Isidor Prenumele Isidór și Isidóra, rare la români, reproduc vechile nume grecești Isídoros și Isidóra, atestate din epoca greco-romană (în operele lui Pliniu cel Bătrîn, Suetoniu etc.). Numele grecești compuse din Isis și doron „dar” se încadrează în bogata familie a teoforicelor frecvente în onomastica tuturor popoarelor vechi. Elementul teoforic era fie numele divinității, în general, ca în → Doroteea; Filofteia; Teodor etc., fie numele unei anumite divinități, acest Isis, zeița egipteană a naturii și a fecundității, mamă și soție a lui Osiris, identificată la greci cu Demeter. La origine o divinitate locală, a Deltei, Isis devine cea mai populară zeiță în Egipt. Cultul ei, care păstra urme ale vechilor ritualuri agricole se răspîndește în epoca elenistică și romană în regiunea mediteraneeană și chiar mai departe concurînd într-o vreme cu creștinismul și fiind în strînsă legătură cu cultul creștin al → Mariei. Existența acestor nume personale grecești compuse cu Isis (alături de Isidoros, izvoarele grecești mai atestă și pe Isiklés, Isikrátes etc.) probează și pe această cale răspîndirea cultului de origine egipteană în bazinul mediteraneean; un nume personal cu semnificația „dar al lui Isis” nu poate să apară decît acolo unde cultul zeiței era bine cunoscut. Se știe că Isis a început să fie celebrată la Roma de pe vremea lui Sylla, spre sfîrșitul republicii, și era identificată cu Io, fiica zeului fluviu Inahos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri de gelozia Herei, a transformat-o într-o junincă albă. Dar bănuitoarea Hera a cerut-o lui Zeus și a dat-o în paza lui Argus, cel cu o sută de ochi. Hermes însă l-a ademenit pe Argus, l-a ucis și a eliberat-o pe Io. Hera mîniată a trimis asupra ei un tăun care a urmărit-o, forțînd-o să rătăcească prin toată Grecia. A traversat strîmtoarea numită de atunci Bosfor, „trecerea vacii”, a rătăcit prin Asia și s-a oprit, în fine, în Egipt, unde a dat naștere fiului lui Zeus, Epafos, tatăl Danaidelor. Se spune că egiptenii au adorat-o sub numele de Isis. Deși aspectul păgîn era clar, numele grecești sînt purtate și de creștinii din primele secole ale erei noastre, pătrund în onomasticonul sacru și devin în cele din urmă calendaristice. Prin intermediul formei latine Isidórus, numele se păstrează la popoarele din apusul Europei, iar prin intermediar slav și la români. Atestat în scr. din anul 1423, iar în ucr. din 1437, Isidór apare în documentele noastre vechi în jurul anului 1600. Lipsa derivatelor, numărul mic al variantelor și rarele apariții documentare probează că numele în discuție, deși calendaristic, nu a fost popular la români (formele sub care apare sînt Sidor, Sidorie, Isădor, Sădor, Sîdor). ☐ Fr. Isidore, germ. Isidor, it. Isidoro, Isidora, sp. Isidoro, Isidro, Esidre, magh. Izidor, Izidóra, bg., rus., scr. Isidor, Sidor, ucr. Sýdir •etc. ☐ Isidor din Sevilla (560 – 637), arhiepiscop sanctificat, autor al mai multor opere, dintre care amintim o impunătoare lucrare de tip enciclopedic intitulată Etymologiae.