care se reazemă celelalte pietre ale unei boltituri. 38 (Fig; îas) Element de bază. 39 (Muz) Semn pus la începutul portativului și care, după locul ce-l fixează notelor de pe o linie oarecare a portativului, determină locul relativ al celorlalte note, în scara muzicală. 40 (În artele marțiale) Imobilizare (dureroasă), făcută mai ales pe articulații sau pe gât. 41-42 (D. locuințe sau uzine etc.; îla; îlav) La ~ (Care este complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. 43 (Îe) A ține (ceva sau pe cineva) sub ~ A ține ceva (sau pe cineva) încuiat. 44 (Îe) ~a și lacătul Totul. 45 (Îae) Începutul și sfârșitul. 46 (Fig) Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva Si: explicație, dezlegare. 47-48 (Îs) Roman (sau povestire) cu ~ Roman (sau povestire) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. 49 (Îs) ~ cu cifru Sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale. 50 (Îs) Poziție ~ Poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 51 (Îs) ~ de boltă (sau de arc) Bolțar decorat situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare. 52 (Fig) Element de bază care explică sau dezleagă o problemă Si: bază.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal servind la deschiderea sau închiderea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfîrșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează personaje sau fapte reale, camuflate cu ajutorul ficțiunii, a simbolurilor. Poziție cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. ♦ Sistem convențional de cifrare și de descifrare a corespondenței secrete. 3. Unealtă de metal cu care se strîng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a fixa numele notelor și gradul de înălțime al sunetelor corespunzătoare. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale strîmtă între doi pereți înalți de stîncă. Cheile Turzii. 6. (În expr.) Cheie de boltă = piatră din mijlocul unei bolți, care susține toate celelalte pietre; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă. – Lat. clavis.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare, soluție. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu (sau de) cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHEIE chei f. 1) Obiect de diferite forme care servește la încuierea-descuierea unui lacăt sau a unei broaște. ◊ A da ~ile pe mâna cuiva a încredința cuiva averea. La ~ bun pentru a fi dat în exploatare; complet finisat. 2) Instrument cu care se strânge ori se desface un șurub sau o piuliță. ~ universală. 3) muz. Semn convențional pus la începutul portativului pentru a indica poziția unei note. ~ fa-major. 4) Unealtă pentru acordarea instrumentelor muzicale; acordor. 5) Mic instrument cu care se răsucește resortul unui ceas sau al altor mecanisme. 6) fig. Procedeu prin care se poate soluționa ceva; explicație; dezlegare. ~ ia unui cifru. ◊ Poziție-~ poziție de primă importanță (din punct de vedere strategic, economic etc.). 7) pl. Vale îngustă între doi munți abrupți. 8): ~ de boltă a) piatră din mijlocul unei bolți care asigură sprijinirea celorlalte pietre; b) element de bază care explică sau rezolvă o problemă. [Art. cheia; G.-D. cheii; Sil. che-ie] /<lat. clavis

CÎNTAR, cîntare, s. n. 1. Instrument (avînd ca parte principală un resort, o pîrghie sau un sistem de pîrghii) care servește la stabilirea greutății unui obiect, prin comparație cu o greutate-tip. V. balanță, terezie. Ce-i mai mic decît oul Și ține cît și boul? (Cîntarul). GOROVEI, C. 60. ◊ Fig. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A trage la cîntar = a cîntări (mult), a avea greutate (mare); fig. a avea importanță, a conta. Recolta fusese mare, griul trăgea greu la cîntar. V. ROM. noiembrie 1953, 207. Ăl buzdugan Care-mi trage la cîntar... Peste cinci mii de ocale. TEODORESCU, P. P. 580. ♦ Cîntărire. Înșală la cîntar. Dă lipsă la cîntar. 2. (Învechit) Unitate pentru măsurarea greutăților, echivalentă cu 50 de kilograme. Cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie. ODOBESCU, S. II 13.

clapă 1. Tastă*. 2. Parte a sistemului de închidere a orificiilor la majoritatea instr. de suflat din lemn. La sistemul Böhm (v. flaut), c., ce sunt redresate în poziția inițială – închis sau deschis – prin resorturi, acoperă sau descoperă indirect un orificiu (germ. Ringklappe) sau direct (c. fiind, în acest caz, un inel acționat de degetul instrumentistului odată cu închiderea orificiului: Fingerdeckel, Spitzdeckel). C. sunt cuplate în unele cazuri între ele prin pârghii. Instr. de suflat mai vechi (cornet*), între care și unele de alamă (Serpent*; corn cu c*, trompetă cu c.*) au fost prevăzute cu c. 3. Parte a sistemului de ventile*.

coárdă f., pl. e și corzĭ (lat. chŏrda, d. vgr. hordé; it. pg. corda, fr. corde, sp. cuerda: ngr. [d. it.] kórda; vsl. korŭda, bg. sîrb. rus. kórda; alb. kórdă; ung. kard). Strună, fir sonor la instrumentele muzicale. Pînză (lamă dințată) la feresteŭ. Resort, cordea de oțel la ceasornic. Arc elastic la încuĭetorĭ și lacăte. Ramură de viță: se rupeaŭ coardele de greutatea roduluĭ (Sov. 215). Cheriș, traversă, grindă transversală pe care se sprijină dușameaŭa. Îndoitura gîtuluĭ caluluĭ. Tăria pelteleĭ și a șerbetuluĭ cînd îl facĭ și, amestecîndu-l, se ține de făcăleț ca o ață. Geom. Secanta considerată ca dreaptă care unește extremitățile unuĭ arc. Anat. Coardele vocale, niște tendoane în gît care vibrează și produc vocea. Fig. A atinge pe cineva la coarda simțitoare, a-l atinge unde-l doare, unde simte. A o lua pe altă coardă, a schimba tonu saŭ procedura. A o lăsa pe o coardă maĭ joasă, a o lăsa maĭ moale, a te modera. Adv. A o ținea coardă, a nu te întrerupe, a nu te opri. A ținea drumu coardă, a-l urma mereŭ.

coardă (coarde), s. f. – 1. Fir elastic care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. – 2. Funie, frînghie, sfoară groasă. – 3. Sfoară. – 4. Șiret, legătură. – 5. Strună de chitară. – 6. Urzeală, bătătură. – 7. Tendon sau ligament care se încordează la anumite mișcări. – 8. Lăstar. – 9. Rădăcină aeriană. – 10. Arc, resort. – 11. Bîrnă sau grindă mare care susține tavanul. – 12. Grindă diagonală, tirant. – 13. La jocul de biliard, punct cîștigat prin trei lovituri. – 14. Viscozitate, întărire caracteristică marmeladei sau jeleului. – Var. (înv.) cord. Mr. coardă, megl. coardă „grajd”. Lat. chŏrda (Pușcariu 387; Candrea-Dens., 380; REW 1881; DAR); cf. alb. kordëzë, it., prov., cat., port. corda, fr. corde, sp. cuerda. Apare în doc. slavo-rom. începînd cu 1408. La sensul 13, Graur, BL, V, 58, vede o confuzie a lui coardă „strună” cu fr. cuarte; însăși fr. corde se folosește ca termen de biliard. Sensul de „bîrnă” ar fi balcanic, după Jud, ZRPh., XXXVIII, 25, cf. ngr. ϰόρδα; dar este mai puțin probabil să fie deja lat., cf. sard. kordáu „bîrnă” (Wagner 115). – Der. cordiș, adv. (pieziș, oblic); cordui, vb. (a strînge cu putere); cordar, s. m. (sforar, frînghier; la vioară, căluș, scaun; măciucă, bîtă; ferăstrău de mînă), la care sensul de „căluș” pare a fi împrumutat din fr. cordier; corda, vb. refl. (a se nărui, mai ales o grămadă de lemne); cordaj, s. n., din fr. cordage; încorda, vb. (a contracta mușchii, a întări; a întinde; a trage de, a supune unei tensiuni; a acorda un instrument; a strînge o legătură; a lega vița de vie; a îndrepta, a ridica, a așeza; a lupta, a asuda, a (se) strădui, a face eforturi); încordător, s. m. rar, (diavolul); încordătură, s. f. (tensiune; efort; spasm) descorda, vb. (a slăbi, a diminua tensiunea; a modera). Din rom. provine bg. korda (Capidan, Raporturile, 206).

cordalău, cordalauă, s.n. – Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci (în Chioar). – Probabil din coardă „arc, resort” (< lat. chorda) + suf. -lău.

cordalắu, cordalauă, s.n. Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci (în Chioar). – Probabil din coardă „arc, resort” + suf. -lău.

CUPLÁRE (< fr.) s. f. Realizare a unei legături între două elemente ale unui sistem tehnic prin cuplaje, resorturi, legături electrice etc., pentru a face posibil un transfer de energie între acestea. ♦ (CHIM.) Reacție de c. = reacție între un diazo-derivat și o amină sau un fenol, care stă la baza preparării coloranților azoici.

DESTINDE, destind, vb. III. 1. Refl. A deveni mai puțin încordat, mai puțin întins; a se relaxa, a slăbi. Toată suferința lui comprimată în tăcere izbucnește... cu violența unui resort uriaș care se destinde brusc. CAMIL PETRESCU, T. I 105. Mușchii se destinseră, voința se încordase. D. ZAMFIRESCU, R. 262. Vioara tace cînd coarda se destinde. MACEDONSKI, O. I 108. ♦ (Despre nervi, despre stări de spirit) A se liniști, a se descărca. Astfel se sparse, destinzîndu-se în acest plîns de jale, încordarea fără seamăn a acelei zile de cumplită ascensiune. BOGZA, C. O. 32. 2. Refl. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) A se întinde, a se îndrepta. Mitrea se zvîrcolise cu neliniște. Pe urmă s-a destins și s-a lăsat pe-o coastă, parcă i-ar fi fost somn. SADOVEANU, M. C. 48. Iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană. GÎRLEANU, L. 19. ◊ Tranz. [Paler] și-a destins trupul și a plecat spre ieșire. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 115. 3. Refl. (Neobișnuit, despre un ținut) A se întinde, a se desfășura. La poalele munților Vosgi se destinde provincia Lorenei. ODOBESCU, S. I 5. ◊ Fig. Cînd soarele se pleacă spre apus, cînd murgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. A. 316. 4. Tranz. (Neobișnuit) A retrage. Întinse o mînă, o aduse ușurel și lung la gură, apoi o destinse repede. DELAVRANCEA, H. T. 198. – Forme gramaticale: perf. s. destinsei, part. destins.

DESTINDERE s. f. Faptul de a (se) destinde; slăbire, încetare a unei încordări; relaxare. Andrei... are o încleștare... și pe urmă o destindere de resort. CAMIL PETRESCU, T. I 160. Fana a suspinat ușurată, cu trupul tot în destindere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 253. ♦ Fig. Încetare a unei tensiuni nervoase, a unei stări de spirit încordate; liniștire. Popoarele consideră că ar fi o crimă față de omenire dacă semnele de destindere a atmosferei internaționale ar ceda locul unei noi intensificări a încordării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2737. Șoimaru avu o clipă de destindere din încordarea și durerea lui. SADOVEANU, O. VII 65. Danton nu spune o vorbă, are ca o largă destindere sufletească, pe urmă îl privește cu ochi fericiți. CAMIL PETRESCU, T. II 470.

DOMENIU s. 1. latifundiu, moșie, (Transilv.) iosag, (înv.) posesiune, prediu. (~ feudal.) 2. branșă, disciplină, ramură, sector, specialitate. (În ce ~ activezi?) 3. sector, (fig.) teren. (~ artei, al științei.) 4. arie, compartiment, sector, sferă. (~ de aplicare.) 5. cadru, cerc, cîmp, sector, sferă, tărîm, zonă. (~ de preocupări.) 6. resort, sector, serviciu. (În ~ public s-au făcut mari progrese.)

DOMENIU s. 1. v. moșie. 2. v. branșă. 3. sector, (fig.) teren. (-ul artei, al științei.) 4. arie, compartiment, sector, sferă. (~ de aplicare.) 5. cadru, cerc, câmp, sector, sferă, tărâm, zonă. (~ de preocupări.) 6. resort, sector, serviciu. (În -ul public s-au făcut mari progrese.) 7. v. mulțime.

dreavă¹ sf [At: DAMÉ, T. 141 / V: ~abă / Pl: ~ve / E: vsl дрѣво] 1 Fiecare dintre vergelele care trec prin mosoarele alergătoarei pentru urzeală. 2 Șină de lemn pe care alunecă carul joagărului. 3 Chingă de șipci dispuse transversal, care întărește aripa unei mori de vânt. 4 Butucul care formează partea de sus a jugului. 5 (Reg) Poliță a unui dulap. 6 Plăsea la cuțit. 7 Carâmbul de la loitra carului. 8 Instrument în formă de arc cu care plăpumarul bate lâna. 9 (Reg; lpl) Darac. 10 (Îvp) Arătătorul ceasului. 11 (Îvp) Resort elastic Si: arc. 12 (Reg; lpl) Foarfece de tuns oile. 13 (Atm; reg) Venă ieșită în relief de pe burta unui cal. 14 (Reg) Piele îngroșată de la genunchiul unui cal. 15 (Reg) Articulația de sus a piciorului unui cal. 16 (Atm; reg) Claviculă (la cal sau la om). 17 (Atm; reg) Omoplat (la om).

drot s. v. ARC. RESORT. SÎRMĂ.

drot n., pl. urĭ (ung. drót, pol. drót, d. germ. draht, sîrmă). Nord. Spirală de sîrmă groasă întrebuĭnțată ca resort la scaune și canapelele ca să le ție unflate. Est. Instrument (ca un foarfece) de încrețit păru. – V. tel.

