NORD-COREEAN, -Ă, nord-coreeni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Populare Democrate Coreene sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține nord-coreenilor (1) sau statului lor, privitor la nord-coreeni sau la statul lor. – Nord + coreean. Cf. fr. nord-coréen.

TSYAO s.m. Monedă divizionară în Republica Populară Chineză, valorînd a zecea parte dintr-un yuan. [Cf. germ. Tsjao < cuv. chinez].

PECHING s.n. 1. Țesătură de mătase naturală cu dungi, făcută din fire de grosimi diferite sau divers colorate. 2. Rasă de rațe cu penajul alb. [Cf. Peking – capitala Republicii Populare Chineze].

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

ALBANIA, stat în V Pen. Balcanice; 28,7 mii km²; 3,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: albaneza. Cap.: Tirana. Orașe pr.: Shkodër, Durrës, Vlorë, Elbasan, Korcë. Este împărțit în 26 districte. Relief predominant muntos (85 la sută din terit.), cu vîrfuri mai semețe la ganița de E; în lungul litoralului o cîmpie mai extinsă în partea centrală (Muzeqe). Climă mediteraneană în V și temperat-continenetală în E (în munți). Expl. de petrol și bitum, de cărbune, de min. de cupru, crom, nichel, fier. Întreprinderile înd. ale A. fabrică: ciment, produse textile, oțel, tractoare, produse petroliere (3 mil. t., 1988), îngrășăminte chimice, cherestea și hîrtie, zahăr (45 mii t., 1988), conserve de fructe, țigări ș.a. Din supr. țării 24,8 la sută se cultivă cu cereale, sfeclă de zahăr, măslini, viță de vie (88 mii t struguri, 1988), citrice ș.a. Pe pășuni (13,8 la sută din supr. țării) se cresc ovine (1,4 mil. capete, 1988), caprine (0,98 mil. capete, 1988), bovine. C. f.: 380 km. Căi rutiere: 2,7 mii km. Moneda: 1 leka = 100 qindarka. Exportă petrol și produse petroliere, bitum, min. de fier și de crom, cupru, produse alim. (conserve de fructe, țigarete, vinuir ș.a.) și importă mașini și utilaje, mijloace de transport, produse chimice, semifabricate, textile, bunuri de consum. – Istoric. Locuit în antic. de triburi ilirice și trace, terit. A. face parte din Imp. Roman (167 î. Hr. – 395 d. Hr.) apoi, timp de 9 sec. din Imp. Bizantin. Primele state feudale albaneze iau ființă în sec. 12-14. Rezistența înverșunată opusă expansiunii otomane începută în 1389 cunoaște apogeul (1443-1468) sub Gjergj Kastrioti (Skanderbeg). După 1479 A. devine pentru mai mult de 4 sec. prov. a Imp. Otoman. în urma răscoalelor antiotomane (1908-1912), în cursul primului război balcanic, Congresul Național Albanezde la Vlorë proclamă independența țării (28 nov. 1912), recunoscută pe plan internațional la Conferința de la Londra (1913). În timpul primului război mondial terit. A. devine teatru de operațiuni militare. În dec. 1924 puterea este preluată de Ahmed Zogu, care, după proclamarea A. ca republică (21 ian. 1925), devine președinte, iar din 1928, rege, sub numele de Zogu I (1928-1939). Atacată de Italia fascistă la 7 apr. 1939, A. este ocupată în cursul aceleiași luni, în ciuda rezistenței populare. Crearea Frontului de Eliberare Națională la Conferința de la Peza (16 sept. 1942), transformarea Comitetului Antifascist de Eliberare Națională în guvern democratic provizoriu în frunte cu Enver Hodja (Hoxha) (20 oct. 1944) duc la eliberarea întregului teritoriu de sub dominația fascistă (29 nov. 1944). La 11 ian. 1946, A. se proclamă republică populară. Guvernul controlat de comuniști adoptă o serie de măsuri, care pregătesc condițiile pentru instaurarea structurilor totalitare. Devenit Partdul Muncii (1948), partidul comunist manifestă inițial o totală fidelitate față de U.R.S.S., dar măsurile de destalinizare, adoptate de N.S. Hrușciov, determină distanțarea ulterioară a A. de U.R.S.S. și apropierea ei de R.P. Chineză. Criticile formulate de Partidul Muncii la adresa Partidului Comunist Chinez, după moartea lui Mao Zedung, duc la deteriorarea relațiilor între cele două partide și țări și la suspendarea asistenței economice oferite de China (1978). A. se angajează într-o politică de autoizolare, continuată după moartea lui Enver Hodja (11 apr. 1985) de succesorul său, Ramiz Alia. În 1989, acesta a inițiat însă contacte cu unele state occidentale, iar în 1990 a anunțat unele măsuri de atenuare a rigidității totalitare. În 1991, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a exodului de populație în statele vecine, însoțit de puternice manifestații de stradă, regimul a fost nevoit să organizeze alegeri pluripartite. Alegerile au fost cîștigate de Partidul Muncii (fost Comunist, devenit ulterior Socialist). Organismul suprem legislativ este Adunarea Populară, aleasă pe patru ani, iar cel executiv Consiliul de Miniștri. Alegerile legislative din 22 mart. 1992 au fost cîștigate de Partidul Democratic, punîndu-se capăt regimului comunist din A. La 3 apr. 1992 președintele Ramiz Alia a demisionat. Parlamentul a ales în funcția de președinte pe liderul Partidului Democratic, Sali Berisha (8 apr. 1992).

ANGOLA, Republica Populară ~, stat în partea central-sudică a Africii, cu largă ieșire la Oc. Atlantic; 1,25 mil. km²; 9,48 mil. loc. (1988). Limba oficială: portugheza. Cap.: Luanda. Orașe pr.: Huambo, Lobito, Benguela. Este împărțit în 18 provincii. Relief predominant de podiș (alt. 1.000-2.000 m), în lungul țărmului atlantic o cîmpie litorală joasă, nisipoasă, cu lagune. Climă tropicală, mai uscată în partea sudică a litoralului; păduri tropicale (42,6 la sută din terit.). Expl. de diamante (625 mii carate, 1985), petrol (mai ales în Cabinda, 22,9 mil. t., 1989), min. de fier, cupru, mangan, uraniu ș.a. Plantații de cafea (180 mii ha), sisal, trestie de zahăr (330 mii t, 1988), bananieri, culturi de porumb, sorg, batate (330 mii t, 1980), bumbac, arahide. Pescuit: 58,4 mii t pește (1986). Fabrici de ciment, conserve de pește, de produse textile; rafinării de petrol. Pe întinse pajiști naturale (23,3 la sută din supr. țării) se cresc bovine (3,4 mil. capete, 1988), ovine, caprine (c. 1 mil. capete, 1988). C. f.: 3,3 mii km. Căi rutiere: 72,3 mii km. Moneda: 1 kwanza = 100 luei. Exportă petrol (c. 3/4), diamante (c. 1/10), produse petroliere, cafea ș.a. și importă produse chimice, autovehicule, cereale, produse textile, siderurgice, alim. ș.a. – Istoric. În ev. med. părți ale A. aparțin regatelor autohtone Congo, Luanda, Angola. Coasta Angolei transformată după 1520 în posesiune a Portugaliei, devine, în secolele următoare, izvor al comerțului cu sclavi cu destinația Brazilia (c. 3 mil. între 1500 și 1822). În 1951 A. este proclamată provincie de peste mări a Portugaliei. În 1956 ia ființă Mișcarea pentru Eliberarea Angolei (M.P.L.A.) care declanșează în 1961 lupta armată împotriva autorităților portugheze. La 11 nov. 1975, la Luanda, este proclamată Republica Populară, avînd ca prim președinte pe Aghostinho Neto (1975-1979). Primul congres al M.P.L.A. (dec. 1977) hotărăște schimbarea denumirii partidului M.P.L.A. – Partidul Muncii. Eforturile de refacere economică au fost zădărnicite de un îndelung război civil (1975-1989), în cursul căruia guvernul marxist de la Luanda a primit sprijinul U.R.S.S. și Cubei, iar principala forță de opoziției, Uniunea Națională pentru Independența Totală a A. (UNITA), condusă de Jonas Savimbi, a beneficiat de asistența S.U.A. și Africii de Sud. Acordul semnat la 22 dec. 1988 între A., Cuba și Africa de Sud privind etapele retragerii trupelor cubaneze din A. și proclamarea independenței Namibiei a fost urmat la 1 iun. 1991 de semnarea unui acord pentru încetarea focului între M.P.L.A. și UNITA (prin medierea Portugaliei). A. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Adunarea Națională a Poporului, iar cea executivă de un cabinet numit și condus de președinte.

BANGLADESH [baŋglədéș], Republica Populară ~, stat în Asia central-sudică, pe cursul inferior al fl. Gange; 144 mii km²; 106,5 mil. loc. (1989). Limba de stat: bengali. Cap.: Dhaka. Orașe pr.: Chittagong, Khulna. Este împărțit în patru prov. Peste 85 la sută din supr. B. este reprezentată de o cîmpie plană (alt. sub 10 m), traversată de Gange (Padma), Brahmaputra (Jamuna) și Meghna, delta comună a acestora măsurînd c. 100 mii km². Climă tropicală musonică; cicloane cu efecte catastrofale în zona litorală. Resurse de gaze naturale, petrol (în cantități mici), cărbune, sare ș.a. Întreprinderi de prelucr. a iutei, de ciment, îngrășăminte chim., hîrtie, sticlărie, produse alim. ș.a. Șantiere navale. Se cultivă iută (c. 0.9 mil. t, 26,9 la sută din prod. mondială, 1988), orez (21,9 mil t, 1988), trestie de zahăr (7,2 mil t, 1988), ceai (41 mii t, 1988), grîu (1 mil. t, 1988), legume, bumbac ș.a.; se cresc bovine (22,8 mil. capete, 1988), caprine (10,7 mil. capete, 1988), ovine, cabaline (c. 2 mil. capete, 1988). Pescuit: c. 800 mii t (1986). Cf.: 2,9 mii km. Căi rutiere: 24 mii km. Moneda: 1 taka = 100 paisa. Exportă conf., iută și țesături din iută (c. 2/3), crustacee, piei, articole din piele, ceai ș.a. și importă materii prime și semifabricate, produse alim., utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produce chim. s.a. – Istoric. Terit. de azi al B. a făcut parte, succesiv, din Imp. Gupta (sec. 5-4 î. Hr.) și Maurya (sec. 4-3 î. Hr.), din Imp. Marilor Moguli (sec. 17-18) și din colonia britanică India (sec. 18-20). În aug. 1947 a fost proclamată independența statului Pakistan, format din două prov., aflate la 1.700 km distanță una de alta, ambele avînd o populație preponderent musulmană: Pakistanul de V și Pakistanul de E (actualul B). Contradicțiile economice, politice, etnice, culturale și religioase despart cele două provincii. În 1949, șeicul Mujibur Rahman formează Liga Awami care se pronunță pentru autonomia Pakistanului de E. După Victoria în alegeri (1970) a partidului Liga Awami în Pakistanul de E, acesta își proclamă independența (mart. 1971). Trupele pakistaneze încearcă să înăbușe mișcarea de independență, în condițiile războiului civil și, apoi, ale războiului indo-pakistanez. Pakistanul de E devine stat independent (16 dec. 1972) luînd numele de B. (recunoscut de Pakistan în 1974). În febr. 1975, constituția este modificată; partidele politice sînt desființate, constituindu-se partidul unic, de guvernămînt al cărui conducător, Mujibur Rahman, devine președintele țării. În aug. 1975, o lovitură de stat îl înlătură pe Mujibur Rahman (care este asasinat) și inaugurează o perioadă de instabilitate politică internă. La 24 mart. 1982, puterea este preluată de generalul H.M. Ershad, administrator-șef al legii marțiale și apoi președinte al statului (1988-1990). De la 23 apr. 1982 activitatea legislativă și cea executivă sînt deținute de președinte, asistat de un consiliu consultativ și de un cabinet. Activitatea partidelor politice este interzisă (din 1984, este parțial admisă). B. este republică islamică.

BEIJING [peițîn], cap. Chinei, oraș de subordonare republicană, situat în NE țării în marea Cîmpie Chineză; 16,8 mii km²; 9,93 mil. loc. (1988, cu suburbiile). Important nod de comunicații. Aeroport internațional. Metrou. Pr. centru politic al țării. Mari uzine siderurgice; constr. de mașini-unelte, utilaj ind., automobile, mașini agricole, aparate de radio și televiziune; fabrici de textile (prelucr. bumbacului); ind. chimico-farmaceutică și de prelucr. a petrolului; întreprinderi ale ind. alum. și mat. de constr. Mari tipografii. În apropiere, expl. de cărbune; termocentrale și hidrocentrale. Important centru cultural. Academie de Științe. Universitatea Beijing (1898) și Universitatea Qinghua (1911). Institute de învățămînt superior și de cercetare științifică, biblioteci (Biblioteca Națională, cu numeroase manuscrise vechi), teatre. Monumente istorice și arhitectonice; Templul lui Buddha adormit, din sec. 14 (lîngă B.). Palatul imperial (sec. 15, cu transformări ulterioare; azi muzeu), templele Cerului, Lunii, Pămîntului și Soarelui (sec. 16). Poarta Păcii Cerești, Palatul de vară, Pagoda Albă (sec. 17). Numeroase construcții noi: Palatul culturii naționalităților, clădirea Radiofuziunii, Muzeul Revoluției și Muzeul Istoriei Chineze. Palatul Adunării Populare Naționale. La NV de B. se află mormintele împăraților din dinastia Ming și Marele Zid Chinezesc ( început în sec. 3 î. Hr., reconstruit în sec. 14-17). Unul dintre cele mai vechi orașe ale Chinei, atestat documentar prin milen. î. Hr., amintit în cronici (milen. 1 î. Hr.) sub numele de Zi. Ulterior a căpătat, succesiv, denumirea de Yanijing, Yuzhou Chundu, Dadu. În sec. 12-13 a fost capitala statului Jing (din N Chinei), iar începînd din sec. 13 a fost (cu mici întreruperi) capitala întregului stat chinez. Actuala denumire a primit-o în 1421, cînd a devenit capitala Imp. Ming (între 1368 și 1416, capitala fusese mutată de primii Ming la Nanjing). Din 1644 pînă în 1911 a fost capitala Imp. Chinez condus de dinastia manciuriană Qing. Aici a avut loc demonstrația de protest de la 4 mai 1919 împotriva hotărîrilor Tratatului de Pace de la Versailles privind China; în 1920 a apărut la B. unul dintre primele grupuri comuniste din China. După instaurarea în țară a dictaturii Gomindanului (1937) capitala țării a devenit orașul Nanjing. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945). Eliberat de Armata Populară de sub ocupație (31 ian. 1949), B. a redevenit capitala Chinei. La B. a fost proclamată, la 1 oct. 1949, Republica Populară Chineză.

ADUNARE, adunări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. ♦ (Articulat, cu valoare de interjecție) Semnal dat pentru strîngerea unei trupe etc. într-o formație ordonată. 2. Una dintre cele patru operații aritmetice, care constă în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Grup de oameni strînși la un loc cu un anumit scop. ♦ (Urmat de determinări) Organ reprezentativ constituit după norme dinainte fixate, capabil să ia anumite hotărîri. ◊ Marea Adunare Națională = organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Romînă. 4. Culegere, colecție (de texte). 5. (Înv.) Petrecere.

BENIN 1. Stat african constituit din populația edo în sec. 12 în delta fluviului Niger. Regatul B. cunoaște apogeul dezvoltării sale în sec. 15-16; ocupat de britanici în 1897, este inclus în protectoratul Nigeria. 2. Republica Populară B., stat în V Africii, pe țărmul golfului cu același nume; 112,6 mii km²; 4,6 mil. loc. (1989). Limba de stat: franceza. Cap.: Porto Novo. Orașe pr.: Cotonou, Natitingou, Abomey. Este împărțit în șase provincii. Relief predominant de cîmpie (presărată cu lagune în regiunea țărmului) și dealuri joase (sub 400 m). Doar în NV alt. trece de 900 m. Climă subecuatorială (în S) și tropicală (în N). Păduri cu esențe prețioase (teck, mahon ș.a.) și savane vaste (în N). Expl. de petrol (restrînse); resurse de min. de fier, aur, titan, fosfați naturali. Economie agrară: plantații de cauciuc, arbori de cafea, cocotieri, bumbac; se mai cultivă igname (850,0 mii t, 1988), manioc (725 mii t, 1988), batate, arahide (67 mii t, 1988), legume. Prelucr. primară a produselor vegetale: ulei de palmier (40 mii t, 1988). Fabrici de cherestea, ciment, încălț., textile ș.a. C. f.: 579 km. Căi rutiere: c. 7 mii km. Moneda: 1 C. f. a. franc = 100 centimes. Exportă: încălț. (c. 40 la sută), bumbac, palmist, cafea ș.a. și importă: bunuri de larg consum, utilaje, mijloace de transport, produse alim., textile, combustibili ș.a. – Istoric. Î n sec. 15, în regiune au pătruns portughezii, iar în sec. 17, olandezii, francezii și englezii, care au întemeiat așezări pe coastă. Denumirea inițială a țării a fost Dahomey, stat creat la începutul sec. 17 și care sub regele Gezo (1818-1859) devine unul dintre cele mai înfloritoare regate ale Africii Occidentale. Între 1889 și 1894 Regatul Dahomey este cucerit de francezi care-l transformă în colonie (1896) și-l includ în Africa Occidentală Franceză (1904-1958). În dec. 1958 devine republică autonomă în cadrul Comunității Franceze, iar la 1 aug. 1960 își proclama independența sub numele de Dahomey. La 18 oct. 1973 este constituit Consiliul Național al Revoluției, organul legislativ suprem, iar la 30 nov. 1975, Partidul Revoluției Populare a B., partid unic de guvernămînt care decide schimbarea denumirii statului în Republica Benin. Din dec. 1989, Adunarea Națională este dizolvată și înlocuită cu un Înalt Consiliu al Republicii, B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă și executivă este exercitată de președinte și de Înaltul Consiliu al Republiciii. 3. Golf al Oc. Atlantic, la V de delta Nigerului, scăldînd coastele Beninului și ale Nigeriei de V.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

