PARC, parcuri, s. n. 1. Suprafață de teren relativ întinsă, cu plantații, alei, lacuri sau bazine, folosită ca loc pentru odihnă și distracții, uneori și pentru manifestări culturale. Parc de cultură și odihnă, ▭ Mă uit pe fereastră spre parc. Arborii sînt tare bătrîni, încovoiați de vînturi și de vreme. STANCU, U.R.S.S. 40. Ieri am găsit pe banca solitară din parc un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Parc național = suprafață întinsă de teren, păzită și îngrijită, în care e oprită exploatarea silvică, minieră, vînătorească, agricolă etc. în scopul de a fi păstrată natura (teren, faună, floră) neschimbată. Parc de vînătoare = teren împrejmuit în care vînatul e crescut și îngrijit pentru vînătoare. Animalele sălbatice... care se află pe teritoriul Republicii Populare Romîne, în libertate sau în parcuri de vînătoare... sînt proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor. B. O. 1953, 35. ♦ Grădină mare cu alei și copaci în jurul unei case. Copacii din parcul conacului închideau ca un zid negru zarea din curte spre Ruginoasa. REBREANU, R. II 105. ♦ Suprafață de teren parcelată pentru locuințe, cu spații verzi foarte numeroase. 2. Loc de staționare mai îndelungată și de garare a vehiculelor și animalelor sau de depozitare a materialelor; vehiculele garate în acest loc. în fața șoproanelor mai mulți soldați spălau două automobile, alături de un întreg parc de motociclete. REBREANU, P. S. 255. Parcul, compus din căruțe și cămile, forma dosul. HASDEU, I. V. 86. ♦ Totalitatea vehiculelor, mașinilor, aparatelor etc. ale unei întreprinderi, ale unei instituții etc.