DROT, droturi, s. n. (Regional) 1. Sîrmă. Grijeam de-o pasăre care era încinsă în cușcă de drot (sîrmă), îi dam apă și demîncare. RETEGANUL, P. V 81. Drot încîrligat, În carne băgat (Cercelul). GOROVEI, C. 63. 2. Spirală de sîrmă, folosită la capitonarea scaunelor, somierelor etc.; arc, resort. Uncheșul a oftat din nou, de s-au cutremurat pînă și... droturile șubrede ale canapelei. POPA, B. 93. N-am jețuri de damască pe droturi așezate... Am numai două laviți. MACEDONSKI, O. II 61. 3. Fier de frizat. Ridica cu pieptenele un val de păr și strecura drotul în el într-o fumegare ușoară. SADOVEANU, O. IV 90.

DROT s. v. arc, resort, sârmă.

elatir sn [At: ÎNV. ZAH. 6/21 / V: ~ter / Pl: ~e / E: ngr ἐλατήριον] (Grî) 1 Resort în structura teascului folosit la obținerea siropului de zahăr din mustul tuleielor de porumb. 2 (Fig) Forță. 3 (Fig) Impuls. 4 (Fig) Resort.

EXTENSOR adj.m. Mușchi extensor = mușchi care ajută la întinderea unor părți sau organe ale corpului. // s.n. Aparat pentru gimnastica mușchilor, constînd dintr-un arc de oțel sau din două resorturi care trebuie întinse cu mîinile. [Cf. fr. extenseur].

EXTENSOR¹, extensoare, s. n. Aparat pentru gimnastica mușchilor, format dintr-un arc de oțel sau din două resorturi care trebuie întinse cu mîinile.

EXTENSOR, -OARE I. adj. care are rolul de a întinde. II. adj., s. m. (mușchi) care ajută la întinderea unor părți sau organe ale corpului. III. s. n. aparat pentru gimnastica mușchilor, constând dintr-un arc de oțel sau din două resorturi care trebuie întinse cu mâinile. (< fr. extenseur)

EXTENSOR² ~oare n. Aparat sportiv folosit la antrenarea mușchilor (în special cei ai brațelor), constând din arcuri, resorturi sau benzi de cauciuc. /<fr. extenseur

féder, federe, (fedăr, feidăr), s.n. (reg.) Arc din sârmă de oțel, folosit la scaune sau canapele (tapițate): „Scaun de acela, cu fedăr” (Bilțiu, 1999: 374). ■ Termen atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. feidăr, cu același sens. – Din germ. Feder „amortizor, arc, resort” (DEX, MDA).

feder, (fedăr, feidăr), s.n. – (reg.) Arc din sârmă de oțel, folosit la scaune sau canapele (tapițate): „Scaun de acela, cu fedăr” (Bilțiu, 1999: 374; Berbești). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei sub forma feidăr, cu același sens (DRT). – Din germ. Feder „amortizor, arc, resort” (Țurcanu, DEX, MDA).

filtru total sint. s. (circ.) Control multilateral al situației circulației efectuat de către organele de resort ◊ „«Filtru total». O vastă operațiune de «filtrare» a fost lansată sâmbătă și duminică de poliția italiană în regiunile Torino și Val d’Aosta în scopul prevenirii unor delicte [...]” R.l. 2 VII 74 p. 6. ◊ „Ni se mai spune că filtrele totale vor continua să funcționeze cu aceeași exigență.” I.B. 25 IV 75 p. 4. ◊ „Un filtru total organizat recent de Serviciul de circulație al Inspectoratului județean de miliție Olt a scos în evidență faptul că încă sunt destule autovehicule cu defecțiuni tehnice, care continuă să circule pe drumurile publice.” R.l. 19 XI 75 p. 2 (din filtru + total; cf. engl. total filter; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

FLASC, -Ă, flașci, -e, adj. (Franțuzism) Moale, fleșcăit. Materie flască. ▭ Un bătrîn scund... cu obrajii flașci și argintuiți de barba nerasă de cîteva zile. DELAVRANCEA, H. T. 219. ♦ Fig. Fără vigoare, fără energie. Senzația de gol și de zădărnicie îi făcea fiecare mișcare flască, lipsită de resort. C. PETRESCU, A. 390. ♦ (Tehn.; despre corpuri solide) Fără rezistență la turtire, răsucire și încovoiere. Sacul e flasc.

*flexiúne f. (lat. fléxio, -ónis, d. fléctere, flexum, a îndoi, a încovoĭa. Cp. cu îm-pletesc). Acțiunea de a îndoi: flexiunea genunchĭuluĭ. Starea lucruluĭ îndoit: flexiunea unuĭ resort. Gram. Modificarea produsă în desinența unuĭ cuvînt pin declinare orĭ conjugare. V. moțiune.

*fonográf n., pl. e (d. vgr. phoné, voce și grápo, scriŭ). Aparat care înregistrează și reproduce sunetele. – Fonografu, imaginat la 1877 de Edison, poate astăzĭ grație unor numeroase perfecțiunĭ (grafofon, gramofon ș. a.), să reproducă perfect vorba, cîntecu și chear timbru instrumentelor. Orĭ-ce fonograf se compune din treĭ părțĭ: un receptor, un înregistrator și un reproductor. Receptoru e un cornet acustic răsturnat, al căruĭ fund e închis de o diafragmă metalică care are la mijloc un ac fin de fildeș reținut de un resort. Înregistratoru e constituit de un cilindru saŭ de un disc de ceară întărită, a căruĭ suprafață se mișcă pintr’o mișcare mecanică de rotațiune supt vîrfu de fildeș. Acest vîrf, cînd o serie de sunete se produce la intrarea receptoruluĭ, trage în ceară o brazdă de o adîncime variabilă. Ca să reproducĭ aceste sunete înregistrate, ajunge de aicĭ în ainte să puĭ în această brazdă, învîrtind cilindru saŭ discu cu aceĭașĭ ĭuțeală ca și în prima operațiune, acu reproductoruluĭ, o mică lamă vibrantă saŭ foaĭe de hîrtie țeapănă ale căreĭ vibrațiunĭ se vor reproduce exact pe ale diafragmeĭ receptoruluĭ.