CAMBODGEA (KAMPUCHIA), stat în SE Asiei, în S Pen. Indochina; 181 mii km²; 8,06 mil. loc. (1989). Limba oficială: khmera; limba uzuală: franceza. Cap.: Phnom Penh. Orașe pr.: Battambang, Kompong Cham. Este împărțit în 18 prov. și două orașe. Centrul țării este ocupat de o întinsă cîmpie drenată de fl. Mekong, cîmpie înconjurată în E, V și N de podișuri nu prea înalte (Dand, Rael, Muong) iar în S de M-ții Kravanh (alt. max. 1.813 m). Climă tropical-musonică, cu precipitații abundente. Pe terenurile arabile (16,9% din supr. țării) se cultivă orez (1,5 mil. ha, 2,1 mil. t 1988), porumb (115 mii t 1989), manioc, batate, trestie de zahăr (220 mii t 1989), tutun, bumbac, banane (112 mii t 1989), arbori de cauciuc (26,5 mii t 1989), iută ș.a. Se cresc bovine (2 mil. capete, 1989), bubaline (730 mii capete, 1989), porcine (1,55 mil. capete 1989). Pescuit: 70 mii t (1988). Pădurile acoperă c. 3/4 din supr. țării. Resurse de cărbune, min. de fier, de cupru, aur, sare. Ind. C. produce cherestea, ciment, țesături, încălț., conserve, țigarete ș.a. C. f.: 1,4 mii km. Căi rutiere: 15 mii km. Moneda: 1 riel = 100 sen. Exportă cauciuc natural (c. 80%), orez, iută, porumb, lemn și produse din lemn, pește, tutun, ș.a. și importă mașini și utilaje, mijloace de transport (c. 40%), petrol și produse petroliere (c. 30%), produse chimice, conf., textile ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit în primele veacuri d. Hr. statele Fu-nan (în S Pen. Indochina) și Cen-la (în valea fl. Mekong). În sec. 9-13 pe terit. C. a existat unul dintre cele mai dezvoltate și mai puternice state din SE Asiei, Imp. Kambujadesa și s-a dezvoltat civilizația khmeră (v. Angkor). După destrămarea acestuia, în sec. 14-18, terit. C. a fost invadat și supus, cu unele întreruperi, de către statele Thai și Vietnam. În a doua jumătate a sec. 19. terit. C. a fost ocupat de către francezi și transformat în protectorat (1863) și apoi în colonie (1884) a Franței (sub denumirea de C.). În 1887 C. a fost inclusă în Uniunea Vamală Indoneziană. În anii celui de-al doilea război mondial, C. a fost ocupată de japonezi. Stat independent din 1953. În 1970, o lovitură de stat, îndreptată împotriva prințului Norodom Sihanouk, șeful statului, a marcat declanșarea unui război civil. Lupta împotriva regimului instaurat de Lon Noi – dusă de Frontul Unit Național, constituit (1970) sub conducerea lui Norodom Sihanouk, și de Guvernul Regal de Uniune Națională – continuă pînă în 1975, cînd forțele khmere își instituie controlul asupra întregului terit. național. În 1975 este promulgată o nouă Constituție, statul adoptînd denumirea de Kampuchia Democrată. În 1976, Sihanouk este constrîns să se retragă din funcția de șef al statului. Adunarea Reprezentanților Poporului desemnează, în 1976, Prezidiul de Stat, în frunte cu Khieu Samphan, și guvernul, condus de Pol Poth. Regimul khmerilor roșii s-a angajat într-o campanie de restructurare socialistă a societății soldate cu un milion de victime (execuții și morți în lagăre de muncă forțată). Duritatea represiunii a generat mari nemulțumiri în rândurile populației. În dec. 1978, în zone în care acționau forțe ostile guvernului, se formează Frontul Unit Național pentru Salvarea C. (F.U.N.S.K.), condus de Heng Samrin. În dec. 1978-ian. 1979 pe terit. C. are loc o intervenție militară vietnameză. În ian. 1979, guvernul părăsește Phnom Penh-ul, care este ocupat de forțele F.U.N.S.K. În 1979, O.N.U. cere încetarea tuturor ostilităților militare în C., retragerea imediată a trupelor străine și soluționarea diferendelor dintre părțile în conflict prin mijloace pașnice. La Phom Penh esre proclamată Republica Populară Kampuchia, șeful statului fiind președintele Consiliului de Stat. Organul legislativ devine Adunarea Națională, organul executiv Consiliul de Miniștri, iar partid unic devine Partidul Popular Revoluționar. În 1982, forțele de rezistență formează un guvern de coaliție care reunește pe partizanii prințului Norodom Sihanouk, președinte al Frontului Unit Național, cei ai khmerilor roșii (Khieu Samphan – vicepreședinte) și cei ai lui Son Sann, președintele Frontului de Eliberare a Poporului Khmer. În 1989, guvernul de la Phom Penh a schimbat denumirea țării în C., proclamînd „neutralitatea” sa permanentă; în sept. ultimele trupe vietnameze s-au retras din țară, și s-au anunțat alegeri libere. În baza unui acord, încheiat în ian. 1991, între părțile în conflict s-a decis încetarea ostilităților. La 23 oct. 1991 a fost semnat, la Paris, un tratat de pace între reprezentanți ai guvernului și al celor trei grupări din mișcarea de rezistență, plasînd în mod provizoriu C. sub un regim de tutelă O.N.U., în așteptarea alegerilor. Consiliul Național Suprem, prezidat de prințul Norodom Sihanouk, reîntors în țară în nov. 1991 și desemnat șef al statului pînă la alegerile prezidențiale din 1993, asigură conducerea țării.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

ZLOT, zloți, s. m. Unitate monetară a Republicii Populare Polone. ♦ Monedă de aur de valoarea unui galben, care a circulat în Europa centrală și răsăriteană între secolele al XV-lea și al XVII-lea. ♦ Monedă de argint de valoare inferioară talerului și care la începutul secolului al XIX-lea valora 30 de parale. ◊ Expr. A nu plăti nici un zlot (rău) în ochii cuiva = a nu valora nimic pentru cineva. ♦ (Reg.) Nume dat în trecut florinului austriac; monedă de argint de două coroane. – Pol. złoty.

CONGO, Republica Populară ~, Stat în Africa Ecuatorială; 342 mii km²; 2,25 mil. loc. (1989). Limba de stat: franceza. Cap.: Brazzaville. Orașe pr.: Pointe-Noire, Loubomo ș.a. Este împărțit în nouă regiuni și șase comune. Țara corespunde unui podiș întins și puțin înalt (alt. max. 1.040 m) care coboară în trepte spre E (către valea fl. Congo/Zair, care este navigabil în întregime pe terit. C.) și domină în SV o îngustă cîmpie litorală. Climă ecuatorială cu temperaturi constante (27-32°C) și precipitații bogate (1.200-1.700 mm/an). C. 2/3 din terit. este acoperit de o pădure tropicală umedă (arbori de cauciuc, mahon, okoumé, abanos). Expl. de petrol (7,39 mil. t, 1989); se mai extrag min. de cupru, zinc, diamante și săruri de potasiu. Activitatea agricolă antrenează c. 60% din populația activă. Se cultivă pe 0,5% din supr. țării bananieri, arahide, palmieri de ulei, arbuști de cacao, cafea, trestie de zahăr (400 mii t, 1989), tutun, ananas (155 mii t, 1989). Pentru consumul intern se cultivă orez, porumb, manioc (760 mii t, 1989), batate. Se cresc caprine, ovine, bovine. Pescuit: 41,8 mii t (1988). Ind. C. este reprezentată de întreprinderi de prelucr. a lemnului, a produselor agricole (zahăr, 35 mii t, 1989, țigarete, ulei de palmier ș.a.) și de ciment, îngrășăminte chimice, textile ș.a. C. f.: 1.040 km. Căi rutiere: 12 mii km. Moneda: 1 franc C. f. a. = 100 centimes. Exportă petrol (90%), produse petroliere, lemn și produse din lemn, diamante, zahăr ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 40%), produse alim., bunuri ind. de larg consum, produse chimice, textile ș.a. – Istoric. Din sec. 15-16 pe terit. C. au existat mai multe formațiuni statale (Makoko, Loanga). La sfîrșitul sec. 19 terit. actual al C. a fost ocupat de francezi și transformat în colonie; între 1910 și 1958 a fost inclus, sub denumirea de Congo Central, în componența fostei Africi Ecuatoriale Franceze; în 1958, C. a fost proclamat rep. (cu autonomie internă) în cadrul Comunității Franceze, iar la 15 aug. 1960 a devenit stat independent, sub numele de republica C. (din dec. 1969, Republica Populară C.). În 1969-1977, șeful statului a fost N. N’Gouabi, după asasinarea căruia (mart. 1977), organul suprem al puterii de stat a devenit Comitetul Militar al Partidului Congolez al Muncii (P.C.M.). Șeful statului și al guvernului este președintele, iar puterea legislativă este exercitată de Adunarea Națională Populară.

COREEA 1. Țară în Extremul Orient asiatic, cuprinzînd pen. cu același nume și ins. din apropierea țărmului între M. Chinei de Est (la V) și M. Japoniei (la E), separată prin str. Coreei de Arh. Japonez; 221,5 mii km²; 64,8 mil. loc. (1989). Relief muntos (67% din supr. C.) cu masive mai semețe în N (alt. max. 2.744 m, vf. Paektu-san). Alți munți de o remarcabilă varietate peisagistică însoțesc țărmul răsăritean. Cîmpiile au extensiune mai mare în lungul țărmului apusean (spre Marea Galbenă). Clima temperat-continentală cu influențe musonice în S și oceanice în E. Rețea bogată de ape cu un ridicat potențial hidroenergetic. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit la începutul milen. 1 d. Hr. trei state (Koguryō, Paekje și Silla) unificate în sec. 7 sub hegemonia statului Silla. După destrămarea acestuia (sfîrșitul sec. 9), C. a fost reunificată în 936 de către conducătorul Wang Kon, care a întemeiat statul Koryǒ. În sec. 13-14, C. s-a aflat în stăpînirea mongolilor, după înlăturarea cărora țara a fost condusă de dinastia Yi (1392-1910), vasală față de Imp. Chinez (între 1637 și 1895). În urma războiului chino-japonez (1894-1895), încheiat cu victoria japonezilor, C. a devenit formal independentă față de China. În 1905, Japonia a instituit protectoratul său asupra C., iar în 1910 a anexat-o. În anii ocupației au avut loc puternice răscoale antijaponeze; din 1931 lupta de eliberare națională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupației străine, care s-a încheiat o dată cu înfrîngerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial. Potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în C. s-a instituit temporar o administrație militară (a U.R.S.S., la N de paralela 38°, a S.U.A. la S). Conferința de la Moscova (dec. 1945)a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și a Marii Britanii a hotărît restabilirea C. ca stat independent și democratic. În partea de N, puterea a fost preluată de comuniști. În mai 1948, în partea de S a țării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Națională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sîn Man. Adunarea Populară Supremă din C. de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Ir Sen. În dec. 1991, pentru prima oară, a fost semnat între cele două state un acord de reconciliere, neangajare și cooperare.

Republica Populară Democrată Coreeană 1. Țară situată în partea de N a Pen. Coreea; 122,4 mii km²; 22,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: coreeana. Cap.: Phenian (Pyǒngyang). Orașe pr.: Hamhŭng, Chǒngjin, Wǒnsan, Kaesǒng. Este împărțită în nouă prov., un district special și trei orașe speciale. Expl. de cărbuni (52 mil. t, 1987), min. de fier (3,2 mil. t, 1987), cupru, plumb (110 mii t, 1987), zinc (225 mii t, 1987), wolfram, argint, aur (5.000 kg, 1987), magnezit (2 mil. t, 1987), fosfați, sare, grafit. Ind. țării produce energie electrică (50 miliarde kWh, 1986), oțel (4,3 mil. t, 1987), fontă (5,8 mil. t, 1987), utilaje ind., material feroviar, tractoare, aparataj electrotehnic, îngrășăminte chimice, textile, ciment (7,8 mil. t, 1987), celuloză și hîrtie, conserve de pește ș.a. Pe terenurile arabile (20% din suprafața țării) se cultivă orez (6,4 mil. t, 1989), ovăz, grîu (900 mii t, 1989), porumb (3 mil. t, 1989), soia, cartofi (2 mil. t, 1989), bumbac, tutun ș.a. Se cresc bovine (1,3 mil. capete, 1989), porcine (3,1 mil. capete, 1989), ovine, viermi de mătase. Pescuit: 1,7 mil. t (1988). C. f.: 10,5 mii km. Căi rutiere: 22.000 km. Flota maritimă comercială: 581,7 mii t (1988). Moneda: 1 won = 100 chon. Exportă metale feroase și neferoase, produse agricole, min., produse chimice, mașini și utilaje ș.a. și importă echipament ind., produse chimice, carburanți, produse agricole ș.a. – Istoric. La 25 iun. 1950 armata nord-coreeană a atacat Coreea de Sud, care a primit imediat asistență O.N.U. (în primul rînd sprijinul S.U.A.). R.P. Chineză a acordat ajutor militar R.P.D.C.; la 27 iul. 1953 s-a încheiat armistițiul de la Panmunjon, care a restabilit situația anterioară. În repetate rînduri R.P.D.C. a prezentat propuneri concrete menite să ducă la reunificarea pașnică a Coreei. Forța conducătoare în stat este Partidul Muncii din Coreea (P.M.C., creat în 1946, prin unificarea Partidului Comunist cu Noul Partid Popular); cu el colaborează celelalte partide politice (Partidul Tinerilor Prieteni, Partidul Democratic). Secretar general al C.C. al P.M.C. (din 1960; între 1949 și 1960, președinte) și președinte al țării (din 1972), este Kim Ir Sen. Puterea executivă este deținută de președinte, iar cea legislativă de Adunarea Populară Supremă. 2. Strîmtoarea Coreii, str. între Pen. C. și ins. japoneze Goto, Khyūshū și Honshū, care leagă M. Chinei de Est cu M. Japoniei. Lățime max.: 180 km; ad. min.: 73 m. Arh. Tsushima o desparte în două.

SASSOU-NGUESSO, Denis (n. 1943), ofițer și om politic congolez. Președinte al C.C. al Partidului Congolez al Muncii. Președinte al Republicii Populare Congo (1979-1992).

MAO ZEDONG (MAO TZEDUN) (1893-1976), om politic chinez. Participant la mișcările studențești din mai 1919. Unul dintre întemeietorii Partidului Comunist Chinez (1921). S-a alăturat inițial Gomindan-ului (1923-1927), cu care, ulterior, a intrat în conflict armat deschis și a luptat împotriva expansiunii japoneze (1931-1947). A condus armata revoluționară chineză în Marșul cel lung (1934-1935), câștigând astfel noi poziții militare împotriva dușmanilor. La 1 oct. 1949, a proclamat R.P. Chineză. Președinte al C.C. al P.C. Chinez și al Comisiei Militare a C.C. a P.C. Chinez (1943-1976). Președinte al Republicii Populare Chineze (1949-1959). Președinte de onoare al Comitetului pe întreaga Chină al Consiliului Consultativ Politic Popular (1954-1976). În 1957, a renunțat la modelul sovietic de dezvoltare a industriei, promovând „marele salt înainte”, o tentativă infructuoasă de descentralizare a economiei și un nou sistem de organizare socială a comunelor populare. În 1966-1969, a lansat „revoluția culturală”, cu scopul de a revitaliza principiile revoluționare în cadrul partidului comunist și al statului, o linie politică dură (voluntarism extrem, cult al personalității pronunțat). Ideolog al marxismului chinez („Cu privire la practică”, „Cu privire la contradicții”, „Despre dictatura democrației populare”). Lirică meditativă.

MUJIBUR, Rahman (1920-1975), om politic bengalez. Lider al mișcării naționale în Pakistanul de Est, care a condus la formarea Bangladesh-ului. Secretar general (1962-1966) și președinte al partidului unic, de guvernământ – Liga Populară a Țăranilor și Muncitorilor (ian.-aug. 1975). Prim-min. (1972-1975) al Republicii Populare Bangladesh. Asasinat în urma unei lovituri de stat militare.

N’GOUABI [ŋguabi], Marien (1938-1977), ofițer și om politic congolez. Președinte al Partidului Congolez al Muncii (1969-1977). Președinte al Consiliului de stat (șeful statului) al Republicii Populare Congo (1969-1977). Asasinat.

PARHON, Constantin I. (1874-1969, n. Câmpulung), endocrinolog și om politic român. Acad. (1939), prof. univ. la Iași și București. Președinte de onoare al Acad. (1948-1969). Președintele Parlamentului României (1946). Președinte (1947-1948) al Prezidiului Provizoriu al Republicii Populare Române; din apr. 1948 până în iun. 1952, al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șeful statului). Director (1930-1940) al Institutului pentru Boli Nervoase, Mintale și Endocrinologice, al Institutului de Endocrinologie (1947-1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). Creatorul școlii românești de endocrinologie și unul dintre protagoniștii ei pe plan mondial în perioada constituirii acesteia ca disciplină științifică independentă. Autorul primei cărți de endocrinologie din lume („Secrețiile interne”, în colab. cu M. Goldstein, 1909). A izolat și descris maladii noi: sindromul hiperhidropexic (sindromul lui P.), nanismul hiperpofizar. Contribuții importante în biochimia sindroamelor endocrine, la studiul valorii endocrine a epifizei și timusului, în biologia vârstelor („Bătrânețea și tratamentul ei”, „Biologia vârstelor”), în rolul glandelor paratiroide asupra metabolismului calciului. Tratate („Manual de endocrinologie”, în colab.). Alte lucrări: „Traité d’endocrinologie. Les sécrétions internes au point de vue morphologique, chimique, physichologique, pathologique et thérapeutigue” (în colab.), „Psihozele afective”, „Opoterapie”, „Endocrinologia ambrionară” (în colab.). Membru al mai multor academii străine.

PETLIURA, Simon Vasilievici (1879-1926), om politic ucrainean. Unul dintre organizatorii Radei centrale (1917), președinte (din febr. 1919) al Directoratului Republicii Populare Ucrainiene. A condus luptele împotriva bolșevicilor și contra forțelor armate ale lui Denikin, încheind o alianță cu Polonia. După căderea guvernului separatist ucrainean (febr. 1920), a emigrat. Asasinat la Paris de un evreu, drept răzbunare pentru pogromurile din Ucraina.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

KÉRÉKOU, Mathieu (n. 1933), ofițer și om politic din Republica Populară Benin. Șef al statului și al guvernului (1972-1991; și 1996-2006).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

NORD-COREEAN, -Ă, nord-coreeni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Republicii Populare Democrate Coreene sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține nord-coreenilor (1) sau statului lor, privitor la nord-coreeni ori la statul lor. – Nord + coreean. Cf. fr. nord-coréen.

NORD-COREEANCĂ, nord-coreence, s. f. Femeie care face parte din populația Republicii Populare Democrate Coreene sau este originară de acolo. – Nord-coreean + suf. -că.

ACADEMICIAN, -Ă, academicieni, -e, s. m. și f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. Consacrîndu-și toată priceperea lor rezolvării problemelor legate de realizarea marilor construcții, numeroși academicieni și profesori ai institutelor de învățămint superior – fizicieni, geologi, hidrotehnicieni, arhitecți și ingineri – se mîndresc cu titlul de constructori ai acestor monumente ale viitorului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. În Republica Populară Romînă sînt acuma și femei academiciene. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 14/1. - Pronunțat: -ci-an.

