STRIGOI, -OAIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (În superstiții) Om născut sub zodii rele, care este în legătură cu diavolul și se ocupă cu vrăji și cu farmece; sufletul unui mort care își părăsește noaptea mormîntul (uneori schimbat în animal) și se întoarce între cei vii, pentru a-i chinui și a le pricinui tot felul de neajunsuri. V. pricolici, stafie. Astă-noapte, în livadă, un strigoi mi s-arătat. EFTIMIU, Î. 74. Dădaca, chemată să ne crească, Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească. MACEDONSKI, O. I 43. Alții ziceau că e strigoaie și-și omoară ea copiii ori îi mănîncă. RETEGANUL, P. V 20. [Începură a vorbi] despre strigoi și cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare. CREANGĂ, P. 14. ◊ Fig. Mitrea oftă și-și plecă fruntea. Avea în el strigoiul amintirii. SADOVEANU, M. C. 118. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz (în special unui bătrîn cu apucături demodate). Strigoi adesea-mi zic tot ei – Bătrîn, în ultimul resort. MACEDONSKI, O. I 184. Unia, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: «rugini învechite, ișlicari, strigoi», și cîte li mai venea în minte. CREANGĂ, A. 153. Lasă, lasă, Chirițoaie, Babă cloanță, ră strigoaie, Îi păți tu, vai de tine, Multe șotii de la mine! ALECSANDRI, T. I 191.