FORMĂ s. f. (< fr. forme, it., lat. forma): 1. complex de sunete prin care se exprimă sensul unui cuvânt; aspect exterior al unui cuvânt prin care acesta exprimă o valoare sau o funcție gramaticală (componentă care realizează o unitate dialectică cu conținutul cuvântului). În accepțiunea hjelmsleviană f. este unul dintre cele două componente (alături de substanță) ale conținutului și expresiei semnului lingvistic (cuvântului). Între planul conținutului (semnificantul) și planul expresiei (semnificatul) există o relație de interdependență (se presupun reciproc), iar între forma și substanța fiecărui plan, o relație de subordonare, în care rolul determinant îl are forma. Ca atare, după Hjelmslev, semnul lingvistic, cuvântul, este de fapt unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei, legate între ele printr-o relație de solidaritate. În raport cu părțile de vorbire existente se poate vorbi, în gramatica tradițională, despre o f. substantivală, o f. adjectivală, o f. numerală, o f. pronominală, o f. verbală, o f. adverbială, o f. interjecțională, o f. prepozițională și de o f. conjuncțională. ◊ ~ lexicală: f. pe care o are un cuvânt ca parte de vorbire sau ca element al unei clase morfologice. ◊ ~ polimorfice: f. morfologice diferite sub care se prezintă un cuvânt notat într-o anchetă dialectală, ca rezultat al reacției subiectelor anchetate. ◊ ~ pronominală accentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care reliefează prin accent persoana în comunicare, ca de exemplu mie – mine, ție – tine; lui, ei; nouă; vouă; lor. ◊ ~ pronominală neaccentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent în comunicare, ca de exemplu îmi, mi – mă; îți, ți – te; îi, i – îl, o; ne, ni – ne; vă, vi – vă; le, li – îi, le. ◊ ~ pronominală independentă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte – v. exemplele de mai sus). ◊ ~ pronominală conjunctă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de acesta prin cratimă, ca de exemplu mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă, m-, -m-; ți-, -ți-, -ți; te-, -te-, -te; i-, -i-, -i; l-, -l-, -l; o-, -o-, -o; -ne, -ne-, ne-; ni-, -ni-; ne-, -ne-, -ne; -vă-, -vă, v-, -v-; le-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; le-, -le-, -le. ◊ ~ verbală hortativă: f. verbală care exprimă un îndemn, o poruncă, un ordin, ca de exemplu f. verbală de imperativ. ◊ ~ reduplicate: f. verbale care conțin în structura lor repetarea unei silabe, pentru exprimarea unei alte valori temporale, ca de exemplu dădeai și stăteai (f. de imperfect), în raport cu dai și stai (f. de prezent, dar și de imperfect). ◊ ~ verbală accentuată: f. de persoana I singular sau a III-a (singular și plural) a verbului a fi, la prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu sunt, este, sunt. ◊ ~ verbală neaccentuată: f. de persoana I sau a III-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu -s, îs (nu-s copil, îs atent – la pers. I singular), -i, îi (nu-i acasă, îi plecat – la pers. a III-a singular); -s, îs (nu-s bune, îs vechi – la pers. a III-a plural). ◊ ~ verbală independentă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată independent în comunicare (nu cu alt cuvânt), ca de exemplu îs, îi, îs (îs obosit, îi fricoasă, îs veseli). ◊ ~ verbală conjunctă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de aceasta prin cratimă, ca de exemplu -s, -i, -s (nu-s de-aici, nu-i vinovat, nu-s grei). ◊ ~ verbală afirmativă (pozitivă): f. verbală care conține o afirmație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de afirmare a acțiunii, ca de exemplu lucrează, a mers, va trece, să vorbească, ar pleca, ascultând, asfaltat etc. ◊ ~ verbală negativă (negată): f. verbală care conține o negație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de negare a acțiunii, datorită adverbului nu sau particulei ne- care precedă unele f. verbale, ca de exemplu nu lucrează, n-a mers, nu va trece, să nu vorbească, n-ar pleca, neascultând, neasfaltat etc. ◊ ~ verbală iodizată: f. verbală în care e inițial este rostit cu un iod (cu un i scurt, cu semivocala ĭ), ca diftongul ie, în exemple ca eram („ĭeram”), este („ĭeste”), edifica („ĭedifica”), elabora („ĭelabora”), emana („ĭemana”), erija („ĭerija”), evita („ĭevita”) etc. ◊ ~ verbală iotacizată: f. verbală în care o consoană este înmuiată (palatalizată) sub influența unui iot următor (a unui i sau e scurt, semivocalic), în momentul trecerii de la latină la română, sau sub influența analogiei, după formarea limbii române, ca de exemplu lat. *potĕo > poci, lat. sedĕo > șez, lat. vidĕo > văz, lat. remanĕo > rămâi, lat. *excotĭo > scoț, lat. salio > sai etc.; aprind > aprinz, pun > pui, cer > cei, trimit > trimiț etc. De aici și existența a două feluri de f. iotacizate: f. iotacizate originare (moștenite) și f. iotacizate analogice (refăcute) – poci, șez, văz, rămâi, scoț, țiu, sai, simț, viu etc.; amâi, aprinz, caz, cei, pui, spui, trimiț etc. ◊ ~ verbală inversă: f. verbală în structura căreia ordinea elementelor componente este inversată, ca de exemplu trecut-au, venit-a, opritu-s-au, ducă-se (< să se ducă) etc. ◊ ~ simplă: f. reprezentată printr-un singur cuvânt, printr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu crin, parfumat, zece, voi, cere, aici, vai!, în, să etc. ◊ ~ compusă: f. reprezentată printr-un cuvânt compus, rezultat din îmbinarea a doi sau mai mulți termeni, ca de exemplu bunăvoință, gri-închis, nouăsprezece, oarecare, binecuvânta, nicicând, hodoronc-tronc, de pe lângă, ca să etc. ◊ ~ mixtă: f. care presupune îmbinarea unor elemente cu funcții diferite (îmbinare a două tipuri de f.: simple și compuse), ca de exemplu f. modale realizate cu ajutorul sufixelor flexionare, al auxiliarelor morfologice și al unor morfeme de origine prepozițională sau conjuncțională; f. modale cu timpuri simple și cu timpuri compuse (indicativul, conjunctivul și infinitivul). ◊ ~ gramaticală: f. luată de un cuvânt pentru a exprima un anumit raport gramatical. Astfel, f. copii este o f. gramaticală de plural nearticulat a substantivului copil; f. de genitiv-dativ singular (al) trenului este o f. gramaticală a cuvântului tren etc. ◊ ~ supletivă: f. gramaticală cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile. Astfel, sunt și ești sunt f. supletive în paradigma verbului a fi, ele având o altă rădăcină decât f. de infinitiv a acestuia; la fel, iau în raport cu radicalul infinitivului lua (lu-). ◊ ~ hibridă: f. rezultată din contaminarea a două elemente diferite. Astfel, vroiesc, vroiești, vroiește etc. sunt f. hibride rezultate din contaminarea f. vreau, vrei, vrea cu f. voiesc, voiești și voiește. ◊ ~ redundantă: (în teoria informației) f. de prisos, superfluă, nenecesară, care nu aduce nici un plus de informație. ◊ ~ proprie: f. pronominală moștenită din latină, ca de exemplu sie, sieși, sine, sineși, -și, se sunt f. proprii ale pronumelui reflexiv. ◊ ~ împrumutată: f. pronominală adăugată ulterior paradigmei unui alt pronume, ca de exemplu îmi, îți, ne, vă, mă, te, ne, vă sunt f. împrumutate ale pronumelui reflexiv de la pronumele personal de persoana I și a II-a, pentru cazurile dativ și acuzativ. ◊ ~ flexionară: f. rezultată din flexiunea unui cuvânt, proprie unui cuvânt cu flexiune (flexibil); f. care se modifică în raport cu categoriile gramaticale specifice părții de vorbire căreia-i aparține. Astfel, f. (unei) case este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului casă; f. gliei este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului glie; f. vorbești este o f. flexionară de prezent indicativ a verbului a vorbi etc. F. flexionară este în același timp și o f. gramaticală. ◊ ~ flexionară analitică: f. flexionară care exprimă cu ajutorul unor cuvinte-instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume reflexive, verbe auxiliare morfologice), separate de cele de bază, o relație, o valoare sau o caracteristică gramaticală. Astfel, f. de învățat (prepoziție + participiu) reprezintă modul supin; f. să vină (conjuncție + verb) reprezintă modul conjunctiv prezent; f. se duce (pronume reflexiv + verb la prezentul indicativ) reprezintă o diateză reflexivă; f. a vorbit (f. specializată de verb auxiliar morfologic + participiu) reprezintă perfectul compus; f. va fi mergând (viitorul verbului a fi + gerunziu) reprezintă prezumtivul prezent etc. ◊ ~ flexionară sintetică: f. flexionară care exprimă un raport, o valoare sau o caracteristică gramaticală cu ajutorul unor afixe (sufixe și desinențe). Astfel f. flexionară sintetică făcusem (rădăcina făc-, sufixul perfectului -u-, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența -m) reprezintă mai mult ca perfectul etc. ◊ ~ fixă: f. neschimbătoare, împietrită, proprie unui cuvânt fără flexiune (neflexibil) sau unei construcții gramaticalizate. Astfel, unde, na, cu și să sunt f. fixe, ele aparținând, în ordine, adverbului, interjecției, prepoziției și conjuncției – părți de vorbire neflexibile; f. câte este o f. fixă în structura gramaticală (de numeral distributiv) câte doi etc. ◊ ~ perifrastică: f. verbală temporală cu aspectul unei perifraze, în structura căreia intră un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu am să vin, o să vină, era mergând, era plecat etc. ◊ ~ multiple: f. în număr de două la unele substantive, în raport cu singularul sau în raport cu pluralul. ◊ ~ multiple de singular (la substantivele vechi, nediferențiate semantic, de genuri diferite sau de același gen sau la substantive noi, împrumutate, nediferențiate sau diferențiate semantic): de exemplu călăuz – călăuză, rod – roadă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture, livadă – livede; basc – bască, poem – poemă; cartel – cartelă, cifru – cifră etc. ◊ ~ multiple de plural: (la trei serii de substantive, vechi și noi, împrumutate fără diferențieri semantice și cu diferențieri semantice, unele cu f. de masculin singular, altele cu f. de feminin singular și altele cu f. de neutru singular): de exemplu bobi – boabe, cocoși – cocoașe, ochi – ochiuri, curenți – curente, derivat – derivate; boli – boale, școli – școale, haine – haini, ulițe – uliți, secerători – secerătoare, balamale – balamăli, cărni – cărnuri, mâncări – mâncăruri, lefi – lefuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghivece – ghiveciuri, rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. 2. aspect exterior, ținută a unui cuvânt sau a unei comunicări. ◊ ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare actuale; f. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită, ca de exemplu înfățișează, al meu, l-a trimis, ei fac etc. ◊ ~ neliterară (neîngrijită): f. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; f. incorectă (dezacord, greșeală de pronunțare, ortografică, de punctuație, gramaticală etc.), ca de exemplu înfățișază, al mieu, la trimes, ei face etc. ◊ ~ dialectală: f. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică ce caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Astfel: conservarea lui u final în Crișana și estul Munteniei – capŭ, mortŭ, palatalizarea labialelor în Moldova – g’ine (= bine), k’atră (= piatră) etc.; conservarea lui arină („nisip”) și păcurar („cioban”) în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză”) în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a III-a singular și plural – (el, ei) vede – și f. verbale iotacizate – (eu) văz, să văz – în Muntenia; conservarea construcției cu infinitivul – mere a vâna („merge să vâneze”) – în Maramureș etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, f. populare (specifice vorbirii populare și nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Împreună cu cele populare, ele se opun, în plan socio-cultural, f. literare. Există o interferență permanentă între f. dialectale și varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietății literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural și economic deosebit și cu tradiții bogate, datorită infiltrării particularităților (sub)dialectului respectiv. Unele f. dialectale și populare sunt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influența limbii literare asupra graiului și a (sub)dialectului contribuie la nivelarea diferențelor dialectale. ◊ ~ populară: f. care aparține vorbirii populare, ca de exemplu beutură „băutură”, casăle, cășile „casele”, cearcă „încearcă”, ficior „fecior”, vor moștini „vor moșteni”, Pătru „Petru” etc. ◊ ~ hipercorectă: f. greșită, izvorâtă din teama de a nu greși, din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivite pentru alte situații, ca de exemplu piftea (în loc de chiftea), poplen în loc de poplin), ștart (în loc de start), ficsonomie (în loc de fizionomie) etc. – v. hipercorectitudine.

GARY, Romain (pe numele adevărat Kacew) (1914-1980), scriitor francez. Romane evocând rezistența poloneză în fața ocupației naziste afirmând necesitatea adevăratelor valori („Rădăcinile cerului”, „Zmeele”), a propriei identități („Făgăduiala din nori”), a resorturilor sufletului feminin („Clar de femeie”). A publicat, sub pseud. Émile Ajar, romane într-o manieră diferită („Cu viața în față”, „Neliniștea regelui Solomon”).

IMBOLD s. impuls, îndemn, pornire, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.)

IMBOLD s. impuls, îndemn, pornire, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.)

IMPULS s. 1. imbold, îndemn, pornire, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ necesar pentru o acțiune.) 2. (FIZ.) cantitate de mișcare. 3. (MED.) impuls cardiac = șoc apexian.

INTERN¹, -Ă, interni, -e, adj. Care ține de interiorul unui stat, al unui organism, al unui fenomen; care provine dinăuntru, lăuntric. Vigilența de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea și lichidarea acțiunilor criminale ale dușmanului intern sau extern. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 69. Căile și procedeele specifice ale unei limbi date, în trecerea ei de la o calitate la alta, în trecerea de la starea veche la cea nouă, formează legile interne ale dezvoltării ei. MACREA, F. 17. ◊ Piață internă = schimbul, vînzarea, circulația mărfurilor în interiorul unei țări. Plan intern = planificare în interiorul unei secții sau al unei echipe, cuprinzînd sarcinile care îi revin fiecăruia în cadrul planului general al întreprinderii. Ministerul Afacerilor Interne (sau, substantivat, f. pl.) = minister în resortul căruia se găsește întreaga administrație de stat din interiorul țării. Organe interne = organe situate în cavitatea abdominală și toracică. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Glande cu secreție internă v. secreție. Motor cu ardere internă = motor care folosește energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. (Mat.) Unghiuri interne = fiecare din cele două perechi de unghiuri situate în interiorul a două drepte tăiate de o secantă și aflate de aceeași parte a secantei. Unghiuri alterne interne v. altern.

ÎNDEMN s. 1. imbold, impuls, pornire, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.) 2. îndrumare, învățătură, povață, povățuire, sfat, vorbă, (pop.) învăț, (înv.) consiliu, cuget, dăscălie, gînd, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat toate ~.)

întoarce [At: COD. VOR. 26/1 / V: (înv) toarce, tuarce / Pzi: ~orc Ps: ~orsei Par: ~ors, (înv) ~ort / E: ml intorquere] 1-2 vtr A (se) mișca în jurul unei axe Si: a (se) învârti Cf a toarce. 3-4 vtr A (se) suci. 5 vr (Îe) A se ~ într-un călcâi A se învârti pe loc, sprijinit într-un călcâi. 6 vr (Fig; îae) A face un lucru repede. 7 vt (Îe) A ~ șurubul (cuiva) A umbla cu înșelătorii sau minciuni. 8 vt (Îe) A o ~ pe (sau la) șurub A-și schimba atitudinea pentru a ieși dintr-o încurcătură. 9 vt (Îe) A o ~ la viclenie (sau șiretlic) sau a ~ vreun vicleșug A recurge la șiretlicuri. 10 vt (Îe) A ~ sau a învârti negoțul sau comerțul A face afaceri comerciale. 11 vt (Spc) A învârti resortul unui mecanism. 12-13 vt (Îe) A ~ cheia în broască (A încuia sau) a descuia ușa. 14 vt (Îe) A ~ ceasornicul A învârti resortul ceasului pentru a nu se opri. 15-16 vtr A(-și) orienta poziția corpului, făcând o mișcare inversă decât cea precedentă Cf roti. 17 vr (D. cal; îe) A ~ înainte A-și îndrepta urechile înainte. 18 vr A face cu corpul o mișcare de rotație. 19-20 vtr (Șîe) A(-și) ~ ochii sau privirea A(-și) îndrepta ochii sau privirea în altă direcție decât cea inițială. 21-22 vt (Îe) A ~ cuiva capul (A prosti sau) a înșela pe cineva. 23 vt (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 24 vt (Îe) A ~ cuiva spatele (sau dosul, ceafa) A pleca în mod ostentativ de lângă cineva. 25 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 26 vr (Îe) A-și ~ fața de la cineva A părăsi pe cineva. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ inima cuiva A (se) îmblânzi. 29-30 vtr (Îae) A câștiga încrederea cuiva. 31 vr (Îe) A i se ~ mațele (sau stomacul) pe dos A i se face greață, scârbă. 32 vr (Fig; îae) A fi dezgustat, scârbit. 33 vt A oferi ceva cuiva care a oferit și el ceva. 34 vt (Fig) A suci mintea cuiva. 35 vr (D. ființe) A se învârti în jurul unui lucru. 36 vt A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau firească Cf a răsturna. 37 vt (Îe) A ~ casa pe dos (sau cu susu-n jos) A răscoli totul în casă. 38 vt (Îe) A o ~ și pe o parte și pe alta A discuta amănunțit o problemă. 39 vt (Îae) A examina detaliat. 40-42 vr (Îe) A-și ~ cojocul pe dos A-și arăta (invidia sau) supărarea pe față, prin schimbarea în rău a atitudinii de până atunci. 43 vr (Îe) A-și ~ mantaua după vânt A-și schimba atitudinea în funcție de împrejurări. 44 vt (Îe) A ~ punga pe dos A cheltui toți banii. 45 vt A da filele unui caiet, ale unei cărți etc. înainte sau înapoi. 46 vt (Îe) A ~ foaia sau a (o) ~ pe foaia cealaltă (sau pe altă strună) A-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. 47 vr (D. luntre) A se răsturna. 48 vr A da corpului altă poziție, mai ales în somn. 49 vt A îmbrăca o haină pe dos. 50 vt A preface un obiect vestimentar, transformându-i dosul neuzat în față. 51 vt A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. 52 vt A ara din nou un ogor. 53 vr (Fig; d. oameni) A se îndepărta de... 54 vr A se despărți de... 55-56 vtr (A face să se înapoieze sau) a se înapoia de unde a plecat. 57 vt A atrage. 58 vt (Îe) A ~ pe cineva de la moarte A salva pe cineva de la moarte. 59 vt (Îe) A ~ de la țâță A înțărca. 60 vt (Îe) A ~ un copil înțărcat A lăsa un copil înțărcat să sugă din nou. 61 vt (Gmț; îe) A ~ porcii A sforăi în somn. 62 vt A-i reveni boala cuiva abia vindecat. 63 vr A reveni la locul inițial. 64 vt (Îe) A i se ~ cuiva mâncarea A avea o indigestie. 65 vr A reveni la cele spuse anterior. 66 vr A se îndrepta spre un punct, schimbând radical poziția inițială. 67-68 vtr (Înv) A (se) abate de la un rău spre a reveni la o viață cinstită Si: a (se) îndrepta. 69-70 vtr (A readuce pe cineva sau) a reveni la o credință Si: a (se) converti. 71-72 vtr (Pop) (A face pe cineva să-și schimbe sau) a-și schimba hotărârea. 73 vt (Îe) A ~ pe cineva ca-n dulap A stăpâni cu totul pe cineva. 74 vt A retrage o vorbă, promisiune etc. 75 vt A reveni asupra unei decizii. 76-77 vtr (Pop) A (se) transforma. 78 vr (Îe) A i se ~ cuiva mânia A-i trece cuiva supărarea. 79 vr A reveni la sentimente mai bune. 80 vr (Îe) A (i) se ~ cuiva inima A i se schimba cuiva dispoziția Si: a se îmblânzi, a se muia. 81 vt A influența. 82 vt (Îe) A ~ logodna A desface logodna. 83 vr (Îe) A-și ~ vorba A-și retrage cele spuse. 84 vt (Îe) A ~ târgul A anula o înțelegere. 85 vt (Înv) A traduce. 86 vt (Înv; pex) A răstălmăci. 87 vt A răsuci de pe o parte pe alta. 88-89 vtr (Îe) A (se) ~ pe dos A (se) supăra foarte tare. 90-91 vtr (Îae) A (se) tulbura. 92-93 vtr (Îae) A (se) bosumfla. 94 vi A răspunde. 95 vt (Îe) A ~ vorba A replica cu ostentație, cu impertinență. 96 vt A da înapoi un lucru Si: a restitui. 97 vr (Îe) A-și ~ paralele A reintra în posesia unor bani pierduți. 98 vr (Îe) A-și ~ paguba (sau cheltuiala) A recâștiga pierderea, cheltuiala. 99 vt (Îe) A ~ vizita A răspunde printr-o vizită la o alta primită anterior. 100 vt A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. 101 vt (Înv; ccd) A refuza. 102 vr A se răsfrânge asupra... 103 vt (Pop; îe) A ~ un farmec A desface un farmec. 104 vr A da înapoi. 105 vr A se micșora. 106 vt (Pop) A castra. 107 vr (D. fân) A mucezi. 108 vr (D. tutun) A se umezi.