ACADEMIE, academii, s. f. 1. Instituție superioară de cultura, a cărei misiune este să ajute la dezvoltarea științelor și a artelor; (în țara noastră) cea mai înaltă instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică, folosind, organizat și metodic, cuceririle științei și culturii pentru construirea socialismului. Academia Republicii Populare Romîne, creată din inițiativa Partidului Muncitoresc Romîn și bucurîndu-se de tot sprijinul partidului și guvernului, nu poate și nu trebuie să uite nici un moment obligația de a da contribuția ei luminată marii opere întreprinse de clasa muncitoare. ANALELE ACADEMIEI 27. 2. (Uneori urmat de determinări) Școală de învățămînt superior (în general pentru alte specialități decît cele studiate în universități); (învechit) școală în general. Academia Militară «I. V. Stalin». ◊ Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. Fusese chemat... ca dascăl de matematică și filozofie la Academia din Socola. EMINESCU, N. 52. - Accentuat și: (învechit) academie.

ACORD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoire, consimțămînt mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale pașnică, prin acordul părților interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. ◊ Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva), a fi de părere să..., a aproba. A fi de acord (cu cineva) sau a se alia în acord cu cineva = a fi de aceeași părere cu cineva. În înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află în deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea de acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înțelegere deplină, la un punct de vedere comuni De acord! = bine! așa să fie! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere, în deplină armonie. 2. Convenție, de obicei cu caracter internațional, care stabilește relațiile reciproce dintre părți, privind drepturile și îndatoririle lor. Prin strîngerea de relații prietenești și încheierea de tratate de amiciție și asistență mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. și vecinii ei; în frunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a dus la consolidarea situației internaționale a Republicii Populare Romîne. REZ. HOT. I 15. 3. (Mai ales în loc. adj. și adv. în acord) Sistem de remunerare în care plata se stabilește prin înțelegere, pe unitatea de produs realizat (piesă sau operație), ceea ce duce la mărirea producției. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiție după cantitate și calitate. ◊ Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creșterea productivității muncii. ◊ Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporție crescîndă, în raport cu depășirea normei. ◊ Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfîrșitul lunii. 4. (Gram.) Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri ușoare. HOGAȘ, DR. II 106. ◊ Fig. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127.

ACREDITA, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici (pe cineva) ca reprezentant plenipotențiar al unui stat pe lîngă guvernul unui stat străin. [Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne] acreditează și recheamă pe reprezentanții plenipotențiari ai Republicii Populare Romîne în statele străine. CONST. R.P.R. 23. [La ședința Marii Adunări Naționale] au asistat reprezentanți ai misiunilor diplomatice acreditate în R.P.R., reprezentanți ai presei romîne și străine și numeroși oameni ai muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2566. 2. (Cu privire la o știre, la un fapt neconfirmat) A face să apară demn de crezare, să fie acceptat, primit ca adevărat. Robii de zestre ai neneacăi voiau să acrediteze o legendă necuviincioasă. SADOVEANU, N. F. 9.

ACREDITARE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. 1. Împuternicire a unei persoane ca reprezentant plenipotențiar pe lîngă guvernul unui stat străin. ◊ Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotențiar și pe care acesta le remite guvernului pe lîngă care este acreditat. [Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne] primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai statelor străine, acreditați pe lîngă Prezidiu. CONST. R.P.R. 23. 2. Prezentare a unui fapt ca fiind demn de crezare.

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții. Însărcinată cu administrarea ei. Dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție, participarea efectivă, bazată pe deplina egalitate în drepturi a naționalităților conlocuitoare și a organizațiilor lor democratice, la viața politică – toate acestea caracterizează politica națională a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139. ◊ Școală de administrație = școală în care se formează cadrele de specialitate în domeniul administrativ. Administrație financiară = instituție de care depindeau, în vechiul regim, percepțiile și care conducea o circumscripție financiară, avînd atribuția de a face încasările și plățile statului. 2. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. Marile industrii monopoliste își trimit reprezentanții lor în consiliile de administrație. 3. (Învechit) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. Ofițer de administrație. – Pronunțat: -ți-e.

ADUNARE, adunări, s. f. I. Acțiunea de a (s e) aduna și rezultatul ei. 1. Strîngere laolaltă a ceea ce este dispersat, împrăștiat. Adunarea deșeurilor. 2. Una din cele patru operații aritmetice fundamentale, constînd din totalizarea mai multor numere într-unul singur. Adunarea numerelor întregi și a celor zecimale. Adunarea fracțiilor. Rezultatul adunării. 3. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. Aici, la hanul de sub dealul Mitropoliei, era locul de adunare a celor care voiau să se angajeze pentru muncile noi. PAS, L. I 145. ♦ (În forma articulată, cu valoare de interjecție) Semnal dat pentru strîngerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. II. 1. Culegere, colecție (de texte). Adunare de legi. 2. Grup de oameni strînși laolaltă cu un anumit scop. Încă n-am vorbit niciodată într-o adunare de multă lume. CĂLUGĂRU, O. P. 455. ♦ (De obicei urmat de determinări) Organ reprezentativ constituit după norme dinainte fixate și capabil să ia anumite hotărîri. V. sfat. Candidații participă regulat la adunările organizației de bază, iau parte la discuții și-și exercită dreptul de vot consultativ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. ISPIRESCU, L. 141. Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acesta, se făcea vorbă multă. CREANGĂ, A. 152. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Adunare generală v. general. Adunare deschisă v. deschis. Marea Adunare Națională = organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Romînă. Marea Adunare Națională, alcătuită din muncitori. țărani, femei, tineri, militari, intelectuali și reprezentanți ai categoriilor mijlocii, reprezintă imaginea fidelă a întregului popor al țării noastre, în tot ce are el creator și constructiv. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 193. 3. (Învechit) Petrecere. N-am mulțămire în adunările zgomotoase, unde domnește eticheta. NEGRUZZI, S. I 64.

ALBANEZ¹, -Ă, albanezi, -e, adj. Care aparține albanezilor sau Republicii Populare Albania. Cetățean albanez. Limba albaneză.

ALBANEZ², -Ă, albanezi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Populare Albania.

ALEGORIC,-Ă, alegorici, -e, adj. Caracteristic pentru alegorie, conținînd un sens ascuns, o aluzie ascunsă; exprimat în pilde. «Istoria ieroglifică» a lui D. Cantemir este o scriere alegorică. ◊ [Tranșeea] desparte două lumi... Desparte Trecuturi cu cuprinsul alegoric. Descrise fiecare-n cîte-o carte. CAMIL PETRESCU, V. 68. ◊ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platformă pe care se reprezintă o scenă simbolizînd o idee sau o acțiune și cu care se defilează în cadrul anumitor zile de sărbătoare. ◊ (Adverbial) Stema Republicii Populare Romîne reprezintă alegoric bogățiile patriei noastre.

ALIANȚĂ, alianțe, s. f. 1. Legătură temporară între două sau mai multe grupuri în vederea realizării unui scop comun; legătură stabilită între două sau mai multe state, pe baza unui tratat. Alianță politică și militară. ◊ O strînsă prietenie și o alianță frățească ne leagă de Uniunea Sovietică, bastionul păcii din întreaga lume. Prietenia și alianța frățească ne leagă de celelate țări de democrație populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 570. ♦ (În expr.) Alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare = legătură strînsă, tovărășie, colaborare între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, sub conducerea clasei muncitoare, în vederea luptei comune pentru desființarea exploatării omului de către om, pentru construirea socialismului și desființarea claselor. Genialul plan cooperatist al lui Lenin, dezvoltat de către tovarășul Stalin, călăuzește lupta partidului nostru pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 597. Baza puterii populare în Republica Populară Romînă este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare. CONST. R.P.R. 9. 2. (În expr.) Rudă prin alianță = persoană devenită rudă cu cineva prin contractarea unei căsătorii. – Pronunțat: -li-an-.

ANIVERSA, aniversez, vb. I. Tranz. A sărbători un eveniment cu prilejul împlinirii unui număr de ani de la data la care s-a petrecut. La 30 Decembrie aniversăm proclamarea Republicii Populare Romîne.

APARȚINE, aparțin, vb. III. Intranz. (Construit cu dativul) A ține de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva, a fi al cuiva. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparține celor ce-l muncesc. CONST. R.P.R. 11. ♦ A face parte dintr-o clasă, dintr-o organizație etc. – Prez ind. pers. 1 sg. și: (nerecomandabil) aparțiu. – Variantă: aparținea vb. II.

APĂRARE, apărări, s. f. Acțiunea de a (se) apăra. 1. Împotrivire, rezistență în fața unui atac sau a unei primejdii. Găsiră în depărtare un lup groaznic... îndată se și gătiră de apărare. ISPIRESCU, L. 74. ◊ Legitimă apărare = stare în care se comite un act de violență justificat legal ca apărare împotriva unei agresiuni. 2. Intervenție activă în sprijinul cuiva (sau a ceva); ocrotire, ferire. Politica externă a statului nostru este o politică de apărare a păcii, a suveranității și independenței naționale a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 570. ◊ Expr. A lua apărarea cuiva = a interveni cu vorba sau cu fapta în sprijinul cuiva. ♦ Una din formele principale de luptă, care constă în oprirea și înfrîngerea ofensivei inamicului. Dragostea de țară a oamenilor muncii a căpătat astăzi în Republica Poptdară Romînă un înțeles mai bogat și mai adînc. Lupta pentru apărarea Patriei se confundă cu lupta pentru apărarea libertăților cucerite de popor, cu lupta pentru construirea socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 363. ◊ Apărare pasivă = totalitatea mijloacelor de apărare (a populației civile) împotriva atacurilor aeriene (adăposturi, camuflaj, măști de gaze, etc.). Apărare antiaeriană = ansamblul măsurilor luate împotriva atacurilor aeriene. ♦ Totalitatea măsurilor necesare pentru oprirea și înfrîngerea ofensivei inamicului. 3. Susținere a unei cauze în fața justiției; pledoarie. Apărarea a fost documentată. ◊ Acuzatului i se garantează dreptul de apărare. CONST. R.P.R. 34. ♦ (Concretizat) Partea (persoana) care apără o cauză în fața justiției. Apărarea are cuvîntul!

ARENDARE, arendări, s. f. Acțiunea de a arenda. În Republica Populară Romînă este interzisă arendarea pămîntului.

ARHITECT, -Ă, arhitecți, -te, s. m. și f. Specialist în proiectarea și construirea clădirilor. Arhitecții trebuie să lupte pentru reflectarea multilaterală și adîncă a realității din Republica Populară Romînă, dezvăluind perspectivele dezvoltării ei socialiste, ajutînd la formarea omului nou. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2505.

DATOR, -OARE, datori, -oare, adj. (Construit mai ales cu verbul «a fi» sau «a rămîne» și urmat de determinări introduse uneori prin prep. «cu» și arătînd obiectul datoriei). 1. Care are de plătit (cuiva) o datorie, de obicei o sumă de bani. Mohabin a rămas dator unei văduve sărace cu cinci parale, pentru cusutul unui turban. SADOVEANU, D. P. 182. La birt ai rămas dator 800 lei. SEBASTIAN, T. 282. ◊ Fig. Îți sînt dator o lămurire, amicul meu. M. I. CARAGIALE, C. 69. Din zei de-am fi scoborîtori, C-o moarte toți sîntem datori! COȘBUC, P. I 257. ◊ Expr. Dator-vîndut = plin de datorii. Sărac-lipit, dator-vîndut... rămînea netulburat. M. I. CARAGIALE, C. 121. a scoate (pe cineva) dator = a cere, a pretinde (cuiva cu care ai avut o afacere) achitarea unei sume pe care n-o datorează. Băui trei zile de vară... Băui, nene, turma toată Sărăcuț de maica mea Cînd văzui că, după toate, Încă și dator mă scoate. ALECSANDRI, P. P. 265. (Rar) A face dator (un lucru) = a pune amanet, a amaneta, a ipoteca. Mîncai caii și cocia Și-mi făcui datoare via. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. 2. (De obicei urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv) Obligat (prin lege, printr-o învoială sau moralicește) să facă ceva. Fiecare cetățean al Republicii Populare Romîne este dator să respecte constituția și legile statului de democrație populară. CONST. R.P.R. 42. El e dator să se poarte politicos cu lumea. CARAGIALE, O. III 34. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alții. CREANGĂ, O. A. 218. Cetățeanul e dator către lege mai mult decît supunerea sa. El trebuie a-i fi sprijinitor și ajutor. BĂLCESCU, O. I 354. 3. (Construit cu dativul) Care are a mulțumi cuiva pentru un serviciu, pentru un sprijin etc.; îndatorat. Ție îți sînt datoare mîntuirea puilor mei. ISPIRESCU, L. 90. Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare; Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa. ALEXANDRESCU, P. 143.

ARMAT, -Ă, armați, -te, adj. 1. (Despre conflicte, ciocniri) însoțit de acțiuni militare, de ciocniri războinice. Conflict armat. Intervenție armat. ◊ Forță (sau putere) armată = armată. La 23 August 1944 s-a săvîrșit o cotitură istorică în viața țării noastre: Romînia a fost eliberată de către glorioasele forțe armate ale Uniunii Sovietice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 630. Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate, fiind țara organizată ostășește. BĂLCESCU, O. II 14. Insurecție armată v. insurecție. 2. (Despre arme) Pregătit pentru tragere. 3. Prevăzut cu armătură. ◊ Beton armat = beton în masa căruia sînt așezate bare de oțel spre a-i mări rezistența. Rînd pe rînd lemnul, fierul și betonul armat vor intra în construcția lor [a podurilor]. BOGZA, C. O. 149. 4. (Învechit) Înarmat. ◊ (Fig.) Codri bogați, Tot cu cerbi armați Și cu corn în frunte, Unde-s fiare multe. TEODORESCU, P. P. 401.

ARMATĂ, armate, s. f. 1. Totalitatea forțelor armate ale unui stat; oaste. Scut al intereselor poporului și al Republicii Populare Romîne, școală a poporului – astfel concepem noi misiunea armatei în Republica Populară Romînă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 144. Armata noastră populară este continuatoarea celor mai bune tradiții militare ale poporului romîn, care s-au format de-a lungul veacurilor în lupta sa pentru libertate și independență. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2159. Oamenii muncii din toate țările consideră armata sovietică ca armată eliberatoare, care apără pacea, securitatea și libertatea popoarelor împotriva imperialismului american, ațîțătar la un nou război. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Toate armatele țărilor capitaliste sînt unelte de consolidare a dominației capitalului. Ele au fost și sînt folosite pentru reprimarea oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Armata roșie = nume purtat de armata Statului sovietic de la înființare pînă în 1943. Stalin a condus direct făurirea și organizarea forțelor Armatei roșii și glorioasele ei fapte de arme pe fronturile cele mai hotărîtoare în anii războiului civil. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 22. Armată populară (de eliberare) = armata din unele țări coloniale, care luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul imperialismului. Îndată după debarcarea trupelor inamice, puternice unități ale armatei populate de eliberare au întreprins operațiuni de încercuire pe scară largă împotriva acestora SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. ◊ Expr. A face armata = a presta serviciul militar. Stăpînirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuște pe părinții lor rămași la coarnele plugului. SADOVEANU, N. F. 121. Ia-mă, Gheorghe, și pe mine, Să fac armata cu tine. POP. ♦ Mare unitate militară constituită, mai ales în timp de război, din cîteva corpuri de armată și unități din diferite arme. Armatele glorioase ale Uniunii Sovietice au alungat ocupanții germani fasciști și ne-au dat posibilitatea de a dezvolta cu succes lupta poporului muncitor pentru independență națională și democrație populară GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Mahomed II pornește, în 1462, cu armată mare împotriva Țării Romînești. IST. R.P.R. 103. Misiunea apărării frontului din sud, din regiunea Ruina, Șucița și Șiret, revenea trupelor din armata I romînă și unei armate ruse. IST. R.P.R. 498. General de armată v. general. 2. Fig. Colectivitate (constituind o forță socială) care acționează în vederea unui scop comun; masă. Femeile formează jumătate din populația țării noastre, formează o imensă armată a muncii și sînt chemate să educe pe copiii noștri, generația noastră viitoare, viitorul nostru. STALIN, PROBL. LEN. 481. Armată (industrială) de rezervă = (în orînduirea capitalistă) populația muncitorească rămasă fără lucru din pricina anarhiei modului de producție. Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către mașină și creînd bogăție la un pol și mizerie la celălalt, dă naștere și așa-numitei «armate industriale de rezervă», «prisosului relativ» de muncitori sau «suprapopulației capitaliste», care îmbracă forme extrem de variate și dă capitalului posibilitatea să lărgească extraordinar de repede producția. LENIN, O. XXI 50. ♦ Mulțime, șir, cîrd. E o armată întreagă de bătrîni, tineri, femei și copii – muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în cîțiva ani, norocul și brațele lor. DEMETRESCU, O. 150.

ARTIST, -Ă, artiști, -ste, s. m. și f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei: (în înțeles restrîns) actor. Cercetătorii istoriei artei vor sprijini munca de creație a artiștilor noștri plastici care au pornit cu hotărîre pe calea realismului socialist, educînd într-un spirit sănătos gustul pentru frumos al maselor largi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/5. Creangă era nu numai un mare artist, dar și un spirit de o finețe neîntrecută. IBRĂILEANU, S. 153. La un zugrav... mergînd... Portretul meu il comandai; întîi însă întrebare Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă Așa că oricui l-o vedea portretul meu să placă. ALEXANDRESCU, P. 170. ◊ Fig. Imaginațiunea în veci fecundă a unicului și marelui nostru artist, a poporului romîn. ODOBESCU, S. II 240. ◊ Artist al poporului = titlu de supremă distincție acordat unui artist. Lucia Sturdza-Bulandra este artistă a poporului din Republica Populară Romînă. ♦ Persoană care dă dovadă de talent sau de aptitudini deosebite în profesiunea pe care o exercită. Acest strungar este un adevărat artist în meseria lui.

ARTISTIC, -Ă, artistici, -e, adj. Care ține de artă sau se referă la artă. Crearea fondului literar pentru încurajarea scriitorilor și crearea de condiții favorabile creației artistice, muzicale și în domeniul artelor plastice, premii substanțiale literare și științifice acordate în cadrul Academiei Republicii Populare Romîne au creat un important stimulent și au dat rezultate încurajatoare în domeniul creării unei culturi noi, socialiste, în țara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 396. ◊ Măiestrie artistică v. măiestrie. ♦ Executat cu artă, cu pricepere, cu talent, corespunzător gustului estetic. Dansul e în adevăr o artă... Firește, este un dans artistic. CAMIL PETRESCU, T. II 118. ◊ (Adverbial) O lucrare executată artistic.