întoarcere^[1] sf [At: CORESI, EV. 29/28 / Pl: ~ri / E: întoarce] 1 Mișcare în jurul unei axe Si: întors¹ (1), învârtire, răsucire. 2 (Înv) Mers aparent al soarelui în formă de cerc Si: întors¹ (2). 3 Răsucire a resortului unui mecanism Si: întors¹ (3). 4 (Pop; spc; d. viței și berbeci tineri) Castrare prin sucirea înăuntru a organelor de reproducere Si: întors¹ (4), jugănire, scopire. 5 Orientare a corpului, a unui obiect în altă direcție decât cea inițială Si: întors¹ (5). 6 Cârmire. 7 (Îs) ~a brazdei (unui ogor, izlaz etc.) Arătură de toamnă. 8 (Înv) Înnebunire. 9 (Spc) Învârtire a fânului astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra Si: întors¹ (8). 10 Îmbrăcare pe dos Si: întors¹ (9). 11 Prefacere a unui obiect vestimentar scoțând la vedere dosul neuzat al stofei Si: întors¹ (10). 12 Răsfoire a filelor unei cărți, ale unui caiet etc. Si: întors¹ (11). 13 Schimbare a poziției unui corp culcat Si: întors¹ 14 Răsturnare a unei ambarcații Si: întors¹ (13). 15 (Înv) Îndepărtare. 16 (Îoc ducere) Înapoiere. 17 (Înv; ccd) Adresare către cineva Si: întors¹ (16). 18 (Înv) Atragere de partea cuiva Si: întors¹ (17). 19 Reluare a alăptării unui copil înțărcat Si: întors¹ (18). 20 Recidivă a unei stări maladive Si: întors¹ (19). 21 Revenire la cele spuse anterior Si: întors¹ (20). 22 Repetare a unui fapt Si: întors¹ (21). 23 (Înv; fig) Îndreptare. 24 (Înv; fig) Convertire. 25 (Îvp) Transformare. 26 (Îvp) Schimbare a unei convingeri Si: întors¹ (25). 27 Retragere a unei promisiuni, a unor cuvinte etc. Si: întors¹ (26) 28 Desfacere a unei logodne Si: întors¹ (27). 29 (Înv) Traducere dintr-o limbă în alta Si: întors¹ (28). 30 (Înv; pex) Interpretare. 31 Restituire. 32 (Înv; ccd) Refuz. 33 Recâștigare a unei pierderi Si: întors¹ (32). 34 (Fig) Răsplătire a cuiva pe măsura faptei Si: întors¹ (33). 35 (Înv) Răsfrângere asupra cuiva Si: întors¹ (34). 36 (Mtp) Desfacere a unui farmec Si: întors¹ (35), întorsătură (11). 37 (Mtp) Răsfrângere a unui farmec asupra celui care l-a făcut Si: întors¹ (36). 38 (Pop) Micșorare. 39 (Pop) Manifestare ciclică a dorinței naturale de a se împerechea la vite Si: întors¹ (38). 40 Mucezire a fânului Si: întors¹ (39). 41 Umezire a tutunului Si: întors¹ (40). 42 Revenire la punctul de plecare Si: întors¹ (41). 43-44 Răsturnare (cu partea de jos în sus sau) de pe o parte pe alta Si: întors¹ (42-43). modificată

JOC (pl. -curi) sn. 1 Petrecere după anumite regule: ~uri copilărești; ~ul de-a baba-oarba; ~ul cu mingea; ~ de societate, petrecere în familie, în care jucătorii trebue să răspundă repede la o întrebare, să imite o mișcare, un gest, etc., să ghicească anumite lucruri, să găsească iute o rimă, etc. ¶ 2 🎲 ♠️ ⛹ Convenție care asigură uneia din părți un cîștig care depinde de iscusința sau de norocul lui: ~ de biliard; ~ de șah; ~ de cărți; ~ de noroc; casă de ~, casă în care se adună lumea spre a juca în cărți sau alte jocuri pe bani; a fi în ~, a fi în risc: mi-e viața, capul în ~ ¶ 3 ⚚ ~ de bursă, agiotagiu asupra fondurilor publice ¶ 4 Ceea ce slujește spre a juca: un ~ de cărți; un ~ de dame; un ~ de loto ¶ 5 ~ de cuvinte, glumă sau aluzie bazată pe asemănarea cuvintelor ¶ 6 🎼 🎭 Felul cum se cîntă dintr’un instrument muzical, cum un actor își îndeplinește rolul ¶ 7 🔧 Funcționarea regulată a unei mașini, a unui resort, etc. ¶ 8 Danț (👉 TAB. XXVIII): ~ cu lăutari; la țară, hora e temeiul jocului (vlah.); la ~ toate se adună, țar la lucru nici una (znn.) ¶ 9 pl. 🏛 Exerciții de gimnastică, de luptă, de alergări, etc. la vechii Greci și Romani și care țineau loc de spectacol: ~uri olimpice ¶ 10 A-și bate ~ 👉 BATE15; bătaie de ~ 👉 BĂTAIE19 [lat. jocus].

* jurisdicțiúne f. (lat. jurisdictio, -ónis, d. jus, gen. juris, drept, și dictio, -ónis, zicere). Puterea (autoritatea) unuĭ judecător. Resortu saŭ întinderea teritoriuluĭ în care un judecător își exercită puterea: jurisdicțiunea curțiĭ de casațiune se întinde peste toată România. Jurisdicțiunea consulară, tribunalele comerciale. Grade de jurisdicțiune, fiecare din tribunalele pin care aceĭașĭ afacere poate fi judecată succesiv. – Și -ícție.

jurisdicți(un)e f. 1. puterea judecătorului; 2. resortul sau întinderea de loc în care judecătorul are puterea de a judeca.

justiție f. 1. virtute morală care ne face să respectăm drepturile altuia; 2. bună dreptate: a recunoaște justiția unei cauze; 3. putere de a răsplăti sau pedepsi, de a face dreptate fiecăruia: justiție umană; 4. magistrații cari dau dreptate: a se plânge justiției; Ministru de justiție, dela care depind afacerile judiciare și care dirijează curțile și tribunalele. Justiția se distinge în civilă și criminală; cea dintâi, care regulează diferendele între particulari, coprinde judecătoriile de pace și tribunalele de prima instanță; cea d’a doua judecă contraven-țiunile de resortul judecătoriilor de pace, delictele de resortul tribunalelor corec-ționale și crimele de resortul Curții cu jurați. Curțile de apel revizuiesc apoi cauzele judecate de tribunalele corecționale, iar Curtea de Casație poate casa hotărîrile tuturor tribunalelor și curților și a ordona o nouă judecare.

LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

lisor s.n. (la mașini, trăsuri; reg.) v. Arc. Resort.

lornion sn [At: BOLLIAC, O. 122 / V: ~neon / S și: ~rgn~, ~rgnon / Pl: ~oane / E: fr lorgnon] 1 (Înv) Ochelari plianți, cu mâner, pe care îi foloseau mai ales femeile Si: lornietă (2). 2 (Rar) Ochelari fixați de nas cu ajutorul unui resort. 3 Monoclu.

LORNION, lornioane, s. n. Ochelari plianți, cu mâner, pe care îi folosesc mai ales femeile; lornietă. ♦ (Rar) Ochelari fixați de nas cu ajutorul unui resort. – Din fr. lorgnon.

lornion s.n. 1 pince-nez, <fran.> fasamen. Domnul își șterge cu grijă lentilele lornionului. 2 lornietă. 3 (și lornion cu resort) <german.> țvicăr. Lornionul se fixează pe nas cu ajutorul unui resort. 4 (rar) v. Monoclu.

LORNION s. n. 1. ochelari care se prind pe nas cu un resort; pince-nez. 2. ochelari (plianți) cu mâner; fasamen. (< fr. lorgnon)

LORNION ~oane n. Ansamblu constituit din două lentile, care se fixează pe nas cu ajutorul unui resort și care apropie obiectele mărind imaginea. /<fr. lorgnon

LUPAȘ, Ioan (1880-1967, n. Săliște, jud. Sibiu), istoric și om politic român. Preot. Acad. (1916), prof. univ. la Sibiu și Cluj. Luptător pentru unirea Transilvaniei cu România. Participant la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 dec. 1918. Membru al mai multor partide (P.N.L., Partidul Poporului, Partidul Național Agrar). Secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent. Ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (1926-1927) și al Cultelor și artelor (1937-1938). Deputat în Congresul Național Bisericesc din București și în Sinodul Eparhiei Cluj. A înființat, împreună cu Al. Lepădatu, în 1920, Institutul de Istorie Națională din Cluj, pe care l-a condus până în 1945. În lucrările sale a relevat contactul permanent pe plan economic, cultural și politic dintre cele trei țări românești („Istoria bisericească a românilor ardeleni”, „Cronicari și istorici din Transilvania”, „Istoria Unirii românilor”, „Studii, conferințe și comunicări istorice”, „Studii istorice”). Monografii („Mitropolitul Andrei baron de Șaguna...”, „George Bariț”, „Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheorghe Lazăr”, „Avram Iancu”, „Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784”). Deținut la Sighet datorită convingerilor politice.

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

MINISTÉR s. m., s. n. 1. S. n. (Învechit) Guvern. Ministeriul devletului cu ienicerii chemară pe Selim. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Au și urmat note diplomatice între deiul de Algir și între ministeria Franței. AR (1829), 46²/30, cf. 38¹/5. Încă nici pănă acum n-are Franța ministeriu. Greutăți peste greutăți întâmpină la alegerea și întocmirea lui. GT. (1839), 57¹/55. Aici văd iscăliți pe noii miniștri și aceasta a fost marea surprindere a mea și a multora din cei ce nu cunosc misterele fabricărilor de ministere. MAIORESCU, D. II, 332. Vă poftesc să țineți sfat și să constituiți întîiul minister constituțional al Țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. 2. S. m. (Ban., Transilv.; Olt;) Ministru (1). Crai[i] ăștia care sînt ministeri„. ALR II, 2 861/2, cf. ALR SN III h 890. 3. S. n. Funcție, titlu de ministru (1). Cf. VALIAN, v. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I, 427. Intelectualii ridicați din mijlocul burgheziei aspirau la posturile înalte și bine plătite (ambasade, secretariate și ministere). OȚETEA, R. 313. 4. S. n. (Rar) Ministeriat. A primit prefectura pe timpul ministeriului de interne al lui Kogălniceanu. MAIORESCU, CR. II, 332. 5. S.n. Sector al administrației de stat condus de un ministru (1); instituția respectivă; p. e x t. clădirea în care își are sediul această instituție. Ieri ar fi sosit de la Varșovia cătră ministeria noastră a interesurilor din afară, tractatul de pace încheait între Rössia și Turchia. AR (1829), 158²/6, cf. VALIAN, V. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. La 1841 ministeriul trebilor dinnăuntru făcu o legiuire. NEGRUZZI, S. I, 279, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. CARAGIALE, O. II 70. Aici îi Ministerul de Finanțe, Moș Gheorghe, spune Ion, opriridu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. De unde știau de ședința de azi dimineață?” – Mi s-a telefonat de. la minister. BARANGA, I. 187. A venit la București o țărancă . . . Au venit și în trecut . . . Au urcat treptele ministerelor sute și mii. VINTILĂ, O. 42. Numărul formularelor, tabelelor, situațiilor și rapoartelor care se cer de ministere și comisiuni. V. ROM. ianuane 1 954, 77. Ministerele . sînt organe centrale de resort, a câror activitate privește o singura ramură administrativă. PR. DREPT, 53. 6. s. m. (Învechit, în sintagma) Minister public = procuror. Depunerile martorilor se vor primi de față cu ministeriul public. HAMANGIU, C. 64. – Pl.: (1, 3, 4, 5) ministere și (2, 6) ministeri. – Și: (învechit și regional) ministériu s.n., (învechit) minIsterie s. f. - Din fr. ministère. – Ministeriu, ministerie, din lat. ministerium.