ASIGURA, asigur, vb. I. Tranz. 1. A constitui (în condiții determinate, grație calităților pe care le posedă sau activității pe care o desfășoară) o garanție pentru înfăptuirea unui lucru; a face ca înfăptuirea să fie sigură, a pregăti în mod sigur, durabil; a garanta. Făurirea și întărirea statului de democrație populară, prietenia și alianța cu marea Uniune Sovietică, sprijinul și ajutorul ei dezinteresat și frățesc asigură independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 6. Oamenilor muncii, cetățeni ai Republicii Populare Romîne, fără deosebire de naționalitate sau rasă, le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieții economice, politice și culturale. CONST. R.P.R. 38. Se cuvine ca vînătorul... să dea nevinovaților săi adversari un răgaz ce în curînd îi va asigura tot lui o spornică și mai dăinuitoare izbîndă. ODOBESCU, S. III 38. 2. A încredința pe cineva despre un lucru. M-a asigurat vărul Iancu... că se pregătește un proiect de biruri. ALECSANDRI, T. I 304. 3. A încheia un contract de asigurare a unui bun. Asigur casa împotriva incendiului. ◊ Refl. (Obiectul asigurării este viața) M-am asigurat la «Asigurările de stat». – Prez. ind. și: (învechit) asigurez (NEGRUZZI, S. III 184, ALEXANDRESCU, M. 211).

ASIGURARE, asigurări, s. f. Acțiunea de a (s e) asigura și rezultatul el. 1. Punere în siguranță, garantare. Regimul de democrație populară asigură muncitorilor mineri, ca și tuturor oamenilor muncii, creșterea necontenită a nivelului lor de trai, luind noi și noi măsuri pentru asigurarea bunei stări a poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 666. 2. Încredințare, promisiune fermă. Ni s-au dat toate asigurările că vom avea sprijinul necesar. 3. Operație financiară constînd într-un contract prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul unei plăți, să despăgubească pe asigurat de pierderile pe care acesta le-ar suferi din cauza unor întîmplări independente de voința lui (incendiu, inundații, accidente, deces etc.). Asigurările de stat sînt o nouă dovadă a grijii partidului și guvernului nostru pentru bunurile oamenilor muncii de la orașe și sate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2642. ◊ Asigurări sociale = formă de ocrotire a oamenilor muncii în statul socialist, constînd într-un larg sistem de asistență medicală gratuită, în acordarea de ajutoare materiale în caz de pierdere temporară a capacității de muncă, în trimiterea gratuită la odihnă sau la cură medicală etc. Cetățenii Republicii Populare Romîne au dreptul la asigurare materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. CONST. R.P.R. 37.

ASISTENȚĂ s. f. Faptul de a asista. 1. Prezență (într-un loc). Ieri după amiazăzi a avut loc înmormîntarea... în asistența unui public puțin numeros. EMINESCU, N. 136. ♦ (Concretizat, cu sens colectiv) Persoane care asistă, care sînt de față (la ceva). Întreaga asistență s-a ridicat în picioare. 2. Sprijin, ajutor. Regimul nostru de democrație populară, atît prin asistența medicală gratuită cît și prin îngrijirea specială din casele sanatoriale, dovedește grija mare față de om, față de constructorul vieții noi. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 10. ◊ Asistență socială = serviciu de ajutorare materială a celor deveniți inapți pentru muncă. În bugetul Republicii Populare Romîne sînt prevăzute alocații speciale pentru asistența socială. ▭ Asistență mutuală v. mutual.

ASOCIERE, asocieri, s. f. Acțiunea de a (s e) asocia și rezultatul ei. 1. Întovărășire, reunire. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se asigură dreptul de asociere în organizații obștești, în sindicate profesionale, uniuni cooperatiste, organizații de femei, de tineret, organizații sportive, asociații culturale, tehnice și științifice. CONST. R.P.R. 40. 2. Asociație (3). – Pronunțat: -ci-e-.

DECORAȚIE, decorații, s. f. 1. Insignă, semn de distincție conferit unei persoane sau unui colectiv, pentru evidențiere în muncă, pentru o faptă eroică sau pentru alte servicii aduse statului. [Prezidiul Marii Adunări Naționale] instituie decorațiile, medaliile și titlurile onorifice ale Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 22. Ambasadorul are să vă prindă personal decorația în piept? CAMIL PETRESCU, T. III 294. 2. (Rar) Acțiunea de a decora și rezultatul ei (v. decorare); (concretizat) totalitatea obiectelor care servesc la decorare. – Variantă: decorațiune (pronunțat -ți-u-) (CAMIL PETRESCU, T. III 522) s. f.

DECRETA, decretez, vb. I. Tranz. A da un decret; a hotărî, a ordona, a orîndui prin decret. Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne decretează:... B. O. 1953, 1. Poporul romîn decretă... independența sa administrativă. CAMIL PETRESCU, B. 98. ♦ Fig. A declara ceva în mod sentențios, a emite o părere categorică. Ai mei... mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter. CAMIL PETRESCU, U. N. 38. Tot ce făcea era așa nesăbuit și fără de noimă, că nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. – Prez. ind. pers. 3 și: decretă.

ATENEU, atenee, s. n. Numele unei clădiri publice în care au loc manifestații culturale-artistice. Ateneul Republicii Populare Romîne. ▭ E la ateneu; prima lui conferință, sala geme de lume. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. ◊ (Ieșit din uz) Ateneu popular = cămin cultural.

EGAL, -Ă, egali, -e, adj. 1. Care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași datorii. V. asemenea. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca frați! EMINESCU, O. I 60. Cînd romanii ocupară pîmîntul, dacii toți erau liberi și egali; se bucurau toți de aceleași drepturi. BĂLCESCU, O. I 325. ◊ (Construit cu prep. «cu» sau cu dativul introducînd al doilea termen al comparației) Femeia în Republica Populară Romînă are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale. CONST. R.P.R. 39. (Construit cu prep. «în» care introduce domeniul în care se face comparația) Acest teren este egal în suprafață cu cel învecinat. ◊ (Adverbial) Pentru mine părerile sînt egal de legitime, egal de întemeiate și, prin urmare, egal de respectabile. CARAGIALE, O. III 270. ◊ (Substantivat) Femeia participă cu titlul de egală a bărbatului în toate branșele economice și sociale. SAHIA, U.R.S.S. 108. Faust sînt eu, chiar eu – nu altul – și egalul îți sînt eu. MACEDONSKI, O. I 276. (Loc. adj.) Fără egal = fără pereche, excepțional, neasemuit, extraordinar, neîntrecut. Victorie fără egal. (Expr.) A trata (cu cineva) de la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare dată ca fiind în aceeași situație, pe aceeași treaptă cu partenerul său, a duce tratative cu cineva în condiții de egalitate. (Sport) A fi la egal = a avea același număr de puncte. ♦ (Mat.) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. Două cantități egale cu o a treia sînt egale între ele. ◊ (În construcții eliptice) Doi și cu doi egal patru. 2. (Despre obiecte, fenomene sau persoane, comparate cu ele însele, sub diverse aspecte, stări) Neschimbat, statornic, uniform, invariabil; monoton. V. liniștit, indiferent. Ochii-s obosiți de această priveliște egală a șesurilor. D. BOTEZ, P. O. 60. În glasul uscat și egal al meșterului răzbea ca un răsunet din afundul suferinților trecute. SADOVEANU, M. C. 174. În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate. CARAGIALE, M. 325. ◊ (Adverbial, în expr.) A-i fi (cuiva) egal = a-i fi tot una, a-l lăsa indiferent. Mi-e egal dacă pleci sau dacă rămîi.

EMERIT, -Ă, emeriți, -te, adj. (Numai ca determinativ pe lîngă nume indicînd o profesie) Titlu onorific acordat de către Prezidiul Marii Adunări Naționale persoanelor care s-au distins în chip deosebit în domeniul artei, al științei, al învățămîntului, al sportului etc. Artist emerit al Republicii Populare Romîne. Profesor emerit. ▭ Se înființează titlul de «Medic emerit al Republicii Populare Romîne». B. O. 1953, 55. ♦ Experimentat, versat, priceput. Sînt un prozator tot așa de emerit ca și eminentul vostru bacal. CARAGIALE, O. VII 429.

EROU, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie sau în alte împrejurări grele și periculoase, fiind gata să se jertfească pentru un scop înalt. Din rîndul comuniștilor au ieșit eroi neînfricați în lupta împotriva moșierimii reacționare și burgheziei imperialiste, împotriva războiului hitlerist de cotropire, în războiul de eliberare a patriei de sub ocupația hitleristă, în lupta pentru făurirea Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 140. O femeie care știe să trăiască, dar știe să și moară, femeia-erou într-un cuvînt. GHEREA, ST. CR. I 174. ◊ Fig. Eroul și făuritorul istoriei este poporul. V. ROM. mai 1953, 190. ♦ Ostaș căzut pe cîmpul de luptă într-un război just. Cimitirul eroilor. ▭ Pe lîngă mine trec oameni... către mausoleul eroilor. SAHIA, N. 16. 2. Persoană care, printr-o muncă deosebită, contribuie activ la înfăptuirea marilor construcții socialiste. ◊ Erou al Muncii (Socialiste) = titlu de înaltă distincție atribuit în U.R.S.S. și în țările de democrație populară persoanelor care, prin activitatea lor deosebit de importantă, au merite excepționale față de stat, contribuind la ridicarea economiei, culturii, științei și la creșterea puterii și gloriei statului. 3. Personaj principal al unei opere literare. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploaiei. EMINESCU, N. 34. ♦ Personaj principal al unei întîmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa. 4. (În mitologia greco-romană) Personaj înzestrat cu puteri supraomenești sau devenit celebru prin faptele sale deosebite, povestite în legendele mitice. V. semizeu.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcție, care susține întreaga construcție. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au bază. ▭ Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. ◊ Fig. Afirmații fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? ◊ Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ar la bază? A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Latura unei figuri sau fața unui corp geometric opusă, vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălțimea figurii sau a corpului, respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. ♦ Linia dreaptă și măsurată pe teren cu. mare precizie, care servește ca linie de pornire pentru, construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în țara noastră, pentru asigurarea înfloririi patriei noastre și a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creșterea animalelor depinde, în mare măsură, de existența bazei furajere care să asigure animalelor nutrețuri suficiente și de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ♦ Principiu pe care se clădește un sistem, o teorie, o știință. Sfaturile populare constituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluționare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial; pe care te poți bizui. Fără atîția oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizație de bază v. organizație. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = a) în conformitate cu..., pe principiul... În baza decretului nr... se dispune ca... = [Statul romîn democrat-popular] asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție ale țării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimțămînt al țăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; b) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. ♦ Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societății într-o etapă dată a dezvoltării ei. În producția socială a vieții lor, oamenii intră în relații determinate, necesare, independente de voința lor, în relații de producție care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forțelor lor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție formează structura economică a societății, baza reală pe care se înalță o suprastructură juridică și politică și căreia îi corespund forme determinate ale conștiinței sociale. MARX, CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta mu înseamnă nicidecum, că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă față de soarta bazei sale, față de soarta claselor, față de caracterul orînduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forță activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă și să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească și să lichideze vechea bază și vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprinzînd și instalațiile necesare spre a putea servi ca temei, ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deservește o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. În regiunea Rostov s-a înființat o bază de prelucrare a țițeiului; b) (adesea determinat prin «de recepție») clădire special amenajată pentru primirea și păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară») regiune puternic întărită, prezentînd avantaje strategice și tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcții speciale și depozite de muniții, combustibile, echipament, subzistență etc. Bază de atac. Bază aeriană (sau aviatică) = aeroport militar, înzestrat cu hangare și cu ateliere de reparații pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operații sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operații viitoare. Vreme îndelungată țara noastră a fost folosită de imperialiști drept parte integrantă a «cordonului sanitar» în jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operațiuni pentru atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (În expr.) bază sportivă = complex de instalații servind sportivilor pentru antrenamente și competiții. 5. (În expr.) Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect.6. (În expr.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril și un metal; are gust leșietic, albăstrește hîrtia roșie de turnesol și, în combinație cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit și sodă caustică, e o bază puternică.

EXPIRARE, expirări, s. f. 1. Expirație. 2. Faptul de a nu mai fi în vigoare; încetare, terminare. După expirarea mandatului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne... Prezidiul în funcțiune își păstrează împuternicirile sale pînă la alegerea noului Prezidiu. CONST. R.P.R. 23. ♦ Împlinire, scadență a unui termen.

BĂTRÎNEȚE, bătrîneți, s. f. (Și în forma bătrîneță, pl. bătrînețe; la pl. cu înțeles de sg.) 1. (În opoziție cu tinerețe) Perioadă de timp din viața omului, după maturitate; vîrstă înaintată a unui om. Cetățenii Republicii Populare Romîne au dreptul la asigurare materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. CONST. R.P.R. 37. Și-aveați și voi în curte-acum Un stîlp la bătrînețe. GOGA, P. 32. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. Cu toate bătrînețele lui, iubea viața. BĂLCESCU, O. I 103. 2. (Rar; cu sens colectiv, în opoziție cu tineret, tinerime) Oameni bătrîni. Se adună tot satul: bătrînețele cu sfatul, flăcăimea cu voioșia și muieretul cu zarva. DELAVRANCEA, la TDRG. – Variantă: bătrîneță (SEVASTOS, C. 294, TEODORESCU, P. P. 371) s... f.

BIBLIOTECĂ, biblioteci, s. f. 1. Instituție în care se adună și se păstrează, într-o anumită ordine, cărți, reviste, ziare, etc. pentru a fi utilizate de cititori. Biblioteca Academiei Republicii Populare Romîne. ▭ Canalul cel mal important prin care cartea poate să ajungă în masa cititorilor este rețeaua de biblioteci. Ele sînt menite să fie unități active ale revoluției noastre culturale, adevărate focare de răspîndire a culturii socialiste la orașe și sate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr: 333, 2/4. ♦ Colecție particulară de cărți și periodice. Am citit și eu poezia asta într-o revistă din biblioteca tatei. SADOVEANU, N. F. 120. Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare purure deschisă, în coridor. NEGRUZZI, S. I 10. 2. Cameră (într-o locuință particulară sau în localul unei instituții) în care se păstrează cărțile; depozit de cărți. ♦ Mobilă cu rafturi (uneori închisă în formă de dulap) în care se păstrează cărțile. O bibliotecă de stejar. 3. (Urmat de determinări arătînd destinația, cuprinsul etc.) Nume sub care editurile tipăresc uneori serii de cărți identice ca aspect și purtînd un număr de ordine, de obicei cu scopul de popularizare. Biblioteca pentru toți. Biblioteca radiofonistului. – Pronunțat: -bli-o-.

BIGAMIE s. f. Situația în care se găsește o persoană bigamă. Conform Codului penal al Republicii Populare Romîne, delictul de bigamie se pedepsește cu închisoare corecțională.

FEMEIE, femei, s. f. 1. (În opoziție cu bărbat) Persoană adultă de sex feminin. Femeia în Republica Populară Romînă are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale. CONST. R.P.R. 39. Acolo unde-au huzurit tîlharii, – Rîd astăzi voinicește făurarii... Rîd oamenii muncii, Rîd femeile, pruncii. DEȘLIU, G. 38. La fereastră, o femeie cu părul de aur, cu ochii ca florile albastre ale cîmpului... rezemată de bara de alamă îl privea cu milă. C. PETRESCU, S. 41. 2. (Spre deosebire de fată) Persoană de sex feminin căsătorită. Achim era-nsurat Cu fata lui Mihai Terinte: Femeie bună și cuminte, Cum alta nu găsești în sat. COȘBUC, P. II 226. 3. (Urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. Se învinovățea pe el însuși, știind cît e de puțin vrednic de femeia lui care i-a fost totdeauna credincioasă. BUJOR, S. 44. Nu se împlinește bine anul și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169.

FILIALĂ, filiale, s. f. 1. Despărțămînt al unei persoane juridice care îndeplinește în total sau în parte funcțiile acesteia pe o porțiune din teritoriul pe care se exercită activitatea persoanei juridice. V. sucursală. Filiala din Cluj a Academiei Republicii Populare Romîne. ▭ Uniunea compozitorilor, consecventă liniei de descentralizare a vieții culturale, va putea înființa filiale în toate orașele țării, filiale dependente de organele conducătoare centrale ale Uniunii. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 5/6. 2. Organizație dependentă și controlată de altă organizație. – Pronunțat: -li-a-.

FORINT, forinți, s. m. Monedă divizionară care circulă în Republica Populară Ungară. Șerbii-n mlaștină să umble, Grofului ce-i pasă? Lucitori forinți să-i umple Lăzile de-acasă. PORUMBACU, P. 71.

FORMARE, formări, s. f. Acțiunea de a (se) forma și rezultatul ei. 1. Alcătuire, constituire. Una din sarcinile centrale ale muncii de agitație la sate este lupta pentru consolidarea economico-organizatorică a gospodăriilor agricole colective și a întovărășirilor agricole existente și pentru formarea de noi gospodării agricole colective și întovărășiri. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 35. 2. Pregătire, instruire, educare. Organizațiile sportive trebuie să ducă o muncă permanentă de formare a unui tineret sănătos din punct de vedere fizic și moral, apt de a întări și apăra Republica Populară Romînă. REZ. HOT. I 175. 3. Creare, naștere. Formarea rocilor sedimentare este un proces îndelungat. 4. Confecționarea și montarea formelor de turnătorie.

FORȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a face acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare. Forța brațelor. ◊ (Franțuzism) Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică sau energie morală și abilitate. 2. Tărie, putere. Marele Război pentru Apărarea Patriei a demonstrat uriașa forță vitală a Statului sovietic multinațional. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2544. Știința lui [Anatole] France este o mînă de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S.280. ♦ Energie (morală). Patriotismul socialist și internaționalismul proletar... stau la baza forței morale de nemăsurat a Armatei Sovietice. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1973. ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. Forță mobilizatoare. ▭ Moscova către care se îndreaptă privirile întregii lumi progresiste, este un exemplu viu al uriașei forțe creatoare de valori materiale și spirituale a oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. Șahist de forță. 3. Element dinamic înzestrat cu putere și energie, care acționează puternic într-un anumit domeniu de activitate; factor social și politic activ; clasă, strat social, grup, organizație politică sau individ care se manifestă ca un element social și politic activ. Partidul nostru, deși silit să lupte în condiții de adîncă ilegalitate datorită regimurilor reacționare din trecut, a fost totdeauna principala forță care a combătut aceste regimuri și politica lor șovină reacționară față de naționalitățile conlocuitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 94. 4. (Mai ales la pl., de obicei urmat de determinarea «armată» sau de alte determinări arătînd felul) Armată, unități militare. Forțe aeriene și navale. ▭ Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Probabil că nu înțelegem bine jocul forțelor. După înaintările fulgerătoare, retrageri strategice. SADOVEANU, M. C. 90. Cîștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. CAMIL PETRESCU, U. N. 346. 5. (Ec. pol.; mai ales în expr.) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale, datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale. Valoarea forței de muncă, în orînduirea capitalistă, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Forțe de producție = latură a modului de producție constituită din uneltele de producție, cu ajutorul cărora se produc bunurile materiale, și din oamenii care pun în mișcare uneltele de producție și produc bunuri materiale datorită unei anumite experiențe și unei deprinderi de a munci. Forțele de producție sînt forțele cele mai mobile și mai revoluționare ale producției. STALIN, PROBL. EC. 63. II. 1. Energie existentă în natură. Oamenii sovietici ne învață că forțele naturii pot fi stăpînite și puse în slujba cauzei comunismului și a păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 343. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată singură de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea, în special acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz., învechit) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. III. Putere de constrîngere, violență. A întrebuința forța. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Cu forța =în mod forțat, cu sila. O astfel de soră ar fi trebuit... să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar și cu forța. DUMITRIU, B. F. 115. Prin forța împrejurărilor = constrîns de motive obiective. ◊ (Caz de) forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Cămașă de forță v. cămașă.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. (În opoziție cu întrista, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că») A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. Se bucura mama că-i veneau neamurile. STANCU, D. 5. [Colțun] mă privea cu ochii punctați de lumină și se bucura. SADOVEANU, N. F. 24. Se bucură de frumusețea florilor. ISPIRESCU, L. 8. Toderică... se bucură că-i veniră musafiri. NEGRUZZI, S. I 82. Și prea mult m-oi bucura Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (Cu complement intern) Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. ◊ (Poetic) Se bucură pomii de floare. DEMETRESCU, O. 79. ◊ Tranz. A face sau a procura cuiva o bucurie, o satisfacție. Mulțumim de cinstire, care, dacă venea altă dată, ne-ar fi bucurat tare mult. PAS, L. I 109. Am alergat [la mama] s-o bucur anunțîndu-i vizita d-voastră. ALECSANDRI, T. 1306. 2. A se desfăta, a petrece. Și se chefuiră și se bucurară. ISPIRESCU, L. 41. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A dispune (de un bun material sau spiritual), a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Minoritățile naționale din Republica Populară Romînă se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul romîn. CONST. R.P.R. 6. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes, a atrage o afluență mare. Lecțiile de limba rusă prin radio se bucură de un mare număr de ascultători. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/2. 4. (Peiorativ, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A rîvni la ceva, a umbla după ceva. Se bucură la zestre. PANN, P. V. II 128. Mă-nsurai să iau muiere, Mă bucurai la avere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. Mă bucurai la avere... La avere, la argint, La un bou de priponit. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ A încerca să profite prin abuz de un lucru sau de pe urma unui lucru. S-a bucurat la munca mea. Se bucură la banul văduvei.

AUTONOM, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se conduce sau se administrează singur, care se bucură de autonomie. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Romîne este formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativă autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome. CONST. R.P.R. 16.

AUTONOMIE s. f. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale) de. a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. V. autodeterminare. În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populației maghiare din raioanele secuiești, unde ea formează o masă compactă. CONST. R.P.R. 6.

AZIL, aziluri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele «a cere», «a găsi», «a da», «a oferi») Loc unde cineva se simte în siguranță, unde capătă ocrotire sau adăpost... unde găsește repaus sau odihnă; refugiu. Vîlcea dragă și iubită, Un azil, și cel din urmă, de la tine viu să cer! MACEDONSKI, O. I 237. Orășeanii bejănăriră în Bucovina... unde găsiră azil. NEGRUZZI, S. I 217. ◊ Drept de azil = ocrotire, protecție de care se bucură cineva în virtutea unei legi. Republica Populară Romînă acordă drept de azil cetățenilor străini urmăriți pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate științifică, pentru participare la lupta de eliberare națională sau de apărare a păcii. CONST. R.P.R. 41. 2. (În trecut) Instituție (de stat sau filantropică) în care erau internați bătrînii, infirmii, copiii orfani etc. de care nu voiau să se îngrijească familiile respective. Vizitează azilul de bătrîni și celelalte instituții ale orașului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/3.

CADRU, cadre, s. n. 1. (Și în forma cadră) Ramă în care se fixează un tablou, o fotografie, o oglindă etc. Ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite... pogorîse însuflețită din cadră. M. I. CARAGIALE, C. 73. ♦ Tablou, fotografie etc. în ramă. Aceleași cadre-mpodobesc păreții. VLAHUȚĂ, O. AL. 76. Se face că fluieră... uitîndu-se la o cadră din perete. CARAGIALE, O. I 329. O altă mare cadră, întru care să arată întristarea a unii întregi familii pentru fiul ce să pornește la război. GOLESCU, Î. 72. 2. Pervaz al unei uși sau al unei ferestre; deschizătura zidului ocupată de o ușă sau de o fereastră. Fereastra ce dădea în curte păstra o culoare alburie, și în cadrul ei se îmbulzeau și se întreceau fulgii strălucitori de zăpadă ca un roi de fluturi albi în căutarea unui adăpost împotriva frigului și întunericului. REBREANU, R. I 245. 3. Fig. Ceea ce înconjură o persoană sau un lucru; mediu, ambianță. Sinaia e situată într-un cadru pitoresc. ▭ Și în acest greu cadru geologic, care formează punctul culminant al trecerii prin Carpați, primește Oltul... cel mai limpede... dintre afluenții lui. BOGZA, C. O. 349. Arta cu natura acolo s-unește Să formeze cadrul cel mai răpitor. BOLINTINEANU, O. 107. 4. Fig. Limitele unui subiect, ale unei probleme, ale unei sfere de activitate; p. ext. cuprinsul, conținutul dintre aceste limite. Sindicatele din Republica Populară Romînă duc o luptă continuă pentru întărirea unității sindicale internaționale în cadrul Federației Sindicale Mondiale. ♦ Limitele în timp ale unei acțiuni. În cadrul reuniunii sportive au avut loc o serie de întreceri între echipe. 5. Schelet alcătuit din bare de lemn sau de metal, sau din grinzi de beton, formînd un suport rezistent, care susține o lucrare, o construcție, o excavație subterană etc.; suport (fix sau mobil) pentru diferite aparate mecanice, electrotehnice etc. Cadru de bicicletă. – Variantă: (1) cadră s. f.

GUVERN, guverne, s. n. Organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. Marea Adunare Națională are în competența sa directă... formarea Guvernului Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 18.

GUVERNAMENTAL, -Ă, guvernamentali, -e, adj. Relativ la guvern; care aparține guvernului, al guvernului. La recepție a participat delegația guvernamentală a Republicii Populare Democrate Coreene. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768.

CETĂȚEAN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice. Drepturile și îndatoririle cetățeanului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înșine viața biruitoare, Noi, femei cetățene. BANUȘ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetățean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-l cunoaștem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-l apostrofa. Ascultă, cetățene, de ce calci pe iarbă?

CETĂȚENIE s. f. Calitate, drept de cetățean. A dobîndi cetățenia. ▭ Cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie, indiferent de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, li se poate acorda la cerere cetățenia Republicii Populare Romîne. B. O. 1952, 38. La o mică depărtare... unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă... pe care se află mai multe nume de soldați, cărora li se acorda dreptul de cetățenie. GHICA, S. 162.

DESFĂȘURAT, -Ă, desfășurați, -te, adj. 1. (Despre obiecte înfășurate) Întins, desfăcut. ♦ (Despre un grup compact și omogen, în special despre soldați) Răsfirat după un anumit dispozitiv. Prima impresie de aiurire ce o avuseră, văzîndu-se desfășurați în tiraliori, cu soldați printre dînșii... se împrăștiase. D. ZAMFIRESCU, R. 257. ♦ Plan desfășurat = plan defalcat pe perioade de executare. 2. (Despre un peisaj) Care se înfățișează succesiv în toată întinderea. ♦ (Despre evenimente) Care se succed în timp. 3. (În expr.) Comerț desfășurat = comerț socialist, de stat sau cooperatist, la prețuri fixate de stat și fără cartele sau rații. Trecerea la comerțul desfășurat constituie un eveniment de mare importanță în dezvoltarea economică a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3166.

CIMENTA, cimentez, vb. I. Tranz. 1. A lega ce ciment. De la suprafața pămîntului în jos, pereții [fîntînii] erau zidiți în piatră puternic cimentată. MIHALE, O. 511. Linia de închidere a celor două jgheaburi era cimentată. GALACTION, O. I 120. 2. Fig. A face ca ceva să fie solid, indistructibil; a întări, a consolida (o prietenie, o alianță etc.). Aplicînd cu fermitate linia partidului în chestiunea națională, cimentăm și mai bine unitatea politică și morală a poporului muncitor. REZ. HOT. I 29. Oamenii muncii din Republica Populară Romînă sînt pătrunși de hotărîrea neclintită de a fi și pe viitor credincioși cauzei lui Lenin și Stalin, de a st strînge și mai mulț în jurul steagului partidului – steagul lui Lenin și Stalin -, de a cimenta și mai mult prietenie veșnică, de nezdruncinat cu marea Uniune Sovietică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 7. Clasa muncitoare și partidul ei internaționalist constituie forța care cimentează aceste națiuni noi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 7/3. ◊ Refl. Se cimentează necontenit unitatea politico-morală a întregului popor muncitor, sub steagul partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2645.

DIRECT², -Ă, direcți, -te, adj. 1. Care duce de-a dreptul la țintă, fără ocol, drept. Trebuia să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă. BOLINTINEANU, O. 427. ◊ Fig. Dacă Ghindăoanu simte atacul direct, iese de la stînă și se ferește în rîpă. SADOVEANU, P. M. 123. Discuția... era chiar prea directă. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ◊ Tren direct = tren care parcurge cu aceeași formație distanța între două puncte (de obicei depărtate). Vagon direct = vagon care se atașează succesiv la garnitura a două sau mai multe trenuri, astfel ca pasagerii să ajungă la destinație fără transbordare. ◊ Loc. adj. (Despre descendență) În linie directă = (în opoziție cu în linie colaterală) din tată în fiu, în linie dreaptă. ♦ Fără ascunzișuri, pe față, fățiș. Pe urmă a trecut la amenințări directe. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. 2. Care se face sau are loc fără intermediar; nemijlocit. Va trebui să ia contact direct cu țăranii. REBREANU, R. II 11. ◊ Vot direct = vot exprimat în chip nemijlocit prin participarea fiecărui cetățean la urnă. La alegerile pentru Marea Adunare Națională și pentru toate sfaturile populare, oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Romîne, participă în mod nemijlocit, prin vot direct. CONST. R.P.R. 44. Impozit direct = impozit asupra veniturilor și proprietăților, perceput nemijlocit pe baza unor roluri nominale. (Gram.) Complement direct = parte de propoziție care determină un verb tranzitiv, indicînd asupra cui (ființă, lucru, proces etc.) trece nemijlocit acțiunea verbului respectiv sau indicînd rezultatul unei acțiuni. Vorbire directă sau stil direct = reproducere întocmai a spuselor cuiva în așa fel, încît fraza care conține această reproducere nu este subordonată gramatical față de un verb de declarație. ♦ (La box; substantivat, f.) Lovitură dată cu mîna întinsă, drept înainte.

DISPOZIȚIE, dispoziții, s. f. 1. Prevedere cuprinsă într-o lege sau într-un regulament; hotărîre, ordin. O condiție importantă care asigură respectarea legilor țării de către toți oamenii muncii este cunoașterea dispozițiilor legale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 28. ◊ Dispoziție (de plată) = ordin scris emanînd de la o autoritate, prin care se dispune plata unei sume de bani. Organ de dispoziție = organ care hotărăște, dispune. Organul suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat a Republicii Populare Romîne este Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 25. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a fi», «a sta», «a pune», «a avea») La dispoziție = la îndemînă. Tovarășul... a venit cu motocicleta ălora din Budești, dar acum n-o mai are la dispoziție. DUMITRIU, N. 263. Este nevoie să-mi pui la dispoziție tot materialul pe care îl ai. CAMIL PETRESCU, T. I 218. ◊ Expr. A fi la dispoziția cuiva = a fi gata să îndeplinești dorințele, ordinele cuiva. Sînt la dispoziția domniei-tale, rosti el, curtenitor. SADOVEANU, Z. C. 67. Stăteam la dispoziția ministerului meu, pentru tot felul de cercetări. GALACTION, O. I 27. 2. Așezare într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine; alcătuire, construcție după un anumit plan. Dispoziția ideilor unui discurs. Dispoziția osiilor unei locomotive. ♦ Aranjarea părților unui discurs, ale unei compoziții etc. 3. (De obicei cu diverse determinări) Stare sufletească (bună sau rea). Într-această bună dispoziție, Duca rosti cuvînt de salutare. SADOVEANU, Z. C. 138. Buna mea dispoziție pieri degrabă. GALACTION, O. I 102. Alexandru Vardaru știa că schimbîndu-se dintr-un loc în altul, își schimbă desăvîrșit și dispoziția sufletească. C. PETRESCU, Î. II 84. De la cele dintîi vorbe ale acestuia, dispoziția și figura lui Dan se schimbă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. – Variantă: dispozițiune (pronunțat -ți-u-) (C. PETRESCU, Î. II 144, EMINESCU, N. 33, GHICA, S. A. 116) s. f.

DRAGOSTE, dragoste, s. f. I. 1. (Numai la sg.; în opoziție cu ură, vrăjmășie, dușmănie, ostilitate) Sentiment de afecțiune dezinteresată pentru cineva sau ceva, de care ești legat sufletește; iubire. Dragostea de țară a oamenilor muncii a căpătat astăzi în Republica Populară Romînă un înțeles mai bogat și mai adînc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 261. Intra în ogradă cu inima bătîndu-i... de dragoste pentru fiul ei. CAMILAR, N. I 110. Tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. ◊ A avea (sau a arăta) dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau ceva = a iubi pe cineva sau ceva, a-i plăcea, a-i fi drag cineva sau ceva. Ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decît pe ceilalți. ISPIRESCU, L. 23. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu multă plăcere, cu bucurie, bucuros; drăgăstos, cu iubire. Coconul l-a îmbrățișat pe dascălul său cu dragoste. SADOVEANU, D. P. 23. Florile le-am privit Cu dragoste. ISAC, O. 39. Și mîncau și veseleau Cu paharele-nchinînd, Și cu dragoste zicînd: Să trăim, să ne iubim. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ Expr. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau a lua (pe cineva) la dragoste = a începe să simpatizeze sau să iubească pe cineva, a-i cădea drag. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. Părintele mă ia la dragoste și Smărăndița începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A avea dragoste = a-i plăcea (cuiva să... ). Făcuse un clopot mare la acea mînăstire... și avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. 2. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor, iubire. Mînă-n mînă, amîndoi își reamintesc cu mult foc dragostea lor. BUJOR, S. 144. Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. Rele-s, bade, frigurile. Da-s mai rele dragostele. Maica din friguri mă scoate, Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A se topi, a se sfîrși sau a muri de dragoste (pentru cineva) sau a fi nebun (le dragostea (cuiva) = a iubi (pe cineva) foarte mult, cu patimă. Mă sfîrșesc de dragoste pentru tine. ISPIRESCU, L. 29. Pe fata Împăratului-Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. CREANGĂ, P. 275. ◊ A fi în dragoste cu cineva = a se iubi cu cineva, a fi în legături amoroase cu cineva. ♦ (De obicei cu determinarea «trupească» sau «lumească») Legătură sexuală; relații amoroase. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieșit încă fecior. SADOVEANU, D. P. 9. Din dragostea-i lumească un imperiu se va naște. EMINESCU, O. I 144. ◊ A face (sau a se da în) dragoste cu cineva = a se iubi, a trăi cu cineva. De vrei să-ți găsești norocul, n-ai decît să te dai în dragoste cu mine, pre legea mea. ALECSANDRI, T. I 433. 3. (Concretizat) Ființă (mai ales femeie) iubită. V. drag³. Ei mergeau... părîndu-li-se... ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul, cînd merge la drum cu dragostea alăturea. CREANGĂ, P. 276. Numai luna printre ceață Varsă, apelor văpaie Și te află strînsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O. I 210. Multe dragoste-am avut: Tot dragoste tinerele, Mai mari și mai mititele. TEODORESCU, P. P. 326. II. (Bot.; Transilv.) Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate, cu flori roze-purpurii (Sedum Fabaria).

DRAPEL, drapele, s. n. Bucată de pînză sau de mătase prinsă de un fel de lance și înfățișînd culorile (uneori și stema sau emblema) unui stat, ale unei armate sau ale unei organizații și servind drept simbol sau drept semn de apartenență; steag. V. stindard, flamură, pavilion. Drapelul Republicii Populare Romîne poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical cu albastrul lîngă lance. În mijloc este așezată stema Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 46. Desfășurînd drapele cu puzderie de stele, Vapoare mari ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Și cazarma, goarna, drapelul... au trecut prin cugetul lui ars de iubire. GALACTION, O. I 129. ◊ Drapelul muncii sau drapelul (roșu) de producție = drapel acordat drept evidențiere fruntașilor sau unităților fruntașe în producție. [Se] va institui decernarea steagurilor de producție pentru cele mai bune gospodării agricole colective din regiuni și drapelul de producție care să se acorde în fiecare an, de către Ministerul Agriculturii, gospodăriei colective fruntașe pe țară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 660. ◊ Expr. A fi sub drapel = a servi în armată. A chema sub drapel v. chema. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta sau a milita pentru cineva sau ceva, sau în numele cuiva. A ține sus drapelul (unei idei, unei cauze etc.) = a manifesta sau a milita cu tărie pentru o idee; a rămîne fidel unei cauze. Cu toată prigoana țaristă, bolșevicii au ținut sus drapelul internaționalismului proletar. A ridica drapelul luptei (peutru...) = a da semnalul luptei, a începe lupta, acțiunea (pentru...).

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

CODIFICA, codific, vb. I. Tranz. A sistematiza, a reuni într-un cod normele juridice care se referă la o anumită ramură a dreptului. În Republica Populară Romînă a fost codificată din nou întreaga legislație, pe baze democrate.

COMERȚ s. n. Activitate economică constînd din schimbul de mărfuri, prin cumpărarea și vînzarea lor. Comerțul mondial și piața mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a capitalului. MARX, C. I 159. Comerțul dintre țările lagărului socialist constituie o importantă parte componentă a economiei lor planificate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2554. ◊ Comerț de stat = comerț caracteristic țărilor socialiste și democrat-populare, efectuat de către stat, prin organele sale, în interiorul țării (asigurînd satisfacerea nevoilor materiale, ale populației) și în exterior (cu alte state). Cooperația sătească împreună cu comerțul de stat au rolul de a organiza schimbul de produse între oraș și sat. REZ. HOT. I 98. Comerț cooperatist = comerț efectuat de cooperative. Comerț particular = comerț efectuat de către particulari izolați care urmăresc prin această activitate profitul; negustorie, negoț. Comerț extern (sau exterior) = schimb de mărfuri cu alte state. Comerț intern (sau interior) = comerț efectuat între granițele unei țări. Schimbul de mărfuri dintre oraș și sat reprezintă o verigă principală a comerțului interior al Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 81. Comerț de intimpinare v. întîmpinare. Comerț cu amănuntul v. amănunt. Comerț angro, cu ridicata sau cu toptanul v. angro. Comerț ambulant v. ambulant. Comerț pe picior v. picior. Cameră de comerț v. cameră. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd felul mărfii) Comerț de alimente. Comerț de fructe. ◊ Fig. (Peiorativ) A face comerț cu sentimentele (sau cu onoarea etc.) = a folosi sentimentele (sau onoarea etc.) în mod josnic, degradant, în vederea atingerii unor foloase personale. – Variantă: (învechit) comerci (I. IONESCU, P. 429) s. n.

HARTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică a suprafeței pămîntului, a unui continent, a unei țări, regiuni sau localități, executată din punct de vedere geografic, istoric, geologic etc. Harta Republicii Populare Romîne. Harta Europei. ▭ Privește neclintit pionierul în hărțile atlasului deschis. D. BOTEZ, F. S. 20. Am găsit o hartă minunată a ostrovului. CARAGIALE, O. VII 71. Nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Urmat de determinări arătînd domeniul care face obiectul cercetării) Hartă astronomică. Hartă lingvistică. Hartă marină. Hartă meteorologică.

COMPLEX¹, complexe, s. n. Întreg, unitate formată din mai multe părți, din mai multe elemente; sistem care întrunește în sine mai multe laturi, care îmbrățișează mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. Un element important al complexului de măsuri cerute de introducerea și aplicarea sistemului de agricultură cu ierburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Mulți se întreabă... cum este posibilă o reglementare a unui complex atît de uriaș? SAHIA, U.R.S.S. 71. ◊ Complexul sportiv de stat «Gata pentru muncă și apărarea Republicii Populare Romîne» (G.M.A.) = sistem complet de educație fizică, legat organic de creșterea nivelului ideologic, care cuprinde o serie de probe sportive variate, asigurînd oamenilor muncii o pregătire fizică multilaterală pentru munca de înaltă productivitate și pentru apărarea patriei.

COMUNICARE, comunicări, s. f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, informație, știre, veste. Tinerii coconi ascultară, cu luare-aminte, comunicarea. SADOVEANU, Z. C. 94. 2. Contact, raport, relație, legătură. Limba este un mijloc de comunicare între oameni. 3. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. A făcut o comunicare la Academia Republicii Populare Romîne.

COMUNIST², -Ă, comuniști, -ste, s. m. și f. Membru al unui partid marxist-leninist, adept, partizan al comunismului, luptător pentru cauza comunismului. A fi comunist înseamnă a organiza și a uni toată generația care se ridică, a da exemplu de educație și disciplină în această luptă. LENIN, O. A. II 675. Comuniștii sînt oamenii cei mai curajoși și mai viteji, ei luptă împotriva unui puhoi de dușmani. Valoarea comuniștilor constă, între altele, tocmai în faptul că ei știu să-și apere convingerile. STALIN, O. X 137. Pentru comuniștii romîni și pentru oamenii muncii din Republica Populară Romînă creșterea forței Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a Statului Sovietic constituie un izvor de energie revoluționară, întărind hotărîrea poporului muncitor al țării noastre de a merge înainte pe drumul luminat de pilda P.C.U.S., pe drumul socialismului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 6. Comuniștilor le revine sarcina să cultive în rîndurile poporului patriotismul, dragostea fierbinte pentru patria noastră, care construiește socialismul, dragostea și devotamentul pentru Uniunea Sovietică, țara socialismului victorios, solidaritatea internațională cu forțele democrației, păcii și socialismului din întreaga lume. REZ. HOT. I 170.

CONFERI, confer, vb. IV. 1. Tranz. A acorda, a da, a atribui (un titlu, un grad, o distincție, o calitate). [Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne] conferă decorațiile, medaliile și titlurile onorifice ale Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 22. (Glumeț) Ce s-a întîmplat, prințule? nu cumva vinul îți conferă o severitate hursuză? SADOVEANU, Z. C. 62. ◊ Refl. pas. Se conferă «Ordinul Muncii» și «Medalia Muncii» următorilor muncitori, tehnicieni și ingineri, pentru muncă excepțională și succesele obținute în producția de tractoare... O. 1953, 1. 2. Intranz. A discuta împreună cu cineva o chestiune, a se întreține. Membrii delegațiilor au conferit în vederea încheierii unui tratat comercial. – Variantă: (învechit) conferență (CARAGIALE, O. II 325) s. f.

CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, națională sau internațională, de membri sau de delegați ai unui partid politic, ai unei organizații sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeași profesie sau interese comune, pentru a discuta și a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, științific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului și studenților pentru pace și prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Rumîn își exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o și mai mare dezvoltare a mișcării de masă a femeilor din orașele și satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o și mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică și culturală a țării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanța supremă a partidului» și, prin urmare, calcă disciplina de partid și statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului în legătură cu orice chestiune din viața de partid, fără nici o excepție. LENIN, O. A. I 291. Însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanțul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea și al XIX-lea, a îmbogățit partidele frățești, pe oamenii muncii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriașa experiență a partidului comunist, luminînd omenirii drumul progresului, al fericirii și al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A.

CONSFINȚI, consfințesc, vb. IV. Tranz. A da un caracter durabil, solid; a consacra (2). Proiectul noii constituții, constituția construirii socialismului, consfințește regimul democrat-popular al Republicii Populare Romîne, în care întreaga putere se află în mîna oamenilor muncii de la orașe și sate. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 61. Constituția patriei noastre consfințește deplina egalitate în drepturi pentru toți cei ce muncesc, fără deosebire de rasă sau de naționalitate. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2512.

CONSTITUȚIE², constituții, s. f. Lege fundamentală a unui stat, care cuprinde principiile de bază ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectînd în întregime structura socială respectivă. Constituția este înregistrarea, și fixarea legislativă a cuceririlor care au fost deja obținute și asigurate. STALIN, PROBL. LEN. 542. Constituția din 1923 era expresia caracterului antinațional al regimului burghezo-moșieresc, a politicii de infeudare a țării față de puterile imperialiste occidentale, de scoatere la mezat la tejgheaua capitalului internațional a independenței și suveranității de stat a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 683. Constituția din 1948, făurită în primele luni după proclamarea Republicii Populare Romîne, corespundea unei etape în care procesul revoluționar de transformare a țării nocstre se afla abia în germene sau într-un stadiu inițial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 684. Pentru prima oară [în 1952] Constituția Republicii Populare Romîne înscrie rolul partidului nostru în viața politică și de stat a țării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. – Pronunțat: -ți-e.

HOTĂRÎRE, hotărîri, s. f. 1. Faptul de a (se) hotărî, de a (se) decide (să facă ceva); atitudine neșovăitoare, fermitate în conduita cuiva; ceea ce hotărăște cineva, decizie. Maria lupta cu ea însăși, cu hotărîre tragică. CAMIL PETRESCU, N. 141. Mereu își călca hotărîrea. REBREANU, R. I 43. N-a fost cu putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. Pornesc și la drum, cu hotărîrea să se judece. CREANGĂ, A. 146. ◊ (În construcție cu verbul «a lua») Uite, acum mă cert cu dumneata, în loc să iau o hotărîre. DEMETRIUS, C. 19. Atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Ai putut lua o asemene sumeață hotărîre? NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Loc. adj. (Rar) De hotărîre = ferm, neșovăitor. Vorbi cu un glas de hotărîre. SADOVEANU, O. I 275. ◊ Loc. adv. Cu hotărîre sau cu toată hotărîrea = în mod hotărît, fără ezitare. Partidul nostru luptă cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor naționalist-șovine și a cosmopolitismului fără patrie, ambele deopotrivă arme veninoase ale imperialismului înrobitor de popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Cu hotărîre = fără îndoială, neîndoios, sigur, hotărît. Să știe cu hotărîre că-i va da de soție pe cea mai frumoasă muiere. ISPIRESCU, U. 9. 2. Dispoziție a conducerii de stat sau de partid, a unui organ sau a unei organizații oficiale. Rezoluții și Hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn [titlu]. ▭ Aplicarea hotărîrilor și dispozițiilor Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne este obligatorie pe întreg teritoriul Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 26. ♦ Sentință judecătorească. După pronunțarea hotărîrii, curtea s-a retras.

CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un întreg (clădire, mașină etc.), legînd în mod trainic și în ordinea cerută părțile lui componente, după un plan prestabilit; a realiza o construcție de proporții vaste, care necesită lucrări numeroase și variate. Zidarii construiesc o casă. ◊ (Referitor la perioada de trecere de Ia capitalism la socialism și de la socialism la comunism) Oamenii muncii din Republica Populară Romînă construiesc cu succes bazele economice ale socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Poporul sovietic, condus de Partidul comunist, construiește cu succes comunismul. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. ◊ Refl. pas. În numeroase centre industriale s-au construit și se construiesc blocuri cu locuințe moderne, confortabile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689. 2. A desena o figură geometrică. Elevul construiește un triunghi pe tablă. 3. A așeza cuvintele în frază astfel, încît să corespundă cerințelor gramaticale sau efectului stilistic urmărit. Construiește fraze corecte. Construiește fraze pline de vigoare. ♦ Refl. (Despre părți de vorbire) A se întrebuința în anumite construcții gramaticale; a cere să fie urmate de anumite forme flexionare sau de anumite instrumente gramaticale. Prepoziția «înaintea» se construiește cu genitivul.

CONSULTARE, consultări, s. f. Acțiunea de a (s e) consulta; solicitarea unui aviz, ascultarea unei păreri. [Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne] hotărăște consultarea poporului (referendum). CONST. R.P.R. 22.

CONVENȚIE, convenții, s. f. 1. Înțelegere între două sau mai multe state cu privire la anumite probleme sau obiective de realizat. Republica Populară Romînă a semnat o convenție comercială cu Republica Populară Ungară. ▭ Diplomaticul romînesc va cuprinde deosebite acte cruficiale autentice... tratate, convenții și alte scrieri cu interes istoric. BĂLCESCU, O. 1 54. ♦ înțelegere între instituții privitoare la anumite probleme sau obiective comune. Convenție pentru livrare de materiale. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane asupra unui lucru; învoială. Socoți c-ai descoperit aici convenție cu bandiții? SADOVEANU, P. M. 118. Cerînd actul convenției... îl rupse. NEGRUZZI, S. II 146. 2. (Numai la pl.) Deprinderi păstrate prin tradiție. Strîmtorat în convențiile teatrale, în monologuri... [Caragiale] varsă toate observațiile atît de fine, atît de exacte, în paranteze. GHEREA, ST. CR. 358. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) convențiune (GHEREA, ST. CR. II 248, GHICA, S. 226) s. f.

CONVIEȚUIRE, conviețuiri, s. f. Faptul de a conviețui; viață în comun. Regimul nostru de democrație populară a realizat conviețuirea frățească a tuturor minorităților naționale din Republica Populară Romînă. – Pronunțat: -vie-.

CONVOCARE, convocări, s. f. Acțiunea de a convoca și rezultatul ei; chemare la o adunare. Convocarea Marii Adunări Naționale [a Republicii Populare Romîne] se face de către Prezidiul Marii Adunări Naționale. CONST. R.P.R. 20. Convocarea adunării generale se face de către consiliul de conducere, fie din inițiativa sa, fie la cererea comisiei de revizii. STAT. GOSP. AGR. 43. Ce convocare să fie la București? s-a interesat primarele Uță. SADOVEANU, P. M. 214. ♦ (Concretizat) Înștiințare scrisă prin care cineva este chemat la o adunare sau în fața unei autorități. Am primit o convocare la minister.

INCAPACITATE s. f. Lipsă de capacitate, neputință de a face ceva; p. ext. lipsă de aptitudini, de pregătire, de îndemînare; nepricepere, nedestoinicie. Înfățișînd în roman pe unul din nobilii cei mai buni, Turgheniev pare a-și fi propus a arăta incapacitatea aristocraților ca pătură socială conducătoare. SADOVEANU, E. 239. ◊ Incapacitate de muncă = neputința de a munci (din cauza unei boli sau a unui accident). Cetățenii Republicii Populare Romîne au dreptul la asigurare materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. CONST. R.P.R. 37. ♦ (Jur.) Starea unei persoane care nu are capacitatea legală de a-și asuma sau a exercita (fără încuviințare) anumite drepturi sau obligații.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie². Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istorie.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

MANIFESTANT, -Ă, manifestanți, -te, s. m. și f. Persoană care participă Ia o manifestație. Prin lozinci și urale, manifestanții își exprimă dragostea și atașamentul fierbinte fată de Republica Populară Romînă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651.

MARCA, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face un semn distinctiv pe un obiect, pe un arbore, pe un animai etc., pentru a-l deosebi de altele, pentru a-i arăta proveniența etc. V. nota. ♦ A însemna obiectele de metal prețios, pentru a garanta că sînt veritabile. 2. Fig. A indica, a servi drept dovadă, a dovedi, a arăta. Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări. C. PETRESCU, O. P. I 145. ♦ A scoate în evidență, a sublinia. Victoria revoluției chineze a fost marcată prin proclamarea, la 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 70. 3. (Sport) A înscrie puncte cîștigătoare. A marca un gol.

LEGISLATIV, -Ă, legislativi, -e, adj. Referitor la legi, la elaborarea sau la adoptarea lor. V. legiuitor. Tehnică legislativă. ◊ Organ legislativ = organ care are căderea de a adopta legile. Marea Adunare Națională este organul legislativ al Republicii Populare Romîne. ▭ Putere legislativă = una din cele trei puteri în care se împarte puterea statului constituțional burghez și care are atribuția de a face legi. Consiliu legislativ = instituție din regimul burghezo-moșieresc, care avea atribuția de a cerceta proiectele de legi pentru a contribui, din punct de vedere tehnic, la elaborarea lor.

LEGITIMAȚIE, legitimații, s. f. Act, document personal, eliberat de o autoritate, prin care cineva se poate legitima, dovedindu-și identitatea, calitatea etc. Persoanele distinse cu titluri ale Republicii Populare Romîne primesc diploma de conferire a titlului și legitimația. B. O. 1953, 21. Profesorul: Poate aveți un act, o legitimație. SEBASTIAN, T. 241.

LEGIUITOR, -OARE, legiuitori, -oare, adj. Care legiuiește; legislativ. Marea Adunare Națională este unicul organ legiuitor al Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 18. Domnii erau pontifici legiuitori. NEGRUZZI, S. I 273.

MATERN, -Ă, materni, -e, adj. Care vine din partea mamei, de mamă, propriu mamei. Privirea avea o înduioșare maternă. C. PETRESCU, C. V. 209. În zece rînduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici. HASDEU, I. V. XVII. ◊ Limbă maternă = limbă pe care și-o însușește cineva din prima copilărie, de la părinți, și pe care o folosește cu mai multă ușurință și siguranță decît limbile străine, învățate ulterior. În Republica Populară Romînă se asigură minorităților naționale folosirea liberă a limbii materne, învățămîntul de toate gradele în limba maternă, cărți, ziare și teatre în limba maternă. CONST. R.P.R. 38. Rezultatul acesta îl atinge poetul dînd o întrebuințare personală instrumentului obștesc al limbii materne. VIANU, S. 6.

LIBERTATE, (3) libertăți, s. f. 1. (Fil.) Posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății. Libertatea nu constă în visata independență față de legile naturii, ci în cunoașterea acestor legi și în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri. ENGELS, A. 134. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplina egalitate de drepturi civile și politice în stat; lipsa de exploatare și de asuprire. Adevărata libertate există numai acolo unde a fost desființată exploatarea, unde nu mai există asuprirea unor oameni de către alții. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2839. Omul are drept la viață și la fericire, deci are drept la libertate, căci nu este fericire fără libertate. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ (În opoziție cu robie, șerbie, iobăgie) Starea celui care nu e supus unui stăpîn și care se bucură de independență individuală și cetățenească. Ei hotărîră atunci libertatea tuturor țăranilor. BĂLCESCU, O. I 140. ♦ (În opoziție cu captivitate) Starea unei ființe libere care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a da drumul (din temniță, din colivie etc.). ♦ Independență, neatîrnare (a unui stat față de o putere străină). V. suzeranitate, autonomie. Cîntînd libertatea și numele sfînt Al țării străvechi... Cîntîndu-i supremul ei cîntec... COȘBUC, P. II 103. Cea mai mare dobitocie ar fi ca romînii, după ce își vor cîștiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîștiga libertatea, să meargă de bunăvoia lor să se dea pe vecinicie sau pe viață unui domn. BĂLCESCU, O. I 351. Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, P. 137. 3. (Adesea la pl.; uneori determinat prin «democratice») Drepturi cetățenești. ◊ Libertatea individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertatea de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în materie filozofică, ideologică, religioasă etc. Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 39. Libertatea de gîndire sau libertatea cuvîntului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. 4. Posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. Am și eu luna mea de libertate. SEBASTIAN, T. 64. Îmi aminteam viața de școlar, cînd libertatea nu-mi era măsurată. DEMETRESCU, O. 95. ◊ Loc. adv. În libertate = în voie, nestingherit, nestînjenit. El își închise ochii ca să viseze în libertate. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și permite să..., a-și îngădui. Îmi iau libertatea a vă trimite un mic tratat asupra literaturii romîne. KOGĂLNICEANU, S. 236.

MĂRGINI, mărginesc, vb. IV. 1. Refl. A avea hotar comun cu..., a se învecina cu... Republica Populară Romînă se mărginește la răsărit și la miazănoapte cu Uniunea Sovietică. ▭ Țara Împăratului Verde... se mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II 11. ♦ Tranz. A pune hotar, a forma marginea, limita unui loc, a îngrădi. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV 130. În depărtare, dealuri blînde mărgineau vederea. VLAHUȚĂ, la TDRG. Iepuri roșcați... se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. SADOVEANU, O. I 64. ◊ (Poetic) Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU, O. 148. 2. Refl. Fig. Ase limita, a se rezuma, a se reduce. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. C. PETRESCU, A. R. 19. Am avea multe de zis în privința articolului «Poeți și critici», dar... acuma ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II 73. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III 22. 3. Tranz. (Învechit) A ține sub pază, a închide. Îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X.

MEDALIE, medalii, s. f. Piesă de metal asemănătoare cu o monedă gravată cu figuri și inscripții, făcută fie spre a marca amintirea unui eveniment, fie spre a fi acordată ca distincție pentru merite deosebite în diverse domenii de activitate, pe cîmpul de luptă etc. V. decorație. Medalia de aur «Secera și Ciocanul» se poartă în permanență. B. O. 1953, 20. Uneori privirea i se cobora pe piept unde luceau cele trei medalii de vitejie și-și reamintea emoția clipei cînd a primit-o pe cea dintîi. REBREANU, P. S. 90. ◊ Medalia muncii = distincție în Republica Populară Romînă, conferită celor care se evidențiază în mod deosebit în cîmpul muncii. ◊ Expr. Reversul medaliei = partea neplăcută sau nefavorabilă a unui lucru sau a unei situații.