MOLDOVAN, Iuliu (1882-1966, n Bogata de Mureș, jud. Mureș), medic român. M. coresp. al Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Secretar general al resortului Ocrotirii Sociale în Consiliul Dirigent (1918-1920). Unul dintre întemeietorii școlii de igienă și sănătate publică din Cluj („Principii generale pentru organizarea sănătății publice în România”, „Tratat de sănătate publică”). Cercetări privind mecanismul de acțiune a preparatelor antiluetice arsenicale, epidemiologia familială a difteriei, fenomenelor anafilactice. A descoperit și utilizat în terapeutică reticulina, un principiu seric desensibilizant și antialergic. Organizator al luptei anticanceroase din România.

OCHEAN, ocheane, s. n. Nume curent dat diferitelor instrumente optice care măresc unghiul sub care se văd obiectele depărtate de pe suprafața pămîntului, permițînd o mai bună distingere a detaliilor. V. lunetă, telescop, binoclu. Ofițerii ridicară ocheanele și le îndreptară spre Rodișevo. SADOVEANU, O. VII 21. Relieful lunei văzut prin ocheanele proaste. ARDELEANU, D. 9. Cunoști pe tînărul cela care se uită-ncoaci cu ocheanul? ALECSANDRI, T. I 355. ◊ Fig. Din toate facultățile omenești, nimic nu este mai ciudat decît resorturile ocheanului prin care străbatem fundurile acestei magazii ce o numim memorie. BOLLIAC, O. 214. – Variantă: (învechit și popular) ocheană (VISSARION, B. 312, EMINESCU, N. 66, ALECSANDRI, P. P. 108) s. f.

PENDÚLĂ (< fr., germ.) s. f. Ceasornic mare, mai ales de perete, al cărui mers este reglat de un pendul a cărui forță de mișcare este dată fie de un resort, fie de o greutate în cădere și care marchează timpul prin sunete; orologiu. Confecționat din materiale diverse (lemn, metal, marmură etc.), așezat uneori într-o cutie (din lemn, sticlă, metal etc.) a fost foarte răspândit în Europa, în sec. 18-19, ornamentația sa variind în funcție de stilul mobilierului.

PORNIRE s. 1. plecare, (pop.) porneală, (înv.) purcedere, purces. (~ noastră are loc în zori.) 2. ducere, mergere, mers, plecare. (După ~ lui acolo.) 3. ducă, plecare. (E gata de ~.) 4. (TEHN.) demaraj, demarare. (~ unei mașini.) 5. declanșare, dezlănțuire, iscare, izbucnire, începere, producere, stîrnire, venire, (înv. și reg.) scornire, (înv.) prorupere, prorupție. (Înainte de ~ vijeliei.) 6. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, rîvnă, tendință, vis, (rar) năzuire, rîvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, rîvnitură. (~ de a face ceva util.) 7. imbold, impuls, îndemn, stimul, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.) 8. ardoare, avînt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, (livr.) fervență, fervoare, patos, (rar) ardență, (Mold.) ahotă, (înv.) porneală, săltare, (fig.) aprindere, căldură, flacără, foc, pojar, suflu, zbor. (~ specifică tinereții.) 9. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 10. aplecare, dispoziție, înclinare, înclinație, tendință. (~ de a exagera.) 11. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, ură, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism înv.) rancoare. (Ce e ~ asta neîmblînzită între voi?) 12. antipatie, aversiune, ostilitate, repulsie, resentiment, (livr.) repugnanță, resimțămînt. (Simte o vizibilă ~ față de el.) 13. ciudă, gelozie, invidie, necaz, pică, pizmă, ranchiună, (rar) înciudare, (pop.) năduf, obidă, pizmuire, pofidă, (înv., reg. și fam.) parapon, (înv. și reg., în Bucov,) băsău, (înv. și reg.) măraz, scîrbă, (reg.) pildă, zăcășeală, zăcășie, (prin Mold.) bănat, (Transilv.) dîcă, (prin Ban. și Olt.) inat, (Mold.) poxie, (înv.) patos, răpștire, rîvnire, zavistie, zavistnicie, (fam.) boală. (Simte o ~ nestăpînită pe...)

prenatal, -ă adj. Care precede nașterea ◊ „Potrivit Codului Muncii, femeile beneficiază de un concediu de maternitate plătit de 112 zile (52 prenatal și 60 postnatal). Dacă nașterea se produce înainte de expirarea concediului prenatal, concediul postnatal se prelungește cu numărul zilelor neefectuate anterior nașterii – comunică forurile de resort celor interesați.” R.l. 21 XII 79 p. 5 (din fr. prénatal; DEX, DN3, DEX-S)

prinzătoáre f., pl. orĭ. Instrument de prins animale, maĭ ales păsărele: un scatiŭ în prinzătoare (V. capcană, cursă). Instrument de fixat rufele pe frînghie (un lemnișor despicat orĭ doŭă lemnișoare cu resort) ca să nu le ĭa vîntu (numit și cuĭ de rufe saŭ cîrlig de rufe și sclimpuș).

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

2) răzór și rezór n., pl. oare (din fr. ressort, resort, supt infl. luĭ răzor 1). Mold. Barb. Resort, arc elastic la trăsurĭ.

REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Schimbare, modificare (prin lege) a unei stări de lucruri (în general cu scopul de a obține o ameliorare sau un progres); schimbare într-o anumită orînduire, fără a modifica însă structura generală a acelei orînduiri. Voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. Faza de reforme... se prefăcea într-o combinație mai bună decît starea de mai înainte. RUSSO, S. 116. Este timpul ca poezia să se ocupe, să puie în mișcare toate resorturile sale la o prefacere întreagă, la o reformă totală de conștiință... BOLLIAC, O. 43. ◊ Reformă monetară (sau bănească) = operație financiară prin care se înlocuiește moneda veche a unei țări cu o monedă nouă, avînd un curs diferit față de prima. Reformă agrară v. agrar. 2. Mișcare social-politică și religioasă împotriva feudalismului și a papalității, apărută în Europa apuseană în secolul al XVI-lea și care a dus la crearea unei noi biserici (numită reformată sau protestantă). Luînd din reformă ceea ce era după înțelesul și folosul neamului... bisericile din Țeara Romînească și din Moldova... compun cazanii și evanghelii. RUSSO, S. 73. 3. Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc. socotite inutilizabile; p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material, unelte, efecte etc. Un schimb de rufe de la reformă îi acoperă trupul lung. SAHIA, N. 120. 4. Scoatere din rîndurile armatei active a unui militar pentru motive de incapacitate fizică.

RELÉU (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variație bruscă, în salt, a mărimii sale de ieșire când mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcționale ale r. sunt: elementul sensibil sau organul de excitație, care este supus direct acțiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitație și miezul feromagnetic al unui r. electromagnetic); elementul de comparație, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referință și împiedică funcționarea r. dacă mărimea de intrare nu a depășit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reține armătura mobilă a unui r. electromagnetic), și elementul sau organul de execuție (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieșire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcționarea pe care o au r. pot fi: de protecție de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, cu program etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcționarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de accelerație etc.), termice (de temperatură), optice, chimice și electrice, care, la rândul lor, după principiul de funcționare pot fi: electromagnetice, magnetoelectrice, electrodinamice, de inducție, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc și relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelectrice etc. 2. Instalație intermediară a unui lanț de transmisiune prin care parametrii mesajului, atenuați sau deformați pe parcursul lanțului, se readuc la valoarea inițială. 3. Mod de înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânătorii) sau a ștafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul; animalul sau ștafeta de schimb.

*repetițiúne f. (lat. repetitio, -ónis. V. com-petițiune). Acțiunea de a repeta: repetițiunea une lecțiunĭ. Lecțiune dată ca să fie învățată ĭar: avem multă repetițiune. Încercarea uneĭ pĭese teatrale saŭ muzicale în ainte de a fi jucată saŭ cîntată: actoriĭ eraŭ la repetițiune. Ret. Figura pin care se repetă un cuvînt orĭ o frază p. a da maĭ multă energie discursuluĭ (numită și anaforă și epiforă). Jur. Acțiunea de a cere înapoĭ ceĭa ce ți s’a luat fără drept orĭ aĭ împrumutat și nu ți s’a dat înapoĭ. Ceasornic cu repetițiune, care bate orele cînd apeșĭ un resort. Armă cu repetițiune, care se încarcă cu maĭ multe focurĭ deodată și poțĭ trage pe urmă maĭ răpede: pușca Mannlicher e o armă cu repetițiune. – Ob. -íție (rus. repeticiĭa).

resor sn vz resort

resort s. v. IMBOLD. IMPULS. ÎNDEMN. PORNIRE. STIMUL. STIMULENT.

RESORT² s.n. 1. Arc de mașină, de ceas etc. 2. (Fig.) Sursă de energie fizică sau morală; suport moral. [Pl. -turi. / < fr. ressort, germ. Resort].

resort (arc) s. n., pl. resorturi

*resórt n., pl. urĭ (fr. ressort, d. ressortir, a sări înapoĭ pin elasticitate. V. răzor 2). Lamă saŭ sîrmă de oțel care vine la loc după ce scapă de presiune (ca arcurile trăsurilor, coardele ceasornicelor, droturile canapelelor ș. a.). Fig. Ceĭa ce pune în mișcare, forță, energie: interesu e marele resort al afacerilor. Mijloc de succes: a pune în mișcare toate resorturile. Întindere de jurisdicțiune, limită de competență: resortu unuĭ tribunal, asta nu e de resortu meŭ. A judeca în ultimu resort, a judeca fără apel. Ministru de resort, ministru ministeruluĭ de care e vorba. V. țumburuc.

RESORT s. v. imbold, impuls, îndemn, pornire, stimul, stimulent.

resort sn [At: AR (1829), 56¹ /41 / V: rezort, (înv) resor (Pl: ~soare), rezor / S și: ressort / Pl: ~uri, (rar) ~oarte / E: fr ressort, ger Ressort] 1 Organ de mașină care servește la realizarea legăturilor elastice dintre diferite elemente ale unui sistem tehnic. 2 (Sens curent) Arc (15). 3 (Fig) Sursă de energie fizică sau morală Si: suport moral, imbold Vz mobil¹. 4 Domeniu de activitate. 5 (Îs) Autoritate (sau organ etc.) de ~ Autoritate (sau organ etc.) sub a cărei jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. 6 (Îe) (A fi) de ~ul (cuiva) (A ține) de competența, de specialitatea cuiva. 7 (Îae) A intra în atribuțiile cuiva.

RESORT², resoarte, s. n. Sector, domeniu de activitate; p. ext. persoanele care îl reprezintă. ◊ Autoritate de resort = autoritate sub a cărei jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. ◊ Expr. A fi de resortul cuiva = a fi, a ține de competența, de specialitatea cuiva; a intra în atribuțiile cuiva.

RESORT¹, resorturi, s. n. Element, de obicei metalic, folosit pentru realizarea legăturilor elastice între diferite organe ale unui sistem tehnic; (sens curent) arc. E cum s-ar fi rupt deodată resortul unui mecanism. C. PETRESCU, C. V. 261. Pentru ce?... țipă deodată... ca zvîrlit de forța unui resort. SAHIA, N. 82. Amicul apasă resortul capacului. CARAGIALE, O. III 148. ♦ Fig. Sursă de energie fizică sau morală; imbold, izvor, suport moral. Interminabilul bombardament a sfărîmat toate resorturile din mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. – Pl. și: resoarte (HASDEU, I. V. 153).

resort¹ (arc) s. n., pl. resorturi

RESORT s. n. 1. arc de mașină, de ceas etc. 2. (fig.) sursă de energie fizică sau morală; suport moral, imbold. 3. sector, domeniu de activitate. ♦ autoritate de ~ = autoritate în competența căreia intră rezolvarea unei probleme. (< fr. ressort, germ. Resort)

RESORT s. 1. arc, (reg.) drot. (A sărit ca un ~.) 2. domeniu, sector, serviciu. (În ~ public s-au făcut mari progrese.)

resort² (sector) s. n., pl. resoarte

RESORT¹ resoarte n. 1) Domeniu sau sector de activitate. 2) Totalitate a persoanelor ce reprezintă acest domeniu. ◊ A fi de ~ul cuiva a fi de competența cuiva; a ține de specialitatea cuiva. Organele de ~ organele competente. /<fr. ressort, germ. Ressort

RESORT¹ s.n. Sector, domeniu de activitate; (p. ext.) persoanele care reprezintă acest sector. ♦ Autoritate de resort = autoritate în competența căreia intră rezolvarea unei probleme. [Pl. -oarte, -orturi. / < fr. ressort < ressortir – a fi din aceeași jurisdicție].

resort¹ (arc) s. n., pl. resorturi

resort (sector) s. n., pl. resoarte

RESORT s. 1. v. arc. 2. v. domeniu.

resort n. 1. lamă de metal dispusă astfel că-și recapătă starea dintâi, când încetează a fi comprimată: resort de trăsură, de ceasornic; 2. fig. ceeace împinge la lucru, forță, energie: speranța e marele resort al sufletului; 3. mijloc de succes: a pune în mișcare toate resorturile. ║ n. 1. întindere de jurisdicțiune: resortul unui tribunal; 2. fig. competență, specialitate: asta nu e de resortul meu.

resort² (sector) s. n., pl. resoarte

RESORT² ~uri n. Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește la amortizarea șocurilor; arc. /<fr. ressort, germ. Ressort

RESPONSABILITATE, responsabilități, s. f. 1. Obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de felul cum a fost efectuat; răspundere. Să luăm asupră-ne o așa mare responsabilitate...? ALECSANDRI, S. 19. 2. Funcția, sarcina de responsabil. I s-a încredințat responsabilitatea resortului cultural.

REVENI vb. IV. intr. 1. A veni îndărăt, a se întoarce. ♦ A se ivi din nou. 2. A se ajunge din nou la aceeași stare (sufletească); a-și recăpăta echilibrul (sufletesc). 3. A relua (un subiect, o idee). 4. A i se cădea, a i se atribui; a fi de resortul...; a i se cuveni. 5. A revoca. [P.i. revin și reviu, conj. -vină. / cf. fr. revenir].

reveni¹ vi [At: ASACHI, S. L. I, 210 / Pzi: revin, (pop) reviu / E: re¹- + veni cf fr revenir] 1 A veni înapoi (la locul de unde a plecat) Si: a se reîntoarce, (îvr) a se returna (1), (pop) a se reînturna. 2 A se ivi din nou Si: a reapărea. 3 (Îe) A-i ~ (cuiva) graiul A se reculege (în urma unei surprize, emoții etc.) putând vorbi din nou. 4 (Udp „la” sau „din”) A se întoarce la o stare (sufletească) anterioară. 5 A-și recăpăta cunoștința în urma unei crize, a unui leșin etc. Si: a renaște (6), se trezi. 6 (Îe) A ~ la viață A scăpa dintr-o boală grea Si: a se însănătoși. 7 (Îe) A ~ la realitate A fi conștient din nou de starea de lucruri înconjurătoare. 8 (Îe) A ~ la sentimente mai bune A deveni mai înțelegător, mai binevoitor. 9 (Udp „la” sau „asupra”) A se ocupa din nou (de ceva) Si: a relua. 10 (Ccd) A-i aparține în virtutea unui drept, a unei prerogative. 11 (Ccd) A fi de resortul sau de datoria cuiva. 12 A i se cuveni cuiva (ca moștenire). 13 A i se repartiza cuiva ceva. 14 (Udp „asupra”) A renunța la...

REVENI², revin și reviu, vb. IV. Intranz. 1. A veni înapoi, a se întoarce (în locul de unde a plecat). Desigur a aflat că am fost plecată și încă nu știe că am revenit. C. PETRESCU, Î. II 229. De unde ești revino iarăși, Să fim singuri. EMINESCU, O. I 122. Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cîntăreață revenită-n primăvară. ALECSANDRI, P. III 54. ◊ (Poetic) A revenit albastrul mai! Flori în grădină, flori pe plai Și flori la pălărie! IOSIF, PATR. 15. A revenit frumoasa primăvară, Copacii parcă-s ninși de-atîta floare. VLAHUȚĂ, O. A. 84. ♦ A apărea, a se ivi iar; a se face văzut (simțit etc.) din nou. Parcă din senin am început să sufăr în tot corpul, cum revin durerile dacă a trecut prea repede anestezicul. CAMIL PETRESCU, P. 11. E viu încă... vorbește... și în față culorile-i revin. MACEDONSKI, O. I 264. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se întoarce la o stare (sufletească) anterioară. Mama Ruxanda... să revină la sentimente mai bune. C. PETRESCU, R. DR. 121. Să revenim la vechile noastre stări de suflet. GALACTION, O. I 335. ◊ Expr. A reveni la viață = a scăpa dintr-o boală sau dintr-o criză mortală; a se însănătoși. E a treia oară cînd medicul o socoate pierdută și de două ori pînă acum a revenit la viață. C. PETRESCU, C. V. 193. E rece ca de gheață... Hai să cercăm de a-l face a reveni la viață. ALECSANDRI, T. II 175. ♦ (Adesea construit cu dativul pronumelui reflexiv) A se întoarce la starea normală, obișnuită (mai ales după o emoție puternică); a-și recăpăta echilibrul (sufletesc), a se regăsi. Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni. REBREANU, I. 54. Apoi, fără a lăsa pe uimiții spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii. HASDEU, I. V. 102. Cînd din fărmecare cercăm să revenim, În brațele durerii cuprinse ne găsim. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. A-și reveni (în fire sau, rar, în sine) = a se deștepta, a se trezi după o criză, un leșin etc., la starea de mai înainte; a-și recăpăta cunoștința. Își revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minții. DUMITRIU, B. F. 151. L-a udat cu apă, l-a frecat și consulul și-a revenit în fire. ARDELEANU, D. 205. Abia a doua zi ea începu a-și reveni în sine și recunoscu că se află în casa părintească. GANE, N. I 82. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «asupra») A se opri, a se ocupa din nou de..., a relua (un subiect, o idee). Asupra defectelor acestei teorii voi reveni mai departe. GRAUR, F. L. 7. De ideea d-lui Xenopol voi vorbi mai la vale. Revin la subiectul conferinței. IONESCU-RION, C. 65. Vom reveni asupra acestor mînăstiri, ca să vorbim mai amănunțit. BOLINTINEANU, O. 312. ♦ (Fără determinări) A repeta, a insista. Te întreb, reveni sublocotenentul, dacă dorești ceva. SAHIA, N. 84. 4. (Construit cu dativul) A i se atribui, a i se repartiza (cuiva ceva); a fi de resortul, de datoria (cuiva). Lui îi va reveni cuvîntul hotărîtor în alegerea carierii tînărului vlăstar. VORNIC, P. 10. ♦ A i se cuveni. În afară de linia de purtare politică pe care o adoptase, Șerban ocupase încă... moșii care reveneau fraților și nepoților săi. IORGA, L. I 159. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A nu mai respecta, a nu se mai ține de..., a renunța la..., a revoca. Am revenit asupra hotărîrii de ieri. ◊ Refl. impers. S-a revenit asupra deciziei. C. PETRESCU, Î. II 152. 6. (Construit cu un pronume în dativ) A costa. Chiria îmi revine 50 de lei.

REVENI vb. intr. 1. a veni înapoi, a se întoarce. ◊ a se ivi din nou. 2. a se ajunge din nou la aceeași stare, a-și recăpăta echilibrul (sufletesc). 3. a relua (un subiect, o idee). 4. a i se atribui; a fi de resortul...; a i se cuveni. 5. a revoca. (< fr. revenir)

rezor sn vz resort

rezor n. arc, resort: caleașca mai are nevoie de un rezor AL. [Fr. RESSORT, printr’un intermediar rusesc].

rezort sn vz resort

*rogatóriŭ, -ie adj. (d. lat. rogatum, supinu luĭ rogare, a ruga, de unde și fr. rogatoire). Relativ la o cerere: formulă rogatorie. Comisiune rogatorie, comisiune pe care un tribunal o adresează altuĭa ca să-l roage să facă, în resortu luĭ, vre-un act de procedură sau de instrucțiune pe care nu-l poate face el. Adv. Pe cale rogatorie.

SADOVEANU, Mihail (pe numele adevărat Mihail Ursachi) (1880-1961, n. Pașcani), scriitor român. Acad. (1921). Director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”; redactor la „Semănătorul”, „Însemnări ieșene” ș.a., colaborator de bază al revistei „Viața românească”. Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1947-1961). Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri și romane de anvergură și atmosferă epopeică („Frații Jderi”, „Zodia Cancerului”), despre lumea pastorală („Baltagul”), universul silvestru și acvatic („Valea Frumoasei”, „Țara de dincolo de negură”), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii și comunicării („Hanu Ancuței”). Narațiuni de substrat ezoteric, ale inițierii și înțelepciunii („Creanga de aur”), evocând viața cotidiană și obscură și dramele orășelelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Haia Sanis”), sondând resorturile fantasticului magic („Ochi de urs”) reciclând povestiri din fondul universal ancestral („Divanul persian”), totul într-un limbaj de o mare poezie și autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate și cărturăresc, limbă reală, naturală și limbă inventată, artificială. Memorialistică urmărind temele proprii formării ca scriitor („Anii de ucenicie”). Versuri de dragoste („Daim”). Traduceri și adaptări din psalmii biblici.

SANITAR², -Ă, sanitari, -e, adj. Care se referă la sănătatea publică, care aparține resortului însărcinat cu ocrotirea și îngrijirea sănătății publice, care emană de la acest resort. Asistență sanitară. ▭ Umbla din casă în casă o comisie sanitară, turna cu tulumba acid fenic pe jos și pe pereți și însemna într-o condică numele copiilor bolnavi. PAS, Z. I 216. Dan, între Racliș și Albert, vorbea încet despre căldurile și starea sanitară a Capitalei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. ◊ Cordon sanitar v. cordon. Punct sanitar = cea mai mică unitate de asistență medicală, funcționînd în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate. Agent sanitar (și substantivat, m.) = persoană din cadrul personalului medical inferior al unui spital sau al unui serviciu medical (în special în mediul rural) care se ocupă cu îngrijirea bolnavilor, cu executarea măsurilor de dezinfecție în cazurile de boli contagioase etc. Ați fost duși la spitalul de copii de lîngă Capul Podului... Și pe băieți și pe fete vă tunsese un sanitar. PAS, Z. I 217. Trei doctori, cîțiva sanitari, niște refugiați și o secție de milițieni cu șeful lor... alcătuiau la început tot personalul medical și subaltern al acestui spital. MIRONESCU, S. A. 122. Avion sanitar v. avion. Tren sanitar v. tren.

* scarificatór n., pl. oare (d. scarific). Chir. Instrument de scarificat compus din 10-12 vîrfurĭ de lanțetă care se mișcă pintr’un resort și împung pielea ca să curgă sînge.

scarificator sm [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~oare, (rar) ~i sm / E: fr scarificateur] 1 Instrument medical metalic format din mai multe lame tăioase acționate de un resort, folosit pentru a scarifica (1). 2 Mașină agricolă prevăzută cu cuțite în formă de gheară, folosită la afânarea profundă a pământului, fără scoaterea lui la suprafață, mai ales în scopul întineririi pășunilor și a fânețelor. 3 Mașină de lucru rutieră prevăzută cu colți de oțel, folosită la scormonirea și la dislocarea pământului sau a unei suprafețe pietruite, pentru a înlesni operațiile de reprofilare a pietruirii unui drum.

SCLIMPUȘ, sclimpușe, s. n. (Regional) Mic cîrlig de lemn cu resort, cu care se fixează rufele puse la uscat pe frînghie; cîrlig de rufe.

SECTOR s. 1. v. zonă. 2. parte, porțiune. (Un ~ al pieței era destinat desfacerii brânzeturilor.) 3. cvartal, microraion. (Un ~ într-un oraș.) 4. v. branșă. 5. v. domeniu. 6. arie, compartiment, domeniu, sferă. (~ de aplicare.) 7. cadru, cerc, câmp, domeniu, sferă, tărâm, zonă. (~ de preocupări.) 8. domeniu, resort, serviciu. (În ~ul public s-au făcut mari progrese.)

SECTOR s. 1. porțiune, regiune, zonă. (Un ~ bine delimitat.) 2. parte, porțiune. (Un ~ al pieței era destinat desfacerii brînzeturilor.) 3. cvartal, microraion. (Un ~ într-un oraș.) 4. branșă, disciplină, domeniu, ramură, specialitate. (În ce ~ activează?) 5. domeniu, (fig.) teren. (~ artei, ~ științei.) 6. arie, compartiment, domeniu, sferă. (~ de aplicare.) 7. cadru, cerc, cîmp, domeniu, sferă, tărîm, zonă. (~ de preocupări.) 8. domeniu, resort, serviciu. (În ~ public s-au făcut mari progrese.)