ÎNCUNUNARE, încununări, s. f. Acțiunea de a încununa și rezultatul ei; fig. desăvîrșire, ducere la bun sfîrșit. Nașterea Republicii Populare Romîne a însemnat încununarea cu o victorie istorică a luptei de secole duse de poporul muncitor romîn pentru libertate și independență națională. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 55. [Fiind mutat la București] cariera lui de magistrat model... își găsea o încununare mai puțin vagă. C. PETRESCU, C. V. 10.

MONGOL², -Ă, mongoli, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Populare Mongole sau din provincia Mongolia a R. P. Chineze.

MONOPOL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al statului de a produce unele bunuri de consum și de a face comerț cu anumite mărfuri. Monopolul alcoolului. ▭ În Republica Populară Romînă comerțul exterior este monopol de stat. CONST. R.P.R. 13. 2. (În economia capitalistă) Înțelegere, alianță, uniune de capitaliști care concentrează în mîna lor producția și desfacerea unei importante părți de produse cu scopul stabilirii unor prețuri ridicate și al unor profituri maxime. Principala bază economică a imperialismului este monopolul. LENIN, O. XXII 271. ♦ Fig. Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva. V. privilegiu. Cel ce are plin stomacul Rîde de cel cu el gol, Traiul bun e luat, în fine, de bogați în monopol. DEMETRESCU, O. 43.

MOȘIERESC, -EASCĂ, moșierești, adj. De moșier, al moșierimii, privitor la moșier. Țărănimea muncitoare din Republica Populară Romînă a scăpat pentru totdeauna de jaful moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 7. Compus: burghezo-moșieresc v. burghez.

MUNCĂ, munci, s. f. 1. Activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor lui. În Republica Populară Romînă munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă, după principiul «cine nu muncește nu mănîncă». CONST. R.P.R. 13. Munca e pulsul de viață al omenirii, e biruința veacurilor viitoare. SADOVEANU, O. VI 337. În mai, cînd rozele-nfloresc... Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 80. Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor, Cînd descoperiri mărețe vor sta lumii de-ajutor. BELDICEANU, P. 126. ◊ (Ec. pol.) Forță de muncă v. forță. Muncă abstractă = cheltuire de forță de muncă omenească socotită în general și care creează valoarea mărfurilor. O valoare de întrebuințare, un bun, nu are deci valoare decît pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă. MARX, C. I 72. Muncă concretă = cheltuire de forță de muncă omenească într-o. formă specială, îndreptată către un anumit scop și care creează valoarea de întrebuințare a mărfii. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forță de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, și în această calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuințare. MARX, C. I 79. Oamenii muncii = toți cei care muncesc permanent cu brațele sau cu mintea într-un sector al producției. Protecția muncii = ansamblul măsurilor luate pentru a evita accidente de muncă, a asigura desfășurarea activității muncitorilor în condițiile cele mai bune. Muncă în acord v. acord. Muncă salariată v. salariat. Muncă calificată v. calificat. Diviziunea muncii v. diviziune. ◊ Expr. A cuprinde munca = a face față cu succes, a îndeplini cu succes anumite sarcini de îndrumare sau de conducere. A scoate din muncă = a îndepărta pe cineva dintr-un anumit post. 2. Efort de a realiza ceva; osteneală, strădanie. Stilul artistic al lui Eminescu este rezultatul unei munci îndelungate de selectare a materialului din limba comună. ROSETTI, S. L. 37. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I 151. ♦ Ocupație, îndeletnicire. Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie. ALECSANDRI, P. P. 290. ♦ (La pl.) Lucrul cîmpului; muncă agricolă. O să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile-n primăvară. SANDU-ALDEA, D. N. 209. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Văzui oameni... Cu plugurile la munci. ALECSANDRI, P. P. 285. 3. Folosul material agonisit prin lucru; agonisită. Cînd își aducea ea aminte de puicele cele nadolence și baghete, de vinișorul din cramă, de răsipa ce s-a făcut cu munca ei... crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 12. Munca-ne de zece ani Pun p-o haină de purtare. BOLLIAC, O. 203. 4. (Învechit, mai ales la pl.) Torturi, cazne. Muncile cele groaznice ale usturimei. ISPIRESCU, U. 78. Și-n temniță să-i bagi, Și la muncă să-i ții Pîn-or pieri de vii! TEODORESCU, P. P. 106. ♦ (Rar) Suferință, chin. Cîte munci, cîte necazuri... Inimi, soarta hotărește să răbdați. CONACHI, P. 82. 5. (Numai în expr.) Muncă silnică = pedeapsă care se aplică pentru fapte penale grave, pentru crime (pronunțată printr-o hotărîre judecătorească). Didina... îl orbește, riscînd astfel să fie arestată și să meargă la munca silnică. GHEREA, ST. CR. I 366.

ÎNTRAJUTORARE s. f. Ajutorare reciprocă, ajutor mutual. Politica externă a R.P.R. se bazează de asemenea pe prietenia, colaborarea și întrajutorarea frățească cu Marea Republică Populară Chineză, cu țările de democrație populară din Europa. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2513.

ÎNVECINA, învecinez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi vecin cu cineva sau cu ceva, a sta alături, a avea un hotar comun; a locui în vecinătate, în apropiere. Republica Populară Romînă se învecinează la miazăzi cu Republica Populară Bulgaria.

NAȚIONALITATE, naționalități, s. f. 1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii... erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic. Colonii romani... se traseră în Munții Carpați, unde-și păstrară naționalitatea și independența lor. BĂLCESCU, O. II 12. 3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.

ORGAN¹, organe, s. n. 1. Parte din corpul unei ființe, prin care se realizează una sau mai multe funcțiuni vitale sau utile vieții. Ochiul este organul văzului. ▭ Da strașnic ghiers, părinte Ghermănuță! Halal de organ. HOGAȘ, M. N. 147. Floarea ce cu naivitate minte prin haina ei strălucită că e ferice înlăuntrul gingașelor sale organe. EMINESCU, N. 61. 2. (La mașini sau mecanisme) Ansamblu de piese îmbinate (uneori o piesă monobloc); p. ext. grup de piese reunite, avînd o anumită funcțiune. 3. Fig. Mijloc, instrument (de acțiune, de comunicare, de înțelegere etc.), p. ext. exponent. Sînt chemate limbile de a fi un organ de înțelegere. RUSSO, S. 79. ♦ (Adesea determinat prin «de presă», «de publicitate» etc.) Ziar, publicație periodică, revistă. «Lupta de clasă», organ teoretic și politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. 4. Grup de persoane care îndeplinesc o funcție de conducere politică sau administrativă. Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Romîne este Marea Adunare Națională. ▭ Sarcinile de amănunt, dragă tovarășe, nu se pot fixa decît de dumneata însuți, la fața locului... în colaborare cu organele noastre locale, se-nțelege. GALAN, B. I 10

PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafață de teren relativ întinsă, cu plantații, alei, lacuri sau bazine, folosită ca loc pentru odihnă și distracții, uneori și pentru manifestări culturale. Parc de cultură și odihnă, ▭ Mă uit pe fereastră spre parc. Arborii sînt tare bătrîni, încovoiați de vînturi și de vreme. STANCU, U.R.S.S. 40. Ieri am găsit pe banca solitară din parc un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Parc național = suprafață întinsă de teren, păzită și îngrijită, în care e oprită exploatarea silvică, minieră, vînătorească, agricolă etc. în scopul de a fi păstrată natura (teren, faună, floră) neschimbată. Parc de vînătoare = teren împrejmuit în care vînatul e crescut și îngrijit pentru vînătoare. Animalele sălbatice... care se află pe teritoriul Republicii Populare Romîne, în libertate sau în parcuri de vînătoare... sînt proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor. B. O. 1953, 35. ♦ Grădină mare cu alei și copaci în jurul unei case. Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. REBREANU, R. II 105. ♦ Suprafață de teren parcelată pentru locuințe, cu spații verzi foarte numeroase. 2. Loc de staționare mai îndelungată și de garare a vehiculelor și animalelor sau de depozitare a materialelor; vehiculele garate în acest loc. în fața șoproanelor mai mulți soldați spălau două automobile, alături de un întreg parc de motociclete. REBREANU, P. S. 255. Parcul, compus din căruțe și cămile, forma dosul. HASDEU, I. V. 86. ♦ Totalitatea vehiculelor, mașinilor, aparatelor etc. ale unei întreprinderi, ale unei instituții etc.

RATIFICA, ratific, vb. I. Tranz. A confirma în formă autentică un act, un tratat, o convenție, o lege, pentru a le face să aibă deplină valabilitate. Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne... ratifică și denunță tratatele internaționale ale Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 23. Majoritățile... au votat ratificarea convențiunii. ODOBESCU, S. III 425. Divanul, sub îndemnul ambasadorului, primește și ratifică tratatul. ALECSANDRI, S. 100.

PĂMÎNT, (3, 4, 5, 6) pămînturi, s. n. 1. Planeta pe care o locuim (fiind a treia dintre planetele cunoscute, în ordinea depărtării lor de soare). Se împlinea acum, peste o minută, a treisprezecea învîrteală a pămîntului împrejurul soarelui de cînd tînărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. CARAGIALE, O. I 326. Se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, O. A. 225. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. 1173. ◊ Expr. La capătul pămîntului = foarte departe. Mînia pămîntului = îngrozitor, înfiorător. Era slut, mînia pămîntului. GANE, N. III 28. De cînd lumea și pămîntul v. lume. Cît e lumea și pămîntul v. cît. A se ruga cu cerul, cu pămîntul = a se ruga cu multă insistență. A făgădui (sau a promite, a jurui) cerul și pămîntul = a făgădui lucruri nerealizabile. Juruiește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. CREANGĂ, O. A. 199. (A nu ști, a nu auzi, a nu afla etc.) nici pămîntul = absolut nimeni, nimeni în lume. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca și iepurii, ca și caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. SADOVEANU, O. A. II 176. Nu vreau să știe nimeni. Nici pămîntul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A se crede (sau a se socoti) buricul pămîntului v. buric. 2. Scoarța globului terestru, suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți sol. Și patru margini de pămînt Ce strîmte-au fost în largul lor, Cînd a port.it s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. Am să zbor lin ca vîntul, Să cutreierăm pămîntul. CREANGĂ, O. A. 234. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. La pămînt = a) întins, culcat pe jos; fig. (despre persoane) deprimat, învins. Armașul gemea la pămînt, fără să se clintească. SADOVEANU, O. VII 133. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă La pămînt dormea. EMINESCU, O. I 142; b) (în formule de comandă) culcă-te! culcat! Ca de la cer la pămînt sau ca cerul de pămînt, se zice pentru a exprima o foarte mare diferență între două lucruri. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă totul în drumul său. Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt. ISPIRESCU, L. 225. Statu-palmă-barbă-cot vine cu o falcă în ceri și cu una în pămînt. CREANGĂ, O. A. 275. A da (ceva) la pămînt = a nărui, a dărîma (ceva). Avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt pentru ca să treacă drumul. ALECSANDRI, T. I 359. (A lăsa) toate la (sau în) pămînt = (a lăsa) toate baltă, la voia întîmplării. Văzînd... că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt și se ia după mine la baltă. CREANGĂ, O. A. 65. (în construcție cu verbele «a pune», «a lăsa» etc., cu complementele «ochii», «capul», «privirile» etc.) În (sau la) pămînt = aplecat în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). Întreaga mulțime a tăcut cu frunțile și cu ochii la pămînt. SAHIA, N. 19. Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Iese-n cale și mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă?... Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr’ să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A băga (pe cineva) în pămînt v. băga. A fi în pămînt = a fi mort. Nu plînge de-i auzi, Că eu în pămînt voi fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. Parcă l-a înghițit pămîntul (sau a intrat în pămînt) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. Am strigat la el pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amănuntul... Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt. CREANGĂ, O. A. 258. A-i veni cuiva să intre în pămînt, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, încît ar prefera să nu mai fie văzut. A ieși (sau a apărea) ca din pămînt sau parcă a ieșit (sau a răsărit) din pămînt = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. Ca din pămînt ieșiră trei lăutari. La TDRG. N-apucară să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni. Pare că ieși din pămînt. ISPIRESCU, la TDRG. A fi pe pămînt = a trăi, a exista. De cînd sînt eu pe pămînt, Numai trei mîndre-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95. A nu fi pe pămînt = a nu avea simțul realității. A fi cu picioarele pe pămînt = a avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai Încăpea) nici pămîntul (de...) = a) a simți o puternică emoție (de bucurie, de supărare, de deznădejde etc.). Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13; b) a fi mîndru, încrezut. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului v. umbră. A nu-l primi (pe cineva) nici pămîntul = a fi un mare păcătos. Cine calcă jurămîntul Nu-l primește nici pămîntul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pămîntul, se spune (mai ales în imprecații) despre oamenii răi. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat, Soarele nu l-aș vedea, Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. Pe fața pămîntului = în lume. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pămîntului = a distruge, a nimici, a ucide. De nu faci pînă dimineață toate după cum ți-am poruncit, te sting de pe fața pămîntului. RETEGANUL, P. V 49. Ea purta sîmbetele lui Ercule și ar fi voit să-l facă... să piară de pre fața pămîntului. ISPIRESCU, U. 51. Nu care cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pămîntului! CREANGĂ, O. A. 231. A (se) face una cu pămîntul (sau o apă și un pămînt) = a (se) nimici, a distruge doborînd, ucigînd. Vînturile porniră. turburînd apele și făcînd una cu pămîntul copacii neclintiți de veacuri. DELAVRANCEA, S. 102. Îi era frică să nu dea peste dînsa zmeii, căci o făcea una cu pămîntul. ISPIRESCU, la TDRG. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. A scoate (sau a aduce) din pămînt (sau din fundul pămîntului) = a obține, a procura cu orice preț, cu orice efort. Dacă mai ai rom, două [ceaiuri]! Dacă n-ai, să scoți din pămînt. C. PETRESCU, Î. II 4. Oh, leacul! unde-i? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos. COȘBUC, P. II 223. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. A fugi mîncînd pămîntul v. fugi. Doarme și pămîntul sub om = e liniște, tăcere desăvîrșită. A dormi ca pămîntul v. dormi. (Rar) Ce pămînt! = ce dracu, ce naiba? Tu te duci, bade sărace, Dar eu ce pămînt m-oi face? ȘEZ. I 139. ♦ Alune-de-pămînt v. alună. 3. Material natural format dintr-un amestec de granule minerale provenite din dezagregarea rocilor și din granule organice provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale; materia din care e alcătuită partea solidă a globului terestru. V. țărînă. Veteranul coborî cele două scări de pămînt. DUNĂREANU, N. 47. Mă dusei cu coasa-n rît, Cosii iarbă și pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. Gura lumii numai pămîntul o astupă (= bîrfeala nu încetează decît la moartea bîrfitorilor). ◊ Loc. adj. Ca pămîntul = pămîntiu. Spune, mîndră, ce ți-i gîndu, De ți-i fața ca pămîntu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 240. ◊ Pămînt rar v. rar. Pămînt activ = material obținut prin tratarea la cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinei, la regenerarea uleiurilor minerale etc. ♦ Lut. Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. STANCU, D. 75. Un fluieraș de pămînt. FILIMON, la TDRG. ◊ Fig. Toate relele ce sînt... legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I 136. 4. (Spre deosebire de mare) întindere de uscat; (prin restricție) continent. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile? id. ib. IV 396. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 5. Întindere de teren (cultivabil). V. cîmp, ogor, țarină. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparține celor ce-l muncesc. CONST. R.P.R. 11. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Și cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat – Noi vrem pămînt! COȘBUC, P. I 209. ◊ Expr. (Sărac) lipit pămîntului v. lipit. ♦ (Adesea la pl.) Moșie. Și-a cumpărat pămînturi, a ridicat acareturi. STANCU, D. 11. Mai drept ar fi s-o cumpăr eu moșia, că a noastră a fost, trup din trupul pămînturilor mele. REBREANU, R. I 145. 6. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. Nu rareori mă gîndesc și la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrșit am colindat vreme de trei luni. SAHIA, N. 64. Aveau de gînd să meargă de-a lungul coastei pînă ce întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pămîntul olandez. BART, E. 278. A! pămînt fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrîn un domn tînăr. DELAVRANCEA, O. II 164. Padișahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă țara un pămînt turcesc. BOLINTINEANU, O. 36. ◊ Pămîntul făgăduinței v. făgăduință. ◊ Expr. Obiceiul pămîntului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții și care se aplicau odinioară pe un anumit teritoriu, fiind transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei caracteristic unei țări, unei regiuni, păstrat din vechime. Așa-i obiceiul pămîntului; fata învață de la mamă și mama de la bunică. GANE, N. I 62. Obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuințare a se face lege. NEGRUZZI, S. I 308. Obiceiul pămîntului le-a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică civilă și criminală. BĂLCESCU, O. I 60.

REGIUNE, regiuni, s. f. 1. Întindere mare de pămînt (dintr-o țară sau de pe glob) care prezintă caractere comune; ținut, zonă. Oltul ajunge în cea de a doua regiune a trecerii lui prin acești munți. BOGZA, C. O. 175. Voioșia verdeții îmi arătă că intru în regiunea munților. NEGRUZZI, S. I 308. ◊ Fig. Entuziasmul ridică... pe poet în regiunile sale. MACEDONSKI, O. IV 65. Unei asemenea cărți i-aș da, în fiecare din părțile sale, cîte un titlu luat din regiunile ideale ale vînătoriei. ODOBESCU, S. III 52. ◊ Regiune abisală v. abisal. ♦ O anumită porțiune a corpului (unui om sau al unui animal). Regiune abdominală. Regiunea inimii. 2. Unitate administrativă și teritorială (care cuprinde mai multe raioane), fixată prin noua împărțire administrativă a Republicii Populare Romîne. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Romîne este formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativă autonomă, aleasă de populația regiunii autonome. CONST. R.P.R. 16. – Pronunțat: -gi-u-.

REPREZENTA, reprezint, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfățișarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. Mîna dreaptă a împins înainte mult, pe masă, o călimară cu cerneală, care reprezenta un tun. SAHIA, N. 72. ♦ A înfățișa (un obiect sau un fenomen) în chip artistic, prin linii, culori, cuvinte, sunete. Tabloul reprezintă un peisaj. 2. (Cu privire la o lucrare dramatică) A prezenta, a juca în fața publicului. (Refl. pas.) De-l vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ți spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil. NEGRUZZI, S. I 237. 3. A acționa în numele unei persoane, al unei colectivități, al unui stat, ca împuternicit, ca mandatar; a avea un împuternicit sau un mandatar. Județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decît de un bărbat independent. CARAGIALE, O. I 116. ♦ A fi exponent al unui curent, al unei școli etc., înfățișînd, întruchipînd aspectele lor caracteristice, esențiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. Victoria revoluției din China și făurirea puternicei Republici Populare Chineze reprezintă una dintre cele mai mari victorii ale socialismului și democrației. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 4. 5. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relație matematică.