*seneșál m., pl. lĭ (fr. sénéchal, mlat. siniscalcus, d. vgerm. siniscalc, compus din sini, bătrîn, șef, și scalc, servitor. V. mare-șal). Ofițer feudal care, într’un anumit resort, era șefu justițiĭ. Ofițer regal care era șefu justițiĭ subalterne în Francia odinioară.

SERVICIU s. 1. funcție, post, slujbă, (înv. și reg.) poslușanie, (reg.) servit, (prin Mold.) breaslă, (înv.) cin, huzmet, mansup, (înv., în Transilv.) tistie, tisturie. (Avea un ~ modest.) 2. (MIL.) serviciu militar = armată, militărie, stagiu, (Transilv.) cătănie, (înv.) oștenie, soldăție. (Își face ~ la artilerie.) 3. (BIS.) ceremonie, oficiu, slujbă. (~ divin.) 4. (SPORT) (rar) servă. (Cine e la ~?) 5. domeniu, resort, sector. (În ~ public s-au făcut mari progrese.) 6. (pop.) priință, (înv.) slujbă. (I-a făcut un real ~.) 7. ajutor, concurs, oficii (pl.), sprijin. (Vă ofer ~ meu.) 8. folos. (A adus imense ~ științei.)

sfat sm [At: PSALT. HUR. 63^r/25 / V: (înv) sfeat (Pl: sfeature), svat, sveat / Pl: ~uri / E: slv съвѣтъ, свѣтъ] 1 Ceea ce oferă cineva (verbal sau în scris) altcuiva (sau ceea ce primește ori cere cineva, verbal sau în scris, de la altcineva) în legătură cu luarea unei hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: povață, (pop) învăț, învățătură, (îvr) semnătură (1), socoteală, (înv) sfătuire (3), sfătuit (2), consiliu, dăscălie, povățuială, povățuitură, vorbă. 2 (Spc) Ceea ce este spus cuiva (sau este simțit de cineva) ca ajutor, ca încurajare, spre a întreprinde, spre a face, spre a termina etc. ceva Si: imbold, impuls, îndemn, pornire, povață, resort, (rar) îmboldire, mișcare, (îrg) năstav¹, strămutare, (înv) năslire, năslitură, porneală, (îvr) năsliciune, (grî) parachinisis, (reg) bold. 3 (Înv; pex) Intenție. 4 (Îvp) Înțelepciune. 5 (Îvp; adesea construit cu verbe ca „a face”, „a ține” etc.) Discuție (1). 6 (Spc) Taifas. 7 (Pex) Consfătuire (1). 8-9 (Înv) Consimțământ (1-2). 10 (Îvr) Viclenie. 11 (Rar; îe) A duce ~ A bârfi (3). 12 (Adesea urmat de determinări care arată domeniul sau forul pe lângă care se desfășoară activitatea) Grup, consiliu etc. (pe lângă un conducător, un demnitar, o instituție etc.) constituit pentru a delibera, a lua hotărâri, a ajuta la rezolvarea, la conducerea unor treburi, a unor acțiuni (de interes public, național etc.) Si: (înv) singlit, sobor² (4). 13 (Pex) Ședință a sfatului (11). 14 Organizație, instituție sau secție a unei instituții care are atribuții de coordonare, de control etc. într-un anumit domeniu de activitate. 15 (Înv; îs) ~ul profesorilor Consiliu pedagogic. 16 (Asr; șîs ~ popular) Primărie (1). 17 (Îvr) Alianță (2). 18 (Înv) Neam. 19-20 (Înv) Grup (6-7). 21 (Înv) Tagmă (1). corectat(ă)

SIMERING, simeringuri, s. n. (Tehn.) Garnitură (2) elastică de etanșare care se montează pe anumite organe cu ajutorul unui resort spiral în formă de inel. (cf. engl. simmering, germ. Simmering)

slăbi v [At: COD. VOR.² 47^v/2 / V: (reg) scl~, stl~ / Pzi: ~besc / E: slab cf vsl славити] 1-2 vtir (D. oameni sau d. animale; îoc îngrășa) A pierde stratul de grăsime (sau de carne), ca urmare a unei boli, a bătrâneții, a alimentației Si: (pop) a se jigări, a se sfriji, a se trage, a se usca, (înv) a (se) mârșăvi, a ostâmpi, (reg) a (se) mârcezi, a se ogărî¹, a (se) pieuci, a se sfoiegi, a zălezi. 3-4 vir (D. ființe sau d. puterile lor; îoc întări) A pierde din capacitatea de rezistență la efort și la boli Si: a se jigări, a (se) șubrezi, (liv) a (se) debilita, (îvp) a (se) slăbănogi (7-8), (reg) a (se) becisnici, a (se) ogârji, a (se) șiștăvi, a (se) ticăloși. 5-6 vtir (D. organe, d. părți ale corpului; d. facultățile fizice, psihice etc.) A nu mai funcționa normal ca urmare a uzurii, a bolii, a bătrâneții etc. Si: (liv) a se debilita. 7-8 vrtf (D. fenomene naturale, d. sentimente, manifestări etc. ale oamenilor, d. abstracte etc.; îoc crește, întări) A-și pierde (sau a face să-și piardă) din tărie, din amploare, din ritm, din greutate etc. Si: a (se) alina¹, a (se) astâmpăra, a (se) calma, a (se) domoli, a (se) îmblânzi, a (se) îndulci, a (se) înmuia, a (se) modera, a (se) muia, a (se) pondera, a (se) potoli¹, a (se) tempera², (reg) a se slobozi (31). 9-10 vrtf A deveni (sau a face să devină) mai puțin intens, mai puțin concentrat etc. Si: a (se) atenua (5-6), a descrește, a (se) diminua, a (se) împuțina, a (se) micșora, a (se) potoli¹, a (se) reduce, a scădea, a (se) slei², a (se) tempera², (înv) a (se) mici¹, (îvr) a (se) scurta. 11-12 vrtf (Înv; d. oameni; adesea urmat de determinări care precizează sensul; îoc întări) A-și pierde (sau a face să piardă) integritatea. 13-14 vrtf (Înv; d. oameni; îoc întări) A-și pierde fermitatea în acțiune. 15-18 vrtf (Înv; d.oameni; îoc întări) A-și neglija sau a-și părăsi (ori a face să neglijeze, să părăsească) preceptele, țelurile etc. 19-20 vt (C. i. obiecte, legături folosite pentru imobilizare; îoc strânge, încorda, întări, întinde) A face să fie mai puțin strâns sau mai puțin încordat Si: a destinde, a lărgi, a relaxa, (îvp) a slobozi (26-27). 21 vt (C. i. oameni, părți ale corpului etc. imobilizați; îoc strânge) A lăsa (mai) liber, permițând o anumită libertate în mișcări. 22 vt (Rar; pex) A elibera (17). 23 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva) din mână A nu lăsa din mână ceva. 24 vt (Îae) A avea o grijă deosebită (de ceva). 25 vt A nu (mai) ~ (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din priviri, din privit, din vedere, din priveghere etc.) A urmări insistent cu privirea. 26 vt (Îae) A nu pierde din vedere (pe cineva). 27 vt (Îe) A nu (mai) ~ (pe cineva) (din pas, din fugă, din goană sau o clipă) A urmări îndeaproape pe cineva. 28-29 vt (Îae) A continua cu insistență să meargă sau să alerge după cineva. 30 vt (Îae) A nu se îndepărta de cineva. 31 vt (Îae) A nu da cuiva răgaz nici o clipă. 32 vt (Îe) A nu (mai) ~ (pe cineva) (cu… sau din…) A nu înceta cu întrebările, cu insistențele, cu atențiile, cu repetarea unui lucru. 33 vt (Îae) A nu lăsa în pace. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (cu… sau din…) A nu mai plictisi pe cineva. 35 vt (Îae) A nu mai supăra pe cineva. 36-37 vti (Asr; șfg; d. resorturi, arcuri etc. aflate în stare de încordare; îoc încorda, strânge) A se destinde (14-15). 38-39 vtr (Îrg; îoc întări) A (se) șubrezi. 40-41 vtr (Îrg; îoc întări) A (se) strica. 42 vt (Înv; c. i. oameni; udp „de”, „de către”) A lipsi (pe cineva) de ceva necesar. 43 vt (Îvp; c. i. oameni) A scuti (15).

somieră f. saltea elastică din păr de cal: somiere de lemn cu resorturi.

SPERANȚIA 1. Theodor D. S. (pe numele adevărat Teodor Dimitrie Nădejde) (1856-1929, n. Iași), scriitor și folclorist român. M. coresp. al Acad. (1891), prof. univ. la București. Cunoscut prin prelucrarea în versuri a unor anecdote de origine folclorică sau citadină („Anecdote populare”); studii de folclor și literatură („Introducere în literatura populară română”); proză, teatru, amintiri. 2. Eugenie S. (1888-1972, n. București), filozof, sociolog, psihlog, estetician și poet român. Fiul lui S. (1). Prof. univ. la Cluj. Sinteze („Papillons de Shumann”, „Principii fundamentale de filozofie juridică”, „Introducere în sociologie”, „Resorturile psihologice ale evoluției umane”). Ca poet a colaborat la „Vieața nouă” cu versuri de inspirație livrescă („Poezii”). Memorialistică.

2) spríjin și (rar) -ésc, a -ĭ v. tr. (din maĭ vechĭu prejenesc, prijănesc, din *prăjinesc, adică „pun prăjinĭ pe dedesupt”, ca la pomiiĭ încărcațĭ de poame. Din aceĭașĭ răd. pol. sprežyna, resort, opritoare, și vsl. sprenšti-sprengon, a uni, sprenženŭ, unit. – El sprijină și -ine; să sprijine. Cp. cu ridic). 1. Susțin pe dedesupt: a sprijini cu prăjinĭ ramurile unuĭ pom, Atlante sprijinea ceru pe umerĭ. 2. Apăr, ajut, protejez (vechĭ): sprijinește Domnul pre toțĭ ceĭ ce cad și scoală pre ceĭ oborîțĭ (Dos ). 3. Opresc, împedic (vechĭ): sprijiniră sîngele sfințieĭ sale (Dos,). 4. Rezem: a sprijini pușca de zid. V. refl. Mă susțin apesînd orĭ mă rezem: bolnavu se sprijini în baston, se sprijini de zid. Fig. Mă bizuĭ, mă bazez: a te sprijini pe cineva, pe ajutoru cuĭva. A se sprijini uniĭ pe alțiĭ, a se ajuta reciproc. – Vechĭ și „mă apăr”: nu avea cu ce să se sprijinească de neprietenĭ (Nec.). – În vest (Tel.) sprijinesc, opresc, susțin (rev. I. Crg. 4, 390, și 7, 52). În Dolj „primesc oaspeți” (GrS. 1937, 243). La Vidin prijunesc, în Serbia sprejunesc, în Trans. și sprijonesc, aĭurea și sprejenesc, sprijenesc și -ănesc.

STIMUL s. 1. (FIZIOL.) excitant, stimulent. (~i senzoriali.) 2. imbold, impuls, îndemn, pornire, stimulent, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.)

STIMULENT s. 1. (FIZIOL.) excitant, stimul. (~ți senzoriali.) 2. imbold, impuls, îndemn, pornire, stimul, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.)

STIMULENT s. 1. (FIZIOL.) excitant, stimul. (~ senzoriali.) 2. imbold, impuls, îndemn, pornire, stimul, (rar) îmboldire, (reg.) bold, (înv.) năstav, porneală, (grecism înv.) parachinisis, (fig.) mișcare, resort, suport, (înv. și reg. fig.) strămurare. (~ pentru o acțiune.)

stor¹ sn [At: NEGRUZZI, S. I, 43 / V: ~ol / Pl: ~uri, (îvr) ~i / E: fr store] 1 Perdea dintr-o țesătură specială din împletitură sau, rar, din stinghii paralele de lemn, care se ridică ori se lasă cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară și care se așază mai ales între ferestre, pentru a feri interiorul unei încăperi de acțiunea directă a razelor solare ori de o lumină (prea) intensă Si: rulou, transperant Vz transparent, (rar) roletă. 2 (Pex) Jaluzele.

STOR, storuri, s. n. Perdea de țesătură, de împletitură sau din scândurele subțiri, orizontale, paralele și mobile, care se poate lăsa și ridica cu ajutorul unui resort ori cu o sfoară trecută prin verigi, destinată să ferească interiorul unei încăperi de razele soarelui. – Din fr. store.

STOR, storuri, s. n. Perdea la fereastră (din pînză sau din bețișoare orizontale, paralele și mobile) care se poate coborî și ridica cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară trecută prin verigi. Ca să putem dormi, trebuie să lăsăm peste ferestre storurile groase. STANCU, U.R.S.S. 114. Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. Rareori prin storuri o lumină scapă, De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă Și-mi trimite-n față raza ei răsfrîntă. TOPÎRCEANU, B. 77. – Variantă: stol (C. PETRESCU, Î. I 28, D. BOTEZ, P. O. 127) s. n.

STOR ~uri n. Perdea de protecție a interiorului unei încăperi contra căldurii și luminii soarelui (care poate fi ridicată sau lăsată cu ajutorul unei sfori sau al unui resort); transperant. /<fr. store

STOR s. n. perdea pentru ferestre, care se ridică sau se lasă cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară specială. (< fr. store)

stor n. cortină la ferestre ce se ridică sau se lasă cu un resort.

STOR, storuri, s. n. Perdea de țesătură, de împletitură sau din stinghii subțiri, orizontale, paralele și mobile, care se poate lăsa și ridica cu ajutorul unui resort ori cu o sfoară trecută prin verigi, montată la ferestre pentru a feri interiorul unei încăperi de razele Soarelui. – Din fr. store.

STOR s.n. Perdea pentru ferestre, care se ridică sau se lasă cu ajutorul unui resort sau cu o sfoară specială. [< fr. store, cf. it. stora].

STRIGOI, -OAIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (În superstiții) Om născut sub zodii rele, care este în legătură cu diavolul și se ocupă cu vrăji și cu farmece; sufletul unui mort care își părăsește noaptea mormîntul (uneori schimbat în animal) și se întoarce între cei vii, pentru a-i chinui și a le pricinui tot felul de neajunsuri. V. pricolici, stafie. Astă-noapte, în livadă, un strigoi mi s-arătat. EFTIMIU, Î. 74. Dădaca, chemată să ne crească, Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească. MACEDONSKI, O. I 43. Alții ziceau că e strigoaie și-și omoară ea copiii ori îi mănîncă. RETEGANUL, P. V 20. [Începură a vorbi] despre strigoi și cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare. CREANGĂ, P. 14. ◊ Fig. Mitrea oftă și-și plecă fruntea. Avea în el strigoiul amintirii. SADOVEANU, M. C. 118. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz (în special unui bătrîn cu apucături demodate). Strigoi adesea-mi zic tot ei – Bătrîn, în ultimul resort. MACEDONSKI, O. I 184. Unia, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: «rugini învechite, ișlicari, strigoi», și cîte li mai venea în minte. CREANGĂ, A. 153. Lasă, lasă, Chirițoaie, Babă cloanță, ră strigoaie, Îi păți tu, vai de tine, Multe șotii de la mine! ALECSANDRI, T. I 191.

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

suspensor¹, ~oare [At: ENC. VET. 30 / Pl: ~i, ~oare / E: fr suspenseur] 1 a (Atm; d. mușchi, ligamente etc.) Care susține (1). 2 sm (Zlg) Mușchi lung și subțire, care reglează mișcarea înainte și înapoi a copitei calului. 3 sn (Teh) Bară pendulară, în formă de tijă, cu articulații la ambele capete, utilizată la suspensia (11) locomotivei cu aburi, când resorturile de suspensie sunt situate dedesubtul cutiilor de osie.

suveran a. 1. care e învestit cu autoritatea supremă: domn suveran; steagul înainte-i cu semne suverane AL.; 2. care judecă în ultimul resort: Curte suverană; 3. extrem: un dispreț suveran. ║ m. 1. cel ce posedă autoritatea supremă: monarh, potentat; 2. monedă de aur engleză, numită și livră sterlingă.

șustă Cuvînt de argou, răspîndit, după cît se pare, puțin înainte de cel de-al doilea război mondial. Înseamnă „aranjament, combinație, întâlnire”. Corespunde n. gr. σοῦστα „resort”, care la rîndul său provine din it. susta (cf. mettere in susta „a pune în mișcare”). Diferența de pronunțare a inițialei nu ridică greutăți: ș- s-ar putea datora unei disimilări față de s următor; dar în unele dialecte grecești s a devenit ș, în timp ce în altele ș este impronunțabil și este înlocuit, în împrumuturi, cu s, deci forma românească ar putea fi hipercorectă.^[1]

șustă sf [At: TRIBUNA 1970, nr. 727, 10/3 / Pl: ~te / E: ns cf ngr σοῦστα „resort”] (Arg) Aranjament între două sau mai multe persoane, prin care se urmărește atingerea (prin mijloace necinstite a) unui scop.

tagmă sf [At: CANTEMIR, IST. 126 / V: (înv) tacmă, tog~ / Pl: ~me / E: ngr τάγμα] 1 Totalitatea persoanelor care aparțin aceleiași categorii profesionale sau sociale Si: breaslă, corporație, (înv) neam, orta, parte, (înv) trup (38). 2 Clasă (19). 3 Specie. 4 (Prt) Clică¹. 5 (Îvr) Ordin religios. 6 (Îvr) Resort.

TAMPON, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehiculele de cale ferată, constând dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, care primește șocurile dintre vehicule în timpul mersului și care menține o anumită distanță între vagoanele cuplate. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie sau care se introduce într-o cavitate naturală a organismului în scopuri terapeutice. 3. Substanță întrebuințată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 4. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată acoperită cu hârtie sugativă, care servește la uscarea cernelii după scriere. – Din fr. tampon.

TAMPON, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehiculele de cale ferată, constând dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, care primește șocurile dintre vehicule în timpul mersului și care menține o anumită distanță între vagoanele cuplate. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie sau care se introduce într-o cavitate naturală a organismului în scopuri terapeutice. 3. Substanță utilizată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 4. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată acoperită cu hârtie sugativă, care servește la uscarea cernelii după scriere. – Din fr. tampon.

tampon sn [At: KRETZULESCU, M. 106 / Pl: ~oane / E: fr tampon] 1 Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie sau care se introduce într-o cavitate naturală a organismului, în scopuri terapeutice. 2 (Rar) Dop făcut din pânză sau din hârtie mototolită. 3 Substanță întrebuințată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 4 Bucată de tafta umplută cu bumbac cu care se întinde vopseaua pe o placă în procedeul acvaforte. 5 Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată sau dintr-un carton acoperit cu hârtie sugativă, servind la uscarea cernelii după scriere. 6 Piesă la vehiculele de cale ferată, constând dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, care preia și amortizează șocurile dintre vehicule în timpul mersului și care menține o anumită distanță între vagoanele cuplate. 7 (Reg) Lemnul de la mijloc din tabla unei plute, mai lung decât celelalte lemne, care ține la o anumită distanță tabla următoare pentru a nu se tampona. 8 (Arg) Palmă¹. 9 (Arg) Lovitură puternică dată sub coaste.

TAMPON s. n. 1. bucată mare de vată sau de tifon sterilizat care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 2. disc metalic masiv, prevăzut cu un resort puternic, care primește șocurile dintre vagoanele de cale ferată, de tramvai etc. 3. accesoriu de birou, dintr-o placă recurbată pe care se așază hârtie sugativă. 4. substanță pentru împiedicarea unui anumit proces chimic. 5. (inform.) dispozitiv destinat a izola un lanț de tehnici situat în aval de particularitățile unui lanț în amonte. 6. (fig.) ceea ce amortizează șocuri, împiedică ciocniri. ♦ zonă ~ = zonă de protecție dintre două state menită a împiedica conflictele directe. (< fr. tampon)

TAMPON s.n. 1. Bucată mare de vată sau de tifon sterilizat care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 2. (Tehn.) Disc metalic masiv, prevăzut cu un resort puternic, care primește șocurile dintre vagoanele de cale ferată, de tramvai etc. 3. Accesoriu de birou, format dintr-o placă recurbată pe care se așterne hîrtie sugativă. 4. Substanță întrebuințată pentru împiedicarea unui anumit proces chimic. [< fr. tampon].

TAMPON ~oane n. 1) med. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pentru oprirea hemoragiei sau absorbirea puroiului. 2) tehn. Piesă constând dintr-un disc mare de oțel și un resort puternic, plasată la extremitățile vehiculelor de cale ferată, pentru amortizarea șocurilor și menținerea unei anumite distanțe între acestea. 3) fig. Obiect de birou format dintr-un suport arcuit de metal sau de lemn, pe care se aplică hârtie sugativă, folosit pentru a usca cerneala după scriere. /<fr. tampon

tampon n. 1. cocoloș de astupat ceva; 2. mototol de scamă spre a opri o emoragie; 3. pl. discuri metalice cu resorturi așezate la capetele vagoanelor.

TAMPON, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehicule de cale ferată, constînd dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, al cărei rol este să primească șocurile dintre vehicule în timpul mersului și să le mențină la o anumită distanță unele de altele. Locomotivele... își lovesc tampoanele, zornăindu-și masa de fier. BOGZA, C. O. 330. Intrase încărcat ciucur, cu lume pe scări, pe tampoane, pe acoperișul vagoanelor. AGÎRBICEANU, S. P. 176. Un țignal ascuțit, ca un nechezat de mînz, zgomot de tampoane. SEBASTIAN, T. 188. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană, pentru a opri o hemoragie, sau se introduce într-o cavitate naturală a organismului, în scopuri terapeutice. Veni cu un tampon mare de vată. CĂLINESCU, E. O. I 65. ♦ Substanță întrebuințată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 3. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată și acoperită cu hîrtie sugativă, servind la uscarea cernelii după scriere. Vardaru puse tamponul, împături coala. C. PETRESCU, Î. II 84. Un furier... ale cărui mîini tremurau vizibil, punea tamponul după fiecare semnătură. SAHIA, N. 71.

TEL ~uri n. 1) Obiect de bucătărie, constând dintr-un arc în spirală cu mâner, folosit pentru a bate albușurile de ou sau cremele. 2) Resort de sârmă folosit la mobila pe arcuri (canapele, fotolii). /<turc. tel

tel (-luri), s. n. – 1. Sîrmă. – 2. Resort, arc, spirală. – 3. Coardă muzicală. – Mr. tel’u, megl. tel’. Tc. tel (Șeineanu, II, 353; Lokotsch 2060; Ronzevalle 66), cf. ngr. τέλι, alb., bg. tel.

TEL, teluri, s. n. 1. Instrument de sîrmă, folosit în bucătărie pentru a bate frișca, albușul de ou etc. 2. Resort de sîrmă (de oțel) la canapele, fotolii, paturi etc. Săltînd ca pe teluri de oțel, copila trecu pe dinaintea lui. SADOVEANU, Z. C. 154. ♦ (Rar) Sîrmă care susține și întărește forma unui corset. Corset cu teluri de criță, cum se purta pe vremuri. HOGAȘ, H. 103. 3. Mică coardă de metal la un instrument muzical. Mi se rupsese la tambură telul. PANN, P. V. III 136.

tel n., pl. urĭ (turc. tel, sîrmă; ngr. teli). Sîrmă groasă (ca cea de telegraf saŭ de telefon). Drot, resort de sîrmă la canapele. Coardă supțire de oțel la un instrument muzical. Dobr. Peteală. Trans. Fir de aur saŭ de argint întrebuințat la broderie.

TRANSPERANT ~e n. Perdea de protecție (care poate fi ridicată sau lăsată în jos cu ajutorul unei sfori sau al unui resort) folosită contra căldurii și a luminii soarelui; stor. /<fr. transparent

truc² sn [At: LTR / Pl: ~uri / E: fr truc, ger Truck] 1 Cadru suspendat, în general prin resorturi, pe una sau pe două perechi de roți, pe care se montează cupeul unui vagon de tramvai. 2 (Reg) Vagon de cale ferată forestieră cu care se transportă buștenii. 3 (Pgn) Cărucior format dintr-un cadru montat pe două osii (care circulă în special pe o linie ferată).

trunchi s. n. (tel.) Tulpină de numere de telefon ◊ „Trunchiul 061 al «Salvării» – ne explică forurile de resort – cuprinde 12 linii. Orice apel telefonic este recepționat de toate mesele celor 12 operatoare de serviciu.” R.l. 19 XII 78 p. 5 (prin asemănare cu trunchiul de copac cu ramificațiile lui; DEX – alte sensuri, DEX-S)

țîmburuș (-șe), s. n. – 1. Zîmboc, limbă de cataramă. – 2. Resort, cheie de la un resort. – Var. țîmburuc, țimburuș, țimburuc, țumburuc, înv. zimberec. Mr. zimbireche. Tc. zemberek (Șeineanu, II, 390), cf. ngr. ζεμπερέϰι, bg. zimbireche, bg. zembelek.

țvicăr sm [At: AGÂRBICEANU, O. I, 115 / Pl: ~i / E: ger Zwiecker] (Gms; mpl) Lornion cu resort.

țvicăr, țvicări, s.m. (reg.) lornion cu resort.

zâmberec n. resort de ceasornic. [Turc. ZEMBEREK].

zimberéc și -íc n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] zenberék, pop. zemb-, resort, coardă; ngr. zemberéki. V. țumburuc). Vechĭ. Resort. – La Con. 290, -rechĭ.