ROMÎN², romîni, s. m. 1. Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țăran. Oh! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn’ la boier. DAVILA, V. V. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. – Oare? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249. Noroc bun! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! id. P. III 41. ♦ (Popular) Bărbat, soț. (Atestat în forma rumîn) Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi! (măi bărbate!). I. CR. III 53. ♦ Om (în general). Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103. De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73. 3. (În forma rumîn, în orînduirea feudală a Țării Romînești) Șerb, iobag, vecin, clăcaș. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. – Variantă: rumîn s. m.

ROMÎNCĂ, romînce, s. f. 1. Femeie aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țărancă. Și să țese pînzele, precum țes romîncele. MAT. FOLK. 1238.

TERITORIAL, -Ă, teritoriali, -e, adj. Care se referă la un teritoriu; al unui teritoriu, de teritoriu. Unitățile locale ale procuraturii Republicii Populare Romîne sînt organizate pe bază teritorială. B. O. 1953, 51. ◊ Ape teritoriale = apele fluviilor, mărilor sau ale oceanelor pînă la o anumită limită de la mal, stabilită prin uz sau convenție, și asupra cărora statele riverane își exercită dreptul lor de suveranitate (în special cu privire la pază, pescuit și cabotaj). Armată teritorială (în vechea organizare militară a țării) = armată formată din soldați trecuți de etapa rezervei și destinată, în caz de război, apărării interne a teritoriului unui stat. Oamenii armatei teritoriale... erau numai din cînd în cînd convocați la instrucție, concentrări și gărzi. SADOVEANU, E. 7. (Învechit) Proprietate teritorială = proprietate asupra unui anumit teritoriu. E locul de a analiza cestiunea proprietății teritoriale la romîni. HASDEU, I. V. 42. Această proprietate teritorială a noastră este mărginită, este supusă la legi. KOGĂLNICEANU, S. A. 139.

POST-MORTEM adv. După moarte. A fost decorat post-mortem. ♦ (Adjectival) Al. Vlahuță figurează printre membrii post-mortem ai Academiei Republicii Populare Romîne.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.

PROCLAMARE s. f. 1. Acțiunea de a proclama; (în special) anunțare solemnă a constituirii unei forme de stat; p. ext. declarare, afirmare (solemnă) Proclamarea Republicii Populare a însemnat cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. Proclamarea egalității politice și civile pentru toti fiii Romîniei. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. 2. (Învechit) Proclamație (1). Era olteanul în astă stare Cînd dete Tudor o proclamare Că duce moartea la osmanlîi. BOLLIAC, O. 139.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Însușirea de a putea tace ceva, de a realiza ceva; capacitatea de a acționa, de a produce un anumit efect; putință, forță, tărie. Puterea este-n voi Și-n zei! Dar vă gîndiți, eroi, Că zeii sînt: departe, sus, Dușmanii – lîngă noi! COȘBUC, P. I 258. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește și fără nici o putere, îi jură credință și supunere întru toate. CREANGĂ, P. 207. Unde-s doi, puterea crește Și dușmanul nu sporește! ALECSANDRI, P. A. 104. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = punînd la contribuție toate forțele, toată rîvna. Mă duc eu, tată, zice fata cea mare, și mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. ◊ Expr. A sta (sau a fi) în puterea cuiva = a fi în atribuțiile sau de competența cuiva, (Concretizat) Primăvara... e puterea uriașă, măreață, care schimbă fața lumii. VLAHUȚĂ, O. A. 463. Cînd am slobozit pistolul în tine, nu știu ce putere străină și amarnică îmi împingea mîna. NEGRUZZI, S. I 23. ◊ (Învechit) Putere armată = armată. Puterea armată a Moldovei, pe cînd era liberă, după mărturisirea cronicarilor, era de șaptezeci mii, și de multe ori pînă la o sută de mii de oameni. BĂLCESCU, O. I 117. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energia absorbită sau cedată într-o unitate de timp. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Dezvoltarea industriei electrotehnice, precum și mărirea puterii instalate, prin crearea noilor centrale și prin îmbunătățirea exploatării celor vechi, au creat condiții pentru creșterea consumului de energie electrică pentru nevoile casnice. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2860. Putere nominală = puterea pentru care a fost construit un motor sau un generator. Putere calorifică = numărul de kilocalorii dezvoltat de un kilogram sau de un metru cub de combustibil în stare de ardere. ◊ Compus: cal-putere v. cal. 3. Forță fizică. «Porțile de fier» s-au deschis în fața puterii eterne a valurilor [Dunării], VLAHUȚĂ, R. P. 7. Își puse toate puterile, se sculă. ISPIRESCU, L. 59. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. CREANGĂ, A. 13. ◊ (Concretizat, în basme) Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. EMINESCU, L. P. 176. ◊ Loc. adj. În putere (sau puteri) = voinic, sănătos, puternic. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă. CARAGIALE, P. 149. În (toată) puterea vîrstei == în plină vigoare, nici prea bătrîn, nici prea tînăr; în floarea vîrstei. Erau... oameni în toată puterea vîrstei. SADOVEANU, la TDRG. Moșul nu era chiar moș... arăta în puterea vîrstei. CAMIL PETRESCU, O. II 547. ◊ Loc. adv. Cu toată puterea (sau cu toate puterile) = cu toată forța. Făt-Frumos o apucă de mijloc și o trînti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră. EMINESCU, N. 7. Cu puterea = cu forța, cu sila, prin constrîngere. Începe Toderaș a se ruga... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. ◊ (Rar) Loc. prep. În puterea... = cu forța... Cerinat vîslea mereu în puterea brațelor. GANE, N. II 77. ◊ Forță morală. Încrederea cu care începuse a munci, cum și dragostea care-l însuflețise, îi aduceau puteri noi în sufletul lui chinuit. DUNĂREANU, CH. 228. Îl părăsise acea putere de luare-aminte, care se încleșta pe lecție și-i sorbea înțelesul dintr-o cetire. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Călătorii care au scris despre aceste ruine găsesc în fiecare urmă ceea ce ea a fost în antichitate și-ți prezintă prin puterea imaginației pe vechea cetate a troienilor și pe toate persoanele de care vorbește Omer. BOLINTINEANU, O. 308. ♦ (În basme) Dar, facultate excepțională. Nu căuta că mă vezi gîrbovă și stremțuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. 4. Eficacitate, tărie. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă și-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sînt. Bucătăreasa, neștiind puterea lor, gustă dintr-însele. ISPIRESCU, L. 112. Hîrca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturii sale. CREANGĂ, P. 100. 5. Valoare. Aceste acte au puterea actelor autentice. ◊ (Ec. pol.) Putere de circulație (sau circulatorie) = însușirea banilor de a servi ca mijloc de vînzare-cumparare. 6. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși de cîte ori o arată exponentul. 9 e a doua putere a lui 3. ♦ (Fiz., Tehn.) Raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizico-chimică și valoarea maximă pe care o poate avea acea mărime. II. Autoritate, stăpînire, dominație; p. ext. influență. Doar am puterea-n mînă... Doar îs ispravnic. ALECSANDRI, T. I 227. Acest regat, căzînd în turburări civile, se subjugă de Vasile al II-lea... și rămîne subt puterea grecilor pînă la al XII-lea secol, BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Abuz de putere v. abuz. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza..., în temeiul... Știi, că în puterea unei legi nu este spațiu deșert. EMINESCU, N. 53. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința cuiva, a fi subjugat de cineva. Văd că sînt în puterea ta. NEGRUZZI, S. I 90. ♦ (De obicei urmat de determinări arătînd o calitate) Stat (puternic, suveran). Credeai dumneata că ai noștri o... să servească interesele unei stări de lucruri necunoscute de puterile garante? BOLINTINEANU, O. 420. Puterile centrale = nume dat în epoca primului război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. Se supără colonelul, dușman neîndurat al puterilor centrale. C. PETRESCU, Î. I 8. Mare putere = țară care dispune de mari forțe economice, militare etc., și are preponderență în politica internațională. 2. Exercitarea drepturilor și prerogativelor organelor de conducere ale statului; guvernare. În Republica Populară Romînă puterea aparține oamenilor muncii de la orașe și sate. CONST. R.P.R. 10. Putere populară = stat cu regim socialist. Putere legislativă, executivă v. c. ◊ Expr. (Despre partidele politice din țările burgheze) A fi la putere (spre deosebire de «a fi în opoziție») = a deține guvernarea, a se afla într-o perioadă de guvernare. Cînd erai la putere ai cîștigat un proces nedrept. BOLINTINEANU, O. 445. 3. Împuternicire, drept. Despre asemenea mosafiri de la oraș, niciodată nu se prea știa cu ce rosturi vin și mai ales cu ce puteri. C. PETRESCU, R. DR. 32. ◊ Expr. A avea depline puteri = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv, arbitrar, ilegal. Acum legea cea nouă lua, cu de la sine putere, partea cea mai mănoasă din moșie. C. PETRESCU, R. DR. 196. 4. Capacitate. Statul îndrumează și planifică economia națională în vederea dezvoltării puterii economice a țării. ◊ (Ec. pol.) Putere de cumpărare v. cumpărare. Putere de muncă = capacitatea turui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Popular) Posibilitate materială; bani, avere; p. ext. stare materială (și socială). Nu cumva ați văzut iapa mea p-aici?.. Mi-au furat-o hoții. O să-mi moară copilașii de foame, că alta n-am putere să-mi cumpăr. STĂNOIU, C. I. 138. Și ne-am gătit după puteri, Cu lăutari s-aducem fata Cu vin și chef, precum e data. COȘBUC, P. I 241. Am făcut și eu un praznic după puterea mea. CREANGĂ, P. 30. 6. (Popular) Punct culminant (sau central); deplinătate. V. toi, miez. Se poartă cîteodată ca și cum ar fi în puterea sănătății. SADOVEANU, P. M. 17. Împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, rădică toată curtea în picioare. CREANGĂ, P. 101. În această iarnă puterea războiului fiind în Țara Rominească și Moldova, Ungaria răsuflă puțin de mișcările armelor. BĂLCESCU, O. II 68. Fost-a în puterea primăverii. TEODORESCU, P. P. 486. ◊ Loc. adj. În (toată) puterea cuvîntului = veritabil, autentic, în adevăratul înțeles al cuvîntului, pe deplin, desăvîrșit. Odorescu era un băiat bun... poet în puterea cuvîntului. MACEDONSKI, O. III 87.

UMILINȚĂ, umilințe și umilinți, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine dictată de acest sentiment; supunere, smerenie. Nadina nu voia totuși să-și dea pe față îngrijorarea, ca și cînd ar fi fost o umilință pentru ea. REBREANU, R. II 100. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîndrie întristată și umilință nelămurită. BART, E. 189. Abia din cînd în cînd, și c-o umilință pe care nu și-o putea stăpîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. VLAHUȚĂ, O. AL. 89. ◊ Loc. adv. Cu umilință = umil, supus. Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilință. CREANGĂ, P. 232. Însumi o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală. ODOBESCU, S. III 77. ♦ Fig. Mizerie, sărăcie. [Hainele] erau într-o stare de umilință pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (Învechit) Atitudine umilă a omului în fața divinității; smerenie. El petrecu trei ani în cea mai mare cucerie și umilință. NEGRUZZI, S. I 219. ♦ Slugărnicie. A dezvolta umilința? A tolera răpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea națiune? BOLINTINEANU, O. 313. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umilește, înjosește; ofensă, jignire. Am trecut prin toate umilințele. MACEDONSKI, O. I 217. Toate umilințele... el le primea cu un zîmbet silit și dureros. VLAHUȚĂ, O. AL. 92. Tu însuți, Despot, din buna ta voință Ai mai crescut haraciul cu-a țării umilință. ALECSANDRI, T. II 169. Romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință Ce asupră-le aduce un necinstitor tratat. ALEXANDRESCU, P. A. 138. ◊ Fig. Din mormîntul umilinții și deznădejdii Mihail Eminescu e înălțat în apoteoză de întreg poporul Republicii Populare Romîne. SADOVEANU, E. 74.

ZLOT, zloți, s. m. 1. Unitate monetară a Republicii Populare Polone. Monedă de aur de valoarea unui galben (care a circulat între secolul al XV-lea și al XVII-lea în Europa centrală și răsăriteană). Să deie Serghie căpitanului Șoimaru doi zloți, bani de drum. SADOVEANU, O. VII 25.S-au purtat vitejește. Să li se deie fiecăruia cîte cincizeci de zloți. NEGRUZZI, S. I 174. Monedă de argint, de valoare inferioară talerului, care a circulat în trecut la noi (și care la începutul secolului al XIX-lea valora 30 de parale, aproximativ un leu). ◊ Expr. A nu plăti nici un zlot (rău) în ochii cuiva = a nu face nici două parale, nici o para chioară. Eu giudec oamenii după meritul lor, iar nu după titluri... evghenia nu plătește nici un zlot în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1265. 2. Nume dat odinioară în Transilvania florinului austriac; monedă de argint de două coroane. I-a plătit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. REBREANU, I. 56. Haide, maică, haide dragă. Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318.

SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s. m. și f. (În orînduirea sclavagistă și mai tîrziu, ca o rămășiță a acestei orînduiri) Persoană lipsită de orice mijloace de producție, aflată în proprietatea deplină a stăpînului, pentru care era obligat să muncească; rob. Știu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează. CAMIL PETRESCU, U. N. 344. Ești sclavul lui Horațiu? ALECSANDRI, T. II 197. ♦ Persoană care depinde de altul din punct de vedere economic, politic etc. În Republica Populară Romînă muncitorul nu mai este sclavul fabricantului. REZ. HOT. I 291. Muncitori, bătrîni și tineri, sclavi ai burghezimii oarbe, Știți voi pentru cine strîngeți rodul muncii voastre grea? DEMETRESCU, O. 37. De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi? EMINESCU, O. I 59. ♦ Fig. Persoană care satisface orbește și în mod servil voința altuia. ♦ Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Persoană care își subordonează integral voința sau acțiunile unei pasiuni, unei dogme etc.

SEMICOLONIE, semicolonii, s. f. Stat, formal independent, dar dependent economicește și politicește de un stat imperialist. Într-o perioadă scurtă, patria noastră a făcut un uriaș salt înainte de la situația de semicolonie a imperialismului la aceea de republică populară, stat independent și suveran. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3004.

SFAT, sfaturi, s. n. 1. Povață, îndemn, îndrumare. Vreo jumătate de oră Titu trebui să aștepte, aiurit, explicațiile, combinațiile, planurile, sfaturile. REBREANU, R. I 241. Da sfaturi și consultații în chestii de salvare și abordaj. BART, E. 325. Ține minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș. CREANGĂ, P. 198. 2. Adunare de oameni întruniți spre a delibera, a lua hotărîri sau (în trecut) a ajuta la conducerea țării. Se alătură de sfatul bătrînilor, fără să zică nici o vorbă. SADOVEANU, O. VII 168. Cea mai mare dintre mîndrele crăiese, Ascultînd de sfatul țării, soțul vrednic și-l alese. EFTIMIU, Î. 16. Pînă oi avea un sfat care s-asculte, iar nu să poruncească. DELAVRANCEA, O. II 150. O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i înțelept. EMINESCU, O. I 101. ◊ Sfat popular = organ local al puterii de stat (în regiuni, raioane, orașe și comune) prin care se asigură participarea largă și efectivă a oamenilor muncii la conducerea, îndrumarea și coordonarea întregii activități economice, culturale și administrative; clădirea în care își are sediul acest organ. Sfaturile populare se compun din deputați aleși pe timp de doi ani de către oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Romîne, din regiunea, raionul, orașul și comuna respectivă. CONST. R.P.R. 30. 3. Consfătuire. După un sfat scurt și grabnic... hotărîră tustrei rînduiala bătăliei. SADOVEANU, O. VII 10. După două-trei zile de gîndire și de sfat, hotărîră că e nevoie de o diversiune. AGÎRBICEANU, S. P. 246. Mesrur atunci a făcut un semn către toată adunarea, prin care le arăta că sfatul s-a încheiat și că fiecare poate pleca. CARAGIALE, P. 140. ◊ (În construcție cu verbele «a face» sau «a ține») Atunci frații ținură sfat. ISPIRESCU, L. 84. Vorba le e tot de noi Și fac sfaturi pe ascuns Să ne facă-un neagiuns. ALECSANDRI, P. P. 269. Într-o zi s-au adunat Și-au făcut între ei sfat. NEGRUZZI, S. I 187. ♦ (Mai ales în construcție cu verbele «a sta» sau «a ședea») Taifas, conversație. Stătusem la sfat... cu un vechi prietin. SADOVEANU, O. VII 281. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii... stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. (Glumeț) Sus, pe gardul dinspre vie, O găină cenușie Și-un cocoș împintenat S-au suit și stau la sfat. TOPÎRCEANU, P. 276. ♦ (Rar) Zvon, veste, vorbă. Ea duce sfat din casă-n casă, Că n-am broboade de mătasă, N-am șorț cu flori – și dacă n-am, Ce-i pasă? COȘBUC, P. I 126.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steamă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.

STRUCTURA, structurez, vb. I. Tranz. (Cu privire la ramuri ale producției, la instituții etc.) A da o structură, a organiza. Academia Republicii Populare Romîne, pentru ca să nu fie stingherită în activitatea ei și să poată de la început să-și îndeplinească atribuțiunile ce i s-au pus în sarcină, a fost structurată conform cu cerințele timpului și necesitățile țării și poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 7/2.

STAT. Subst. Stat, stătuleț (dim.), țară, țărișoară, pămînt; patrie. Monarhie, regat, țarat, împărăție, imperiu; principat, voievodat, cnezat; ducat; satrapie; emirat; califat. Republică; republică populară; republică socialistă. Federație, confederație, uniune. Colonie; semicolonie; protectorat; dominion. Oraș liber; oraș-stat, polis (ant.). Adj. Statal, de stat. Monarhic, regal, imperial. Voievodal. Republican; democratic, democrat. Național; multinațional. Federal, federativ, confederativ, unional. Colonial, colonialist. Vb. A forma (a alcătui) un stat, a se uni (a se constitui) intr-un stat; a se federaliza, a se confedera (rar). A conduce un stat, a guverna. A participa la treburile statului. V. conducător de stat, forme de guvernare, localitate, națiune, patrie, uniune.

Republica Populară Romînă (R.P.R.)

REPERÍST, -Ă, reperiști, -ste, adj. Care se referă la fosta Republica Populară Română (1948 – 1965). – Din inițialele R.P.R. + suf. -ist.